CUM PETRECEM INVIEREA? Falsificarea si deturnarea Sarbatorii de Pasti intre OBICEIURI POPULARE, “TRADITII” DE MARKETING si “DISTRACTIA COOL”: “Lumina si Pasca sunt zero fara Hristos. Degeaba masa plina si inima goala”

De ce e important sa stam la Liturghia Invierii si CE INSEAMNA “SA LUAM LUMINA”?

SAMBATA MARII TRECERI/ Ziua cand mastile vor cadea…/ REVOLUTIA VESNICIEI

UPDATE

• EvZ: PREDICĂ în noaptea de Paște – lecții de ISTORIE și de bun simț. Ce NU înseamnă ÎNVIEREA [GALERIE FOTO]

”Să știți că bucuria praznicului Învierii nu este nici băutură, nu este nici mâncare, nu este nici îmbuibare, nu este nici muzică, nu este nici dans”. Cu o astfel de lecție de bună purtare și-a încheiat predica PS Paisie Lugojanul, episcopul – vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei. El le-a cerut concetățenilor săi să nu mai ceară scoaterea icoanelor din școli și să înțeleagă utilitatea orelor de religie, vorbindu-le despre persecuția creștinilor ortodocși în Siria.

Mii de timișoreni au venit noaptea trecută la Catedrala Mitropolitană să ia Lumina Sfântă de la Ierusalim (adusă special și în orașul de pe Bega prin grija Patriarhiei), la slujba de Înviere. Cu sutele au umplut lăcașul de cult, restul au stat afară și s-au rugat, urmându-l, cu lumânările aprinse în mâini, pe PS Paisie Lugojanul în procesiunea care are loc în fiecare noapte de Înviere, prin Piața Victoriei.

Lecție de istorie: ortodocșii decapitați în Siria

”Anul trecut peste 1.300 de creștini ortodocși în Siria au murit prin decapitare doar pentru că au mărturisit credința lor în Iisus Hristos. Pe noi nu ne poate împiedica nimeni să ne rugăm (…) așa cum se întâmplă în Siria, nu ne împușcă încă nimeni, și putem să venim să îngenunchem în liniște și să lăsăm jertfa noastră de rugăciune înaintea lui Dumnezeu. Aceia care mărturisesc credința lor în Iisus Hristos sunt martiri care au înțeles că viața lor nu este nimic fără El. Sfântul Sinod al Bisericii noastre a declarat anul acesta anul omagial dedicat Sfintei Spovedanii și Sfintei Euharistii ca [și] Sfinților Împărați Martiri Brâncoveni, care  -au jertfit și sunt mucenici mărturisitori pentru credința în I[i]sus Hristos. Anul 1714, la 15 august, să luăm  bine aminte: Voievodul Țării Românești, Constantin Brâncoveanu, a privit  cum fiii săi – Constantin, Ștefan, Radu și Matei sunt duși la moarte și li s-au tăiat capetele doar pentru că au spus că nu se leapădă de credința în I[i]sus Hristos. Și apoi a urmat și voievodul la moarte” – a arătat PS Paisie.

Cum ar trebui sărbătorit Paștele

Cu acest mesaj, episcopul –vicar al Arhiepiscopiei Timișoarei le-a cerut timișorenilor să nu se mai opună orelor de religie în școli. ”Să știți că bucuria praznicului Învierii nu este nici băutură, nu este nici mâncare, nu este nici îmbuibare, nu este nici muzică, nu este nici dans. Bucuria Învierii este petrecerea împreună în rugăciune. (…) Amin” – și-a încheiat predica. (Sursa foto: Adi Pîclișan)

• Doxologia:

Nicolae Pintilie: Este important să participăm la toată Liturghia Învierii?

Liturghia Învierii, cel mai important moment liturgic al anului, este trăită de către Biserică cu o mare bucurie. Veşminte luminoase, cântări în tonuri veselitoare, lumânări în mâini şi candele aprinse în suflete, zâmbete pe chipuri. În toiul nopţii, totul explodează de lumină şi bucurie! Însă, ceva aduce şi o umbră de întristare – mai ales în parohiile din mediul urban. Dacă, iniţial, curtea, strada, biserica sunt pline ochi de credincioşi care vin să se bucure de Lumina Sfântă şi care cântă Hristos a Înviat, deodată după citirea Evangheliei, în timpul cuvântării preotului, râuri, râuri de lumină se îndreaptă spre ieşire! Parcă ai vrea să le spui:„Fraţilor, în partea opusă este biserica, unde vă îndepărtaţi?”… An de an se repetă acest fenomen şi an de an chipul părintelui se întristează…

Povestea părintele profesor Constantin Galeriu, de la Facultatea de Teologie din Bucureşti, o experienţă interesantă din anii tinereţii sale. Abia transferat la una dintre parohiile din Piteşti, avea în biserică, duminica, doar câţiva credincioşi. Îşi muncea mintea, cum să umple lăcaşul de cult. Într-o duminică, le-a spus puţinilor credincioşi că, la următoarea slujbă, vor avea un musafir foarte important – însuşi diavolul în persoană! În duminica următoare, dimineaţa, oamenii erau în biserică, în curte, în faţa curţii, în copaci şi pe garduri – doar, doar vor vedea şi ei un diavol. Iar părintele a spus o predică despre cum este mai interesat un demon decât Însuşi Dumnezeu, care vine şi se întâlneşte cu noi la fiecare Liturghie.

Cam aşa se întâmplă şi în noaptea sfântă. Mulţi dintre noi venim, ne bucurăm de împărţirea luminii, cântăm un Hristos a înviat şi apoi continuăm acasă, cu masa în familie. Nu este neapărat un păcat, dar poate fi o greşeală. În contextul în care familia contemporană nu mai mănâncă la un loc, aşa cum era odată, masa din noaptea de Înviere este deosebit de importantă. Însă, adevărata masă în această noapte este dumnezeiasca Liturghie. Aşa cântăm în Joia cea Mare, „Din ospăţul Stăpânului”, pentru că la slujba din noaptea luminoasă Hristos Însuşi vine şi stă la masă cu noi! La Biserică, nu acasă. Masa în familie se poate muta, pentru a fi mai confortabil, dar şi mai sănătos, duminică dimineaţa.

Cred că cel mai înălţător moment este acela în care primeşti Sfânta Euharistie în cadrul Liturghiei din noaptea Sfintei Învieri. Am văzut sate şi parohii în care aproape toată biserica se împărtăşeşte de Înviere! Apoi, sunt binecuvântate darurile, ouăle roşii şi pasca şi oamenii stau cu toţii la masă, tot în biserică şi ciocnesc salutând cu Hristos a Înviat.

E adevărat, după o săptămână nebună de cumpărături, curăţenie, mâncare şi un pic de timp petrecut şi pe la denii, nu este uşor să rezişti la slujba Învierii. Un părinte contemporan spunea că cei care reuşesc să stea până la sfârşit se aseamănă cu femeile mironosiţe, care au avut curajul să vadă ce s-a întâmplat la mormânt, după seara de vineri. E un curaj de a sta la Liturghia Învierii, dar şi bucuria este pe măsură! Încercăm, oare, să gustăm din bucurie anul acesta?

Sâmbăta Mare, ziua de trecere

Constatăm cu tristețe că, astăzi, Sâmbăta din Săptămâna Patimilor este privită ca o „pauză” între doliul zilei de vineri și bucuria sfântă din duminica Paștilor. O percepție cu totul greșită. Ea contrazice legătura primordială dintre cele două zile. Ziua de sâmbătă este veriga indispensabilă ce face legătura între Moartea și Învierea lui Hristos. În Sâmbăta Mare sărbătorim înfrângerea morții de către Hristos, Învierea fiind mărturie a acestui fapt. Aceasta este o zi tainică, al cărui înțeles nu poate fi tălmăcit de mintea omenească. Hristos zace mort, cu trupul în mormânt. Cu toate acestea, în acest moment al unei aparente înfrângeri asupra Vieții, moartea este cea care a fost învinsă. Sufletul lui Hristos s-a pogorât la iad, precum se întâmpla cu toate celelalte până la acea vreme. Însă sufletul său nu e ca toate celelalte. El este Dumnezeu și Om. Iadul nu are putere asupra Sa. Încearcă să Îl rețină, ca pe restul sufletelor de la Adam și Eva, dar nu izbutește. Viața din Iisus Domnul de Viață Dătător luminează negura Iadului precum luminează lumânarea cămara mică și întunecată. Puterea iadului este distrusă nu numai prin Hristos ci și prin următorii săi credincioși, adică fiecare dintre noi. Antiteza dintre trupul lui Hristos zăcând în mormânt și conștiința că prin aceasta a învins moartea, creează un sentiment de tristețe îmbinat cu bucurie (unic în ortodoxie) care să tacă tot trupul omenesc și să stea cu frică și cu cutremur, și nimic pământesc întru sine să nu gândească, căci Împăratul împăraților și Domnul domnilor merge să se junghie și să se dea spre mâncare credincioșilor (Heruvic din Sâmbăta Mare).

Rodul victoriei lui Iisus este complet doar prin Învierea Sa. În Vinerea Mare Iisus a devenit mielul sfânt, pur și fără de păcat, jertfit pentru noi, spălându-ne păcatele cu Sângele Său. În ziua de sâmbătă, Sufletul Său a întrat în iad și l-a distrus. Însă dacă trupul i-ar fi rămas in mormânt, Moartea ar fi învins, căci din punct de vedere fizic ar fi rămas fără de viață, iar cuvintele Sfântului Apostol Pavel nu ar fi avut nicio însemnătate (1 Cor. 15, 12-20). Însă Iisus este Dumnezeu și Om. Iar Dumnezeu nu poate muri. Și pentru a-și întregi izbânda, face ceea ce nimeni nu a putut, a înviat, făcând o cale prin care toți să putem învia.

Începând cu trădarea lui Iuda, până la moartea umilitoare, pogorârea în iad, și culminând cu Învierea, întregul sfârșit de săptămână pascal reprezintă o serie de evenimente corelate între ele care ne-au adus mântuirea. A fost nevoie ca fiecare eveniment să se petreacă pentru ca să dea sens celor ce au urmat. Aceasta este Trecerea Lui și a noastră (cuvântul Paști înseamnă trecere) de la moarte la viață, de la păcat la mântuire. Iar în acest război al mântuirii, ziua în care s-a dat lupta a fost cea de sâmbătă care s-a finalizat prin izbânda ce o simbolizează Paștile. Sâmbăta Mare reprezintă punctul central al sărbătorilor Pascale, ziua în care suferința începe să se transforme în bucurie și în care s-a croit drumul de la moarte spre viață.  Iar acest eveniment nu trebuie trecut cu vederea. Izbânda Învierii lui Hristos nu ar fi fost posibilă fără pogorârea și înfrângerea iadului, care a avut loc în Sâmbăta Mare, și fără de care nu am putea sărbători cu adevărat Paștile.

Astfel, așa cum fiecare dintre noi, cu voia lui Dumnezeu, se bucură de această trecere de la moarte la viață, ar trebui să ne simțim obligați să-L însoțim pe Domnul pe drumul ce a condus la toate acestea. Să fim asemenea mironosițelor care au rămas credincioase și L-au vegheat pe Domnul, și nu precum ucenicii care L-au părăsit. Să facem aceasta pentru ca asemenea femeilor purtătoare de mir să fim primii care aflăm vestea Învierii și să spunem precum Sfântul Ioan Gură de Aur: Unde-ti este moarte, boldul? Unde-ti este iadule, biruința? Înviat-a Hristos si tu ai fost nimicit. Sculatu-s-a Hristos si au căzut diavolii. Înviat-a Hristos si se bucura îngerii.  Înviat-a Hristos si viața stăpânește. Înviat-a Hristos si nici un mort nu este in groapă; că Hristos sculându-Se din morți, începătura celor adormiți S-a făcut. Lui se cuvine slava și stăpânire în vecii vecilor.

traducere şi adaptare: Lucian Filip

sursa: johnsanidopoulos.com

• Gandul/ Lelia Munteanu: Sâmbăta Tăcerii

După Prohodul de Vineri, în Sighetu Marmaţiei se aşternea, până în noaptea Învierii, tăcerea. În tăcerea de atunci mă întorc să mă scufund, o tăcere ca înainte de facerea lumii, când Dumnezeu, Cuvântul Absolut, era singur.

Era atâta linişte, încât îmi părea că e şi întuneric. Până când răzbătea, cât un vârf de ac, prima rază de lumină, din care luam lumină.

(Am schimbat multe măşti de atunci şi teamă-mi e că pe asta, pe ultima, nu voi mai putea s-o mi-o smulg, în Ziua înfricoşată a Judecăţii).

Patriarhul Constantinopolului, Ioan Hrisostom (”Gură de Aur”) a folosit, într-una dintre fabuloasele sale omilii, motivul lumii ca scenă (Shakespeare îl va utiliza şi el, unsprezece secole mai târziu). Vă dăruiesc – dar din dar se face rar – cuvintele predicii sale, ca eu să pot tăcea astăzi.

”La amiază, la teatru, cortina se ridică şi actorii, din ceaţă, îşi fac intrarea, purtând măşti. Spun pe roluri o povestire veche, arătând prin vorbe desfăşurarea întâmplărilor. Unul se înfăţişează ca filosof şi nu-i filosof. Altul e rege, fără să fie rege, ci numai îmbrăcat ca un rege – aşa cere piesa. Unul face pe medicul, fără să fi îngrijit nici măcar un lemn, ci e doar costumat ca un medic. Altul face pe sclavul, cu toate că e slobod. Altul – pe profesorul, fără să aibă ştiinţa unui profesor. Ei nu par ceea ce sunt, ci par ce nu sunt: filosof, rege, medic, scalv (…).

Prin înfăţişarea ei, masca ne dă o închipuire, dar nu face mincinoasă firea, ci numai îi ascunde adevărul. Atâta vreme cât spectatorii stau şi se uită, măştile nu se mişcă de pe feţe. Dar, când spectacolul s-a isprăvit şi privitorii au plecat, măştile se scot. Acela care făcea pe regele la teatru, odată plecat, devine iarăşi potcovarul de toate zilele. Acela care, pe scenă, era slobod, afară din scenă e rob iarăşi (…)

Aşa e şi cu viaţa, şi cu moartea. Lumea e teatrul. Stările omeneşti – bogăţia, sărăcia, puterea, supunerea şi altele – sunt măştile actorilor. Când ziua aceasta se va risipi şi va veni  noaptea cea de spaimă, căreia mai degrabă i-am zice ziuă (noapte pentru păcătoşi, ziuă pentru cei drepţi), când piesa se va sfârşi, iar măştile vor fi aruncate, când va fi cercetat fiecare pentru faptele lui – nu fiecare pentru bogăţia lui, nu fiecare pentru rangul lui, nu fiecare pentru puterea lui, ci fiecare pentru faptele lui: judecător, rege, femeie sau bărbat – când ni se va cere o viaţă şi nişte fapte virtuoase, fără să fie luate în seamă nici rangurile strălucite, nici neînsemnătatea sărăciei, nici tirania dispreţului, când ni se va zice ‘Infăţişaţi-Mi fapte!’ o, atunci, cu măştile căzute, se vor arăta adevăratul bogat şi adevăratul sărac”.

• Adevarul:

Pr. Marcel Radut Seliste: Revoluţia veşniciei: Hristos a înviat!

Schimbarea în Hristos are loc în sufletul nostru, unde ieşirea în stradă este înlocuită cu intrarea în adâncul sufletesc pentru a alunga de acolo întunericul păcatelor, rugăciunea smerită fiind singurul glas care strigă, nu împotriva vreunei stăpâniri lumeşti, ci căutându-l pe Dumnezeu.

„După ce a trecut sâmbăta, când se lumina de ziua întâi a săptămânii (Duminică), au venit Maria Magdalena şi cealaltă Marie, ca să vadă mormântul. Şi iată s-a făcut cutremur mare, că îngerul Domnului, coborând din cer şi venind, a prăvălit piatra şi şedea deasupra ei. Şi înfăţişarea lui era ca fulgerul şi îmbrăcămintea lui albă ca zăpada. Şi de frica lui s-au cutremurat cei ce păzeau şi s-au făcut ca morţi. Iar îngerul, răspunzând, a zis femeilor: Nu vă temeţi, că ştiu că pe Iisus cel răstignit Îl căutaţi. Nu este aici; căci S-a sculat precum a zis; veniţi de vedeţi locul unde a zăcut.

Şi degrabă mergând, spuneţi ucenicilor Lui că S-a sculat din morţi şi iată va merge înaintea voastră în Galileea; acolo Îl veţi vedea. Iată v-am spus vouă. Iar plecând ele în grabă de la mormânt, cu frică şi cu bucurie mare au alergat să vestească ucenicilor Lui. Dar când mergeau ele să vestească ucenicilor, iată Iisus le-a întâmpinat, zicând: Bucuraţi-vă! Iar ele, apropiindu-se, au cuprins picioarele Lui şi I s-au închinat.

 Atunci Iisus le-a zis: Nu vă temeţi. Duceţi-vă şi vestiţi fraţilor Mei, ca să meargă în Galileea, şi acolo Mă vor vedea.

Şi plecând ele, iată unii din strajă, venind în cetate, au vestit arhiereilor toate cele întâmplate. Şi, adunându-se ei împreună cu bătrânii şi ţinând sfat, au dat bani mulţi ostaşilor, Zicând: Spuneţi că ucenicii Lui, venind noaptea, L-au furat, pe când noi dormeam; Şi de se va auzi aceasta la dregătorul, noi îl vom îndupleca şi pe voi fără grijă vă vom face. Iar ei, luând arginţii, au făcut precum au fost învăţaţi. Şi s-a răspândit cuvântul acesta între Iudei, până în ziua de azi. Iar cei unsprezece ucenici au mers în Galileea, la muntele unde le poruncise lor Iisus.” (Sfânta Evanghelie după Matei XXVIII,1-16)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Împreună călătorim, dragii mei fraţi, spre veşnicie, purtând în trupurile noastre o moarte care a fost învinsă de Hristos care a înviat din morţi cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţă dăruindu-le! Dacă vom urma lui Hristos, trăind în Hristos, murind în Hristos şi devenind părtaşi învierii în Hristos, toate relele acestei lumi vor fi risipite. Căci cauza nedreptăţii din această lume nu este vreun sistem politic sau economic şi nici vreo condiţionare genetică ascunsă în trupul nostru muritor, ci doar viaţa fără Dumnezeu şi supunerea noastră faţă de poftele noastre egoiste ne aduc durerea, boala şi moartea în trup şi suflet.

Revoluţiile noastre sângeroase, dictaturile, democraţiile şi toate încercările noastre neputincioase de a ne organiza viaţa pe acest pământ au eşuat pentru că au fost golite de iubirea de Dumnezeu şi de oameni.

Căci în călătoria noastră în regăsirea Edenului, din toate valorile spirituale, ideologice, filosofice pe care am încerca să le folosim pentru a întemeia o lume mai bună, ”rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea.” (Epistola întâia către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel XIII, 13)

Hristos ne cheamă, dragii mei fraţi, la o revoluţie unică, nu una exterioară, ci la o transformare spirituală profundă, interioară, la detronarea morţii din sufletele noastre. O revoluţie duhovnicească ce se petrece în sufletul nostru, în taină, fiind începută prin vărsare de sânge, sângele dumnezeiesc al lui Hristos cel pătimit şi răstignit pe cruce, sângele lui Hristos ”al Legii celei noi, care pentru mulţi se varsă spre iertarea păcatelor.” (Sfânta Evanghelie după Matei XXVI,28), victorioasă prin Învierea lui Hristos şi mărturisită mereu şi mereu prin sângele sfinţilor, mucenicilor şi martirilor mărturisitori ai credinţei în Hristos.

Schimbarea noastră în Hristos nu este o revoluţie în înţelesul omenesc al cuvântului, căci nu ne cere să ieşim în stradă, să strigăm lozinci, să judecăm şi să lovim în aproapele nostru. Schimbarea în Hristos are loc în sufletul nostru, unde ieşirea în stradă este înlocuită cu intrarea în adâncul sufletesc pentru a alunga de acolo întunericul păcatelor, rugăciunea smerită fiind singurul glas care strigă, nu împotriva vreunei stăpâniri lumeşti, ci căutându-l pe Dumnezeu. Curajul de a făptui această revoluţie izvorăşte nu din orgoliul că am deţine vreun adevăr suprem şi nici din ura de clasă ori de neam, ci din smerenie şi din iubirea de Dumnezeu şi de oameni.

HRISTOS A ÎNVIAT!

Să nu ne temem de moarte, dragii mei fraţi, căci moartea este învinsă în Noaptea Învierii lui Hristos. Moartea în Hristos, cu Hristos şi pentru Hristos nu este sfârşitul, ci abia începutul cunoaşterii depline de Hristos, care ne va judeca sufletul după mila şi dreptatea Lui şi împlinirea sensului vieţii noastre veşnice: ”Să Te cunoaştem pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat, şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis.” (Sfânta Evanghelie după Ioan XXVII,3)

Să nu ne temem de moarte, dragii mei fraţi, căci ”prin harul lui Dumnezeu, Hristos a gustat moartea pentru fiecare om”. (Epistola către Evrei a Sfântului Apostol Pavel II, 9) Mai teamă să ne fie de moartea care ne înconjoară şi ne ispiteşte în lumea noastră clădită după chipul strâmb al păcatelor noastre, o lume a morţii: avorturi, desfrânare, fariseim, minciună, asuprirea celor săraci şi bolnavi, vărsarea de sânge nevinovat, război şi exterminare, manipulare şi sclavie.

Să refuzăm a urma slujirea acestui sistem al morţii, ca nu cumva să murim de moartea cea grozavă a sufletului, ”căci dacă vieţuiţi după trup, veţi muri, iar dacă ucideţi, cu Duhul, faptele trupului, veţi fi vii.” (Epistola către Romani a Sfântului Apostol Pavel VIII, 13)

Să ne regăsim sufletele, dragii mei fraţi, în Sfânta Noapte a Învierii lui Hristos. Să-L urmăm pe Hristos coborând în iadul păcatelor sufletului nostru şi cu Hristos, prin Hristos şi pentru Hristos să ne eliberăm din acest iad şi să strigăm cu lacrimi şi glas de bucurie: 

HRISTOS A ÎNVIAT!

„Noaptea de Înviere este Revelionul creştinilor. Dar degeaba ai masa plină, dacă inima ţi-e goală“

– Părinte Eugen Tănăsescu, vorbiţi-ne despre Sărbătorile pascale. Ce reprezintă Paştele? Ce semnificaţie are noaptea de Înviere?

– Paştile reprezintă fundamentul creştinismului, anume Învierea Domnului Iisus Hristos. Ea este desăvârşirea sensurilor unei sărbători iudaice, Paştele evreiesc, care celebra momentul eliberării poporului iudeu din robia Egiptului şi trecerea acestuia prin Marea Roşie. Însăşi denumirea de „Paşte“ semnifică această „trecere“, care în creştinism devine eliberare din robia păcatului şi „trecerea“ noastră de la moartea păcatului la viaţa întru Hristos.

Omenirea caută cu înfrigurare scăparea din moarte, boli, suferinţe şi necazuri, dar nu mulţi acceptă Viaţa pe care ne-o dă Hristos. De aceea, mulţi rămân înspăimântaţi în faţa morţii, necrezând în Înviere. Dar creştinul, prin Înviere, omoară moartea.

De aceea, noaptea de Înviere reprezintă hotarul dintre două lumi şi, totodată, înnoirea vieţii întru Hristos. Această noapte este „Revelionul“ cel adevărat al creştinilor.

– Cum se cuvine să petrecem această sărbătoare?

– Creştineşte, urmând lui Hristos. Dacă în perioada Postului Mare şi al Săptămânii Patimilor am părăsit păcatul şi l-am „îngropat“, în noaptea Învierii trebuie şi noi să înviem sufleteşte. Esenţa Învierii constă în faptul că omul poate reintra în comuniune cu Dumnezeu, luându-şi de la El întreaga energie necesară vieţii spirituale şi materiale.

Învierea repară greşeala lui Adam care a crezut că poate trăi doar prin propriile sale puteri, în afara comuniunii cu Dumnezeu. Este şi o ispită a omului contemporan: să facă totul prin sine, uitând că viaţa este un dar şi un dat de la Dumnezeu. De aceea, Hristos este numit şi Adam cel Nou, întru care toţi suntem chemaţi să renaştem sufleteşte.

Fără Înviere suntem deja morţi, aşa că trebuie să o serbăm urmând lui Hristos cel Înviat, care are puterea să ne învieze şi pe noi. Parafrazând mai tehnic vorbind, Hristos este generatorul, noi suntem consumatorii.

Toate acestea sunt simbolizate în slujba de Înviere prin: Lumină, Pască şi imne duhovniceşti. Dar, pentru a le înţelege, este evident că trebuie să ne pregătim de dinainte pentru participarea la acestea. Altfel, neştiind ce se întâmplă, riscăm să ajungem nişte gură-cască, rătăciţi prin curtea Bisericii, care provocăm turbulenţe inutile.

– Exista tradiţia, atunci când eram copii, să purtăm de Paşti ceva nou. Are vreun suport în credinţă acest obicei?

– Ar putea avea, din moment ce toate sunt făcute de Dumnezeu „bune foarte“. Provocarea este să le şi folosim cum trebuie. Cea mai preţioasă haină în viaţa creştinului este haina Botezului căci spune „Câţi în Hristos ne-am botezat, în Hristos ne-am şi îmbrăcat“. De aceea, Învierea fiind Sărbătoarea renaşterii spirituale, bătrânii noştri mai înţelepţi, obişnuiau să simbolizeze aceste realităţi spirituale prin practici materiale. Mai mult, şi Sfântul Pavel face un paralelism între virtuţile creştine şi obiecte materiale: sandale, coif, armură, haine. De aceea, ar fi bine ca hăinuţele noi cu care îmbrăcăm pe copii să simbolizeze puritatea şi sfinţenia cu care să îmbrăcăm sufletele noastre, făcându-le asemenea copiilor, cum spune Hristos: „Dacă nu veţi fi precum pruncii, nu veţi intra în Împărăţia Cerurilor“.

– De ce se ia Lumină de la slujba de Înviere? Cât trebuie păstrată?

– Lumina cea materială simbolizează Lumina spirituală a lui Hristos şi ea trebuie să fie sursa vieţii creştinului. Chemarea preoţilor de a lua Lumină este un îndemn la sfinţenie, la primirea lui Hristos, ca Lumină pe drumul vieţii. Cine nu are Lumină în întunericul păcatelor, se va dezorienta, se va prăbuşi şi, într-un final, va pieri.

Există însă şi o legătură aparte între Lumina materială şi cea spirituală. Aşa cum avem grijă de cea materială să o ţinem cât mai mult aprinsă, tot aşa trebuie să avem grijă şi de Lumina spirituală, să ne lumineze cât mai mult sufletul. Graba cu care unii suflă în Lumina pascală denotă superficialitatea cu care tratează pe Hristos în viaţa lor.

– De ce se mănâncă ouă, cozonac, pască, drob?

– În orice sărbătoare creştină nu se bucură numai sufletul, ci şi trupul. Prin urmare, cum spune Psalmistul, pâinea hrăneşte şi vinul veseleşte inima. Dar mâncarea nu este doar o aglomerare de materie, ci este darul lui Dumnezeu. „Căci nu numai cu pâine va trăi omul, ci şi cu tot Cuvântul ce iese din gura Lui Dumnezeu“.

Atât viaţa biologică, cât şi cea vegetală, sunt lucrări ale lui Dumnezeu. Prin urmare, noi primim alimentele ca pe nişte resurse, instituite de Dumnezeu, cu care omul conlucrează spre a le dobândi. Creştinul, când se aşează la masă, ştie că cele puse dinainte sunt rodul conlucrării dintre el şi Dumnezeu. Aşa că fiecare aliment are un simbolism propriu şi trebuie primit cu evlavia cuvenită, dar nu trebuie consumat în mod necesar.

Din păcate, epoca de consum tinde să ne distrugă această viziune asupra alimentelor, tendinţa fiind cea de a mânca instinctiv, precum animalul: fără evlavie, fără măsură şi fără recunoştinţă, doar pentru plăcere.

Oul reprezintă însăşi viaţa, cozonacul aminteşte de pâinea harică coborâtă din Cer, mana din pustie, amestecată cu tot felul de „minunăţii“, pasca aminteşte tot de mana cea cerească, dar în sensul Trupului lui Hristos.

Vorbesc de pâinea sfinţită de la biserică, practic, anafura sfinţită printr-o rugăciune mai deosebită, nu mă refer la cozonacul fals marketizat religios sub denumirea de pască.

Drobul este şi el o transformare de tip cozonac fals a unui alt simbol pascal: mielul, care aminteşte de Mielul-Hristos, cel Răstignit de către şi pentru păcatele noastre. Pe Acela trebuie creştinul să-L mănânce cu prioritate, nu pe mieluţii cei cruzi. Restul e doar tradiţie populară şi comerţ.

– De ce se vopsesc ouăle în roşu? Este greşit să le vopsim în alte culori?

– Tradiţia populară creştină păstrează tot felul de legende despre viaţa lui Iisus. Una dintre ele spune că cineva s-a dus şi i-a vestit lui Pilat că Hristos a Înviat. Necrezând, Pilat a luat în râs situaţia, replicând că doar dacă ouăle dintr-un coş din preajmă se vor înroşi, atunci va crede. Instantaneu, ouăle s-ar fi înroşit, ca semn al Învierii.

Altă legendă spune că ouăle s-au înroşit de sângele lui Hristos care s-ar fi prelins pe Cruce. Alţii, plecând de la cuvântul biblic că Hristos este Viaţa, compară viaţa cu un ou, iar oul roşu este simbolul lui Hristos care şi-a vărsat sângele pentru noi. În toate cazurile însă, Hristos, Răstignirea şi Învierea au legătură cu oul roşu.

Altă culoare cred că nu poate intra în simbolistică, dar văd că intră foarte bine în marketing, unii crezând că ouăle pascale pot fi comparate cu luminile de clubbing: cu cât sunt mai divers colorate, cu atât atrag mai mulţi clienţi. O fi valabil pentru clientul secularizat, care simte şi el nevoia să-şi desfete simţurile într-o atmosferă paralelă de sărbătoare, după propria sa dorinţă.

De altfel, presa relatează an de an despre „petrecerea de Înviere”, ajunsă o mare şi gravă confuzie a Învierii, sub deviza: „Învierea, trăită ca distracţie cool“. Replica mea ar fi: „Hristos nu ne distrează, ci ne înviază“.

– Iepuraşul de Paşti e tot o invenţie capitalistă?

– Vector de marketing cred că se cheamă. Cei supăraţi pe religie o vor scoasă din spaţiul public, dar n-au nici o jenă să folosească timpul de sărbătoare ca timp de comerţ. Dar pentru că nu înghit religia, fabrică vectori iluzorii. Istoria e veche şi o găsim chiar şi între ucenicii Domnului, în persoana lui Iuda Iscarioteanul. Capitaliştii ne lasă senzaţia consumistă că ai de câştigat dacă mergi după iepuraş şi tot cumperi sau petreci sărbătorile lumeşte, prin nu ştiu ce locaţie turistică.

La final, profitul lor creşte din buzunarele tale. Iar tu rămâi cu tonele de mâncare de pe „mesele încărcate şi îmbelşugate“, din care arunci cam jumătate (conform unor statistici BBC). Asta doar pentru că te-ai uitat prea mult la „magia“ iepuraşului, dar nu şi la nevoile tale reale de consum. De asta, capitalismul tinde spre „căpietalism“ – adică ne căpiază.

Stimularea consumului prin neuro-marketing este ultima redută a profitabilităţii, cu riscul de a sărăci resursele şi a deveni nemilostivi. Măcar de-am da la săraci surplusul, dar încă nu facem pe deplin asta: lacomul nu zice „ajunge“, un râu în gură de i-ar curge. Iar iepuraşul vrea ca, an de an, râul să fie mai lat şi mai adânc. Dar degeaba ai masa plină, dacă inima ţi-e goală. Ar trebui să înţelegem că masa de Paşti este, în realitate, o retrăire a Cinei celei de Taină. Altfel, e doar o sindrofie.

– De ce nu se serbează Paştele precum Crăciunul, într-o singură zi pentru toţi creştinii?

– Mai întâi, o precizare. Învierea se serbează trei zile. Este singura sărbătoare creştină care ţine trei zile (Duminică, Luni, Marţi), în cinstea Sfintei Treimi, care lucrează Învierea Fiului lui Dumnezeu.

Revenind, diferenţele de dată sunt generate de diferenţele de calendar. Ortodocşii calculează Paştele după calendarul vechi, neîndreptat (iulian), deoarece nu toate Patriarhiile Ortodoxe au acceptat îndreptarea de calendar. Uniformitatea datei Învierii în Ortodoxie este esenţială, simbolizând unitatea de credinţă. Lumea apuseană calculează însă după calendarul îndreptat (gregorian), plus o serie de calcule care stabilesc luna plină.

Din când în când, datele pot coincide, datorită unor conjuncturi astronomice. Regula stabilirii datei Învierii în Ortodoxie este următoarea: prima Duminică cu lună plină (astronomic calculată), după echinocţiul de primăvară, dar să nu coincidă cu Paştele evreiesc, în caz contrar amânându-se o săptămână.

– Unde se petrece Paştele conform tradiţiei? La mănăstire, în comunităţile mici?

– Oriunde este un sfânt Altar şi unde se oficiază slujba de Înviere. Fiecare poate alege biserica la care merge, după propriile criterii duhovniceşti. Unii se simt mai bine în atmosfera intimă a micilor lăcaşuri de cult, alţii preferă măreţia catedralelor şi a mulţimilor de oameni. În toate este însă prezent Hristos, cel ce se dăruieşte tuturor, fără deosebire.

– Unde trebuie întâmpinată Învierea: laolaltă cu gălăgioşii care vin doar să socializeze sau într-o biserică retrasă şi liniştită, unde te simţi mai aproape de Dumnezeu?

– Gălăgia generată de unii „credincioşi“ este datorată faptului că unii îşi aduc şi apucăturile la biserică, pe care nu le-au lepădat în timpul Postului Mare. Fiecare poate alege unde merge. Oricum, gălăgia la care vă referiţi dispare în prima parte a slujbei, deoarece aceşti „credincioşi“ cred că luatul de Lumină şi de Pască sunt suficiente.

Dar nu este aşa. E ca şi cum dintr-un tratament prescris de doctor, tu iei numai ultima pastilă. Importantă este Sfânta Liturghie, la care desigur că rămân cei evlavioşi, care vor să trăiască în comuniune reală cu Dumnezeu. Restul merg repede să îngurgiteze o mâncare falsă, nu pe Hristos, Hrana adevărată. Aşa că, indiferent unde ne-am afla, gălăgioşii dispar primii. Dar ei pierd cel mai mult. Lumina şi Pasca sunt zero fără Hristos.

– Paşte sau Paşti?

– E o dilemă a specialiştilor. Cărţile de cult recomandă „Paşti“. Regretatul domn George Pruteanu susţine şi el varianţa „Paşti”, fiind pluralul de la „Pască“. Eu, însă, recomand să nu ne pierdem în detalii: recomand Învierea. Esenţa sărbătorii este Învierea, iar personajul principal este Hristos, de care unii se ascund elegant în spatele termenului „Paşti“ sau „Paşte“.

– Care este urarea corectă de Paşti?

– Este o prelungire a ceea ce am spus adineauri. „Hristos a Înviat“ este urarea corectă şi ea pretinde un răspuns, o rezonare, o asumare a acestui adevăr. De aceea, se şi răspunde: „Adevărat a Înviat“. Secătuirea sufletului ne transformă însă până şi urările: le dorim pe toate „fericite“, fără a şti exact ce-i fericirea: Paşte fericit, Crăciun fericit, Sărbători fericite (atât de vag încât nici nu mai identificăm care sunt ele) etc. Urări sterile şi lipsite de viaţă, doar pentru a-L evita pe Hristos. Fără Înviere nu este fericire. Căci sursa fericirii rămâne tot Hristos.

Redacţiei Adevărul şi tuturor cititorilor le transmit şi eu bimilenara binecuvântarea pascală: „Hristos a Înviat!“

Legaturi: