DUREROASA SI DE-A PURURI PILDUITOAREA ISTORIE A CADERII CONSTANTINOPOLULUI

29-05-2014 40 minute Sublinieri

fall constantinople2

PREȚUL AJUTORULUI APUSEAN

Imparatul de Trapezunt nu fusese singurul care sa rasufle usurat la vestea mortii sultanului Murad. In Apus domnea un optimism la fel de naiv. Ambasadori care se aflasera de curind la curtea lui Murad povesteau despre esecul suferit de Mehmet, cind ocupase mai inainte tronul. Acest tinar nepriceput nu dadea semne, socoteau ei, ca se va dovedi amenintator pentru crestinatate. Iluzia era intarita si de graba prietenoasa cu care sultanul confirma tratatele incheiate de tatal sau. La sfirsitul verii lui 1451, cind vestea suirii sale in scaun patrunsese in Europa, un noian de solii sosise la Adrianopol. La 10 septembrie Mehmet primea o misiune venetiana si reinnoia, cu toate formele, tratatul de pace pe care tatal sau il semnase cu Republica, cu cinci ani in urma. Zece zile mai tirziu, el iscalea o intelegere cu trimisii lui Ioan Hunyadi, prin care se punea la cale un armistitiu, ce trebuia sa tina trei ani. Solia Raguzanilor fusese primita cu deosebita favoare, o data ce aducea oferta de a spori cu cinci sute de monete de aur tributul platit de orasul lor in fiecare an sultanului. Trimisilor veniti din partea Marelui maestru al cavalerilor de Rhodos, a voievodului Tarii Romanesti, a cirmuitorului insulei Lesbos, a conducerii din Chios — toti veneau incarcati cu daruri de pret — li se dadeau incredintari de bunavointa. Despotul sirb nu numai ca si-a recapatat fiica, dar i s-a ingaduit sa ocupe din nou citeva orase de pe valea de sus a Strumei. Pina si solii imparatului din Constantinopol, care sosisera cei dintii si care venisera oarecum inspaimintati, cunoscind mai bine firea sultanului, au prins inima, vazind cum au fost primiti. Sultanul nu numai ca jurase pe Coran, in fata lor, ca nu va atinge de teritoriul bizantin, dar le mai si fagaduise ca va plati, in fiecare an, imparatului o suma de trei mii de aspri din veniturile unor orase grecesti de pe valea de jos a Strumei. Orasele apartineau, de drept, principelui otoman, Orhan, si banii trebuiau sa slujeasca la intretinerea lui, cita vreme era detinut, in conditii onorabile, la Constantinopol. Pina si comunitatea manastireasca a Muntelui Athos, care avusese prevederea sa recunoasca suveranitatea otomana dupa ce Murad cucerise Thessalonicul, fusese incredintata ca autonomia nu-i va fi incalcata.

Se parea ca noul sultan se afla sub inriurirea lui Halii, batranul dregator al lui Murad, care era stiut ca impartasea aplecarea spre pace a stapinului sau. Diplomatii bizantini cultivasera cu grija prietenia lui Halii. Le era placut sa vada ca straduintele lor isi gasisera rasplata. Totusi observatori mai dibaci isi puteau da seama ca atitudinile pasnice ale lui Mehmet nu erau adevarate. Ii venea la indemina sa aiba pace de-a lungul hotarelor, cita vreme punea la cale marea sa campanie. Influenta lui Halii nu era atit de puternica cum socoteau crestinii. Mehmet nu-l iertase niciodata pentru rolul pe care-l jucase in 1446. Aliatul sau, Isak Pasa, se afla departe, in Anatolia. Zaganos Pasa, acum al doilea vizir, se racise de citiva ani de el si era in stransa prietenie cu Şehab ed-Din, eunucul, un apropiat al lui Mehmet si un sprijinitor al razboiului.

Oricum, politica launtrica a curtii otomane raminea necunoscuta lumii europene. Crestinatatea apuseana se bucura sa auda, de la Venetia si de la Buda, de bunavointa sultanului. Dupa umilintele suferite la Nicopole si la Varna, nici unul dintre cirmuitorii din Apus nu dorea sa porneasca din nou la lupta impotriva turcilor. Le era mult mai placut sa creada ca nu era nevoie de asa ceva. La drept vorbind, nici unul nu era in stare sa treaca la fapte; fiecare avea de lucru la el acasa. In Europa, Frederic al III-lea de Habsburg era cu mult prea prins de pregatirea incoronarii sale ca imparat, la Roma, care trebuia sa se petreaca in 1452 si in vederea careia vinduse pe paisprezece ani inainte privilegiile Bisericii germane. Trebuia, de altminteri, sa-si apere pretentiile la tronurile Boemiei si Ungariei si astfel nu i-ar fi trecut niciodata prin minte sa lucreze mina in mina cu Ioan Hunyadi, care era regentul rivalului sau, baietanul Ladislau al V-lea. Regele Carol al VII-lea al Frantei avea destul de lucru in stradaniile sale de a-si restaura tara, dupa incordarea adusa de razboiul de o suta de ani. Mai avea si un vasal primejdios de puternic, pe varul sau, Filip cel Bun, ducele Burgundiei, care avea tinuturi si o avere cu mult mai mari decit ale sale. Filip se vedea pe sine cruciat; dar chiar daca s-ar fi incumetat sa lipseasca din ducatul sau, isi aducea prea bine aminte de povestea jalnica a captivitatii tatalui sau, Ioan, luat prizonier de catre turci la Nicopole. Anglia, slabita de dezastrele suferite in razboaiele din Franta si cirmuita de un rege sfint, dar pe jumatate sarac cu duhul , era de necrezut ca-si va stringe osteni pentru aventuri dincolo de hotare. Nici ajutor si nici chiar vreo dovada de interes nu puteau fi asteptate din partea unor suverani atit de indepartati ca regii scandinavi sau ca regele Scotiei. Iar regii Castiliei si Portugaliei aveau de luptat cu dusmani pagini mai aproape de dinsii. Singurul monarh care acorda atentie Levantului era Alfons al V-lea de Aragon, care preluase tronul Neapolului in 1443 si se declarase dornic sa conduca o expeditie in Rasarit. Numai ca, o data ce ambitia lui fatisa era sa ajunga imparat la Constantinopol, ofertele sale de ajutor trezeau banuieli si cu greu se puteau infaptui.

Pina si la curtea papala domnea credinta, plina de nadejdi, ca noul sultan nu inseamna mare lucru. Aici insa, refugiatii greci staruiau sa se intreprinda o actiune, inainte ca acesta sa dobindeasca experienta in conducere. Purtatorul lor de cuvint era un italian, Francesco Filelfo din Tolentino, care se insurase cu fata unui dascal grec, Ioan Chrysoloras, si a carui soacra traia la Constantinopol. Acesta a trimis in scris o inflacarata chemare catre regele Carol al Frantei, la care s-a gindit deoarece Franta, in trecut, luase conducerea cruciadelor, il indemna pe rege sa puna, in graba, pe picior de lupta, o armata si sa o indrepte spre Rasarit. Turcii, dupa cum sustinea el, nu vor fi in stare sa i se impotriveasca in vreun chip. Regele Carol n-a trimis insa nici un raspuns. Papa Nicolae al V-lea, care ii urmase, in 1447, lui Eugeniu al IV-lea, era un carturar si un om pasnic, a carui prea aleasa infaptuire fusese intemeierea Bibliotecii vaticane. Prietenia sa pentru Bessarion, pe care-l admira nespus pentru invatatura lui, il facea sa priveasca cu simpatie la lupta dusa de greci. Nu stia insa catre care cirmuitor sa se indrepte pentru sprijin si nici nu era dornic sa trimita ajutor unui oras care inca se mai impotrivea sa infaptuiasca unirea semnata de imparat in numele sau, la Florenta.

Imparatul Constantin isi dadea prea bine seama de aceste greutati. In vara lui 1451, a trimis un sol in Apus, pe Andronic Bryennios Leontaris, care s-a dus mai intii la Venetia ca sa dobindeasca ingaduinta pentru imparat de a recruta, in Creta, arcasi pentru oastea sa. A pornit apoi spre Roma cu un mesaj prietenesc din partea lui Constantin pentru papa si cu o scrisoare adresata papei de catre un grup de protivnici ai unirii. Ei isi dadeau numele de Synaxis, o data ce cuvintul Sinod nu putea fi, in chip legiuit, folosit de o grupare care actiona fara sa-l cuprinda si pe patriarh. Imparatul staruise pe linga ei sa trimita acest apel, se pare dupa sfatul lui Luca Notaras. Amintitul Synaxis propunea sa se tina un nou conciliu, de data aceasta la Constantinopol, care urma sa fie cu adevarat ecumenic, cu patriarhiile rasaritene reprezentate din plin si cu o delegatie romana redusa la numar. Apelul era iscalit de mai multi antiunionisti; George Scholarios (Ghenadie)ghenadie refuzase totusi sa-l sustina, socotind ca nimic bun nu putea veni de pe urma lui. Avea dreptate. Papa nu era pregatit nici sa renunte la Conciliul din Florenta si nici sa treaca cu vederea plingerile disidentilor. O imprejurare cu deosebire nefericita facuse ca, in aceasta vreme, probabil in timp ce Bryennios se mai afla inca la Roma, patriarhul Grigorie Mammas sa soseasca de la Constantinopol intr-un surghiun hotarit de el insusi. Plingerile sale nu-l indemnau pe Nicolae sa se arate impaciuitor. Nici un raspuns n-a fost trimis catre Synaxis. Imparatul a fost insa incunostintat ca, desi situatia lui gingasa era inteleasa la Roma, cu siguranta ca el vedea mai mari decit sint de fapt greutatile pe care le intimpina spre a intari unirea. Era nevoie de o actiune hotarita. Patriarhul trebuia rechemat si inscaunat din nou. Grecii care refuzau sa ia cunostinta de decretul de unire trebuiau sa fie trimisi la Roma pentru reeducare. Sentinta hotaritoare a papei suna astfel : „Daca tu, impreuna cu capeteniile tale si cu poporul din Constantinopol primiti hotarirea de unire, ne veti gasi pe Noi si pe venerabilii nostri frati, cardinalii sfintei Biserici romane, dornici pururea sa sprijinim bunul tau nume si imparatia ta. Daca insa tu si poporul tau nu vreti sa primiti hotarirea, ne veti sili sa luam masurile trebuincioase pentru scaparea voastra si pentru reputatia noastra”. Un asemenea ultimatum nu era facut sa usureze sarcina imparatului.

A intarit, in schimb, autoritatea lui Ghenadie in ochii opozitiei. Citeva luni mai tirziu sosea la Constantinopol un trimis din partea bisericii husite din Praga, un barbat numit Constantin Platris si poreclit „englezul”, poate fiindca era fiul unui lollard, refugiat din Anglia. A facut o declaratie publica de credinta, in mijlocul entuziasmului popular, si a fost trimis inapoi la Praga, cu o scrisoare care ataca cu putere pretentiile papale si era iscalita de membrii fruntasi din Synaxis, printre care si de Ghenadie. Amaraciunea crestea la Constantinopol, tocmai in vremea cind iluziile fericite asupra nepriceperii lui Mehmet trebuiau, in sfirsit, sa fie parasite.

Imparatul insusi trebuia sa fie facut vinovat de inrautatirea legaturilor dintre imperiu si turci. In toamna lui 1451, emirul de Karaman, Ibrahim Bey, crezind, ca si cirmuitorii din Apus, in nepriceperea noului sultan, a pus la cale o rascoala impotriva lui, printr-o intelegere intre emiratele, de curind cucerite, de Aydin si Germiyan si emiratul de Mentese. Principi tineri din fiecare dinastie erau pusi sa-si revendice tronul, care apartinuse familiei lor, in vreme ce Ibrahim insusi cotropea teritoriul otoman. Comandantul otoman al regiunii, Isa Bey, era un trindav si un nepriceput, astfel ca Isak, guvernatorul Anatoliei, l-a rugat pe sultan sa vina el insusi sa zdrobeasca rascoala. Sosirea lui grabnica in Asia si-a atins tinta: impotrivirea s-a prabusit. Peste putin, Ibrahim Bey a cerut sa fie iertat, in timp ce Isak conducea un regiment trimis sa recucereasca teritoriul Mentese. Pe cind insa sultanul se afla pe drumul de intoarcere spre Europa, s-a pomenit cu tulburari in regimentele sale de ieniceri, care cereau sa fie mai bine platiti. Mehmet le-a incuviintat unele dintre cereri, dar a degradat pe comandantul lor si a alaturat regimentelor un mare numar de paznici ai haitelor de ciini si de crescatori de soimi din tagma Marelui Vinator, pe a caror credinta se putea sprijini.

Prinzind curaj, se pare, de pe urma greutatilor cu care lupta sultanul, Constantin i-a trimis soli ca sa se planga ca banii fagaduiti pentru intretinerea printului Orhan nu fusesera platiti si sa-i dea sa inteleaga ca este bine sa-si aduca aminte ca la curtea bizantina se afla un pretendent otoman. Cind solia L-a ajuns pe sultan, probabil la Brusa, Halii Pasa s-a aratat incurcat si suparat. Isi cunostea acum destul de bine stapinul, ca sa-si dea seama cum va raspunde la atare necuviinta. Intreaga politica de pace pe care o sustinuse avea sa fie primejduita si insasi pozitia sa devenea cu neputinta de mentinut. Impotriva solilor a avut o izbucnire in public. Mehmet s-a multumit totusi sa le raspunda, cu raceala, ca va cerceta chestiunea cind se va intoarce la Adrianopol.

Nu se poate sa-i fi parut rau de aceasta cerere insolenta si zadarnica, fiindca avea sa-l indreptateasca, atunci cind isi va calca juramintul de a nu cotropi teritoriul bizantin. Avea de gind sa se intoarca in Europa pe drumul obisnuit batut de turci, strabatind Dardanelele. A auzit insa ca o escadra italiana manevra prin strimtoare, in sus si in jos. S-a indreptat deci catre Bosfor si a trecut cu oastea, pe corabii, de la cetatuia lui Bayezit la Anadolu Hisar. Paminturile de pe tarmul european erau, de drept, inca bizantine. Mehmet insa, in dispretul lui, n-a mai cerut imparatului ingaduinta sa debarce acolo. In schimb, ochiul lui patrunzator a vazut ce lucru de folos ar fi sa ridice o fortareata in acest loc, care domina strimtoarea, in fata lui Anadolu Hisar.

O data intors la Adrianopol, Mehmet a poruncit ca grecii din orasele de pe valea inferioara a Strumei sa fie izgoniti, si toate veniturile lor sa fie confiscate. Apoi, in iarna anului 1451, a trimis porunci in toate tinuturile de sub stapinirea sa, ca sa se stringa o mie de zidari, buni mestesugari, si un numar potrivit de lucratori fara calificare; acestia trebuiau sa se adune la inceputul primaverii urmatoare la locul ales de el, acolo unde Bosforul este mai strimt, cum treci de satul care atunci se chema Asomaton si acum Bebek, unde o coama de deal inainteaza in apele strimtorii. Abia daca a trecut iarna, si topografi de-ai sai au si inceput sa cerceteze terenul, iar lucratorii — sa darime bisericile si manastirile din partea locului si sa aleaga acele parti de zidarie care puteau fi inca folosite.

Poruncile lui au pricinuit adanca mihnire la Constantinopol. Era limpede ca se facea primul pas catre asediul orasului. Imparatul a trimis in graba o solie la sultan, care sa-i puna in vedere ca era pe cale sa incalce un tratat solemn, si sa-i aduca aminte ca sultanul Bayezit ceruse voie de la imparatul Manuil, inainte de a ridica cetatuia sa de la Anadolu Hisar. Solii au fost trimisi inapoi, fara macar sa li se acorde o audienta. Simbata, 15 aprilie, a inceput sa se lucreze la ridicarea noii fortarete. Constantin a raspuns cu intemnitarea tuturor turcilor care se aflau atunci in Constantinopol; si-a dat apoi seama ca fapta lui fusese nechibzuita si le-a dat drumul. In schimb, a trimis soli, incarcati cu daruri, sa ceara ca macar satelor grecesti de pe Bosfor sa nu li se pricinuiasca pagube. Sultanul nici nu i-a bagat in seama. In iunie, Constantin a incercat pentru ultima oara sa dobindeasca de la Mehmet incredintarea ca ridicarea cetatuii nu inseamna ca are sa urmeze un atac impotriva Constantinopolului. Solii sai au fost aruncati in temnita si li s-au taiat capetele. Era la drept vorbind, o declaratie de razboi.

Cetatuia, cunoscuta turcilor sub numele de Boghaz-Kesen, adica Taietoarea strimtorii sau, deopotriva, Taietoarea beregatei, si care acum se numeste Rumeli Hisar, a fost terminata joi, 31 august 1452.

Mehmet isi petrecuse zilele premergatoare in vecinatate, dupa care a pornit cu oastea drept catre zidurile Constantinopolului. S-a oprit aici trei zile, cercetind cu grija fortificatiile. Pentru ce avea el de gind nu mai incapea acum nici o indoiala, intre timp a dat la lumina o proclamatie, potrivit careia orice vas care avea sa treaca, in sus sau in jos prin Bosfor, trebuia sa se opreasca, in largul cetatuii, ca sa fie cercetat. Cel care nu se va supune va fi scufundat. Ca sa dea greutate poruncii sale se bizuia pe trei tunuri mari, cele mai mari care fusesera vazute vreodata, asezate pe unul dintre turnurile care se apropiau mai mult de apa. Şi n-a fost o amenintare desarta. La inceputul lui noiembrie, doua vase venetiene care veneau dinspre Marea Neagra n-au voit sa se opreasca. Tunurile au fost indreptate impotriva lor; ele au izbutit totusi sa se indeparteze fara sa fie vatamate. Doua saptamini mai tirziu, un al treilea vas a incercat sa le urmeze pilda, dar a fost scufundat de o ghiulea de tun, iar capitanul, Antonio Rizzo, si echipajul au fost facuti prizonieri si adusi la Didymotichon, unde se afla sultanul. Acesta a poruncit sa li se taie capul matrozilor fara intirziere; Rizzo insa a fost osindit sa fie tras in teapa si trupul sau sa fie expus la margine de drum.

Soarta marinarilor venetieni a pus capat oricaror visuri pe care Apusul le mai pastra cu privire la firea si ambitiile sultanului. Venetia se gasea intr-o situatie gingasa. Ea isi avea cartierul sau in Constantinopol. Şi privilegiile ei comerciale fusesera intarite de Constantin, in 1450. Dar ea facea de asemenea comert, cu cistig frumos, si in porturile otomane; si erau si venetieni care credeau ca cucerirea Constantinopolului de catre turci putea aduce cu sine o mai mare stabilitate si prosperitate in comertul Levantului. Pe de alta parte, o data Constantinopolul cucerit, sultanul isi va arunca cu siguranta privirea asupra coloniilor venetiene din Grecia si din Marea Egee. Intr-o dezbatere in senat, la sfirsitul lui August, o motiune dupa care Constantinopolul trebuia lasat in voia soartei, a capatat numai sapte voturi; sapte zeci si patru de senatori erau de alta parere. Dar ce putea sa faca Venetia ? Era prinsa intr-un razboi marunt, dar costisitor in Lombardia, iar legaturile sale cu papa nu erau foarte prietenesti, mai cu seama fiindca papalitatea nu mai platise banii pentru cele citeva galere inchiriate de la Republica, in 1444. O actiune comuna cu Genova era cu neputinta. Ambasadorului venetian la Neapole i s-a indicat sa ceara ajutor de la regele Alfons; raspunsul regelui a fost insa nedeslusit. Flota venetiana avea destul de lucru ca sa-si ocroteasca coloniile, iar o preschimbare a vaselor comerciale in adevarate nave de razboi era costisitoare. Demnitatea Republicii cerea, acum, ca relatiile cu sultanul sa fie curmate. Comandantilor venetieni din Levant li s-au dat insa ordine in doi peri. Aveau indatorirea sa-i ajute sa-i ocroteasca pe crestini, dar nu trebuiau sa-i atace si nici sa-i provoace pe turci. intre timp, imparatul capatase ingaduinta de a-si recruta soldati si marinari din Creta.

Genova se gasea intr-o situatie asemanatoare si reactiile ei vadeau inca un si mai mare neastimpar. Şi ea avea necazuri in Europa ; avea nevoie de vase ca sa-si pazeasca apele ei teritoriale, dar si coloniile sale din Rasarit. Cirmuirea a dat la lumina unul sau doua indemnuri catre popoarele crestinatatii, ca sa, trimita ajutoare impotriva turcilor; ea insa nu era pregatita sa trimita vreun ajutor. Cetatenilor genovezi li se daduse voie, ca simpli particulari, sa faca ce doresc. Domnea o neliniste deosebita cu privire la Pera si la coloniile din Marea Neagra. Guvernatorului (podesta) din Pera i s-au dat instructiuni sa incheie cu turcii orice intelegere ar socoti el mai potrivita in nadejdea ca, chiar daca ar cadea Constantinopolul, colonia ar putea fi crutata. Instructiuni asemanatoare fusesera date Mahonei, comitetul care conducea insula Chios. In orice caz, turcii nu trebuiau provocati fara rost. Raguzanilor, ca si venetienilor li se confirmasera de catre imparat privilegiile pe care le aveau la Constantinopol. Dar si ei faceau comert in porturile otomane si nu voiau sa-si puna in primejdie nici un vas din mica lor flota, luptind impotriva sultanului, afara, poate de cazul cind ar fi facut parte dintr-o mare coalitie.

Cu toate nemultumirile pe care le avusese din partea bizantinilor, papa Nicolae era cu adevarat zdruncinat de intentiile sultanului, care iesisera la iveala. Il convinsese pe Frederic al III-lea —cind acesta sosise la Roma, in martie 1452, pentru a fi incoronat imparat — sa trimita sultanului un sever ultimatum. Dar in aceasta nu erau decit vorbe goale si umflate; fiecare stia ca Frederic n-avea nici puterea, nici dorinta sa urmeze cu fapta spusele sale. Alfons era mai adinc angajat. Era rege al Neapolului, cu interese si pretentii in Grecia, iar catalanii, care faceau negot la Constantinopol, erau supusii sai. Nu mai inceta cu fagaduielile, si le-a implinit in masura in care a trimis in apele Egeii o flotila de zece vase, pentru care papa a luat asupra-si cea mai mare parte din cheltuieli; numai ca le-a retras citeva luni mai tirziu, cind s-a aliat cu venetienii impotriva lui Francesco Sforza al Milanului si era nelinistit sa vada cum va reactiona Genova. Nicolae, avindu-l pe Bessarion alaturi, cauta in zadar sa capete ajutoare de undeva. Nici solii sai, nici cei ai lui Constantin nu au primit vreun raspuns la chemarile lor. Papa era dornic acum sa faca tot ce putea pentru imparat, caci primise o scrisoare — intocmita curind dupa ce sultanul terminase cladirea de la Rumeli Hisar — in care Constantin dadea asigurari ca va duce la indeplinire unirea.

isidorIsidor, mitropolitul izgonit al Kievului si a toata Rusia, de curind facut cardinal al Bisericii romane, fusese numit legat papal pe linga imparat, in mai 1452, si acum pleca la Constantinopol. In drum, s-a oprit la Neapole, unde a recrutat pe cheltuiala papei, un corp de doua sute de arcasi, si apoi Ia Mitylene, unde s-a intilnit cu arhiepiscopul Leonardo de Chios, genovez de obirsie. La Constantinopol a sosit la 26 octombrie. Corpul de osteni care-l insotea, oricit de mic ar fi fost, era un semn ca papa avea sa trimita un ajutor efectiv unui popor care-i recunostea autoritatea. Fapta nu a fost zadarnica. Nu numai ca Isidor a fost salutat cu deferenta de imparat si de Curtea sa, dar s-a stirnit oarecare insufletire si in raidurile multimii. Imparatul a urmat cu repeziciune curentul. S-au numit comitete care reprezentau fie populatia Constantinopolului, fie nobilimea, ca sa-si dea sprijinul lor unirii. Comitetul poporului si-a dat asentimentul, dupa ce adversarii unirii au refuzat sa ia parte la sedinte. Comitetul nobilimii, in care discutiile purtate au fost mai serioase, ar fi dorit mai degraba un compromis, prin care numele papei sa fie pomenit la liturghie, dar promulgarea de fapt a unirii sa fie aminata. Imparatul insa, la staruintele lui Isidor, le-a respins cererea.

Este aproape sigur ca cel care purta negocierile a fost Luca Notaras, si a lucrat cu mult tact, fara sa primeasca insa multumiri de undeva. Lui Ghenadie si vrajmasilor neinduplecati ai unirii li se parea ca Notaras paraseste interesele ortodoxiei, in vreme ce Isidor si catolicii se indoiau de buna lui credinta. Aveau dreptate in masura in care el sustinea folosirea iconomiei, acel principiu scump teologilor ortodocsi, care ingaduie o trecere cu vederea a deosebirilor de pareri, pentru interesele mai inalte ale lumii crestine si se pare ca Notaras si-ar mai fi dat parerea ca intreaga discutie putea fi redeschisa atunci cind primejdia va fi fost inlaturata. Ghenadie era adinc mihnit; inainte sa soseasca Isidor, tinuse in fata multimii o cuvintare aprinsa in care-i ruga pe poporeni sa nu paraseasca credinta parintilor in nadejdea unui ajutor material, care se va dovedi de mica insemnatate. La vederea soldatilor cu care venise cardinalul, multimea a inceput sa sovaie. Ghenadie s-a retras, asadar, in chilia sa de la Pantocrator, dupa ce a lipit de poarta manastirii o intimpinare minioasa in care prevenea, o data mai mult, poporul sa nu savarseasca nebunia de neiertat de a-si parasi adevarata credinta. Luca Notaras i-a scris aratindu-i ca impotrivirea sa este zadarnica; totusi influenta lui Ghenadie a inceput sa fie din nou simtita. Pe strazi aveau loc miscari anti-latine si, pe masura ce saptaminile treceau si trupe noi din Apus nu mai soseau, dusmanii unirii isi recapatau puterea.

Cardinalul Isidor, grec el insusi, se purta cu rabdare si masura, intr-atit incit sfetnicul de taina al imparatului, Phrantzes, a dat ideea ca poate ar fi cuminte sa fie numit patriarh in locul lui Grigorie Mammas, care plecase. Constantin stia insa ca Isidor n-ar fi primit niciodata un asemenea lucru. Arhiepiscopul Leonardo, cu dispretul lui de catolic fata de greci, era totusi nemultumit si ii cerea imparatului sa prinda pe conducatorii opozitiei si sa numeasca judecatori care sa-i osindeasca. Ideea era nechibzuita ; in chipul acesta s-ar fi creat doar martiri. Constantin s-a multumit sa-i cheme pe membrii din Synaxis sa se intilneasca cu dinsul in Palatul imperial, la 15 noiembrie, ca sa-i explice de ce se impotrivesc. La cererea sa, acestia au alcatuit si au semnat un memoriu prin care aratau din ce pricini nu vor sa primeasca unirea de la Florenta. Cu acest prilej, ei si-au reinnoit dezacordul lor, pe temeiuri teologice, cu formula care privea Sfantul Duh. Erau totusi gata sa primeasca bucurosi un nou conciliu, care trebuia sa se tina la Constantinopol, si la care sa ia parte imputerniciti ai tuturor Bisericilor rasaritene. Singura piedica era reauavointa a catolicilor. Ei mai adaugau ca sint gata sa-l primeasca iarasi pe patriarhul Grigorie, daca acesta ii va asigura ca impartaseste credinta lor. Nu se stie daca Ghenadie a fost de fata la intilnirea cu imparatul; el nu se afla printre cei cincisprezece care semnasera documentul, intre care se gaseau cinci episcopi, trei inalti dregatori ai patriarhiei si sapte stareti si monahi. Atitudinea lor nu ar fi fost indreptatita, daca unirea n-ar fi putut sa duca la o schisma intre Biserica Constantinopolului si celelalte Biserici ortodoxe. Pentru oamenii politici insa, unirea cu Apusul, care le putea aduce ajutoare materiale, trecea inaintea unitatii cu Bisericile rasaritene, care nu le puteau aduce nici un fel de ajutoare.

Citeva zile mai tirziu s-a petrecut scufundarea vasului comercial venetian, pricinuita de tunurile de la Rumeli Hisar. Un nou val de panica a cuprins orasul ; nevoia de ajutor din Apus parea mai arzatoare ca oricind. Partidul unionist si-a recistigat sustinatorii. Ghenadie, temindu-se — cum si recunostea — ca dorinta de ajutor s-ar fi latit ca focul in padure, a dat la lumina un alt manifest ca sa arate ca ajutorul apusean inseamna uniatie. Repeta, cu acest prilej, ca el, macar, nu va lasa sa-i fie pingarita credinta, in nadejdea unui ajutor de ale carui rezultate se indoia foarte. Cuvintele sale au fost citite si luate in seama.

La 12 decembrie 1452, o liturghie solemna a fost oficiata in marea catedrala a Sf. Sofii, in cinstea imparatului si a Curtii. Papa si patriarhul care lipsea au fost pomeniti in ectenii si hotaririle de unire de la Florenta au fost citite de la un capat la altul. Cardinalul Isidor, in grija lui de a arata ca grecii sai fusesera cistigati, pentru unire, a scris ca biserica fusese intesata de lume, dar Ghenadie si alti opt calugari lipsisera. Alti membri ai partidei sale au zugravit insa in alt chip faptele. Printre greci nu domnea nici o insufletire si, de aci inainte, putini dintre ei aveau sa intre in catedrala, unde li se ingaduise sa slujeasca numai preotilor care primisera unirea. Pentru arhiepiscopul Leonardo chiar si imparatul parea sa fie „caldicel” si slab in stradaniile sale de a intari unirea, in vreme ce Luca Notaras — socotea el — era dusmanul ei fatis. Daca Notaras a rostit, intr-adevar, cuvintele sale des pomenite, ca prefera turbanul sultanului palariei de cardinal, lucrul a fost neindoios pricinuit de supararea pe care i-a facut-o neinduplecarea unor catolici ca Leonardo, care n-au voit sa inteleaga straduintele sale pentru o impacare. Dupa ce a fost, aici, proclamata unirea, nici o impotrivire fatisa nu s-a mai aratat. Ghenadie a pastrat tacerea, in chilia sa. Grosul populatiei a intimpinat faptul implinit cu o sumbra pasivitate, numai ca se duceau sa se roage doar in acele biserici ale caror preoti ramasesera neintinati. Pina si multi dintre adeptii unirii trageau nadejde ca, daca orasul va fi crutat de soarta, hotarirea luata va suferi schimbari. Daca unirea ar fi fost repede urmata de sosirea de corabii si osteni din Apus, asemenea foloase de ordin practic i-ar fi dobindit sprijin de pretutindeni. Grecii, cu ideea iconomiei in minte, poate ca s-au gindit ca parasirea fidelitatii in cele ale credintei va aduce, in schimb, pastrarea mai departe a imparatiei lor crestine, numai ca, asa cum s-au petrecut lucrurile, ei au platit pretul care li se ceruse pentru ajutorul din Apus si au fost inselati.

PREGĂTIRI PENTRU ASEDIU

Pe tot timpul lunilor din urma ale anului 1452, sultanul a tot chibzuit la planurile sale. Nici macar unul dintre sfetnicii lui nu stia intocmai ce avea el de gind sa faca. Avea sa fie multumit, acum cind fortareata sa de la Rumeli Hisar ii ingaduia sa domine Bosforul si ii dadea putinta sa taie legaturile Constantinopolului cu restul lumii atit de strasnic incit, cu trecerea vremii, orasul ar fi trebuit sa se predea? Mehmet schitase planuri pentru un nou si stralucitor palat la Adrianopol, pe o insula de pe riul Marita. Insemna oare aceasta ca, deocamdata, nu se gindea sa mute cirmuirea in vechea capitala a imperiului? Asa tragea nadejde vizirul Halii. Halii, fie ca primea in chip obisnuit daruri de la greci — cum il banuia lumea — fie ca nu, respingea ideea unei campanii impotriva Constantinopolului. Un asediu avea sa insemne mari cheltuieli si, daca ar fi sa dea gres, umilirea pe care ar suferi-o mindria otomana ar fi cumplita. Mai mult inca, in starea in care se gasea, Constantinopolul era politiceste neputincios si le putea aduce foloase cind era vorba de negot. Halii avea partizanii sai printre alti vechi dregatori ai lui Murad. Mai era insa si un partid puternic care i se impotrivea, condus de militari, cum erau Zaganos si Turahan Pasa, cu eunucul Şehab ed-Din in umbra lor, si la acestia isi pleca sultanul urechea.

mehmedMehmet insusi si-a petrecut multe nopti fara somn in iarna aceasta, cu gindul la campania sa. Se spunea ca puteai sa-l vezi in miez de noapte cutreierind strazile Adrianopolului, imbracat ca un simplu ostean si oricine il recunostea si il saluta era, fara multa vorba, ucis. Intr-o noapte, pe la straja a doua, a poruncit deodata sa-i fie adus inainte Halii. Batrinul vizir a venit tremurind, temindu-se sa nu auda ca a fost scos din slujba. Ca sa-si impace stapinul, a adus cu sine o strachina, umpluta in graba cu galbeni. ,,Ce inseamna asta, dascale ?” l-a intrebat sultanul. Halii a grait in soapta ca era un obicei la sfetnicii chemati pe neasteptate in fata sultanului, sa aduca cu ei daruri. Mehmet a sfarimat strachina ; n-avea ce face cu asemenea daruri.De-un singur lucru am nevoie” a strigat. „Da-mi Constantinopolul“. I s-a destainuit apoi ca luase, in sfirsit, o hotarire. Avea sa atace orasul cit mai repede cu putinta. Halii, cu nervii zdruncinati si abatut, i-a fagaduit sprijinul sau cinstit. Citeva zile mai tirziu, catre sfirsitul lui ianuarie, sultanul si-a strins toti sfetnicii si le-a tinut o lunga cuvintare, in care le-a reamintit de ispravile strabunilor lor. Dar — a aratat el — imparatia turceasca nu va fi niciodata linistita pina cind nu va dobindi Constantinopolul. Bizantinii pot fi ei slabi dar, cu toate acestea, au aratat cit de bine se pot intelege cu dusmanii turcilor si — asa slabi cum sint — pot sa dea cetatea pe mainile unor aliati care n-or sa mai fie atit de bicisnici. Constantinopolul nu era o cetate care sa nu poata fi cucerita; asediile de mai inainte nu izbutisera din cu totul alte pricini. Acum insa sosise vremea. Cetatea era sfisiata de dezbinari religioase. Pe italieni nu puteai sa te sprijini, ca aliati, si apoi multi dintre ei erau niste tradatori. Mai mult : Turcii ajunsesera, in sfirsit, sa stapineasca marile. In ce-l priveste — spuse el — decit sa cirmuiasca o imparatie care sa nu cuprinda Constantinopolul, mai bine sa nu mai cirmuiasca mei o imparatie.

Adunarea a fost insufletita. Pina si acei membri ai divanului care nu impartaseau intentiile sultanului n-au indraznit sa dea glas temerilor lor. Toti sfetnicii, pina la unul, l-au urmat si au ales razboiul.

O data hotarit razboiul, sultanul a poruncit guvernatorului militar al provinciilor europene, Dayi Caragea Bey, sa stringa oaste si sa atace orasele si targurile bizantine de pe coastele Traciei. Oraselele de pe coasta Marii Negre, Mesembria, Anchialos si Byzus, s-au predat indata, si n-au mai fost pradate. Citeva orasele insa, de pe coasta Marii de Marmara, cum erau Selymbria si Perinthos, au incercat sa se impotriveasca, dar au fost luate cu asalt, pradate si intariturile lor, doborite. Inca din octombrie trecut, Turahan Bey si cu fiii sai, fusesera adusi pe istmul de Corint, ea sa faca incursiuni in Pelopones si astfel sa-i tina in friu pe fratii imparatului, asa incit acestia sa nu fie nicicind in stare sa-i sara in ajutor.

In cuvintarea sa catre divan, sultanul pusese in lumina faptul ca acum stapineste marea. Atacurile de mai-nainte purtate impotriva Constantinopolului pornisera numai de pe uscat. Bizantinii avusesera intotdeauna putinta sa primeasca provizii pe mare, si, pina de curind, turcii fusesera nevoiti sa inchirieze vase de la crestini ca sa-si treaca ostile din Europa in Asia sau altminteri. Mehmet era hotarit sa schimbe lucrurile. In tot cursul lunii martie 1453, vase de tot soiul au inceput sa se adune la Gallipoli. Erau si vase vechi, dintre care multe drese si calafatuite din nou : mult mai multe insa erau noi, construite in graba, in lunile din urma, in santierele oraselor de pe coasta Egeii. Erau trireme, in care — spre deosebire de vechile ambarcatiuni ou acelasi nume — lavitele erau toate la aceeasi inaltime. Fiecare sir, asezat astfel ca sa faca un unghi usor piezis cu latura corabiei, cuprindea trei vislasi, avind fiecare cite o singura visla scurta, proptita pe furchetul ei, dar toate trei facindu-si loc printr-o singura deschizatura din copastie. Corabia se cufunda adinc in apa si purta doua PriseDeConstantinople1204PalmaLeJeunecatarge, iar velele se foloseau cind vintul era prielnic. Erau apoi bireme, vase putin mai mici, cu un singur catarg si in care vislasii stateau perechi de o parte si de alta. Erau fustae, nave prelungi, mai usoare si mai repezi decit biremele, cu vislasi insirati unul cite unul de fiecare parte, inaintea catargului, si doi cite doi la pupa. Erau galere, nume care se folosea adesea in chip mai liber, pentru orice corabie mare, fie ca era vorba de o trirema, de o birema sau de o barca cu pinze, fara vislasi, dar care, tehnic vorbind, desemna o corabie mare, ridicindu-se mult deasupra apei, cu o singura lavita, pentru visle lungi. Mai erau si parandaria, slepuri grele, cu pinze, folosite pentru transporturi.

Pentru flota sultanului ni se dau indicatii diferite. Cifrele oferite de istoricii bizantini sint peste masura de exagerate. Din datele pe care le aveau insa navigatorii italieni, care se aflau atunci la Constantinopol, se pare ca flota cuprindea trei trireme si zece bareme, ca la cincisprezece galere cu visle, vreo saptezeci si cinci de fustae si douazeci de parandaria, laolalta cu un numar de goelete si cutere, folosite indeosebi pentru trimiterea de mesaje. Guvernatorul din Gallipoli, un bulgar renegat, Suleiman Baltoghlu, fusese pus in fruntea ei. Vislasii si matrozii erau luati dintre prizonieri sau robi ; multi dintre ei erau insa voluntari, atrasi de solde frumoase. Sultanul insusi s-a interesat personal de numirea ofiterilor, socotind ca flota sa era de o insemnatate inca si mai mare decit armata. Cam pe la sfirsitul lui martie, aceasta armada si-a croit drum prin Dardanele, in sus, pina in Marea de Marmara, spre inmarmurirea crestinilor, greci ori italieni, deopotriva. Pina in clipa aceea ei nu-si dadusera seama cit de mare era forta navala a sultanului.

Pe cind flota strabatea in lung si in lat Marea de Marmara, armata turceasca se aduna in Tracia. Ca si pentru marina, sultanul s-a ingrijit el insusi de inzestrarea ei. In cursul iernii, armurieri din intreg cuprinsul imparatiei lucrasera la scuturi, coifuri, platose, sulite, sabii si sageti, in vreme ce tehnicieni construiau catapulte si berbeci, pentru doborarea zidurilor. Mobilizarea s-a facut repede si fara gres. S-au strins regimente din fiecare provincie si au fost adunati soldatii aflati in permisie in fiefurile lor militare. Ostenii de strinsura au fost inrolati in unitati de cite o mie de oameni. Numai garnizoanele de care era nevoie pentru paza hotarelor si mentinerea ordinii in provincii au fost lasate in urma, ca si fortele pe care Turahan le pastra in Grecia. Multimea oastei insufla groaza. Grecii spuneau ca trei sau patru sute de mii de oameni fusesera strinsi, in tabara sultanului, si pina si venetienii, oameni mai cumpaniti, vorbeau de o suta cincizeci de mii. E mai de crezut, daca judecam dupa izvoarele turcesti, ca trupele regulate vor fi numarat ca la optzeci de mii de oameni, fara oastea de strinsura, basbuzucii, care vor mai fi sporit armata cu inca douazeci de mii, si fara oamenii de la furgoane, necombatanti, din care trebuie sa mai fi fost citeva mii. Locul de cinste il tineau regimentele de ieniceri. De cind fusesera reorganizate, cu vreo douazeci de ani in urma, de sultanul Murad, acestea numarau douasprezece mii de oameni, din care o mica parte erau mestesugari sau insarcinati cu administratia, ele mai cuprindeau si pe ingrijitorii haitelor de ciini, si pe crescatorii de soimi, pe care-i adaugase Mehmet insusi. Fiecare ienicer, in vremea aceea, era crestin de obirsie, dar fusese crescut din pruncie asa ca sa ajunga un musulman cucernic, sa-si priveasca regimentul ca pe propria-i familie si pe sultan ca pe comandantul si parintele sau. Putini ieniceri mai puteau sa-si aminteasca de familiile lor si sa le mai faca, cu vreun prilej, cite un bine. Fanatismul lor fata de islamism era insa mai presus de orice indoiala si disciplina lor, admirabila. In trecut nu prea se intelesesera cu Mehmet; dar salutau bucuros si cu nerabdare o campanie impotriva „necredinciosilor”.

Armata, in ea insasi, era coplesitoare. Inca si mai ingrijoratoare erau insa masinile de curind nascocite cu care fusese inzestrata. Hotarirea lui Mehmet de a porni atacul impotriva Constantinopolului, in primavara lui 1453, se datora, in mare masura, biruintelor dobindite de curind de turnatorii de tunuri. Tunul fusese folosit in Europa apuseana, cu peste o suta de ani in urma, si anume de cind un calugar neamt, numit Schwarz, construise un tun, cu ghiulele lansate de praful de pusca. De insemnatatea tunului in razboiul de asediu, lumea si-a dat repede seama, numai ca experientele germanilor in asediul orasului Cividale, din nordul Italiei, in 1321, si cele ale englezilor la Calais, in 1347, nu fusesera foarte multumitoare. Tunurile n-aveau destula putere ca sa dauneze unei zidiri solid construite. In suta de ani care a urmat, noua arma a fost folosita, in cea mai mare masura, ca sa risipeasca trupele dusmane in cimp deschis sau ca sa darime baricade usoare. Venetienii incercasera sa foloseasca tunul in razboiul naval impotriva genovezilor, in 1377. Dar navele vremii nu puteau suporta povara unor masini grele, iar ghiulele de tun din acea vreme aveau rareori destula putere ca sa cufunde un vas, desi puteau sa-i pricinuiasca pagube insemnate. Sultanul Mehmet, al carui interes pentru stiinte ii fusese desteptat de medicul sau, un evreu italian, Iacopo din Gaeta, isi dadea seama de insemnatatea artileriei. Inca de la inceputul domniei daduse ordin turnatoriilor sale sa incerce sa construiasca un tun mai mare.

In vara lui 1452, un mester ungur numit Urban a sosit la Constantinopol si a oferit imparatului serviciile sale de constructor de tunuri. Constantin n-a putut totusi sa-i plateasca leafa care Urban socotea ca i se cuvine si nici n-a putut sa-i puna la indemina materialele de care avea nevoie. Urban a parasit, asadar, orasul si s-a dus la sultan. De indata a fost primit in audienta si supus la intrebari. Cind a aratat ca poate construi un tun care sa prapadeasca si zidurile Babilonului, i s-a dat o leafa de patru ori mai mare decit cea pe care era gata s-o primeasca si i s-a pus la indemina intreaga asistenta tehnica de care avea nevoie. In trei luni el a construit tunul urias, pe care sultanul l-a asezat pe zidurile cetatii sale de la Rumeli Hisar si care a scufundat vasul venetian ce incercase sa forteze blocada. Mehmet i-a poruncit atunci sa faca un tun de doua ori mai mare ca cel dintii. Tunul a fost turnat la Adrianopol si ispravit in luna ianuarie. Se socotea ca teava sa era lunga de patruzeci de palme, adica douazeci si sase de picioare si opt iacii. Grosimea peretelui de bronz al tevii era de o palma, adica de opt incii, si circumferinta tevii, de patru palme la chiulasa, unde se baga praful de pusca si de doua¬sprezece palme in partea dinainte, unde se introduceau ghiulele . Acestea se spune ca ar fi cintarit Dardanelles_Gun_Turkish_Bronze_15cdouasprezece chintale, indata ce tunul a fost gata, o unitate de sapte sute de oameni, careia ii fusese incredintat, l-a asezat pe un car tras de cincisprezece perechi de boi. L-au tras, cu oarecare greutate, pina in vecinatatea palatului lui Mehmet, unde trebuia sa i se incerce puterea. Locuitorii Adrianopolului fusesera preveniti ca avea sa fie o larma inspaimintatoare si ca nu trebuie sa intre in panica.

Intr-adevar, cind fitilul a fost aprins si s-a slobozit prima ghiulea, detunatura s-a auzit pina la o suta de stadii departare si ghiuleaua s-a avintat cale de o mila prin vazduh, apoi s-a ingropat, pina la o adincime de sase picioare, in pamint. Mehmet era incintat. Doua sute de oameni au fost trimisi sa netezeasca drumul care ducea la Constantinopol si sa intareasca podurile. In martie, tunul si-a inceput calatoria, tras de saizeci de boi, cu doua sute de oameni, care marsaluiau in preajma lui ca sa nu lase sa se clatine afetul. Intre timp, sub conducerea lui Urban, turnatoriile dadeau la lumina alte tunuri, desi nici unul nu avea sa fie atit de urias sau de vestit ca acest monstru.

Pe tot timpul lunii martie, marea armata a sultanului strabatea, in detasamente, Tracia, mergind spre Bosfor. Nu le era usor sa se ingrijeasca de toate nevoile unei ostiri atit de nu¬meroase ; totul fusese insa pus la cale cu grija. Disciplina era buna, iar moralul trupelor foarte ridicat. Fiecare musulman credea ca Profetul insusi va harazi un loc deosebit in paradis primului soldat care-si va croi cu forta un drum in vechea capitala crestina. Traditia glasuise : „Vor cuceri Qostantiniya. Slava fie data principelui si oastei care vor izbindi intru aceasta”. Alta traditie, potrivita de predicatori pentru acest prilej, vorbea de Profetul care-si intreba ucenicii : „Ati auzit de o cetate, pe o latura a careia este uscatul si pe celelalte doua marea ? Ceasul judecatii nu va suna pina ce saptezeci de mii de fii ai lui Isaac nu o vor cuceri”. Cit priveste insufletirea sultanului insusi, asupra ei nu poate fi nici o indoiala. De multe ori fusese auzit aratindu-si hotarirea de a fi cirmuitorul care va dobindi aceasta nemaiatinsa biruinta pentru Islam. El insusi a parasit Adrianopolul la 23 martie ; la 5 aprilie a sosit cu ultimele detasamente ale armatei in fata zidurilor Constantinopolului.

Inlauntrul cetatii atmosfera era cu totul alta. La vederea uriasei flote turcesti, care manevra in Marea de Marmara, si a tunurilor celor mari, in frunte cu namila lui Urban, care inaintau cu greu catre zidurile dinspre uscat, locuitorii stiau la ce aveau sa se astepte. Se petrecusera unul sau doua cutremure usoare de parafat si niste ploi torentiale, toate talmacite ca semne rele, in vreme ce barbati si femei isi aminteau de toate prorocirile care vesteau sfirsitul imparatiei si venirea lui Antihrist. Şi totusi cu toata desnadejdea, barbatia nu lipsea. Chiar acei ginditori politici care se intrebau daca, pina la sfirsit, cuprinderea in imparatia turceasca nu se va dovedi mai putin daunatoare pentru greci decit dezbinarea, saracia si neputinta de acum, luau parte din toata inima la pregatirile de aparare. In tot timpul lunilor de iarna, alaturi de imparatul care-i imbarbata, puteai vedea barbati si femei deopotriva, lucrind la reparatul zidurilor si la curatirea canalelor. Toate armele aflate pe cuprinsul orasului au fost adunate laolalta, ca sa poata fi impartite acolo unde se va simti mai multa nevoie. S-a constituit si un fond, la care au contribuit cu totii — nu numai statul, dar si biserici si manastiri, si persoane particulare — ca sa faca fata cheltuielilor deosebite. In Constantinopol se mai gaseau inca avutii insemnate si unor italieni li se parea ca anume greci ar fi putut sa dea si mai mult. De fapt insa, nu era atita nevoie de bani, cit de oameni, de arme si de hrana, si cu bani nu puteai cumpara acum asemenea lucruri.

Imparatul a facut tot ce i-a stat in putinta. In toamna lui 1452 fusesera trimisi soli in Italia ca sa ceara ajutor grabnic. Rezultatele au fost neinsemnate. O noua solie a fost trimisa la Venetia ; senatul a raspuns insa, la 16 noiembrie, ca este intr-adevar adinc mihnit de vestile care-i vin din Rasarit si ca daca papa si celelalte puteri erau gata sa intre in actiune este bucuros sa li se alature si el. Venetienii nu aflasera inca de ce patise galera lui Rizzo, cu o saptamina mai inainte, dar chiar si aceasta veste, precum si mesajele staruitoare care veneau de la colonia venetiana din Constantinopol nu vor fi in stare sa-i faca sa porneasca la o actiune hotarita. Unui sol trimis in aceeasi luna la Genova i s-a fagaduit o nava si cirmuirea s-a oferit sa solicite alte ajutoare din partea regelui Frantei si a republicii florentine. Fagaduielile regelui Alfons de Aragon erau inca si mai nedeslusite, totusi el a ingaduit solilor bizantini sa stringa griu si alte alimente din Sicilia, pe care sa le trimita la Constantinopol. Solii erau prinsi de indatoririle lor, cind a inceput asediul, si nu si-au mai revazut niciodata tara de bastina. Papa Nicolae era dornic sa le vina intr-ajutor, dar nu voia sa mearga prea departe pina ce nu era incredintat ca unirea crestinilor se infaptuieste intr-adevar, iar fara venetieni putin lucru putea sa izbindeasca. De altfel, preocuparile i-au fost tulburate de o rascoala, care a izbucnit la Roma, in ianuarie 1453. Pina cind orasul nu avea sa-si recapete linistea, nu se putea gindi la vreo actiune purtata peste hotare.

Cit priveste scrisorile schimbate intre Roma si Venetia, iti facea rau cind le citeai. Venetienii tot nu uitau ca papalitatea le mai datora inca bani pentru galerele pe care le inchinase in 1444, iar papa nu avea incredere in bunavointa venetienilor. Abia la 19 februarie 1453, senatul Venetiei, dupa ce a primit ultimele vesti din Rasarit, a hotarit, prin vot, sa se trimita de indata la Constantinopol doua vase de transport, fiecare cu cite o suta de oameni la bord, si sa dea ordin ca cincisprezece galere, care erau pe cale sa fie echipate din nou, sa porneasca dupa cele dintii, de indata ce vor fi gata. Cinci zile mai tirziu, senatul vota o hotarire prin care negutatorii care faceau comert cu Levantul erau supusi la dari deosebite, cu care sa se acopere cheltuielile cerute de aceasta flotila. In aceeasi zi s-au trimis scrisori papei, imparatului apusean si regilor Ungariei si Aragonului, prin care li se arata ca, daca nu se trimit indata ajutoare, Constantinopolul isi are soarta pecetluita. La 2 martie, senatul inca mai discuta asupra felului in care sa fie organizata flotila. S-a hotarit sa fie pusa sub comanda lui Alvise Longo, insa sub autoritatea suprema a lui Giacomo Loredan, Capitanul-general al Marii. O saptamina mai tirziu, o alta rezolutie a trecut prin senat, prin care se cerea ca totul sa se infaptuiasca in cea mai mare graba. Zilele insa treceau si nimic nu se implinea. La inceputul lui aprilie, s-au primit, in sfirsit, scrisori de la Roma, care aratau intentia papei de a trimite cinci galere in Rasarit. Un raspuns al Venetiei, din 10 aprilie, ii felicita pe cardinali pentru aceasta hotarire, dar le amintea ca papa dinaintea acestuia nu-si platise datoriile si mai adauga ca, potrivit cu ultimele vesti sosite din Constantinopol, acolo era mai mare nevoie de merinde decit de oameni. Mai amintea Romei, la drept vorbind cam tirziu, ca navele trebuiau sa ajunga la Dardanele inainte de 31 martie, fiindca, de-atunci in colo, vintul puternic dinspre miazanoapte va face sa se treaca mai cu greutate prin strimtori. Plecarea flotei venetiene a fost pina la sfarsit hotarita pentru 17 aprilie, dar si atunci s-au petrecut alte aminari si taraganeli. Cind, la urma, vasele si-au ridicat pinzele sa porneasca de la Venetia, Constantinopolul era asediat de doua saptamini.

Papa Nicolae era intr-adevar tulburat de aceste aminari. Ceva mai inainte cumparase, pe socoteala lui, o incarcatura de arme si de alimente. Le-a trimis la Constantinopol in trei vase genoveze, care au pornit cam pe la inceputul lui martie.

Nici o alta cirmuire nu si-a plecat urechea la cererile imparatului. Acesta, in nadejdea ca-i va ademeni pe negutatorii genovezi sa aduca hrana la Constantinopol, daduse de veste ca importurile vor fi scutite de vama ; nici o reactie insa nu s-a produs. Autoritatile genoveze staruiau intr-o politica de neutralitate echivoca. Lumea trasese nadejde ca marele luptator crestin Ioan Hunyadi, regentul Ungariei, se va folosi de clipa in care turcii aproape ca golisera de trupe granita Dunarii. Ungurii insa erau paralizati de pe urma dezastrelor pe care le suferisera catre sfirsitul domniei lui Murad si Hunyadi insusi se afla intr-o situatie grea, fiindca pupilul sau, regele Ladislau al V-lea, devenise major la 14 februarie si tutela lui Hunyadi il supara pe monarh. Nici unul dintre cirmuitorii ortodocsi nu-i putea da ajutor. Marele cneaz al Rusiei era prea departe si isi avea grijile lui ; in zadar se apelase la el. Pe linga aceasta, Rusia fusese adinc nemultumita de proclamarea unirii Bisericilor. Voievozii Moldovei, Petru al III-lea si Alexandru al II-lea, se certau intre ei. Voievodul Tarii Romanesti, Vladislav al II-lea, era vasal al sultanului si cu siguranta ca nu s-ar fi ridicat impotriva acestuia fara ajutorul Ungariei. George, despotul Serbiei, era un vasal inca si mai supus, ba mai si trimisese un detasament de soldati care sa se alature ostirii lui Mehmet. Acestia s-au luptat vitejeste pentru suzeranul lor, cu toata simpatia pe care o nutreau pentru cei de o credinta cu ei, din Constantinopol. In Albania, Scanderbeg era inca un ghimpe in ochiul sultanului, numai ca nu statea bine cu venetienii, iar turcii atitasera impotriva lui cateva capetenii, care-l dusmaneau. Cirmuitorii din Marea Egee si Cavalerii Sf. Ioan din Rhodos nu erau nici unii, nici altii in masura sa intervina, afara doar daca ar fi luat parte la o mare coalitie. Despotii Moreii erau tinuti in friu de fortele lui Turahan Bey. Regele Georgiei si imparatul din Trapezunt erau, si unul si altul, prinsi din greu cu apararea propriilor lor hotare. Emirii din Anatolia, oricit de mult nu l-ar fi suferit pe sultan, ii simtisera prea de curind puterea, ca sa se mai ridice iar asa de grabnic impotriva lui.

Şi totusi, desi cirmuitorii dadeau inapoi, mai erau oameni gata sa lupte la Constantinopol pentru crestinatate. Colonia venetiana din oras a oferit imparatului sprijinul ei neprecupetit. La o adunare, la care luau parte Constantin si dregatorii sai, impreuna cu cardinalul Isidor, bailul venetian Girolamo Minotto si-a luat indatorirea sa participe din plin la aparare si sa poarte de grija ca nici un vas venetian sa nu paraseasca portul fara ingaduinta sa. A mai dat, de asemenea, asigurari ca o flotila va fi trimisa de la Venetia si a scris acolo, in graba, cerind ajutor neintirziat. Doi venetieni, capitani de vase de comert, Gabriele Trevisan si Alvise Diedo, ale caror nave erau ancorate in Cornul de Aur, dupa ce se intorsesera dintr-o calatorie in Marea Neagra, au fagaduit sa ramina si sa lupte alaturi de ei. In totul, sase vase venetiene si trei ale coloniei venetiene din Creta fusesera oprite in port, cu incuviintarea comandantilor lor, si au fost prefacute in vase de razboi „pentru slava lui Dumnezeu si cinstea intregii crestinatati“, asa cum Trevisan i-a grait, cu mindrie, imparatului. Printre venetienii care-si luasera indatorirea sa lupte pentru Cetatea cea mare, pe care stramosii lor o jefuisera cu doua veacuri si jumatate in urma, erau multi care purtau numele celor mai stralucite familii ale Republicii : Cornaro, Mocenigo, Contarini si Venier. Toti aveau sa fie amintiti in tabloul de onoare, alcatuit de un compatriot al lor, medicul naval Nicolo Barbaro, al carui jurnal, scris fara inflorituri, ne da probabil povestirea cea mai fidela a asediului.

Venetienii acestia si-au oferit serviciile pentru ca se aflau ei insisi la Constantinopol cind a inceput razboiul si erau prea mindri si aveau prea mult simtul onoarei ca sa fuga. Dar s-au gasit si genovezi care s-au rusinat de sfielile cirmuirii lor si care au venit din Italia, nesiliti de nimeni, ca sa lupte pentru crestinatate. Printre ei era Maurizio Cattaneo, cei doi frati Geronimo si Leonardo di Langasco, precum si cei trei frati Bocchiardo — Paolo, Antonio si Troilo — care au echipat si au adus cu ei, si pe cheltuiala lor, o mica unitate militara. La 29 ianuarie 1453, Constantinopolul s-a inviorat la vestea venirii unui vestit ostas genovez, Giovanni Giustiniani Longo, un om inca tinar, care apartinea uneia dintre cele mai mari familii ale Republicii si era inrudit cu puternica stirpe Doria. Cu sine a adus sapte sute de osteni, bine inarmati, dintre care, condottierepatru sute ii recrutase la Genova si trei sute, in Chios si Rhodos. Imparatul l-a primit cu bucurie, oferindu-i cirmuirea insulei Lemnos, daca turcii vor fi izgoniti de acolo. Giustiniani avea faima de a fi cu deosebire iscusit la apararea oraselor intarite cu ziduri si astfel a fost de indata insarcinat sa preia comanda intregii arii a zidurilor dinspre uscat. Nu a lasat sa treaca vreme pina ce sa se apuce de indatoririle lui: a cercetat zidurile toate si a purtat de grija sa fie intarite, oriunde i s-a parut ca este de trebuinta. Desi era grea treaba sa-i indupleci pe venetieni sa lucreze cu un genovez, personalitatea lui era atit de puternica, incit i-a cistigat sa colaboreze cu el. La cererea sa, Trevisan a redeschis si a curatat canalul care mergea de la Cornul de Aur, pe dinaintea zidurilor de la Blacherne, pina acolo unde solul incepe sa se inalte. Multi locuitori din Pera s-au alaturat apararii, socotind asa cum va scrie mai tirziu podesta al lor, ca prabusirea Constantinopolului ar insemna si sfirsitul propriei lor colonii.

Citiva ostasi tineau de tari mai indepartate. Colonia catalana din Constantinopol s-a organizat sub conducerea consulului ei, Pere Julia ; citiva marinari catalani i s-au alaturat. Din Castilia a sosit un nobil viteaz, Don Francisco de Toledo, care sustinea ca e coboritor din familia imparateasca a Comnenilor si-l numea, astfel, pe imparat varul sau. In compania lui Giustiniani se afla si un mester, numit Johannes Grant, socotit indeobste drept german, dar care poate sa fi fost si un aventurier scotian, care, prin Germania, isi va fi gasit un drum spre Levant. Pretendentul otoman, Orhan, care traia din copilarie la Constantinopol, si-a oferit imparatului serviciile sale si ale slujitorilor sai.
Nu toti italienii din Constantinopol au dat dovada de acelasi curaj ca Minotto sau ca Giustiniani. In noaptea de 26 februarie, sapte vase — sase din Creta si unul din Venetia — sub comanda lui Pietro Davanzo, au iesit pe furis din Cornul de Aur cu sapte sute de oameni la bord. Fuga lor a insemnat o grea lovitura pentru apararea orasului. Dar nimeni— fie el grec ori italian — nu le-a urmat pilda.

Cind a inceput asediul, ramasesera in Cornul de Aur douazeci si sase de vase pregatite pentru lupta, afara de nave marunte si de vasele comerciale ale genovezilor din Pera, ancorate la poalele zidurilor coloniei lor. Cinci dintre ele erau venetiene, cinci genoveze, trei cretane, unul din Ancona, unul din Catalonia, unul din Proventa si zece care apartineau imparatului. Aproape toate erau nave inalte la bord, fara visle, purtate numai de pingele lor. Alcatuiau o flota marunta daca o puneai alaturi de armada turceasca. Disproportia in oameni, pe uscat, era inca si mai mare.

La sfirsitul lui martie, cind armata turceasca se afla in miscare prin Tracia, Constantin a trimis dupa secretarul sau, Phrantzes, si i-a spus sa faca o catagrafie a tuturor barbatilor din Constantinopol, printre ei si calugarii, care erau in stare sa poarte arme. Cind Phrantzes a facut adunarea, pe listele intocmite a gasit ca in oras se aflau numai patru mii noua sute optzeci si trei de greci, care puteau fi folositi, si ceva mai putin de doua mii de straini. Constantin s-a ingrozit aflind cifrele si i-a poruncit lui Phrantzes sa nu le dea in vileag. Şi marturiile italiene au ajuns la aceeasi concluzie. Impotriva armatei sultanului, care numara vreo optzeci de mii de oameni, in afara hoardelor de basbuzuci, Cetatea cea mare, cu zidurile ei care se intindeau cale de paisprezece mile, raminea sa fie aparata de mai putin de sapte mii de oameni.

[…]

CĂDEREA CONSTANTINOPOLULUI

Dupa-amiaza zilei de luni, 28 mai, fusese limpede si radioasa. Cind soarele a inceput sa coboare catre zarile dinspre Apus, i-a batut drept in fata pe cei ce aparau zidurile, gata sa le ia vederea. La ceasul acela in tabara turceasca incepuse forfota. Oamenii se intreceau cu miile ca sa umple pina sus santul, in vreme ce altii impingeau in sus tunuri si masini de razboi. Cerul s-a acoperit, curind dupa asfintit, si s-a pornit o ploaie puternica ; lucrul insa a mers inainte fara incetare si crestinii n-au putut face nimic ca sa-l impiedice. Pe la unu si jumatate noaptea, sultanul a socotit ca totul era gata si a dat ordinul de asalt.

Zarva care a inceput dintr-o data a fost inspaimintatoare. De-a lungul intregii linii a fortificatiilor, turcii s-au aruncat la atac, racnindu-si strigatele lor decaderea-constantinopolului1 lupta, in timp ce tobe, trimbite si fluiere ii tot minau din spate. Trupele crestine asteptasera in tacere. Cind insa sentinelele de pe turnuri au dat alarma, bisericile din apropierea zidurilor au inceput sa traga clopotele si, biserica dupa biserica, pe tot cuprinsul orasului, au prins din zbor dangatul vestitor de primejdii, pina ce n-a ramas clopotnita in care sa nu rasune. Trei mile mai departe, in biserica Sf. Sofia, slujitorii altarului si-au dat seama ca batalia incepuse. Fiecare barbat in stare sa poarte armele s-a intors la postul sau, iar femeile, printre ele si calugarite, au pornit in graba spre ziduri, ca sa ajute la caratul pietrelor si al grinzilor, pentru intarirea lucrarilor de aparare, si ca sa poarte galeti cu apa spre a potoli setea ostenilor. Batrinii si copiii au iesit din case si s-au ingramadit in biserici, incredintati ca sfintii si ingerii ii vor ocroti. Unii s-au indreptat spre bisericile din parohiile lor, altii spre biserica cea inalta a Sf. Teodosia de linga Cornul de Aur. Marti era ziua ei de hram si cladirea fusese acoperita de trandafiri culesi din gradini si de pe alei. Cu siguranta ca sfinta nu-si va parasi inchinatorii. Altii se intorceau spre catedrala cea mare, amintindu-si de vechea proorocie, care spunea ca, desi necredinciosii vor izbuti sa patrunda, strabatind orasul, pina inlauntrul sfintului lacas, acolo insa ingerul Domnului se va arata, si-i va izgoni cu sabia lui luminoasa si-i va da mortii. In ceasurile intunecate dinaintea zorilor, credinciosii adunati laolalta au vegheat si s-au rugat.

La ziduri nu era vreme de rugaciuni. Sultanul isi intocmise cu grija planurile. Cu toate ca, in fata oastei rostise cuvinte semete, pataniile sale il invatasera sa respecte pe dusman. De data aceasta el avea mai intii sa-l hartuiasca, inainte de a-si primejdui in batalie trupele sale de frunte. In lupta si-a bagat mai intii pe hinsarii lui, adica pe basbuzuei, din care erau de fata citeva mii, oameni fara capatii din toate tarile si de toate natiile, multi dintr-insii turci, insa mult mai multi veniti din tarile crestine: slavi, unguri, nemti, italieni, ba pina si greci, gata cu totii sa lupte impotriva celor de aceeasi credinta, adica cu crestinii, pentru plata pe care le-o dadea sultanul si pentru prada pe care le-o fagaduise. Multi dintre ei isi aveau armele lor, care alcatuiau o adunatura ciudata de hangere si prastii, arcuri si citeva archebuze; li se impartisera totusi si un numar mare de scari de asalt. Erau trupe in care nu te puteai increde, strasnice la cel dintii iures al lor, dar care repede isi pierdeau cumpatul, daca nu izbindeau numaidecit. Ştiindu-le slabiciunea, Mehmet a rinduit indaratul lor un sir de osteni care sa faca ordine, inarmati cu curele si buzdugane, si care aveau porunca sa-i imboldeasca, dar si sa loveasca si sa tina in friu pe oricine dadea semne ca sovaie, indaratul acestei politii ostasesti se aflau ienicerii sultanului. Daca vreun basbuzuc ingrozit isi croia drum printre acei ce-i pazeau, ienicerii aveau sarcina sa-l casapeasca cu hangerele lor.

Atacul basbuzucilor a pornit de-a lungul intregii linii, dar a fost mai staruitor pe valea riului Lykos. In alte locuri, zidurile erau inca prea trainice si erau atacate cu gindul, mai ales, sa-i impiedice pe cei ce le aparau sa vina intr-ajutorul tovarasilor de arme din sectorul cel mai amenintat. Acolo lupta a fost indirjita. Basbuzucii luptau impotriva unor osteni mult mai bine inarmati si mult mai bine instruiti decit dinsii si, in afara de aceasta, ii stinjenea faptul ca erau prea numerosi. Mereu cite unul dintre ei se gasea in calea altuia. O piatra azvirlita impotriva lor putea sa ucida sau sa scoata din lupta mai multi oameni dintr-o data. Desi citiva au incercat sa dea indarat, cei mai multi s-au tinut bine, cu scarile lor proptite de ziduri si de palisada, pe care se catarau si de unde erau doboriti doar cu putin inainte sa ajunga in virf. Lui Giustiniani, cu grecii si italienii sai, i se dadusera toate pustile si culevrinele, cite s-au putut gasi in oras. Imparatul a venit el insusi sa-i imbarbateze. Dupa aproape doua ceasuri de lupta, Mehmet a dat porunca basbuzucilor sa dea inapoi. Ei fusesera tinuti in loc, si respinsi, dar isi implinisera rostul, si anume sa hartuiasca pe dusman.

Constantine_Palaiologos (1)Unii crestini trageau nadejde ca va fi fost doar un atac de noapte, stingher, menit sa le incerce puterea, si toti sperau ca vor avea parte de o clipa de odihna. Aceasta nu le-a fost insa harazita. De abia au avut vreme sa-si refaca liniile si sa aseze din nou pe palisada grinzile si butoaiele cu pamint, ca s-a si pornit un al doilea atac. Regimente de turci din Anatolia, din armata lui Isak, pe care-i deosebeai bine dupa uniformele lor neobisnuite si dupa platosele lor, s-au revarsat de pe colina de dincolo de Poarta civila a Sf. Roman, pe vale, in jos, si au facut o miscare de rotire, ca sa aiba in fata palisada. O data mai mult clopotele bisericilor din preajma zidurilor au inceput sa bata, ca sa dea alarma. Numai ca glasul lor a fost acoperit de bubuitul tunului cel mare al lui Urban si al celorlalte arme de foc, cind au inceput din nou sa izbeasca in ziduri, in citeva clipe, anatolienii au si pornit la asalt. Spre deosebire de basbuzuci, acestia erau bine inarmati si pastrau o buna rinduiala, toti fiind musulmani cucernici, dornici sa-si dobindeasca faima de a fi fost cei dintii care au intrat in Cetatea crestina. In sunetele muzicii salbatice a trimbitasilor si fluerarilor care ii imbarbatau s-au aruncat asupra palisadei, catarindu-se unul pe umerii celuilalt, in stradania lor de a-si propti scarile de parapet si de a-si croi drum peste creasta zidurilor. La lumina slaba a facliilor, in vreme ce norii acopereau neincetat luna, cu greu puteai vedea ce se intimpla. Anatolienilor ca si basbuzucilor dinaintea lor nu le era la indemina, pe frontul acesta ingust, fiindca erau si ei prea numerosi. Rinduiala si indaratnicia lor i-a facut doar sa sufere pierderi si mai grele, cind cei care aparau zidurile au aruncat cu bolovani asupra lor, le-au rasturnat scarile sau au luptat corp la corp cu dinsii. Cam la un ceas inaintea zorilor, cind si acest al doilea atac incepuse sa sovaie, o ghiulea din tunul lui Urban a lovit din plin palisada si a dobonit-o pe o lungime de citiva metri. Un nor de pulbere s-a stirnit, cind molozul si pamimul au fost aruncate in vazduh, iar fumul gros al ierbii de pusca ii orbea pe aparatori. O ceata de trei sute de anatolieni s-au repezit prin spartura care se facuse, strigind ca cetatea era a lor. Numai ca, avindu-l pe imparat in frunte, crestinii i-au impresurat, omorindu-i pe cei mai multi si impingindu-i pe ceilalti inapoi, in sant. Aceasta infringere i-a descumpanit pe anatolieni. S-a poruncit incetarea atacului, iar otomanii s-au intors in liniile lor. In strigate de biruinta, apararea a inceput inca o data sa dreaga palisada.

caderea-constantinopolului2Turcii nu izbutisera mai mult nici in alte sectoare. De-a lungul partii de sud a zidurilor dinspre uscat, Isak a putut sa mentina o presiune destul de mare ca sa opreasca apararea de a trimite oameni inspre valea riului Lykos, dar, avindu-si cele mai bune trupe trimise sa lupte acolo, Isak nu putea porni un atac mai insemnat. In Marea de Marmara, Hamza Bey intimpina greutati, cind era vorba sa-si apropie corabiile de tarm. Putinele echipe de debarcare pe care le putuse trimite fusesera respinse cu usurinta de calugarii incredintati cu apararea sau de catre printul Orhan si oamenii lui. Atacuri simulate se produsesera de-a lungul intregii linii de pe Cornul de Aur, dar nici o adevarata incercare de asalt. In jurul cartierului Blachernelor lupta a fost mai indirjita. Pe terenul mai lasat de linga port, trupele pe care Zaganos le adusese de peste pod intretineau atacuri neintrerupte, cum faceau si oamenii lui Caragea Pasa mai la deal, pe povirnis. Minotto insa si cu venetienii sai au putut sa-si mentina sectiunea lor din fortificatii impotriva lui Zaganos, ca si fratii Bocchiardi impotriva lui Caragea.

Se spunea ca sultanul era scirbit de neizbinda anatolienilor lui. Poate insa ca el intelesese ca acestia, ca si trupele neregulate, inaintea lor, sa-l oboseasca mai degraba pe dusman decit sa intre ei insisi in cetate. Fagaduise o rasplata insemnata celui dintii ostas care ar fi patruns cu bine prin palisada si dorea ca darul sa revina vreunui ostean din regimentul lui favorit, vreunui ienicer de al sau. Sosise vremea pentru ieniceri sa intre si ei in lupta. Sultanul era ingrijorat, fiindca, daca si ei il dezamageau, cu greu se va mai putea prelungi asediul. Ordinele le-a dat in graba. Pina ce crestinii sa aiba timp sa-si improspateze puterile si sa faca ceva mai mult decit citeva reparatii sumare la palisada, o ploaie de proiectile: sageti, sulite, pietre si gloante au cazut asupra lor, si, la adapostul acestui potop, ienicerii inaintau pe doua rinduri, nu intr-un iures salbatic, cum facusera basbuzucii si anatolienii, ci pastrindu-si rindurile intr-o desavirsita ordine, care a ramas nestirbita de proiectilele dusmanului. Muzica de razboi care-i indemna la lupta era atit de puternica, incit sunetele ei puteau fi auzite, prin bubuitul tunurilor, tocmai dincolo de Bosfor. Mehmet insusi i-a manat pina la sant si acolo s-a oprit, strigindu-le cuvinte de imbarbatare, cind treceau pe dinaintea lui. Val dupa val, oamenii acestia odihniti, falnici si strasnic implatosati se avintau spre palisada ca sa smulga butoaiele cu pamint care-i stateau deasupra, sa taie cu securile grinzile care o sustineau si sa-si propteasca scarile de palisada, acolo de unde nu mai puteau fi rasturnate, fiecare val de oameni croindu-si drumul fara sa insufle spaima celor ce le veneau pe urma. Crestinii erau sleiti. Luptasera mai bine de patru ceasuri, cu numai citeva minute de ragaz; luptasera insa cu desnadejde, stiind ca daca dau inapoi, acesta inseamna sfirsitul. In spatele lor, in oras, clopotele bisericilor sunau din nou si murmurul vast al rugaciunilor se inalta spre cer.

fall of constantinople 3Lupta de-a lungul palisadei ajunsese acum corp la corp. Vreme de un ceas, ienicerii nu-si putusera croi vreun drum. Crestinii incepusera sa creada ca atacul slabise intrucitva. Soarta insa le statea impotriva. La coltul pe care-l facea zidul Blachernelor, putin inainte de locul unde se impreuna cu indoitul zid teodosian, se afla, pe jumatate ascunsa de un turn, o portita dosnica, cunoscuta sub numele de Kerkoporta. Cu multi ani in urma fusese inchisa, batrinii insa isi aminteau de ea. Chiar inainte sa inceapa asediul, portita fusese redeschisa, ca sa ingaduie mici atacuri impotriva flancului dusmanului. In timpul luptei fratii Bocchiardi si oamenii lor o folosisera impotriva trupelor lui Caragea Pasa. Acum insa, cineva care se intorsese de la un atac a uitat sa incuie portita dupa el. Citiva turci au bagat de seama ca era deschisa, au navalit printr-insa in curtea dinapoia ei si au inceput sa se catere pe o scara care ducea spre creasta zidului. Crestinii care se aflau in apropiere, dincolo de poarta, au vazut ce se intimpla si s-au intors gramada ca sa ia din nou in stapinire intrarea si sa-i opreasca pe alti turci sa le vina pe urme. In invalmaseala, ca la cincizeci de turci au ramas inlauntrul fortificatiei, unde puteau fi impresurati si scosi din lupta, daca nu se intimpla in acea clipa o nenorocire si mai mare.

Cu putin inainte de rasaritul soarelui, un foc tras din apropiere de o culevrina l-a lovit pe Giustiniani si i-a strapuns platosa. Pierzind singe din belsug si in chinuri grele, de care toti isi dadeau seama, si-a rugat ostasii sa-l ia de pe cimpul de lupta. Unul dintre ei a mers la imparat, care lupta in apropiere, sa-i Eroberung von Konstantinopel / Tintor. - Conquest of Constantinople / Tintoretto - Prise de Constantinople / Tintoretceara cheia unei portite prin care treceai pe sub zidul dinlauntru. Constantin a alergat linga ranit ca sa-l induplece sa nu-si paraseasca postul. Giustiniani era insa cu nervii zdruncinati si a staruit sa plece. Poarta a fost deschisa si garda lui personala l-a dus in oras, de-a lungul strazilor, pina jos in port, unde l-a asezat pe o corabie genoveza. Trupele lui au prins de veste ca plecase. Poate ca unii au socotit ca Giustiniani se retrasese ca sa apere zidul interior, cei mai multi insa au ajuns la incredintarea ca batalia era pierduta. Cineva, inspaimintat, a strigat ca turcii trecusera de zid. Inainte ca portita sa poata fi inchisa din nou, genovezii s-au scurs unul dupa altul printr-insa.

Imparatul si cu grecii sai au ramas singuri pe cimpul de lupta.

De dincolo de sant sultanul si-a dat seama de aceasta panica. Strigind: “Orasul este al nostru“, a dat ordin ienicerilor sa porneasca din nou la atac si a facut semn unei companii, condusa de o namila, pe nume Hasan. Hasan si-a croit drum pina pe culmea palisadei sfarimate si lumea a socotit ca el a cistigat rasplata fagaduita. Vreo treizeci de ieniceri i-au urmat, in vreme ce grecii luptau in retragere. Hasan, el insusi, a cazut in genunchi, lovit de o piatra, si a fost ucis, iar saptesprezece dintre tovarasii lui de lupta au pierit laolalta cu el. Cei ramasi si-au pastrat insa pozitiile pe palisada si inca si mai multi ieniceri s-au strins ca sa li se alature. Grecii se impotriveau cu incapatinare, dar numarul covirsitor al dusmanilor i-a impins spre zidul dinlauntru. In fata acestuia se gasea un alt canal care fusese adincit pe alocuri cind se scosese pamint ca sa se intareasca palisada. Multi greci au fost impinsi in gropile acestea si n-au putut iesi usor din ele, cind mai aveau, ridicindu-se in spatele lor, si marele zid dinlauntru. Turcii care se gaseau acum in virful palisadei trageau focuri asupra lor si-i macelareau. Dupa putin, multi ieniceri au atins zidul interior si s-au catarat pe el fara sa intimpine vreo impotrivire. De-odata cineva a catat in sus si a vazut steagul turcesc cum flutura pe zidul de deasupra Kerkoportei. Un strigat a izbucnit: “Orasul a fost cucerit”.

Pe cind incerca sa-l induplece pe Giustiniani, i s-a dat de veste imparatului ca turcii intrasera prin Kerkoporta. A pornit indata, calare, intr-acolo, dar a sosit prea tirziu. Panica ii cuprinsese si pe citiva genovezi aflatori acolo. In invalmaseala, era cu neputinta sa se mai inchida poarta. Turcii treceau ca un suvoi printr-insa si ostasii lui Bocchiardi erau prea putini ia numar ca sa-i alunge. Constantin si-a intors calul si a pornit in goana spre valea riului Lykos si spre locurile unde se facusera sparturi in palisada. Impreuna cu el se afla viteazul spaniol care spunea ca-i este var, Don Francisco de Toledo, precum si varul lui bun, Teofil Paleologul impreuna cu un credincios tovaras de lupta, Ioan Dalmatul. Cu totii au incercat sa-i adune laolalta pe greci, dar in zadar; macelul fusese prea mare. Au descalecat si, citeva clipe, toti Constantine_Palaiologos_1453patru au pazit drumul care ducea spre poarta pe unde fusese dus Giustiniani. Acum insa apararea se naruise. Poarta era ticsita de soldati crestini care incercau sa scape, pe masura ce ienicerii, tot mai numerosi se aruncau asupra lor. Teofil a strigat ca vrea mai bine sa moara si i s-a pierdut urma in mijlocul hoardelor care atacau. Acum si-a dat seama si Constantin ca imparatia era pierduta si nu mai nutrea nici o dorinta sa-i supravietuiasca. Şi-a aruncat insemnele sale imperiale si, impreuna cu Don Francisco si cu Ioan Dalmatul, care-i ramasesera alaturi, l-a urmat pe Teofil. Nimeni nu l-a mai vazut vreo data.

Strigatul ca orasul fusese pierdut a rasunat de-a lungul strazilor. Din Cornul de Aur si de pe tarmurile lui, crestini si turci deopotriva, puteau vedea cum filfiie steagurile turcesti pe turnurile inalte de la Blacherne, acolo unde flamurile cu vulturul imparatesc si cu leul Sf. Marcu fluturasera numai citeva clipe mai inainte. Ici-colo lupta a mai durat citva. Pe ziduri, linga Kerkoporta, fratii Bocchiardi si oamenii lor se bateau mai departe ; in curind insa si-au dat seama ca nu mai era nimic de facut. Şi-au croit astfel drum printre dusmani, pina jos, la Cornul de Aur. Paolo a fost prins si ucis; Antonio insa si Troilo au ajuns pina la o corabie genoveza, care i-a trecut peste apa, la adapostul din Pera, fara sa bage de seama vasele turcesti. Pe flancul lor, in palatul Blachernelor, Minotto si venetienii lui fusesera incercuiti. Multi au fost ucisi; bailul insa, si cu demnitarii de frunte au fost luati prizonieri.

Semnale luminoase, care dadeau de stire ca trupele intrasera in Constantinopol, trecind peste ziduri, fusesera aprinse jur-imprejurul intregii ostiri turcesti. Vasele turcilor din Cornul de Aur se grabeau sa-si debarce echipajele pe plaja, ca sa atace zidurile portului. Ele au intimpinat o slaba impotrivire, afara numai la Poarta Horaia, linga Aivan Serai de astazi. Aici, oamenii de pe doua vase cretane s-au baricadat in trei turnuri si au refuzat sa se predea. In alte parti, grecii au plecat acasa, in nadejdea ca-si vor putea ocroti familiile, iar venetienii s-au indreptat spre corabiile lor. Nu cu mult inainte, o companie de turci isi facuse drum prin Poarta Plataea, la capatul vaii care inca mai avea deasupra-i marele apeduct al lui Valens. Alta companie a venit din Poarta Horaia. Ori pe unde intrau, trimiteau detasamente in cuprinsul fortificatiilor, ca sa deschida si celelalte porti, pentru camarazii lor care asteptau afara. In apropiere, pescari din partea locului, cind au vazut ca totul era pierdut, au deschis ei insisi portile cartierului Petrion, dupa ce li s-a fagaduit ca le vor fi crutate gospodariile.

De-a lungul zidurilor dinspre uscat care se intindeau la sud de valea riului Lykos crestinii respinsesera toate atacurile turcilor. Acum insa, acestia, regiment dupa regiment, intrau prin sparturile din palisada si se rasfirau intr-o parte si intr-alta, ca sa deschida toate portile. Ostenii de pe ziduri s-au trezit ei insisi inconjurati. Multi au fost ucisi cind incercau sa scape din cursa, dar dintre comandanti cei mai multi au fost prinsi de vii, precum Filippo Contarini si Dimitrie Cantacuzino.

In largul tarmului Marii de Marmara, vasele lui Hamza Bey au vazut si ele semnalele si au trimis spre ziduri echipe de debarcare. La Studion si Psamathia se pare ca nu a fost nici o impotrivire. Aparatorii s-au predat de indata, nadajduind ca locuintele si bisericile lor vor scapa de jaf. La stinga acestora, printul Orhan si cu turcii sai luptau mai departe, stiind ce soarta ii asteapta daca vor cadea in miinile sultanului, iar catalanii care fusesera asezati mai la vale de vechiul palat imperial au tinut piept vrajmasului pina ce au fost cu totii prinsi sau ucisi. Pe Acropole, cardinalul Isidor a socotit ca ar fi mai cuminte daca si-ar parasi postul. Şi-a schimbat imbracamintea si a incercat sa fuga.

Sultanul si-a tinut in friu citeva regimente, facindu-le sa-i serveasca drept escorta si drept politie militara. Cea mai mare parte dintre trupele sale erau insa dornice sa si inceapa pradaciunile. Marinarii, mai ales, erau nerabdatori, de frica sa nu le ia inainte soldatii. Incredintati ca lantul va impiedica vasele crestine sa fuga din port si ca vor putea sa le ia in stapinire pe indelete, ei si-au parasit vasele, ca sa se catare pe tarm. Lacomia lor a salvat multe vieti de crestini. In vreme ce un numar de marinari, greci si italieni, printre care si Trevisan, au fost prinsi inainte sa poata fugi din fortificatii, altii au izbutit sa ajunga la echipajele reduse, ramase pe vasele lor, fara sa fi fost impiedicati de turci, si sa se pregateasca de lupta, daca va fi nevoie. Altii, iarasi, au putut sa se catare pe corabii inainte ca ele sa porneasca, sau sa inoate pina la ele, cum a facut florentinul Tetaldi. Cind a vazut ca orasul a cazut, Alvise Diedo, in calitatea lui de comandant al flotei, a plecat intr-o barcuta la Pera, ca sa intrebe autoritatile genoveze daca aveau de gind sa recomande genovezilor lor sa rarnina in port si sa lupte sau sa porneasca in larg, si a faga¬duit ca vasele lui venetiene se vor supune oricarei hotariri ce se va lua. Podesta din Pera a fost de parere ca trebuie trimisa o solie la sultan ca sa-l intrebe daca are de gind sa lase libere toate vasele sau daca vrea sa infrunte un razboi cu Genova si cu Venetia. Ideea era greu de infaptuit in asemenea clipe, dar — intre timp — podesta a pus sa se incuie portile Perei, si, astfel, Diedo, alaturi de care se afla si Barbara, autorul unor insemnari zilnice, nu s-a mai putut intoarce la corabiile sale. Marinarii genovezi insa, de pe vasele lor ancorate la poalele zidurilor Perei, au dat de veste ca ei au de gind sa porneasca in larg si ca doresc sa aiba sprijinul venetienilor. La staruintele lor, Diedo a capatat ingaduinta sa plece, cu barca lui. A mers drept catre lant, care inchidea inca portul. Doi dintre marinarii lui au taiat cu securile curelele care-l legau de zidurile Perei si lantul a fost tirit de apa, pe plutele lui. Dupa ce a facut semn vaselor din port sa-i urmeze, Diedo a trecut cu barca prin deschizatura. Şapte vase genoveze sosite din Pera veneau numaidecit in urma lui, si, dupa putin, li s-au adaugat cele mai multe vase de razboi venetiene, patru sau cinci din galerele imparatului si unul sau doua vase de razboi genoveze. Toate zabovisera cit au indraznit mai mult, ca sa culeaga refugiati care inotau in jurul lor si, dupa ce au trecut dincolo de lantul portului, intreaga flotila a ramas pe loc, timp de vreun ceas, la intrarea in Bosfor, sa vada daca nu se vor mai furisa si alte vase. S-au folosit apoi de vintul puternic dinspre miazanoapte, care se pornise, si au calatorit in jos, pe Marea de Marmara si prin Dardanele, spre libertate.

Dintre vasele lui Hamza Bey, atit de multe fusesera cele parasite de marinarii lor, cind s-au repezit dupa prada, incit amiralul n-a fost in stare sa opreasca fuga flotei lui Diedo. Cu vasele lui, care inca mai aveau echipaje, a patruns, peste lantul farimat, in Cornul de Aur. Acolo, in port, a pus mina pe vasele care mai ramasesera : inca patru sau cinci galere imperiale, doua sau trei galere genoveze si toate vasele de comert venetiene neinarmate. Multe dintre ele erau intesate de refugiati atit de mult peste ceea ce puteau sa primeasca, incit niciodata n-ar fi putut sa iasa in larg. Citeva barci mai mici s-au mai putut furisa in Pera. Dar ziua, namiaza mare, nu mai era usor sa scapi de ochiul turcilor. La amiaza, intreg portul, cu tot ce se gasea in cuprinsul sau, se afla in miinile cuceritorilor. In oras mai ramasese un mic cuib de rezistenta. Marinarii cretani din cele trei turnuri de linga intrarea in Cornul de Aur inca se mai impotriveau si nu puteau fi alungati. La inceputul dupa-amiezii, cind au vazut ca ramasesera cu totul singuri, s-au predat de voie de nevoie ofiterilor sultanului, cu conditia sa nu se atinga nimeni de ei si de bunurile lor. Cele doua vase ale lor erau trase la mal, pe sub turnuri. Turcii, a caror admiratie si-o cistigasera, nu i-au suparat cu nimic si astfel ei si-au pornit vasele si au plecat in larg spre Creta.

Sultanul Mehmet aflase de mai multe ceasuri ca Cetatea cea mare era a sa. Ostasii lui strapunsesera palisada in zorii zilei si, putin dupa aceea, cind luna care descrestea se afla inca sus, pe cer, a venit el insusi sa cerceteze spartura prin care intrasera. A asteptat insa pina dupa-amiaza, ca sa-si faca intrarea triumfatoare in oras, atunci cind se va fi potolit macelul si jaful nemasurat din primele ceasuri, si cind oarecare ordine va fi fost restabilita. Intre timp s-a intors in cortul lui, unde a primit Zonaro_GatesofConstdelegatii de locuitori inspaimintati, cit si pe podesta din Pera in persoana. Dorea, de asemenea, sa afle ce soarta avusese imparatul. Lucrul acesta nu s-a stiut niciodata in chip lamurit. Mai tirziu a umblat vorba prin coloniile italiene din Levant ca doi ostasi turci, care pretindeau ca l-au ucis pe Constantin, au adus Sultanului un cap, pe oare niste curteni prizonieri, care erau in fata, l-au recunoscut ca fiind al stapanului lor. Mehmet l-a asezat pentru un timp pe o coloana din Forul lui Augustus, apoi l-a umplut cu paie si l-a trimis sa fie infatisat pe la curtile de capetenie ale lumii islamice. Scriitorii care au fost martori la caderea Constantinopolului au povestit lucrurile in mai multe chipuri. Barbaro spunea ca unii pretindeau ca ar fi vazut trupul imparatului intr-o gramada de morti, dar ca altii sustineau ca trupul nu i s-a gasit niciodata. Florentinul Tetaldi a scris si el ca, dupa unii, i s-ar fi taiat capul, iar dupa altii, imparatul a murit linga poarta, dupa ce fusese doborit la pamint. Şi o versiune, si cealalta puteau fi intemeiate, adauga el, deoarece cu siguranta ca el a murit in invalmaseala, si ca turcii au descapatinat cele mai multe cadavre. Prietenul sau credincios, Phrantzes, a incercat sa capete mai multe amanunte, dar a aflat numai ca, atunci cind sultanul a trimis dupa trup, se spalau un numar de capete si de cadavre in nadejdea ca se va da peste ramasitele imparatului. Pina la urma s-a gasit un trup cu un vultur brodat pe incaltaminte si gravat pe cnemide. S-a socotit ca trebuie sa fie al imparatului si sultanul l-a dat grecilor sa-l inmorminteze. Phrantzes nu l-a vazut cu ochii lui si statea la indoiala daca era sau nu trupul stapinului sau si nici nu a izbutit sa afle unde fusese ingropat. In veacurile de mai tirziu, un mormint fara nume din mahalaua Vefa era aratat oamenilor cucernici ca fiind locul de ingropaciune al imparatului. Cit de adevarat era nu s-a dovedit niciodata, si acum mormintul este nebagat in seama si uitat.

Oricare ar fi fost imprejurarile, sultanul Mehmet era multumit ca imparatul murise. Acum el nu era doar sultan, ci si mostenitor si stapin al vechiului imperiu roman.

[…]

Ziua de 29 mai 1453 inseamna o cotitura a istoriei, inseamna sfirsitul unei vechi povesti, povestea civilizatiei bizantine.

Vreme de unsprezece veacuri a dainuit pe Bosfor un oras in care puterile mintii stirnisera admiratie, iar invatatura si scrierile trecutului clasic fusesera cercetate si scapate de la pieire. Fara ajutorul comentatorilor si copistilor bizantini, putine lucruri am cunoaste astazi din literatura Greciei vechi. Era vorba, iarasi, de un oras ai carui cirmuitori, veacuri de-a rindul, au insuflat si au incurajat o scoala artistica fara seaman in istoria omenirii. O arta care a rasarit din amestecul mereu schimbator dintre simtul grec, rece si cerebral, in raporturile juste dintre lucruri, si sentimentul adinc religios care vedea cum in operele de arta se intrupeaza ceva dumnezeiesc si cum materia insasi se sfinteste. Era, de asemenea, si un mare oras cosmopolit unde, alaturi de schimbul de marfuri, schimbul de idei se implinea fara piedici si ai carui locuitori nu se considerau ca alcatuiesc o unitate etnica, ci ca sint mostenitorii Greciei si Romei, incununati de nimbul credintei crestine. Acum, toate acestea se sfirsisera. Noii stapini nu incurajau la invatatura pe supusii lor crestini. Fara ocrotirea unei cirmuiri libere, arta bizantina a inceput sa decada. Constantinopolul cel nou era un oras stralucit, bogat, plin de locuitori si cosmopolit, cu numeroase cladiri frumoase. Frumusetea lui exprima insa puterea terestra a imparatiei sultanilor, si nu imparatia pe pamant a Dumnezeului crestin. Iar cit priveste pe locuitorii sai, acestia erau de credinte deosebite. Constantinopolul renascuse, devenind farul calauzitor pentru calatori, veacuri de-a rindul, numai ca era vorba de Istambul, si nu de Bizant.

Nu se infaptuise, atunci, nimic datorita vitejiei aratate in zilele din urma ale Bizantului? Sultanul ramasese tulburat, cum s-a vazut limpede din purtarea lui salbatica, dupa ce Constantinopolul a fost cucerit. Nu dorea sa-si asume nici un risc cind era vorba de greci. Admirase totdeauna invatatura, grecilor ; isi daduse acuma seama ca spiritul eroic al grecilor nu se stinsese cu totul. Poate ca in clipa cind linistea s-a reintors, admiratia sa l-a indemnat sa se poarte mai generos, cu supusii sai greci. Conditiile dobindite din partea lui de patriarhul Ghenadie au facut ca Biserica greaca si cei mai multi greci sa se reuneasca sub o singura conducere autonoma. Pentru greci, viitorul nu avea sa fie lipsit de griji; li se fagaduise pace si dreptate si putinta sa se imbogateasca, numai ca erau niste cetateni de a doua mina. Servitutea duce fara gres la demoralizare si grecii n-au putut scapa de urmarile ei. Mai mult, ei atirnau, pina la urma, de bunul plac al suzeranului lor. Cita vreme a trait sultanul cuceritor, soarta lor n-a fost atit de rea. S-au ivit insa sultani care nu auzisera nicicind de civilizatia Bizantului si care erau mindri ca sint imparati ai Islamului, califi si cirmuitori ai celor credinciosi. In curind marea armatura a conducerii otomane a inceput sa se naruie.

Grecilor le raminea sa raspunda la coruptie cu inselaciunea, la nedreptati cu rea-credinta, la intrigi cu alte intrigi. Istoria grecilor sub cirmuirea otomana nu are nimic inaltator, ci te umple de intristare. Şi totusi, cu toate greselile si slabiciunile ei, Biserica a dainuit, si cita vreme Biserica a supravietuit, elenismul nu putea sa moara.

Europa apuseana, amintindu-si din strabuni de gelozia ce o purta civilizatiei Bizantului, cu sfetnicii ei in cele duhovnicesti care-i invinuiau pe ortodocsi ca sint niste schismatici plini de pacate si bintuita de gindul ca e vinovata de a nu-si fi implinit datoria fata de Constantinopol, cind acesta se stingea, a hotarit sa astearna uitarea peste Bizant. Apusul nu putea uita datoriile sale fata de greci, numai ca socotea ca datoriile privesc doar epoca clasica.

Filolenii, care veneau sa lupte in razboiul de independenta, vorbeau de Temistocle si de Pericle, dar nu vorbeau niciodata de Constantin. Multi intelectuali greci le-au urmat pilda, amagiti de geniul rau al lui Korais, cirac al lui Voltaire si Gibbon, pentru care Bizantul insemna doar rastimpul detestabil in care domnise superstitia si care era mai bine sa fie dat uitarii. Şi asa se lamureste de ce razboiul de independenta n-a dus la eliberarea poporului grec, ci numai la intemeierea unui mic regat al Greciei.

La tara insa, oamenii stiau mai multe; ei isi aduceau aminte de bocetele alcatuite cind a sosit vestea caderii Constantinopolului, care fusese pedepsit de Dumnezeu pentru desfriu, trufie si parasirea adevaratei credinte, dar care, la sfirsit s-a luptat vitejeste. Ei isi aminteau de acea cumplita zi de marti, o zi pe care toti grecii o stiu si acum ca poarta nenoroc, dar sufletele lor frematau si indrazneala le sporea, cind povesteau despre cel din urma imparat crestin, care s-a impotrivit barbateste pe locul unde zidul fusese strapuns, parasit de tovarasii lui de lupta din Apus, tinind piept necredinciosilor pina ce a fost covirsit de multimea lor, si care a murit o data cu imparatia care i-a slujit drept lintoliu.

(in: Steven Runciman, Caderea Constantinopolului 1453. Traducere, note postfaţă şi îngrijirea ştiinţifică a ediției româneşti de Alexandru Elian, Ed. Enciclopedica, 1971)

sophia


Categorii

Istorie, Papa (Papism), Sarbatori, comemorari, sfinti, Transcrieri-Redactari

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

22 Commentarii la “DUREROASA SI DE-A PURURI PILDUITOAREA ISTORIE A CADERII CONSTANTINOPOLULUI

  1. Multumesc fratilor admini pentru efortul, grija si dragostea lor! Caderea Constantinopolului transpusa in plan duhovnicesc este insasi caderea sufletelor noastre; felul in care s-a purtat batalia si a putut fi cucerit orasul (nu in lupta directa, ci prin intermediul unei portite laturalnice uitata deschisa) poate fi asemanat cu usurinta asaltului patimilor asupra sufletului omenesc.

    Sa dea bunul Dumnezeu ca aceasta sa nu ramana doar istorie, ci sa fie pilda si ajutor pentru inaltarea sufletelor noastre, azi si intotdeauna, la ceas de mare sarbatoare!

    Hristos s-a inaltat!

  2. Pingback: CADEREA CETATII SFINTE: Predici ale Parintelui Simeon Kraiopoulos despre SENSUL DUHOVNICESC AL CUCERIRII CONSTANTINOPOLULUI: “Cu Dumnezeu nu este de gluma! Sa nu ne astupam urechile, fratii mei!” -
  3. Si eu va multumesc pt. efort. E un fragment f amplu!

  4. O privire asupra caderii Constantinopolului in conexiune cu evenimentele contemporane, la fel de dureroase pentru crestinii din zona, intr-un articol publicat initial in HuffPost si preluat, in traducere in limba romana, pe Pemptousia:

    Aproape jumătate de mileniu mai târziu, guvernul republicii turce continuă să sărbătorească căderea oraşului, astăzi Istanbul, prin festivităţi religioase, sportive şi media. Guvernele kemaliste au perceput căderea Constantinopolului ca pe un eveniment semnificativ pentru naţionalismul turc. Cei ce vizitează Istanbulul pe 29 mai cu greu nu ar putea observa mesajele naţionaliste ale unui oraş îmbrăcat în steaguri turceşti cât vezi cu ochii, cu atât mai mult cu cât, sub regimul islamist al prim ministrului Recep Tayyip Erdogan, naţionalismul secular a fost augmentat în sens religios: căderea Constantinopolului este semnul triumfului islamului asupra creştinismului.

    În urmă cu doi ani, Erdogan cântărea ideea de a desemna ziua de 29 mai drept sărbătoare naţională a Turciei. Mai recent, a sugerat posibilitatea efectuării unui referendum cu privire la transformarea Catedralei bizantine a Sfintei Sofia, capturată de Mehmet, intrând călare prin porţile ei uriaşe până în inima altarului, din muzeu, destinaţia ei actuală, într-o moschee funcţională.

    continuarea la: http://www.pemptousia.ro/2014/05/29-mai-caderea-constantinopolului-asediul-continuu-al-turciei/

  5. Important: – In Ucraina situatia degenereaza – nu stiu cat de reala este informatia – 1200 militari ucrainieni morti in 48 de ore – cifra livrata de “rebelii” separatisti –
    http://www.mediafax.ro/externe/zi-neagra-pentru-armata-din-ucraina-circa-1-200-de-militari-ucraineni-si-200-de-militanti-prorusi-au-murit-la-slaviansk-sustine-un-lider-rebel-12665526

  6. Hristos s-a Inaltat !

    Aveti idee unde s-ar gasi cartea asta in pdf ? si evetual altele despre acelasi subiect ?

  7. @Iulian:

    Nu stim daca se gaseste in pdf, noi am transcris din editia veche.

  8. HRISTOS S-A INALTAT!
    Sa luam aminte:
    Constantinopolul NU A CAZUT NUMAI din cauza occidentalilor ci SI DIN CAUZA LOR. Principala cauza a fost tot viata din interior…

  9. Indiferent de cauze(pacate,greseli,racirea inimilor fata de poruncile Dumnezeului nostru),Constantinopolul ramane o rana deschisa pentru lumea crestina pana la sfarsitul acestei lumi.

  10. TVR despre caderea Bizantului – academ. prof.dr. Emilian Popescu si academ. Razvan Theodorescu
    https://www.youtube.com/watch?v=rFXlQa5FtXI

  11. Pingback: DIN MAINILE VALAHILOR SCHISMATICI. File de istorie despre prigonirea ortodocsilor de catre imperialismul papalo-ungar - Recomandari
  12. Pingback: ACOPERAMANTUL MAICII DOMNULUI. Predici audio despre istoricul sarbatorii, MINUNILE, MIJLOCIRILE si LACRIMILE bunei noastre Maicute din cer -
  13. Pingback: O istorie nefardata a prabusirii Imperiului Roman de Apus. HOMOSEXUALITATEA AFISATA PUBLIC SI EXPLOATAREA NEMILOASA A SARACANILOR, VICIILE CARE AU DUS LA PRABUSIREA UNEI CIVILIZATII. Marturia scriitorului bisericesc Salvianus | Cuvântul Ortodox
  14. http://www.b1.ro/stiri/externe/ceremonie-grandioasa-in-turcia-la-563-de-ani-de-la-cucerirea-constantinopolului-de-catre-imperiul-otoman-video-150782.html

    Ceremonie grandioasă în Turcia la 563 de ani de la cucerirea Constantinopolului de către imperiul otoman.

    La eveniment au fost un milion de oameni, alături de preşedintele turc Recep Erdogan şi alţi înalţi oficiali. Mulţimea adunată la petrecerea din ţara Semilunei a fost păzită de 5 elicoptere, potrivit B1TV.

    Pentru că Turcia a fost zguduită de numeroase atentate în ultimul timp, ceremonia de sărbătorire a celor 563 de ani de la cucerirea Constatinopolului a fost marcată de măsuri speciale de securitate.

    Astfel, mulțimea adunată la petrecerea uriașă din Istanbul a fost păzită de cinci elicoptere, dar și un submarin și o fregată unde se aflau 40 de lunetiști de elită.

    În plus, zeci de câini polițiști s-au aflat la datorie, potrivit agenției Anatolian, care îl citează pe șeful Poliției din Istanbul.

    Participanții la ceremonie au avut parte, printre altele, de un impresionat show aviatic și spectaculoase focuri de artificii.

  15. O adevarata fiesta, ce mai! – ecrane de proiectie 3D uriase pe care au proiectat filmul cuceririi orasului, 563 de oameni in orchestra, soldati in uniformele anului 1453, sultanul aterizeaza cu elicopterul in mijlocul supusilor ( poate ca, daca venea calare, precum Mehmed, era mai impresionant), pazit de peste 9000 de politisti si alta 1000 forte speciale de elita cu caini antrenati …
    http://www.vimaorthodoxias.gr/all/item/82554
    https://www.youtube.com/watch?v=h_Qnh1_XXLo

  16. Pingback: OTOMAN SHOW OFF. Celebrarea indecenta a CADERII CONSTANTINOPOLULUI de catre Turcia lui Erdogan (Video) | Cuvântul Ortodox
  17. Se pare ca guvernul turc ar fi decis ca pe tot parcursul lunii sfinte musulmane -Ramadanul, sa foloseasca drept moschee Catedrala Sfanta Sofia, citind zilnic acolo Coranul: http://nikosxeiladakis.gr/μετατρεπουν-την-αγια-σοφια-κωνσταντι/

  18. Pingback: “Este epoca vieţii ticăloase… Popoarele nu se pocăiesc. Noi cărbuni aprinşi sunt pregătiţi pentru omenirea care are inima împietrită…”/ PACAT, IMPATIMIRE sau MENTALITATE STRICATA: pentru ce ne mustra mai mult Dumnezeu? | C
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare