MIHAI EMINESCU – 125 ANI DE LA ADORMIRE. Au pus la cale serviciile secrete eliminarea Poetului Naţional?

• Doxologia/ Arhim. Mihail Daniliuc: „Îngerii în trup” ai familiei Eminescu

Jumătatea lui Cireșar ne prilejuiește aduceri-aminte despre Mihai Eminescu, cel care ne-a făcut să ne simțim mândri că Dumnezeu ne-a plămădit în același neam cu el. Pe 15 iunie 1889 neînțelesul poet a ferit perdeaua acestui veac şi a urmat drumul lui Hyperion, adăugându-se cerului înstelat al valorilor noastre spirituale. S-au scurs 125 de ani de tăcere? atâta amar de timp de lipsă? Nu! Eminescu a plecat doar cu trupul dintre noi, spiritul a rămas aici prin inegalabila-i operă, o tulburătoare radiografie a trăirilor, idealurilor și suferințelor unui om.

Ca în fiecare an, ne vom ruga pentru poet, căci îi cinstim pe scriitorii care ne-au umplut viața cu nespuse bucurii literare nu doar „troienindu-le” memoria cu amintiri, simpozioane ori colocvii, ci săvârșind și cuvenitele slujbe de pomenire. Trebuie să-i purtăm nu numai în calendarul cultural al nației, ci îndeosebi într-un pomelnic al inimii şi, de ce nu?, în cel de la dumnezeiasca Liturghie. Îngrijindu-ne de sufletele lor, ne arătăm prin fapte dragostea şi recunoştinţa faţă de ei: a iubi cu adevărat, spunea cineva, este echivalentul dorinței ca acea persoană să nu moară niciodată. Înălțând rugăciuni pentru ei, tragem bune nădejdi că Dumnezeu, Făcătorul veacurilor, Stăpânitorul peste cei vii și cei morți, le va rândui nepieritoare existență în lumina și iubirea nesfârșită a Sfintei Treimi.

Bunicul poetului, Vasile Iurașcu, era un apropiat a lui Veniamin Costachi, Mitropolitul Moldovei

Pe lângă îndătinata pomenire, se cade să așternem câteva rânduri despre inepuizabilul stihuitor. Ce să scriem?! Că Eminescu se află în  orice-i românesc?! Am dori totuși să ne oprim la unele aspecte legate de viața rubedeniilor sale călugărite, deoarece ele au contribuit într-o oarecare măsură la conturarea convingerilor religioase ale genialului bard. Afirmam, acum nişte ani, că Eminescu ne aparține și nouă, cinului monahal, nu doar anumitor curente literare sau partide politice. De ce? Din pricină că poetul a avut intenția chiar de a se călugări, iubind foarte mult viața monahicească, fiind încântat de rânduielile mănăstireşti, de rugăciunea șoptită, de tihna patriarhală a așezărilor noastre cenobitice. Cu acestea s-a întâlnit prima oară în Mănăstirea Agafton din ținutul Botoșanilor, acolo unde îmbrăcaseră haina cernită patru din surorile mamei sale, Raluca. Ea provenea dintr-o familie profund religioasă, cu nouă copii, șase din ei călugărindu-se. Însă, înainte de orice altceva, dorim să evidențiem relația specială existentă între bunicul lui Eminescu, Vasile Iurașcu, și Mitropolitul Moldovei, Veniamin Costachi. Se pare că al doilea copil al său, Iordachi, a avut un comportament agresiv față de părinți, fapt ce l-a determinat pe bătrânul stolnic să-i scrie mitropolitului prin 1837, plângându-se de violenţa progeniturii, rugându-l să-l ajute la îndreptarea răzvrătitului fecior. Formula de încheiere a jalbei ne dezvăluie legătura deosebită, profundă, dintre vlădică și bunicul lui Eminescu: „al Înaltpreasfinției Voastre nevrednic fiu sufletesc, Vasile Iurașcu, Stolnic”. Mitropolitul Veniamin intervine la aşa-numitul „Dipartament al Trebilor din Lăuntru”, sugerând organelor abilitate să trimită pe împricinat la Mănăstirea Secu spre pocăință și îndreptare.

Doi frați și patru surori ai Ralucăi, mama poetului, au intrat în cinul monahal

Cât privește pe monahii și monahiile rude ale poetului, din documente vechi aflăm că al treilea fiu al lui Vasile și Ioana Iurașcu, pe nume Costachi, s-a născut la 22 ianuarie 1807. Atras de viața sihăstrească, s-a închinoviat în Mănăstirea Vorona, din apropiere încă din anii tinereții. Nu avea studii, se purta cam neîngrijit, „cu barba răsfirată și nespălată”. Din pricina viețuirii sale discrete, probabil, nu ni s-au păstrat alte informații despre el. Se cade să amintim că Vasile Iurașcu și soția lui, Ioana, au avut nouă progenituri.

Următorul copil al numeroasei familii botoșănene, care a ales călugăria a fost Fevronia, născută în 1812. La doar 16 ani, în 1828, a intrat în obștea Mănăstirii Agafton, primind aici chipul îngeresc, iar apoi, arătându-se râvnitoare în cele duhovnicești, a luat schima cea mare. Însemnările vremii ne spun că Fevronia a participat la botezul nepotului Mihai, fapt care a îndemnat-o să îl ocrotească, simţindu-l foarte aproape de suflet. Așa se explică de ce, mai târziu, poetul, ajuns la Agafton, găzduia doar în casa acestei mătuși. Fugit de la gimnaziul din Cernăuți, junele Mihai s-a oploșit tot la ea, întâmplare care o determină să-şi informeze cumnatul, căminarul Gheorghe Eminovici, despre „fugarul școlar”. Tot în chilia monahiei Fevronia Eminescu a poposit prin anii 1875, când, participând la o clacă de tors lână, a auzit din gura maicii Zenaida, povestea lui Călin, ulterior versificând-o în cunoscutul poem omonim.  În 1895, la vârsta de 83 de ani, Schimonahia Fevronia Iurașcu s-a mutat în lumea cealaltă, dormindu-şi somnul în așteptarea venirii Dreptului Judecător în cimitirul mănăstiresc.

Maicile Iurașcu în Patericul Românesc

Printre surorile călugărite ale Ralucăi Iurașcu se numără şi Sofia, născută în 1821, tunsă în monahism pe la anul 1840. Tradiția aşezământului şi-o aminteşte ca pe o maică milostivă, deosebit de muncitoare, deși cam bolnăvicioasă. Înainte de moarte a cerut schima mare. A trecut la cele veșnice pe 20 august 1878, la scurt timp după ce împlinise 57 de ani. O altă soră de-a Ralucăi intrată în mănăstire a fost Olimpiada, născută în 1827. La doar 13 ani s-a închinoviat în Schitul Orășeni, iar apoi a primit ascultare la Agafton, unde bătrânul Iurașcu construise între timp două case mari pentru fiicele sale. Dovedind o înțelepciune nativă și pricepere administrativă, înțeleptul mitropolit Iosif Naniescu a așezat-o în scaunul stărețesc al chinoviei botoșănene, prețuindu-i smerenia și cumsecădenia. A trecut la Domnul  prin 1902, fiind și ea schimonahie. Pilda viețuirii celor trei fiice Iurașcu a urmat-o și cea de-a patra, Safta; căsătorită inițial cu Vasile Velisarie din Bacău, au avut mai mulți prunci. După ce copii crescuseră mari, mistuită de dorul viețuirii îngereşti și, probabil, marcată de moartea surorii sale, monahia Sofia, în 1878, ia încuviințare de la soț și se călugărește luând numele celei decedate. Odată cu ea a păşit în mănăstire și una din fiicele sale, Xenia. Tradiția Agaftonului spune că aceasta din urmă, verișoara poetului, era o fire deosebită; tăcută, ascultătoare, iubea foarte mult rugăciunea având darul lacrimilor. A trecut la Domnul în  anul 1926.

Pentru viețuirea lor frumoasă, pentru smerenia, dragostea și nestinsul dor de Cer, trei dintre mătușile lui Eminescu, schimonahiile Olimpiada, Fevronia și Sofia, dar și monahia Xenia Velisarie, au fost trecute în Patericul Românesc.

În fine, ultimul membru al iurăștenilor călugărit a fost Iancu, născut în decembrie 1819. În adolescență a intrat în obștea Mănăstirii Coșula, devenind monahul Iachint. După un timp, a primit hirotonia întru ieromonah, apoi așezarea în scaunul stărețesc al locaşului. Mai târziu, Mitropolitul Calinic Miclescu l-a transferat la Iași, rânduindu-i ascultarea de administrator al Seminarului Teologic de la Socola şi hirotesindu-l arhimandrit. Însemnările lui Matei, fratele poetului, ni-l arată pe cuviosul părinte ca „școlit”, vorbitor de limbă germană și franceză, dar și o fire boemă, cu mulți prieteni din protipendada ieșeană. A trecut la Domnul la nici 67 de ani, în 1886, răpus de astm bronșic.

• EvZ: 125 de ani de la moartea lui MIHAI EMINESCU. Au pus la cale serviciile SECRETE eliminarea Poetului Naţional?

La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “Astăzi a murit Eminescu, în institutul de alienaţi, de o embolie”. Luceafărul poeziei româneşti, poetul nepereche…Totodată, unul dintre cei mai incomozi ziarişti ai vremii sale. Un patriot febril, care visa la proiectul Daciei Mari, fapt care deranja elita politică românească, marile puteri vecine şi, mai ales, serviciile secrete. Eminescu devine ziarist în 1876 şi aceasta este meseria pe care o va avea până la sfârşitul vieţii.

Lucrează la Curierul de Iaşi, după care ajunge la ziarul Timpul din Bucureşti, publicaţie afiliată Partidului Conservator.

“Sunt un om urât şi temut”

În 1880 devine redactor-şef şi ia o atitudine dură vizavi de mişcările politice care aveau loc în România, prin articole acide la adresa corupţiei şi trădării intereselor naţionale de către clasa “grecoteilor” şi “bulgăroilor cu ceafa groasă”. În trei ani, până în 1883, anul “oficial” al alienării sale, Eminescu îşi făcuse deja duşmani interni şi internaţionali. Eminescu s-a arătat foarte vehement în ceea ce priveşte înstrăinarea Basarabiei, a politicii interne care urmărea aservirea scopurilor Imperiului Austro-Ungar (printre care renunţarea la Ardeal), dar şi chestiunea spinoasă a invaziei evreieşti în Moldova. Iată de ce poetul nepereche devenise o problemă internaţională.

În momentul în care va începe să atace şi conducerea partidului său, inclusiv pe Titu Maiorescu, deveniseră foarte clare zvonurile că se va face ceva pentru a i se astupa gura “slobodului Eminescu”. Din cauza spiritului justiţiar şi critic cu care îşi susţinea ideile, Eminescu se ceartă cu Zizi Cantacuzino, cu C.A. Rosetti, I.C. Brătianu şi mulţi alţii. Titu Maiorescu nota în Jurnalul său, printre altele: “Grea epoca Eminescu…”. În 1882, poetul îi mărturisea Veronicăi Micle: “Sunt un om urât şi temut, fără nici un folos, unul din oamenii cei mai urâţi din România…Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor”. În 1882, Eminescu ia parte la înfiinţarea unei societăţi secrete, “Societatea Carpaţii”, care va atrage atenţia marilor puteri europene prin natura conspirativă a discuţiilor ce aveau loc la întruniri. Scopul principal al acestor reuniuni era susţinerea Ardealului în favoarea dezlipirii de Imperiul Austro-Ungar şi alipirea lui de ţară.

Se pare că această societate secretă românească crease o reţea de depozite cu armament uşor la graniţa cu Transilvania şi nu numai. Societatea Carpaţii luase legătura cu români naţionalişti din Ardeal şi crease depozite secrete cu arme, scopul fiind acela de a se ridica la “lupta de gherilă” împotriva ocupantului maghiar la momentul ales de conducerea organizaţiei. În toate aceste acţiuni era implicat direct poetul Mihai Eminescu, fapt care a deranjat nu numai cancelariile de la Berlin şi Viena, ci şi guvernul de la Bucureşti, care a luat măsuri, la presiunea externă, împotriva Societăţii Carpaţii. Conducerea a fost arestată şi judecată într-un proces public.Pe Eminescu, Guvernul nu îl implică într-un proces public, deoarece ar fi ieşit un scandal naţional, fiind iubit şi recunoscut de români. Atunci se pare că s-a pus la cale, prin operaţiuni speciale ale serviciilor secrete, eliminarea din viaţa socială şi publică a Poetului Naţional.

Cum comenta presa

La comanda Imperiului Austro-Ungar vor fi inserate în cadrul grupului iscoade, iar Eminescu va avea tot timpul pe urmele sale spioni, care trimiteau rapoarte regulate asupra activităţilor şi discuţiilor purtate în cadrul întâlnirilor. Iată ce conţinea o parte din raportul pe care ambasadorul austriac la Bucureşti, baronul Mayer, l-a transmis superiorilor săi: “S-a stabilit ca lupta împotriva Austro-Ungariei să fie continuată… S-a recomandat membrilor cea mai mare prudenţă. Eminescu, redactor principal la Timpul, a făcut propunerea ca studenţii transilvăneni de naţionalitate română, care frecventează instituţiile de învăţământ din România pentru a se instrui, să fie puşi să acţioneze în timpul vacanţei în locurile natale pentru a orienta opinia publică în direcţia unei Dacii Mari”.

La un an după rapoarte, Eminescu “înnebunea” brusc. Cum comenta presa vremii? “Dl. Mihai Eminescu, redactorul ziarului Timpul, a înnebunit. Dl. Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar”. Lucrurile devin controversate: Titu Maiorescu menţionează frecvent şi “cifrat” numelor doctorilor care s-au ocupat de starea de sănătate a poetului, iar atât Maiorescu, cât şi alţi apropiaţi lipsesc din ţară chiar în perioada când se declanşează “boala” poetului. Documente ale vremii prezintă dovezi că Maiorescu nu era străin de complotul împotriva jurnalistului politic incomod. Pe 6 iunie 1883, Eminescu citeşte poemul “Doina” la Junimea. Un poem care constituit condamnarea la nebunie şi la moarte a poetului. “Doina” întruchipa testamentul politic al lui Eminescu, care dorea o Românie mare. 28 iunie 1883 este data la care Eminescu a fost internat prima oară.

Dar…Tot la această dată, Austro-Ungaria a rupt relaţiile diplomatice cu România pentru 24 de ore, timp în care Germania trimitea scrisori de ameninţare României, prin intermediul cărora o soma să intre în alianţa militară.În acea zi trebuia să se semneze un tratat secret între Austro-Ungaria, Germania, Italia, pe de o parte, şi România, de cealaltă parte. Tratatul stipula, printre altele, interzicerea oricăror proteste pentru eliberarea Ardealului, iar una dintre condiţii era ca activităţile în acest sens care aveau loc la Bucureşti să fie interzise.

Depistat şi ridicat

Pe acest fond s-a produs prima internare a lui Eminescu şi tot în acest context este răspândit zvonul nebuniei lui, a bolii venerice de care suferea. Prin urmare, jurnalistul politic Eminescu era anihilat. Regele Carol I semna liniştit în octombrie 1883, Tratatul secret cu Germania şi Austria. S-a arătat că diagnosticele puse de anumiţi medici erau fanteziste şi nu se bazau pe observarea simptomelor, care păreau să indice altceva. Atât familia, cât şi Veronica Micle nu au primit nicio informaţie despre starea de sănătate a poetului. I s-a pus diagnosticul “ciudat” de sifilis (se pare că Eminescu nu manifesta simptomele proprii bolii), iar pentru că la vremea respectivă nu exista un tratament concret împotriva acestei boli, medicii din ospiciu l-au trecut pe un tratament şoc pe bază de mercur.

Tratamentul i se administra regulat, în ciuda faptului că era cunoscută drept o substanţă toxică, chiar şi în doze foarte mici. De la prima “îmbolnăvire” şi până la data decesului, viaţa lui Eminescu a însemnat un nefericit drum spre ospicii, după bunul plac al celor din ţară şi din afară, care îi doreau răul. După singurul moment în care a mai reuşit să publice un articol denunţător într-o gazetă, sub protecţia anonimatului, avea să fie depistat şi ridicat, fără a mai fi eliberat.

În cea din urmă mizerie

La 15 iunie 1889, Titu Maiorescu nota în jurnalul său: “…Astăzi pe la 3 ore a murit Eminescu, în institutul de alienaţi al d-rului Şutzu, de o embolie”.

Unul dintre cei mai mari români murea “în cea din urmă mizerie”, după cum anunţa sora sa, Harietta. Dr. N. Tomescu, unul dintre medicii care s-a ocupat de Eminescu notează în unul din jurnalele sale: “Oricum ar fi, sfârşitul total nu părea iminent, căci el se nutrea bine, dormea şi puterile se susţineau cu destulă vigoare. Un accident (n.r.- Eminescu a fost lovit în cap cu o piatră de către un pacient nebun) însă de mică importanţă a agravat starea patologica a cordului şi a accelerat moartea”. Tot doctoral Tomescu nota după autopsie: “Eminescu n-a fost sifilitic…Adevărata cauză a maladiei lui Eminescu pare a fi surmenajul cerebral, oboseala precoce şi intensă a facultăţilor sale intelectuale”. Ce folos, ceea ce “fabricaseră” duşmanii săi şi serviciile secrete se perpetuase deja…