SFANTUL PROROC ILIE si SLABANOGUL VINDECAT SI IERTAT. Predici, talcuiri si meditatii duhovnicesti (si VIDEO, AUDIO): “Iisus nu doreste sa impresioneze, El doreste sa ne schimbe”

(icoana de Mihai Coman)

• Ziarul Lumina:

Despre credinţă, încredinţare şi pronie

[…]

Cuvântul prorocului este puternic ca focul

Slujirea profetică este un dar de la Dumnezeu, dar, în acelaşi timp, este expresia clară a faptului că, în purtarea Sa de grijă faţă de om şi faţă de creaţie, Dumnezeu găseşte căile cele mai înţelepte de a le comunica voile Sale, de a Se descoperi pe Sine ca Dumnezeul cel viu, de a aprinde inimile lor spre cunoaştere, întrupare şi făptuire şi spre doxologia cuvenită a fi săvârşită de om în chipul celei auzite azi: „Au slăvit pe Dumnezeu, Cel care dă oamenilor o asemenea putere“ (Mt. 9, 8).

O manifestare asemănătoare a avut loc în Tesba Galaadului atunci când, conform tradiţiei, preotului Sovah i s-a născut Ilie, despre care un om văzător cu Duhul a mărturisit că va fi „locaş al luminii darului lui Dumnezeu“, iar despre slujirea sa: „cuvântul lui va fi ca focul de puternic şi de lucrător“, deci, că pruncul va fi slujitorul cuvântului lui Dumnezeu, al Cuvântului cu putere multă pe care nu mulţi îl înţelegeau. De aceea, tot azi am auzit că, în loc să reflecteze asupra cuvintelor Lui, „L-au scos afară din cetate şi L-au dus până pe sprânceana muntelui (…) ca să-L arunce în prăpastie, iar El, trecând prin mijlocul lor, s-a dus“ (Lc. 4, 29-30), sau că „nici un proroc nu este bine primit în patria lui“ (Lc. 4, 24). Despre cine este vorba? Despre Prorocul prin excelenţă, Hristos.

Ne întâlnim, aşadar, astăzi, cu cel care a reprezentat prorocii Vechii Legi pe Tabor, cel pe care Sfântul Maxim îl numeşte tip al bunătăţii celei dintâi, prin care toţi sunt îndemnaţi de Cuvântul pe calea reîntoarcerii lor la viaţa dumnezeiască; Ilie este tipul bunătăţii, el „care a arătat prin sine toată harisma prorocească. Căci e semnul caracteristic al bunătăţii întoarcerea celor rătăciţi cu iubire de oameni, faptă ai cărei vestitori îi cunoaştem pe proroci“ (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Ambigua, 46, PSB 80, p. 159). […]

Hristos şi slujitorii Săi

Ne întâlnim azi şi cu Cel care este plinirea vestirii lui Moise, Cel despre care le spusese: „Proroc din mijlocul tău şi din fraţii tăi, ca şi mine, îţi va ridica Domnul Dumnezeul tău: pe Acela să-l ascultaţi“ (Deut. 18, 15) şi care aici, pe Tabor, Şi-a descoperit slava Sa pe cât li se putea Apostolilor să vadă. Aş cuteza să afirm că în succesiunea Ilie – Hristos avem tot profetismul scripturistic. Dar mă întorc la Ilie prunc şi vă zic: Ce fericit tată, ce fericit slujitor! Să auzi şi, apoi, să vezi cum fiul tău creşte prin credinţă în Dumnezeu! Şi o spun creând pentru toţi o minimă învăţătură: să căutăm a ţine aproape copiii noştri de Dumnezeu, căci scris este: «Apropiaţi-vă de Dumnezeu şi Se va apropia şi El de voi» (Iac. 4, 8). Aproape de Dumnezeu a crescut pruncul Ilie şi această apropiere a fost edificarea desăvârşită a credinţei lui, edificare mărturisită de cărţile Regilor în două rânduri (3 Rg. 17-22; 4 Rg. 1-2), marcând îndeosebi râvna lui pentru slujirea Dumnezeului celui viu despre care spunea:

„Viu este Domnul Dumnezeul lui Israel, înaintea căruia slujesc eu…“ (3 Rg. 17, 1).

Aceasta însemnează că El lucrează, că El stă în comuniune cu slujitorii Săi, de aceea îl numeşte Domnul Savaot – Dumnezeul oştirilor. Această credinţă statornică îl face nu numai să vestească cu curaj în faţa lui Ahab pe Dumnezeu, ci şi să se încredinţeze cuvintelor Lui şi să fugă din faţa mâniei regelui, mai întâi la Cherit şi mai apoi la Sarepta Sidonului. Şi ce minune, corbii îl hrănesc, iar cea gătită spre a muri de foame în disperarea semănată de secetă dobândeşte o nouă perspectivă a nădejdii, pentru ca, mai apoi, pe fiul ei cel mort să îl primească înviat. Aceştia sunt paşii în nădejdea autentic creştină: cel întărit în credinţă, crescut în ea aude lăuntric cuvântul Domnului în inima sa şi se odihneşte în dragostea Lui, fugind de vicleniile lumii care ucid. Auziţi-l pe Iacov zicându-ne: „Nu ştiţi, oare, că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu?“ (Iac. 4, 4)… ea face ca noi să ne „risipim în plăceri“ (Iac. 4, 3). Iată, aşadar, cât de adevărat este cuvântul lui Ilie şi astăzi:

„Până când veţi şchiopăta de amândouă picioarele? Dacă Domnul este Dumnezeu, urmaţi Lui“ (3 Rg. 18, 21).

Cum, oare, să Îl urmăm? Apostolul Pavel ne spune:

„Dacă avem prorocie, să prorocim, după măsura credinţei; dacă avem slujbă, să stăruim în slujbă; dacă împărţim altora, să împărţim cu firească nevinovăţie… alipiţi-vă de bine, bucuraţi-vă în nădejde, faceţi-vă părtaşi la trebuinţele sfinţilor, iubirea de străini urmând… biruind răul cu binele“ (Rom. 12, 6-21).

Şi cât de mult se împlinesc toate acestea în chipul slujirii lui Ilie prorocul! A stăruit, fără artificii retorice, în a mărturisi pe Stăpânul cel adevărat chemând poporul la credinţă. A stat împotriva celor ce rătăceau căutându-l pe Baal-Zebub, spunându-le că Dumnezeu este în Israel. Şi-a dăruit darul şi s-a răcorit în zefirul uşor în care Domnul îi grăia despre mărita Sa înălţare (3 Rg. 19, 11-12).

Ilie, chipul sincerităţii neprefăcute

Dar vorbirea despre prorocul Ilie este destul de frecventă şi în Noul Testament. Aici, el este pus în legătură cu Sfântul Ioan Botezătorul, cu Mântuitorul, dar nu pentru că aceştia ar fi reapariţii ale vechiului profet, ci pentru că, în slujirea lor, se simt din nou fermitatea, claritatea, simplitatea duhului lui Ilie care urăşte minciuna, făţărnicia şi nedreptatea şi nu ştie ce-s acelea: slăbiciunea, compromisul, eufemismele, frazele mieroase şi expresiile în doi peri. Duh atât de trebuincios şi azi, când, din păcate, sunt mulţi specialişti „în scenografii, regii, procese montate şi osândiri, cu forme legale şi cu totul proceduriste, ale celor fără de vină, când minciuna, înşelăciunea, pornirea de a prosti oamenii, osârdia în urmărirea scopului şi încercarea de a-i face pe oameni să dea mai multă crezare unor vorbe deşarte, unor palavre decât realităţii flagrante“ sunt foarte frecvente. De aceea, spunem că împlinim cu adevărat cinstirea lui atunci când întrupăm această pildă „de neînfricare, sinceritate, dragoste de Dumnezeu, vorbire neprefăcută, silă de minciună şi de idolatriile contemporane, scârbă de făţărnicie şi de uimita silă atunci când ne întâmpină pe calea întortocheată a vieţii scârbavnica impostură“ (N. Steinhardt, Dăruind vei dobândi). Această prăznuire este cerută nouă şi de faptul că prorocul va veni împreună cu Enoh înaintea Parusiei Domnului (Mal. 3, 23; Apoc. 11, 3-12) şi se cuvine ca toate să le trăim în această perspectivă eminamente profetică, pentru ca, venind, să-şi găsească darul înmulţit, în floare, chiar dacă nu vor mai fi decât şapte mii, şi aceia ascunşi de răutatea veacului.

Paşi în veşnicie

Paşii prorocului Ilie în credinţă şi în nădejde sunt, aşadar, paşi în veşnicie încă din acest timp istoric (sec. IX î.Hr.). Ei sunt marcaţi, spuneam, de cele trei piscuri: de Carmel – muntele jertfei în chipul celei de pe Moria (Fac. 22), dar este moment de redefinire a credinţei autentice şi încredinţare (Evr. 11, 1); de Horeb/Sinai – munte al contemplării şi al legăturii veşnice, unde zefirul te pregăteşte să intri în foc şi să fii înălţat, cât mai eşti aici, în lume, cu mângâierea Emausului; şi de Tabor – muntele taifasului în care prorocia se plineşte prin exegeza hristică a Patimilor şi a Învierii care îi face pe cei doi să cânte: acesta este Canaanul sufletelor vii, lasă-ne, Doamne, să ne bucurăm de cei care voiesc a se zidi din nou în Tine spunând: să facem trei colibe ştiind că Tu zideşti cu adevărat cetatea. Şi, astfel, înţeleg că în această descoperire se desăvârşesc şi credinţa, şi nădejdea, şi rugăciunea celor doi în dragostea veşnic izvorâtoare de viaţă veşnică şi fericire.

Mai mult decât atât, priviţi cum, din cei şapte mii, s-au desprins patru oameni care l-au luat pe slăbănog şi l-au pus înaintea Domnului, nimic zicând, ci numai crezând şi nădăjduind că El este tămăduirea. Şi ei au plecat, s-au întors în cămara lor ca să ardă mereu de credinţa în Domnul. De aceea, mă întorc la Apostolul Pavel şi zic: Dumnezeu ne iubeşte şi este aproape de noi atunci când, în iubire frăţească, unii pe alţii ne iubim şi când în sârguinţă nu pregetăm ca dragostea noastră să nu fie făţarnică. Şi să ştiţi că şi noi avem de ce să ne bucurăm deoarece şi la noi (în Biserică) a înflorit floarea Sidonului, spicul slujirii aproapelui, diaconia înţeleasă acum ca slujire a celor patru bărbaţi, fie ca aducere la Hristos, fie ca descoperire/desfacere a acoperişului pentru ca, peste noi, să se reverse cerul, izvorul proniei Lui.Cojocul lui Ilie este lucrător şi azi. Lucrarea lui se va înmulţi atunci când cu toţii vom deprinde şi vom învăţa că rugăciunea şi asceza sunt aripile cu care ne înălţăm în credinţă. Şi astfel, mărturisind lumii pe Dumnezeul cel viu cu adevărat, să fim hrăniţi cu pâine şi carne/cu trup şi sânge şi, întăriţi fiind prin El, să cerem focului/Duhului să se sălăşluiască întru noi pentru ca, prin El, prin Duhul, Hristos să ia chip în noi, de data aceasta în fericit arătatul chip al Taborului.

Focul se pogoară peste jertfă, nu peste pietre!

Şi totuşi, vremea este să înţelegem că în rugăciune omul devine o făptură recapitulativă, adică persoană conştient dialogică neîncetat cu temeliile după trup şi cu cea care este după Duh. Astfel, să aducem cu noi pe cei slăbănogi şi să-i punem în faţa lui Hristos. El va şti mai bine decât noi ce este de făcut. Aşadar, ieşiţi pe străzi şi pe uliţi şi aduceţi-i pe toţi, ospăţul este îmbelşugat! Dar mai este ceva: este actul spălării jertfei, oare mai ştim cum să o facem? Atunci când asculţi cuvântul, el îţi transmite ceva pe lângă darul înţelegerii, moment în care începe întruparea lui. El îţi zămisleşte darul găsirii izvorului curăţitor al jertfei, darul lacrimilor, metanoia cea izbăvitoare de toată răutatea. Când o gustăm – fiindcă trebuie să fie a întregii făpturi -, simţim căldura veşmântului lui Ilie, care, atingându-ne, ne face părtaşi înţelegerii învierii. Or, aici ne poticnim, când zicem de multe ori şi noi, ca şi apostolii: ce înseamnă înviere? (Mc. 9, 10). Veşmântul acesta minunat ne face părtaşi înţelegerii pe care ei, Ilie şi Moise, au primit-o pe Tabor şi care însemnează: una, Eu şi Tatăl, şi precum una Ei, aşa şi noi. Iar atunci toţi înviază fiind aşezaţi prin noi în faţa lui Hristos. Ce dar, ce minune, ce slujire! Aşadar, să gustăm şi să vedem că e bun Domnul şi apoi să cântăm: Gata este inima mea, gata este, Dumnezeul meu! Căci a ne face părtaşi trebuinţelor sfinţilor înseamnă: a asculta cuvântul, a-l întrupa, a lucra cu putere multă, nu din noi, ci din har. Iată de ce îndemn ca, în casele noastre, să citim acest mănunchi de cuvinte veşnice. Să le citim şi vom vedea că Scriptura lucrează în noi pentru că inima împietrită e în seceta cuvintelor, dar, când vine zefirul lor, ca roza Ierihonului înfloreşte în mijlocul deşertului simbolizând acolo, dar trăind aici chipul Învierii.

Aceştia au fost paşii în credinţă, în nădejde şi în pronie pe care prorocul Ilie ni i-a descoperit. Acum să ne descoperim creştetul şi să-l curăţim de toate gândurile rătăcirii pentru ca, în smerenie, să-l chemăm pe Sfântul Proroc Ilie zicând:

Roagă-te pentru noi lui Dumnezeu, iubitorul de oameni, să ne dea nouă duhul pocăinţei, al izbăvirii de păcate şi, cu atotputernica Sa bunăvoinţă, să ne ajute să ne depărtăm din calea păcatului, îndrumându-ne spre tot lucrul bun, ca să ne întărească în lupta împotriva poftelor şi a patimilor noastre, sădind în inimile noastre duhul smereniei, al blândeţii, al iubirii de aproapele, al bunătăţii, al răbdării, al înţelepciunii, al râvnei după cuvântul lui Dumnezeu. Dă-ne putere să lepădăm năravurile acestei lumi, ce întinează neamul creştinesc şi aruncă lumea în bezna necinstei, desfrâului şi a pierzaniei, pentru ca şi în noi să strălucească lumina darului tău. Şi aceasta să fie lumină căilor noastre ca să păşim şi noi, ca şi tine, în ceata celor care slujesc neîncetat slăvind şi preamărind numele Dumnezeului celui viu zicând: Viu este Domnul în faţa căruia slujesc, viu este, gata este inima mea, Dumnezeul meu! Şi, înzdrăveniţi, să păşim către cer cu râvna ta, prorocule preaiubite. Amin!

pr. dr. Ioan Chirilă

***

Sfântul Proroc Ilie, exemplu de credinţă şi curaj

Părinţii Bisericii spun că niciodată Dumnezeu n-a ascultat mai mult de om ca în vremea prorocului Ilie. Reprezentat iconografic, cel mai adesea, fie în gura peşterii sale (ce se poate vizita şi astăzi în ţinutul Hozevei), însoţit de corbul trimis să-l hrănească, fie în carul de foc cu care a fost răpit la cer, cu Elisei ca martor şi urmaş al său, Sfântul Mare Proroc Ilie Tesviteanul este personajul din Vechiul Testament cel mai drag şi mai familiar conştiinţei creştine de pretutindeni şi, totodată, singurul profet care, deşi nu a scris nici o pagină, e înscris cu roşu în calendarul ortodox.

Dacă unii critici literari îl percep pe Sfântul Ilie ca pe un om solitar şi aventurier, disident şi neadaptat, curajos şi perseverent, apărător al celor săraci şi marginalizaţi, mustrător al patimilor omeneşti şi mâhnit de slăbiciunea şi ignoranţa poporului, mulţi exegeţi biblici îl văd pe acest proroc ca pe un mare mărturisitor al adevărului revelat în vremuri de apostazie, prigonit în toată viaţa sa din cauza vicleniilor acelui veac, aspru cu sine şi cu ceilalţi, mare făcător de minuni, prototip al monahilor şi pustnicilor creştini. Mai presus de toate aceste însuşiri, Ilie Tesviteanul a vorbit cu Dumnezeu, L-a văzut pe Muntele Horeb şi a simţit mireasma harului şi adierea lină a prezenţei Lui în toată viaţa sa. Cu preţul vieţii, a mărturisit pe adevăratul Dumnezeu şi a primit viaţă veşnică. Cine este cu adevărat Sfântul Ilie?

O viaţă sub semnul Proniei dumnezeieşti

Originar din Tesba Galaadului, la est de Iordan, întreaga lui activitate a fost legată de viaţa şi istoria comunităţii israelite din Regatul de nord, ce îşi avea de ceva timp capitala la Samaria. Ilie trăieşte în prima jumătate a secolului al IX-lea î.d.Hr., fiind contemporan cu unul dintre cei mai sângeroşi regi ai lui Israel, regele Ahab. Activitatea profetului este descrisă în cărţile 3 şi 4 Regi (capitolul 1) şi nu conţine nici un fel de informaţie despre viaţa personală a acestuia. Tradiţia creştină, în Vieţile Sfinţilor, prezintă o serie de detalii despre viaţa profetului, detalii ce nu pot fi întâlnite în textul sacru. Se vorbeşte despre tatăl lui Ilie, Sovac, despre vedenia pe care a avut-o acesta în momentul naşterii fiului său şi despre consacrarea vieţii profetului lui Dumnezeu încă din fragedă pruncie. Se observă de aici evlavia pe care creştinii au avut-o încă de la început faţă de acest proroc vechi testamentar, creionându-i viaţa şi tinereţea după modelul vieţii Sfântului Ioan Botezătorul.

Însă textul biblic nu prezintă nici un fel de informaţie despre naşterea, copilăria şi tinereţea profetului Ilie, după cum nu scoate în evidenţă nici pe membrii familiei sale. Persoana lui apare spontan în primul verset al capitolului 17 din 3 Regi. Modalitatea apariţiei sale poate fi asemănată cu cea a apariţiei lui Melchisedec, regele Salemului din relatarea biblică despre patriarhul Avraam (Facerea 14). El este profetul ridicat de Dumnezeu pentru a menţine credinţa adevărată în timpul domniei lui Ahab şi a soţiei sale, Izabela. Pentru autorul inspirat al textului scripturistic, nu era importantă viaţa profetului de până în acel moment, ci erau importante doar acele momente care au darul de a sublinia slujirea şi propovăduirea lui Dumnezeu de către Ilie.

Însuşi numele profetului este legat de această slujire şi misiune pe care el o are în mijlocul comunităţii israelite. Ilie este, potrivit textului biblic, un nume teoforic. În limba ebraică, Elijahu înseamnă „Domnul e adevăratul Dumnezeu“ sau „Yahwe este Dumnezeu“. Deci numele pe care îl poartă profetul este prin el însuşi o mărturisire de credinţă. Aflat în mijlocul unui popor idolatru ce nega însăşi raţiunea existenţei sale prin credinţa în zeul Baal, Ilie simte nevoia de a îndrepta într-un mod anume calea celor de un neam cu el după trup. Glasul conştiinţei, credinţa puternică şi râvna nemistuită îl fac pe Ilie acel slujitor neobosit al lui Dumnezeu. Îl transformă dintr-un om obişnuit într-un lucrător de minuni înaintea oamenilor. Din râvnă şi din credinţă a ieşit Ilie înaintea lui Ahab vestindu-i acestuia seceta ce va urma. Prin credinţă şi dragoste de Dumnezeu profetul Ilie are puterea de a închide cerul timp de trei ani şi şase luni. „Şi s-a sculat prorocul Ilie ca focul şi cuvântul lui ca făclia ardea“, descrie Iisus Sirah (48, 1) această lucrare plină de zel a lui Ilie. Scriptura nu îi atribuie profetului Ilie puteri extraordinare, deosebite, ci îl raportează mereu la Dumnezeu, la relaţia lui cu divinitatea:

„Ilie era om, cu slăbiciuni asemenea nouă, dar cu rugăciune s-a rugat ca să nu plouă şi nu a plouat trei ani şi şase luni. Şi iarăşi s-a rugat şi cerul a dat ploaie şi pământul a odrăslit roada sa“ (Iacov 5, 17-18).

Puterea credinţei

Urmând îndemnului lui Dumnezeu, Ilie se retrage la pârâul Cherit, unde setea şi-o potolea cu apa din pârâu, iar mâncarea îi era adusă de corbi, „pâine şi carne dimineaţa, pâine şi carne seara“. Atunci când a secat şi pârâul, profetul Ilie s-a dus în Sarepta Sidonului, unde a rămas în casa unei văduve. Atunci când fiul acesteia a murit, Ilie l-a înviat, dar nu prin propria putere, ci prin puterea pe care o primise de la Dumnezeu, al Cărui slujitor şi era. Că Ilie face acest lucru prin puterea lui Dumnezeu vedem chiar din cuvintele lui: „Doamne Dumnezeul meu, să se întoarcă sufletul acestui copil în el!“ (3 Regi 17, 21).

După trecerea a trei ani, Ilie se arată lui Ahab provocându-i la o „întrecere“ pe preoţii şi profeţii lui Baal: şi ei, şi el să aducă jertfă lui Baal, respectiv lui Dumnezeu şi „Dumnezeul Care va răspunde cu foc, Acela este Dumnezeu“ (3 Regi 18, 24). În zadar au strigat şi au înălţat glasurile lor către cer preoţii lui Baal, căci nu au primit nici răspuns. Când s-a rugat şi Ilie, „s-a pogorât foc de la Domnul şi a mistuit arderea de tot şi lemnele şi pietrele şi ţărâna şi a mistuit toată apa care era în şanţ“ (3 Regi 18, 38). Episodul acesta are rolul de a pune în opoziţie pe Dumnezeul Cel adevărat cu idolii care sunt lipsiţi de putere, plăsmuiri ale ignoranţei şi necredinţei. După ce poporul a cunoscut că Domnul este singurul şi adevăratul Dumnezeu, a trimis Domnul şi ploaie asupra pământului. Uciderea preoţilor lui Baal ce a urmat jertfei lui Ilie nu a fost pe placul lui Ahab şi Izabelei, ci a stârnit mânia acestora, încât Ilie a fost nevoit să se refugieze pe muntele Horeb.

Înainte de a-şi încheia activitatea profetică, Ilie îşi alege ucenic pe Elisei. Împreună traversează Iordanul, Elisei urmând a fi martor al ridicării lui Ilie la cer. Pe vremea Mântuitorului, adică opt veacuri mai târziu, renumele lui Ilie era atât de mare printre evrei, încât, de mai multe ori, asupra lui Ioan Botezătorul, ca şi a lui Iisus Însuşi, a planat bănuiala că ar fi fost reîntrupări ale prorocului din vechime. La Schimbarea la Faţă a Domnului, petrecută pe Tabor, Evanghelia ne spune (Matei 17, 3-4; Marcu 9, 4-5; Luca 9, 30 şi 33) că Moise şi Ilie s-au arătat de-a dreapta şi de-a stânga lui Hristos, după mărturia celor trei ucenici care-L însoţeau (Petru, Iacov şi Ioan). Conform unei vechi tradiţii, cu temei în Sfânta Scriptură (Matei 17, 10-11), Ilie va reveni la sfârşitul veacurilor, ca martor şi vestitor al Parusiei, deci ca înaintemergător al celei de-a doua veniri a Domnului. Bazileii bizantini vor fi cei care îi fixează data de prăznuire, pe 20 iulie. În secolul al V-lea, împăratul Zenon a consacrat o biserică, în Petrion, Sfântului Ilie Tesviteanul, iar mai târziu, Constantin al VII-lea Porfirogentul descrie, în cartea lui dedicată ceremoniilor, prăznuirea deosebită din ziua Sfântului Ilie.

Discreţia lui Dumnezeu

Deşi Ilie este perceput în timpul vieţii drept un râvnitor, prin înţelegerea duhovnicească el depăşeşte chingile Legii vechi. Vederea lui Dumnezeu de către Ilie pe Muntele Horeb, descrisă în 3 Regi capitolul 19, reia elementele teofanice din darea Legii lui Moise pe acelaşi munte. Dacă legea lui Moise pune accentul pe vizual, pe auditiv – foc, tunete, cutremur, deci manifestări în forţă -, Ilie depăşeşte această sferă a catafaticului şi ajunge să-L vadă pe Dumnezeu în isihie, în adiere de vânt lin. Aceasta este chemarea la linişte pe care o găseşte monahul sau orice creştin în briza harului Sfântului Duh, vie şi lucrătoare în fiecare Liturghie. Discreţia este modul în care Domnul este prezent în lume şi în viaţa noastră. El este Însoţitorul a Cărui prezenţă nu o putem sesiza prin dorinţa de senzaţional, de spectaculos. De multe ori, Dumnezeu Se lasă ignorat, tocmai pentru că iubirea Lui faţă de lume nu este una despotică, care se impune, ci una care se propune, se dăruieşte fără a constrânge. El nu Se arată pe un panou publicitar, nici nu tropăie în faţa noastră. Dumnezeu Se arată uneori oamenilor înţelepţi, care ştiu să-I vadă paşii tainici. Nu în miracole, arătări ce creează uimire, panică şi spectacol se vede prezenţa lui Dumnezeu, ci în firescul cotidian, înfrumuseţat de gândul şi fapta bună. Aproapele nostru este cel prin care Dumnezeu măsoară iubirea noastră.

Precursor al ascezei creştine

Sfântul Profet Ilie şi Enoh sunt singurele cazuri care au rupt legea implacabilă a morţii. Sfântul Ilie a fost ridicat în carul de foc, aşa cum vedem în primele două capitole din cartea 4 Regi. Din acest punct de vedere, el va deveni, în interpretarea patristică, simbolul ridicării de la materie. În acest sens, Sfântul Maxim îl pune în strânsă legătură cu contemplaţia şi spune că, dacă Moise simbolizează partea practică, Sfântul Ilie este chipul contemplaţiei, al răpirii de la materie şi, din acest punct de vedere, el este un simbol al monahilor. În secolul al IV-lea, Sfântul Grigorie de Nyssa şi Sfântul Grigorie de Nazianz îl folosesc drept imagine a retragerii în pustie şi a nevoinţelor ascetice.

Ilie este model al călugărilor. Aceasta se vede şi din faptul că Sfântul Ioan Botezătorul, un ascet desăvârşit, devine, după cum spune şi Mântuitorul Iisus Hristos, un nou Ilie: „Şi dacă voiţi să înţelegeţi, el (Ioan) este Ilie, cel care va să vină“ (Matei 11, 14). Însă nu trebuie să se creadă că este vorba de vreo reîncarnare a lui Ilie în Ioan. Mărturia biblică îi apropie pe cei doi datorită vieţii lor ascetice; amândoi se caracterizează prin asprime şi hotărâre (Luca 9, 8), lucrează cu aceeaşi putere (Luca 1, 17) şi adoptă acelaşi mod de viaţă (3 Regi 17, 1 şi Luca 3, 2; 4 Regi 1, 8 şi Matei 3, 4).

Curajul mărturisirii

Ilie a fost unul dintre primii mari proroci ai lui Israel, în sensul deplin al cuvântului, căci proroc nu însemna doar înainte-văzător al celor viitoare, ci şi glas dojenitor în numele Celui Preaînalt, ca să nu se abată de la dreptate nici poporul, nici mai-marii lui. E bine să ai putere, dar e şi mai bine să nu ai nevoie de putere, întrucât adeseori aceasta corupe şi alienează. Totuşi, Ilie ştie că dragostea pentru oameni este cea mai subtilă putere din lume. Când prorocul se plânge lui Dumnezeu că este un om bătrân şi neputincios şi că trebuie să vorbească şi preoţilor, şi poporului necredincios, Dumnezeu îi spune că nu este singurul dreptcinstitor, ci că mai sunt în popor 7.000 de bărbaţi care nu şi-au plecat genunchiul înaintea lui Baal. Din acest episod ne dăm seama că atunci când ni se pare că suntem singurii în stare să facem lucrurile cele bune, Dumnezeu ne arată că mai sunt câţiva ca noi, primind astfel putere. Când poporul se declară a fi dreptmăritor de Dumnezeu, conducătorii pot fi (şi chiar trebuie) certaţi pentru abaterile de la credinţă şi moralitate. Sfântul Ilie, spre exemplu, a certat pe regele Ahab că a construit, la îndemnul soţiei sale păgâne, Izabela, un templu închinat zeului Baal, arătând poporului care este, de fapt, credinţa cea adevărată în Dumnezeul cel viu. Portretul sufletesc al acestui profet are câteva trăsături fundamentale: zel misionar, dedicare totală, propovăduire fără compromisuri. El nu negociază cu idolii şi nu îşi face calcule de imagine, ci mărturiseşte adevărul şi demască înşelătoria, impostura, spunând lucrurilor pe nume. De altfel, seceta nu este nimic altceva decât necredinţa, depărtarea de Apa Vieţii. Poporul vrea apă, dar nu Îl caută pe Dumnezeu, Cel ce dăruieşte sens trecerii noastre prin lume. Soluţia este pocăinţa, adică întoarcerea la credinţă, la modelul de viaţă al acestui mare profet care, dacă îl cinstim şi îl imităm după putere, ne „izvorăşte tămăduiri“ (Troparul Sfântului Ilie), fără a mai fi nevoie să apelăm la tot felul de vraci, guru şi adepţi ai sectelor terapeutice contemporane care promit celor naivi şi debusolaţi vindecarea imediată a sufletului şi a trupului, asemenea falşilor preoţi ai zeului Baal de odinioară.  

Pr. lect. univ. dr. Vasile Creţu