APOCALIPSA PADURILOR ROMANESTI/ O chestiune ce tine de securitatea nationala: CUI VA APARTINE PAMANTUL ROMANIEI?

• Formula As: Apocalipsa pădurilor româneşti – MUNŢII APUSENI – BLESTEMUL AURULUI VERDE –

– Pădurile româneşti sunt ucise cu sânge rece. Dauna statului de pe urma tăierilor ilegale de păduri este de 5 miliarde de euro. Echivalentul câtorva tranşe de împrumut cerute Fondului Monetar Internaţional. “Formula AS” a făcut o incursiune incognito în epicentrul dezastrului şi vă prezintă realitatea cutremurătoare a defrişărilor din Apuseni –

Un dezastru cu zerouri multe în coadă

– Afaceri de peste 1 miliard de euro pe an, din tă­ie­rile de pădure din România. * Profituri de zeci şi sute de mi­lioane, din exporturi masive ale unor produse prelucrate sumar. * 41 de hec­tare de pădure rase, zil­nic, din care mare parte o re­pre­zintă tăie­rile ilegale. * După 1990, în Româ­nia s-au tăiat ilegal peste 80 de mi­lioane de metri cubi de lemn, echi­va­lentul a 366.000 de hectare de pădure! –

Ce citiţi sunt date şi informaţii pe cât de grave, pe atât de serioase. Ele apar în analize de presă sem­nate în publicaţii prestigioase, pre­cum “Zia­rul Financiar”, sau în rapoarte ale Curţii de Conturi. Dar realitatea din spatele acestor informaţii e încă mai terifiantă. Departe de şosea, departe de ochii turistului naiv, departe de traseele obişnuite de plimbare, pădu­rile României sunt rase, sistematic, cu largul concurs al legii şi al celor puşi să o aplice. În spatele datelor şi informaţiilor se întinde o incredibilă caracatiţă a corupţiei şi multă, multă inconştienţă, la toate nivelurile… Atât de multă incon­ştienţă încât, în doar câţiva ani, mai multe comune din România îşi vor fi exploatat toată masa lemnoasă de care dispuneau! Pare de necre­zut, dar chiar aşa e.

Mergând pe firul numeroaselor capete de informaţii ce vorbeau des­pre prăpădul din pădurile României, am ajuns în chiar inima Ardealului, la doi paşi de Roşia Montană, într-o zonă în care lemnul a fost exploatat cu sălbăticie în ultimii 10 ani, într-atât încât primăriile au ajuns să nu mai poată face obişnuitele alocări de masă lemnoasă din pădurile comunale către propriii locuitori! În vre­me ce o ţară întreagă ieşea în stradă pentru salvarea Apu­senilor, de jur-împrejurul Roşiei Montane druj­bele puneau la cale una dintre cele mai mari crime ecologice din istoria României…

[…]

Darul lui Adrian Năstase

Povestea dispariţiei lemnului din pădurile româneşti e una extrem de complicată. O poveste cu primari co­rupţi, cu pădurari puşi pe căpătuială, cu ingineri silvici dispuşi să jongleze cu legi făcute în dispreţul contribua­bilului, cu poliţişti pe-un interes cu cei ce fură, cu inspectori conduşi, de sus, tocmai de unii care se fac vino­vaţi de cele mai mari ilegalităţi ima­ginabile şi, peste toate, cu politicieni influenţi, di­rect interesaţi să dij­muiască banul, făcut uşor în interes propriu, sau în inte­res de partid, după caz. Şi nu sunt doar poveşti spu­se îmbuf­nat, pe la colţ de gard, de oameni care s-au să­­turat să mai suporte aro­gan­ţa prima­rilor sau a pă­du­rarilor îmbo­găţiţi pes­te noap­te din salarii ce nu trec oficial de 900 de lei pe lună. Sunt cazuri do­ve­dite în in­stanţă, sunt pă­durari daţi afară după ce li s-au imputat sume colo­sale (pe care, desi­gur, nu le vor plăti niciodată, căci şi-au ascuns averile pe nu­mele unor rude sau apro­piaţi), sunt rapoartele Curţii de Con­turi care arată, negru pe alb, dauna de 5 miliarde de euro suferită de statul ro­mân de pe urma tăierilor ilegale de pădure. Dar, ca şi cum tăierile ilegale nu ar fi fost îndeajuns de crimi­nale, statul român a dat el în­suşi o mână de ajutor celor interesaţi să profite de pe urma lemnului din munţii Româ­niei. Cazul celor de la Holzindustrie Schweig­hofer este de notorietate. În 2002, Guvernul Nastase a adoptat o ordonanţă de ur­genţă “cu dedicaţie”, prin care încuraja Regia Naţio­nală a Pădurilor Romsilva să încheie contracte de vân­zare de masă lemnoasă, pe termen lung, de până la 10 ani, cu agenţi economici mari, a căror capacitate de producţie depăşeşte 20.000 de metri cubi pe an. Firma Holzindustrie venea cu promisiunea a mii de locuri de muncă şi cu bani la bu­get, iar Guvernul Năstase s-a fă­­cut preş în faţa investi­torilor austrieci, fără să ţină cont că aceştia curtau Ro­mânia pentru că fuseseră for­ţaţi să plece din propria ţară, apoi din Cehia şi Polonia, din pricina stilului extrem de agresiv de exploatare a pădurilor. Astfel, cu concursul statului român, marile fir­me exploatatoare (Schweighofer, Kronospan şi Egger) au pus mâna pe cel mai bun lemn de la Rom­silva, fără a mai participa la licitaţiile organizate de regie, la fel ca firmele mici. Conform contractelor sem­nate cu Romsilva în 2002 şi 2003, Holzindustrie Schweighofer a dobândit drep­tul de a exploata în jur de 1 milion de metri cubi anual! Unele contracte au expirat la finele lui 2013, dar altele mai sunt valabile şi astăzi, în Alba şi Sibiu. Şi, oricum, Schweighofer se descurcă foarte bine şi fără ele, căci austriecii şi-au creat între timp un sofisticat sistem de achiziţii în în­treaga ţară, astfel încât mare parte din lem­nul de brad tăiat la noi ajunge la ei prin interme­diari…

O demonstraţie
“În 48 de ore, austriecii taie cât o fabrică de lemn românească într-un an”

“Credeţi-mă, pentru România, firmele care ex­ploa­tează masiv lemnul sunt mai periculoase şi de­cât Roşia Montană Gold Corporation. Cianura Goldului afectează o regiune, dar Holzindustrie afec­tează toată ţara, din Apuseni până în Rădăuţi şi Co­vasna”, aver­tiza, în urmă cu puţin timp, Dorel Morar, directorul executiv al fabricii de mobilă “Transilvania Produc­tion”, în cadrul unui interviu pe care i l-am luat în sediul său de lucru din Câmpeni. “Noi am simţit peri­colul încă de la începutul anilor 2000, când Holzin­dus­trie a început să construiască fabrica de la Sebeş. Au semnat un contract preferenţial de achiziţie de lemn brut de la Romsilva şi au obţinut o cotă foarte importantă, având în vedere că achiziţionau cantităţi uriaşe. Pe lângă cota respectivă, se puteau băga şi la alte licitaţii, alături de firmele din zonă. Furnizorii noş­tri de mobilă, care sunt firme mai mici, au fost direct afectaţi, iar preţul lemnului a crescut verti­gi­nos”, îmi explica Dorel Morar.

“Orice om înţelege că lemnul e bunul întregului popor. Toţi au dreptul să trăiască un pic mai bine de pe urma acestei bogăţii naturale lăsate de Dumnezeu. Nu zicea nimeni dacă Holzindustrie venea aici să facă produse finite, cu valoare adăugată, cum facem noi. Era extraordinar dacă făceau asta! Nu să vină să ia lemnul din pădure, să-l debiteze primar şi să-l vândă mai departe, în străinătate. Bogăţia ţării e vân­dută pe bani de nimic! Încontinuu pleacă maşini care duc lem­nul la Holtz, în Sebeş şi în Rădăuţi, la fabricile lor. Colac peste pupăză, mai fac o fabrică în Covasna, la Reci. În ritmul ăsta, în 5 ani de zile, nu mai avem lemn! Preţul materiei prime va creşte exorbitant, iar noi, cei care facem produse finite, nu o să ne mai pu­tem susţine. Nu ai voie să exporţi cherestea dintr-o ţară ca România, care are o atât de mare tradiţie în prelucrarea lemnului. Ca şi Gold Corporation, marii exploatatori de pădure droghează lumea cu promi­siu­nea de locuri de muncă. Dacă ar face o fabrică de pro­­duse finite, numărul de locuri de muncă s-ar mul­tiplica cu patru sau cinci!”.

Dorel Morar scoate o foaie şi un creion şi îmi face o demonstraţie uimitoare, în numai două minute. La fabrica din Sebeş, Holzindustrie debitează 5.000 de metri cubi de buştean în 24 de ore. Deci, în 48 de ore, fac 10.000 de metri cubi. Transformat în cherestea, la un randament normal, rezultă 7.500 de metri cubi de cherestea în 48 de ore. Ei bine, asta e exact cantitatea de materie primă pe care fabrica Transilvania Produc­tion din Câmpeni, firmă care exportă mobilier de lux în Alpii francezi şi în alte regiuni cu pretenţii ale lumii, o consumă într-un an de zile!!! Imaginaţi-vă cât lemn s-ar putea salva dacă s-ar descuraja tăierile masive şi ar fi încurajate firmele care fac produse cu un grad înalt de finisare… Ca să nu mai vorbim despre faptul că valoarea exporturilor de mobilă din România, care consumă, conform demonstraţiei, foarte puţin lemn, a fost dublă, anul trecut, decât cea a ex­porturilor de che­restea, pentru care sunt defrişate, zilnic, zeci de hectare de pădure.

Apusenii, o bombă cu ceas!

Afirmaţiile lui Dorel Morar sunt susţinute şi de Aurica Sereny, preşedintele Asociaţiei Pro­ducătorilor de Mobilă din România (APMR). “Din cauza firmelor mari, care iau masă lem­noasă ca să o exporte, preţul lem­nului creşte foarte mult, iar fabricile de mobilă devin ne­competitive”. Într-o declaraţie acor­dată “Zia­rului Financiar”, ea arăta că de la în­ce­putul anu­lui, preţul lemnului a crescut cu 30-40%, iar cel al mobilei cu maximum 2-3%.

Protestele pe care exploatarea masivă a lem­nului de către marii jucători austrieci care controlează piaţa românească le-a provocat în cursul acestui an în Apuseni, în Covasna şi în Suceava au atras, în fine, şi atenţia autorităţilor. Vale­riu Zgonea, preşedintele Camerei Deputaţilor, a avut o poziţie dură vizavi de “modelul Schweighofer”. “Nu-l re­co­mand, pentru că a gene­rat nemulţumirea în­tre­prin­derilor mici şi mij­locii şi pierderea locu­rilor de muncă. Nu a gene­rat va­loare adăugată şi a omorât tot ce înseamnă întreprin­deri mici şi mijlo­cii”, a spus Zgonea, care a adău­gat că, în cazul Schweig­­hofer, s-au dat ga­ranţii de stat pentru zece ani şi nu este un model de succes, iar dacă e nevoie de o comisie de anchetă pen­tru a se cerceta ce s-a întâm­plat în ultimii ani, el va susţine demersul.

Dar lamentările guver­nan­ţilor (culmea, din ace­laşi partid care a dat “Le­gea Schweighofer”), ar pu­tea fi tardive. “La mine pe stradă, la Scărişoara, zece case în sus de la casa mea, toată lumea câştiga un bă­nuţ din prelucrarea lemnu­lui. Acum, dacă au mai ră­mas vreo doi. Pe restul îi aşteaptă foamea sau Spa­nia, dacă sunt mai tineri şi mai în putere…”, îmi spu­ne Cristi Vârciu, îngânat de o mână de moţi “protes­tatari”, care se tem, ca şi el, că în câţiva ani, după ce lemnul se va termina cu totul, Apusenii vor deveni o bombă cu ceas. “Dar ce vă tot povestim noi, trebuie să vedeţi cu ochii voştri, ca să înţelegeţi ce se întâmplă, cu adevărat, aici la noi...“, mă îndeamnă doi băieţi mai curajoşi. De ce să nu vedem, dacă pentru asta am mers acolo? Aşa că ne aruncăm în două maşini de teren şi pornim în trombă spre locurile prin care turiştii nu ajung nici din gre­şeală…

Cu sânge rece

Sunt atâtea locuri cu păduri rase de pe faţa pământului prin Apuseni, că oame­nilor le e greu să se decidă. Până la urmă, o pornim spre zona “La Măşoi”. Intrăm pe un drum îngust, făcut din fonduri europene, parcă dinadins ca să poată facilita transpor­tarea lemnului de pe munte. Camioanele pline de buşteni coboară la intervale regu­late, ca şi cum ar bate ora exactă. Ai, deja, fără să fi văzut nimic, o ciudată senzaţie de conspiraţie sistematică, de crimă progra­mată şi executată cu sânge rece, fără emoţii şi fără complicaţii inutile. Urcăm minute bune înspre creierii Apusenilor, în­ghe­suin­du-ne printre TIR-urile ce vin ca tăvălugul şi pe lângă căruţe cu cai băţoşi, ce se spetesc cu câte trei-patru buşteni luuungi, ai unor brazi care, de dimineaţă, încă mai iscodiseră cerul. Tragem pe dreapta, într-o poieniţă, să privim munţii de sus şi să ne mai luăm repere pentru continuarea traseu­lui. E unul dintre cele mai frumoase locuri din Apu­seni, aşa că facem câteva fotografii, ultime­le fotografii turistice. E o vreme ca­pri­cioa­să, soarele se joacă de-a v-aţi-ascun­selea cu norii, ba e cald, ba e rece, ba plouă, ba stă de ploaie. Ieşim de sub un petec de nor şi mergem spre soare prin iarba înaltă până la genunchi. Un zumzet de albine învăluie, ca-ntr-o simfonie, liniştea din inima Apuse­nilor… De la o vreme, însă, drumul “euro­pean” al buş­tenilor din Apuseni o coteşte într-o parte, iar noi intrăm, cu jeep-urile, pe drumuri forestiere. Sus, pe munte, la jumătate de oră de mers de la drumul principal, eşti uimit să descoperi o adevărată platformă industrială. Gatere peste gatere, stivuitoare, uti­laje hidraulice de încărcare, veri­tabile parcuri auto de TIR-uri şi camioane… Străjuit de un cartier întreg de zgârie-nori de cherestea, rea­lizezi că simfonia albinelor din poieniţă era, de fapt, simfonia drujbelor ce tăiau, în depărtare, lemnul Apusenilor. […]/ integral pe formula-as.ro

• Adevarul: 

Cristian Unteanu: Radiografia unei tragedii naţionale: tăierea ilegală a pădurilor din România

Poate ne interesează doar lumea de acum, trăitul de pe azi pe mâine, fără să ştim sau să vrem să ne gândim la ce se petrece în jurul nostru. Şi asta se poate. Atunci rândurile care urmează sunt inutile şi n-aveţi a vă obosi citindu-le. Numai că, în tot acest răstimp, marii jucători şi centrele lor de prognoză avansată se uită cu foarte mare atenţie la aceste evoluţii pentru că, în funcţie de ele, se determină valoarea globală a unei ţări, capacitatea sa de a fi (şi, mai ales, de a rezista) într-o competiţie cumplit de dură, cea a jocului global al resurselor.

Interesant subiect de dezbatere deoarece România (alături de alte câteva ţări europene) prezintă o foaie de parcurs extrem de semnificativă care demonstrează declinul continuu al suprafeţelor acoperite de păduri. Astfel, dacă la 1800, suprafaţa împădurită era de 8.500.000 ha (adică aprox. 38% din teritoriu), azi avem o suprafaţă împădurită de 6.515.173 ha (date existente la finalul anului 2013).

După 1989, am fost martorii, de cele mai multe ori indiferenţi şi tăcuţi, la raderea efectivă, la nivelul solului, a zone întregi de păduri. Munţi din România, parte a tezaurului naţional, au rămas piatră lucie, fără ca autorităţile noastre să poată vreodată stopa masacrul.

Semnalele de alarmă au existat şi există. Ce facem cu ele, asta este o cu totul altă poveste. Ne facem datoria în a relua câteva luări de poziţii internaţionale (însoţite de câteva analize interne) pe cât de provocatoare, pe atât de interesante. În speranţa că, măcar acum, cineva să-şi dorească să facă ceva…

Spre exemplu, iată textul unei petiţii apărută pe un site francez (Petition24.net) în luna septembrie a anului trecut:

Distrugerea în România a ultimelor Păduri Primare (virgine) din Uniunea Europeană. 

„Sunt în primejdie 3000 de lupi, 5600 de urşi, 1500 de lincşi şi peste 10.000 de specii animale şi vegetale.

Greşelile ecologiste ale statului român în gestionarea mediului înconjurător sunt numeroase dar este absolut insuportabilă acţiunea care se duce, în indiferenţa aproape generală, împotriva ultimelor Păduri Primare din Europa. Este o crimă împotriva biodiversităţii şi o insultă faţă de ştiinţă, căci vor fi şterşi cu desăvârşire 10.000 de ani de istorie biologică. Nu numai că este iresponsabil să distrugi un asemenea patrimoniu,  dar asta se petrece sub semnul unei incompetenţe totale (tăieri la nivelul solului care duc la apariţia unei erodări profunde a terenului, facilitează aluviunile şi deplasările de teren, accentuează dezechilibrul ecosistemului prin vânătoarea de cerbi, obligând marii predatori să se îndrepte din ce în ce mai mult spre turmele de animale sau să coboare înspre aşezările omeneşti…). Experţii sunt formali: dacă nu se face nimic, aceste spaţii naturale de o bogăţie inestimabilă vor pieri pentru totdeauna, nu mai departe de cinci ani….Situaţia este cu atât mai urgentă cu cât aceste păduri, cu acces dificil şi constituite din arbori bătrâni, sunt tăiate şi vândute ca lemn de foc…”

Este o a doua petiţie care a ajuns la Bruxelles, prima fiind un semnal de alarmă la fel de disperat pe care, la 1 decembrie 2011, îl semnau două europarlamentare din grupul Verzilor europeni (Sandrine Belier şi Yannick Jadot):

„România a demarat un proces de privatizare a pădurilor care a dus deja la distrugerea unui milion de hectare de pădure din cele 6 milioane existente. În plus, România a demarat proiecte de infrastructură rutieră în zone protejate, în infracţiune totală cu dreptul european.

Este cazul, mai ales, pentru proiectul şoselei 66A, autorizat de Agenţia de protecţie a mediului, care trece prin munţii Retezat şi prin parcul naţional Domogled, arii totuşi considerate drept zone strict protejate.

…Comisia Europeană a atras deja atenţia României în ce priveşte respectarea legislaţiei europene privind protejarea naturii în Delta Dunării…dar ce se întâmplă în cazul protejării pădurilor şi ecosistemelor pe care le adăpostesc? ”

Întrebare la care, pe 12 ianuarie 2012, răspunde Comisarul Potocnik în numele Comisiei Europene (document E-011287/2011). Absolut senzaţional răspuns…

„Nu există în Tratate o dispoziţie specifică privind politica în domeniul forestier (sbln n.). Cu toate acestea, strategia forestieră a UE pune accentul pe programele forestiere naţionale sau pe instrumente echivalente ca mijloace de bază în gestionarea şi protejarea pădurilor. Conţinutul programelor forestiere naţionale şi modul în care contribuie la păstrarea zonelor împădurite ţin de competenţa Statelor Membre.

Pădurile înscrise pe situl NATURA 2000 trebuie să fie gerate astfel speciile şi habitatul de importanţă europeană care au stat la originea desemnării sitului să fie menţinute sau restabilite într-o stare de conservare favorabilă nivelului biogeografic corespunzător. Este de competenţa Statelor Membre să definească obiectivele şi măsurile de conservare a siturilor, acestea, în funcţie de situaţia specifică, putând să varieze de la o protecţie totală până la (în majoritatea cazurilor) la o gestiune durabilă a pădurilor însoţită de adaptări minore.”

Problema există…

…replicau cei de la GREENPEACE pe 18 mai 2012, publicând, odată cu imaginea din satelit pe care o reproducem şi noi, comentariul În România, dispar în fiecare oră 3 hectare de pădure semnat de Francoise Minarro:

„În perioada 2000-2011, tăierile de păduri au progresat în mod spectaculos în România….O treime din România este acoperită de păduri şi cea mai parte a acestora sunt localizate în munţii Carpaţi. În aceste zone muntoase trăiesc încă animale rare precum ursul, lupul sau lincsul. Un studiu satelitar realizat de Greenpeace arată, în fiecare oră, dispar 3 hectare de pădure. Aceasta reprezintă o pierdere de aproximativ 28.000 hectare anual. Jumătate din tăierile de păduri se fac în parcurile naţionale sau în rezervele naturale. Nu scapă nici pădurile cu arbori seculari. Tăierile ilegale, mai ales în zonele împădurite din munţi, este, din nefericire, un fenomen foarte răspândit”

Aşa este, recunosc parlamentarii români. Un singur exemplu concret (preluat din declaraţia parlamentară a deputatului Vasile-Cătălin Drăguşanu, Camera Deputaţilor, 15 octombrie 2013) este sugestiv pentru imaginea dezastrului:

„În judeţul Neamţ, în anul 1990 existau în proprietatea publică 253.869 ha de păduri, însă în prezent, fondul forestier aproape că s-a înjumătăţit ajungând la 165.329 ha. Acest lucru a fost cu putinţă din pricina retrocedărilor care s-au făcut cu încălcarea legislaţiei şi care au accelerat procesul de distrugere. De pildă, numai către familia princiară Sturdza au fost retrocedate 26.000 ha de păduri situate pe aria comunelor Ceahlău, Fărcaşa, Hangu şi Poiana Teiului”. 

Acuzaţii reluate de Marian Stoicescu, preşedintele Federaţiei pentru Apărarea Pădurilor:

„Peste opt miliarde de euro reprezintă paguba produsă fondului forestier din România, prin distrugerea a circa 400.000 de hectare de pădure. Preţul mediu pentru un hectar de pădure este de 20.000 de euro, iar până în prezent circa 400.000 de hectare de pădure au fost distruse şi alte sute de mii de hectare sunt expuse distrugerii, având în vedere că 500.000 de hectare nu sunt păzite şi nici administrate”. 

Date istorice neconfirmate de realitatea din 2014?

Priviţi acest mic documentar difuzat de AFP în acest an şi veţi vedea că problemele rămân absolut neschimbate. Ba chiat mai mult, România este dată drept exemplu negativ în reuniuni internaţionale, ca acelea la care am asistat de curând la Bruxelles, fiind citată printre ţările unde se derulează „masacre ecologice”. Urmariţi aici documentarul.

La rândul său, Maurice Chalayer publică în luna aprilie a acestui an un material intitulat Pădurile din România în primejdie! (blogul său preluat de pe siteul Vita Sylvae Conservation):

„…Exploatarea intensivă începe din 2005…proprietarii exploatează parcelele restituite de stat şi unii chiar le vând pe Internet prin intermediul unor cabinete de experţi forestieri! Un asemenea cabinet, societatea GLOBALCOM din Bucureşti, propune suprafeţe între 100 şi 3200 ha la pachet cu oferta de “servicii de protecţie” pentru protejarea pădurii contra furturilor (tăierea pentru lemn de foc) sau vandalism, la preţul de 10 Euro pe hectar. Un “serviciu fiabil şi recomandat”…Începând cu 2011, ONG-ul Agent Green, WWF România şi Greenpeace denunţă exploatarea intensivă a pădurilor din România şi tăierile ilegale. Sunt arătate cu degetul tăierile ilegale făcute de populaţie, dar mai ales cele făcute de compania austriacă Schweighofer şi de cptre exportatorii chinezi….Rezultatul tăierilor anarhice şi prost controlate s-ar situa cu mult deasupra cifrei oficiale de 12 milioane de metri cubi anual… Unii vorbesc chiar despre 18 milioane de metri cubi, caz în care ar fi ameninţată direct producţia biologică….În plus, marii proprietari de păduri din România fac presiuni să fie scăzută limita legală de vîrstă la care pot fi tăiaţi copacii…”

[…] Este o tragedie naţională reală şi care, cu siguranţă, dacă va fi lăsată să continue, va produce daune ireversibile. Ne interesează sau nu, asta ţine de nivelul educaţiei populaţiei şi de evoluţia mentalităţii noastre. Dar nu există dubii că evoluţia este aceasta şi că se anunţă consecinţe logice care înseamnă degradarea spaţiului românesc în datele sale fundamentale. […]/ integral pe adevarul.ro

Cristian Unteanu: Cui aparţine pamântul României?

[…] Am ezitat mult înainte de a folosi, fie chiar şi parţial, acest set de documente. M-am decis după ce am avut reacţia unuia dintre polticienii de la cel mai înalt nivel din România care mi-a spus că „în fine, povestea iese la iveală. Bărăganul e pierdut, nu de acum, ci cu ani de zile în urmă, nu ştiu ce se mai poate face, dar problema e absolut reală şi ţine de siguranţa naţională“. Dacă este aşa, atunci avem dreptate să vă atragem atenţia asupra întrebarilor existente. Dacă nu, va fi vorba doar despre o simpla teorie a conspiraţiei, neinteresantă, ilogică şi, în consecinţă, posibil de igonorat. Caz în care vă şi cer scuze, anticipat, pentru pierderea de timp în a citi aceste rânduri.

Contextul european

Înainte de a vorbi despre cazul României, să remarcăm faptul că, în lume, procesul concentrării din ce în ce mai masive a proprietăţii asupra terenurilor agricole este o realitate imposibil de tăgăduit. Un raport din 2013 realizat de experţii VIA CAMPESINA  arată că „în Europa, proprietatea funicară a devenit din ce în ce mai inegală, atigând, în unele ţări, proporţii comparabile cu Brazilia, Columbia sau Filipine, ţări renumite pentru distribuţia inegală a terenurilor şi bogăţiilor rezultate din agricultură. În timp ce în UE există aproximativ 12 milioane de exploatări agricole (100 ha sau mai mult) acestea nu reprezintă decât 3% din numărul total de exploatări existente, dar controlează peste 50% din  totalitatea terenurilor agricole”.

Goana după pământ în România: o mână de fier într-o mănuşă de catifeaÎn România, resursele naturale alimentează lăcomia şi atrag investiţii. Pământurile sunt achiziţionate în scopuri diverse – agricultură, exploatări miniere, energie, turism, resurse de apă şi speculaţie funciară. Se estimează că, în acest moment, 6% din terenuri se află deja în posesia multinaţionalelor, adică aproximativ 800.000 de hectare de teren arabil. Europa este totdată un acaparator de terenuri, cât şi ţinta de cumpărare de terenuri şi contextul în care se produce acest fenomen. Unul ascuns în spatele imaginii idilice a aderării României la UE, ca şi a deschiderii pieţei interne către investitorii străini. Este vorba despre o ţară ideală pentru investiţiile în produsele pământului şi în zona agro-industrială. Caracteristicile sale naturale o fac perfect adaptată culturilor cerealiere: zone vaste de teren sunt potenţial disponibile; pământul costă mai puţin decât în restul Europei. Zonele rurale sunt abandonate, lăsând astfel o categorie de populaţie vulnerabilizată şi pe cale de îmbătrânire care nu mai are altă variantă decât acceptarea sosirii corporaţiilor agro-industriale europene care se instalează legal prin intermediul închirierii sau cumpărării de terenuri. În afară de asta, guvernul şi cadrul legislativ favorizează investiţiile la scară largă. Fără îndoială că şi speculaţiile pentru a obţine subvenţiile grase prevăzute de Politica Agricolă Comună favvorizează acapararea de pământuri. În 2012, jumătate din cifra totală a subvenţiilor destinate României a fost preluată de 1% din fermieri, cei ale căror ferme depăşeau 500 ha. Dar această aparentă legalitate este doar o mănuşă de catifea care ascunde agresivitatea mâinii de fier care stă la originea fenomenului. Terenurile agricole sunt cumpărate în masă şi entităţi private monopolizează controlul beneficiul exploatării acestor terenuri precum şi capacitatea de decizie privind utilizarea acestora. Les terres sont saisies en masse et des entités privées monopolisent le contrôle des bénéfices de leur exploitation ainsi que la capacité de décision sur leur utilisation. Judith Bouniol, autoarea capitolului despre România în cadrul Raportului Land Concentration, land grabbing and people’s struggles in Europe realizate de European Coordonation Via Campesina, 2013 (accesaţi aici textul integral).

Marianne Rigaux
 (analiză publicată în mai 2014) arăta că:

„În România, agricultura este făcută din paradoxuri. Terenul agricol din România este cel mai bogat dar, în acelaşi timp, şi cel mai ieftin din Europa. Este un pământ gras, fertil, bogat în humus. În 2012, preţul era încă de 2.500 euro/ha faţă de o medie de 5.400 în Franţa sau de zece ori mai mult în Danemarca. În vestul continentului, nu mai există pământ pentru a începe o carieră de agricultor sau pentru a mări exploatările agricole existente. 

Cu cele 10 milioane de hectare existente, echivalentul suprafeţei unor state precum Portugalia sau Ungaria, România, cea de-a 5-a suprafaţă agricolă din UE, reprezintă evident o tentaţie. Mai ales pentru companiile agroalimentare, aşa cum ar fi grupurile franceze Limagrain, Guyomarc’h, Bonduelle, Roqiette, Bongrain sau Invio. Sau pentru fonduri de investiţii precum Agro-Chirnogi (Liban) sau Velcourt SA (Marea Britanie). 
Această tentaţie pentru terenurile agricole din România tinde să se accentueze odată cu liberalizarea pieţei funciare de la 1 ianuarie 2014. Orice persoană fizică din UE dar şi din spaţiul economic european (adică inclusiv Islanda, Lichtenstein şi Norvegia) pot de acum să cumpere direct terenuri agricole în România. Până acum, trebuia sa fii asociat unui partener local în cadrul unei societăţi comerciale române. O deschidere care începe să neliniştească azi, chiar dacă era prevazută din momentul aderării României la UE în 2007.

Preţul terenurilor se multiplică de trei ori

Avocată la Paris şi la Bucureşti, Dana Gruia-Dufaud consiliază francezii care doresc să investească în România. Ea relativizează importanţa schimbărilor survenite în legislaţie: „Restricţiile care existau până la 31 decembrie 2013 nu i-au impiedicat să se instaleze pe cei care şi-au dorit acest lucru”. Iniţial, guvernul român dorea ca cetăţenii străini să demonstreze că aveau o experienţă în agricultură şi să limiteze cumpărarea de suprafeţe la 100 de ha. Dar a renunţat sub presiunea investitorilor.


De câţiva ani încoace, interesul pentru România a făcut să crească preţul hectarului de pamânt arabil cu aproximativ 60% între 2012 şi 2014, valoarea hectarului atingând în medie la 3.100 de euro, conform unui studiu publicat de compania de servici imobiliare DTZ Echinox. Începând cu 2007, preţul s-ar fi multiplicat de trei ori, plasând nivelul investiţiei complet în afara posibilităţilor celei mai mari părţi a agricultorilor români. […]

Problema ţine oare de securitatea naţională?

Poate că da, în momentul în care ne gândim la faptul că proprietatea cedată asupra pământurilor agricole duce şi la o cedare evidentă a dreptului de a decide folosirea acestora. Pe de o parte, ele nu mai sunt folosite în producţia agricolă, pe de altă parte, producţia poate acoperi necesităţi comerciale ale unor alte zone ale lumii (producţie de soia, spre exemplu), dar dezechilibrând piaţa internă, obligând eventual la importuri chiar în sectoare în care nu existase, istoric, decât excedent, aşa cum ar fi, spre exemplu, cel al fructelor şi legumelor.

Logica siguranţei naţionale se mai suprapune oare pe cea, prezentă şi viitoare, a marilor proprietari de terenuri agricole? Care le va fi poziţia şi care mai sunt posibilităţile de intervenţie reale ale statului în momentul apariţiei uneia sau a multe crize simultane în acest domeniu al producţiei agricole sau aceasta combinată cu altele în noul context geo-politic?

Întrebări care au dus chiar la un referendum în Lituania asupra interzicerii cumpărării de pământ agricol de către cetăţenii străini (rezultatul a fost favorabil, dar referendumul a fost anulat din cauza participării prea slabe).

Întrebări care rămân şi sunt importante deoarece, în definitiv, chiar dacă există cadrul european în care România a decis liberalizarea cumpărării de terenuri agricole, ar trebui să ştim dacă a existat sau nu o anliză de impact care să însoţească o asemenea măsură şi dacă, la nivel naţional, există şi o viziune asupra viitorului unei chestiuni fundamentale, răspunsul la întrebarea: cui, totuşi, aparţine pământul României? […/ integral pe adevarul.ro