Pr. Vasile Mitrofanovici – STUDIU DESPRE RANDUIALA CANONICA A TAINEI POCAINTEI SI A DEZLEGARII PACATELOR IN ISTORIA BISERICII

6-04-2014 74 minute Sublinieri

Realizat ca un studiu teologic scolastic, articolul de mai jos al Pr. Prof. Mitrofanovici este, totusi, binevenit pentru zilele noastre pentru că atinge puncte de interes actual. Textul, scris într-un limbaj academic specific sec. XIX, destul de tehnic şi la nivelul exigenţelor disciplinei Liturgică a fost prelucrat prin înlocuirea termenilor gen „spiritual”=duhovnic, „Corp”=Trupul lui Hristos şi prin omiterea descrierii modului cum cerceta episcopul pe păcătoşii notorii în Biserica Catolică în Evul Mediu.

Într-o vreme când apare o nouă tradiţie care să concureze cu cea apostolică, sunt relevate unele puncte cheie:

1. Canonisirea de astăzi respectă tradiţia catehumenatului apostolic luând în considerare condiţiile schimbate de mediu social. Pocăinţa publică nu mai este utilă din cauza smintelii ce s-ar produce în conştiinţele slabe ale credincioşilor de azi şi pentru a nu fi expuşi inutil păcătoşii la pericole mai mari prin descoperirea publică a delictelor grave. Totuşi dezlegarea de fiecare dată şi nepripită la împărtăşire duce mai departe duhul apostolic de pocăinţă sinceră şi examinare a conştiinţei permanentă şi conştientizare a Sfintei Împărtăşanii.

2. Este necesar ca fiecare credincios să fie supravegheat mereu. Pentru aceasta trebuie să aibă un duhovnic stabil şi să se sfătuiască cu el ca să-i cunoască starea duhovnicească. Doar astfel este mădular credincios al Bisericii, fără să fi pierdut legătura cu Hristos prin preoţii Săi.

3. Clerul, în special episcopul şi duhovnicii, au un rol esenţial liturgic. Totul se face cu dezlegarea sau legarea lor în cadrul Liturghiei (astăzi menţionată doar în treacăt prin ieşirea de la slujbă a celor „chemaţi”) şi mai ales la Spovedanie. Deci nu se poate vorbi, cum vor să susţină unii… de apariţia ulterioară a dezlegării în Spovedanie, de sorginte catolică.

4. Există multe indicii chiar în canoanele Sinoadelor şi ale Părinţilor cum să fie aplicate. Ele reglementau o rânduială ieşită astăzi din uz, aplicându-se doar păcatelor ce necesitau pocăinţă publică, fără să însemne că nu există şi alte impedimente, păcate mai mici.

5. Exigenţa pocăinţei revenea tuturor prin datoria de a certa pe cel ce păcătuia şi de a-l spune clerului în caz de neîndreptare, cu ameninţarea de a primi pedeapsa păcatului respectiv în caz că nu-l vădeşte, ca unul ce s-a făcut părtaş la păcat străin. Pe de altă parte, calomniatorii fără dovezi erau excomunicaţi definitiv după a doua abatere. De aici este evidentă pocăinţa fierbinte din vremea apostolică în contrast izbitor cu laxitatea celor ce îndeamnă la împărtăşire deasă fără a o dubla mai întâi de o cercetare riguroasă a conştiinţei şi o participare pe măsură la viaţa Bisericii.

092011_5

Disciplina penitenţială în Biserica Ortodoxă din timpurile cele mai vechi până în ziua de astăzi

Dacă a comis omul o răutate, un păcat, nu e cu cale să petreacă în el, ci trebuie să se cureţe, trebuie să-şi facă din legea morală regula după care să-şi petreacă viaţa. Aceasta îi dictează mintea fiecărui om, căci oricine trebuie să mărturisească [faptul] că moralitatea e menirea omului, iar fericirea e urmarea ei necesară.

Pe cât de adevărat e aceasta, pe atât de adevărat e aşijderea că slăbiciunea voii omeneşti întru împlinirea legii morale e piedica cea mai puternică, ce se opune acestei cerinţe a minţii. Aici se adeveresc pe deplin cuvintele Sf. Ap. Pavel: „A voi se află în mine, iar a face binele nu aflu” (Rom. 7, 18). Deci, călcând omul legea morală, numaidecât trebuie să fie neliniştit, mai ales dacă cugetă că Dumnezeu, urzitorul ei, nu poate să sufere călcarea ei, ci trebuie să o pedepsească; şi, dacă această idee se simte cu tărie, cât de cumplită trebuie să devină neliniştea omului căzut în păcate grele! Unul ca acesta va chema din adâncul inimii: „Ticălos om sunt eu, cine mă va scăpa de trupul morţii acesteia?” (Rom. 7, 24).

Drept este că Dumnezeu e şi prea bun. Dar bunătatea trebuie să aibă motive, pentru ca să se manifeste, dacă e, ca să nu treacă drept slăbiciune. Şi cum poate cel vrednic de pedeapsă să conteze la ea? Ce trebuie, aşadar, să facă omul care a călcat legea morală spre a afla har înaintea Dătătorului de lege suprem? Răspunsul la aceste întrebări e problema noastră în cele următoare, arătând pe scurt predaniile Bisericii în privinţa iertării păcatelor din timpurile cele dintâi până în ziua de astăzi.

I. Spovedania publică din primele veacuri creştine

„De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi şi-l ceartă între tine şi între el singur. Deci, de te va asculta, ai dobândit pe fratele tău; iar de nu te va asculta, ia împreună cu tine încă pe unul sau doi ca în gura a doi sau trei mar­tori să stea tot cuvântul. Iar de nu va asculta de el, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş. Adevăr zic vouă, oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate în ceri şi oricâte veţi dezlega pe pământ vor fi dezlegate în cer (Mt. 18, 15-18).

Această regulă de comportare faţă cu cei ce ne-au greşit cuprinde şi principiile care erau urmărite din partea Bisericii faţă de păcătoşi. Aceştia se certau mai întâi cu dragoste, iar dacă această certare rămânea fără de succes, neîndreptându-se fratele păcătos, atunci se trata ca un păgân şi vameş, adică [aşa] ca pe unul care, nesocotind învăţăturile Bisericii şi nevoind a se îndrepta, nu mai e membru al ei, se desparte de comunitatea creştinilor şi nu ia parte la binecuvântările şi mijloacele de sfinţire ale Bisericii.

Despărţirea sau deosebirea de comunitatea creştinilor, care se întinde şi asupra petrecerii sociale, o cere şi Sf. Ap. Pavel. El scrie :

„Vă rog pe voi, fraţilor, păziţi-vă de cei ce fac dezbinări şi sminteli contra învăţăturii, care v-aţi învăţat voi, şi vă feriţi de ei” (Rom. 16, 17).

„Vă poruncim vouă, fraţilor, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă osebiţi de tot fratele care umblă fără de rânduială şi nu după învăţătura ce a luat de la voi” (2 Tes. 3, 6).

„Iar de nu ascultă cineva de cuvântul nostru, pe acela prin scrisoare să-l însemnaţi şi să nu vă însoţiţi cu el ca să se ruşineze. Şi să nu-l aveţi ca pe un duşman, ci să-l învăţaţi ca pe un frate” (2 Tes. 3, 14).

Spre a feri Biserica de contagierea coruperii morale păgâne, spre a nu da loc cugetării, ca şi când ar fi cu putinţă, a fi creştin şi totuşi a sluji viciilor păgâne, Apostolul cere creştinilor a se deosebi de toată comuniunea cu acei ce prin păcate grele au încălcat făgăduinţa făcută la Botez, de a se lepăda de împărăţia satanei şi de toate lucrurile lui. Primul exemplu de deosebire a unui creştin ni se prezintă în Epistolele Sf. Ap. Pavel către Corinteni.

În Corint adică petrecea oarecine cu mama sa în fărădelege. Auzind de acesta Pavel, adresă către comunitatea aceea mustrări aspre si-şi exprimă mirarea că ea pe acel om nu l-a scos din comuniunea sa. […] (Vezi 1 Cor. 5, 1). Cum că sub predarea satanei, de care vorbeşte Apostolul, se înţelege despărţirea de comuniunea cre­ştină nu e îndoială şi aceasta e şi mai învederată din cuvintele ulterioare ale Apostolului:Scoateţi drept aceea afară pe cel rău dintre voi înşivă” (1 Cor. 5, 13). Pretutindenea se află în Sfânta Scriptură că Hristos, împărăţia lui Dumnezeu, Biserica e opusă satanei şi domniei lui: că cel ce crede în Hristos e scos de sub puterea satanei; iar cel ce nu crede în Hristos sau cel ce slujeşte păcatului e supus satanei. Şi Sfinţii Părinţi şi scriitorii vechi bisericeşti au explicat cuvintele numite în acest înţeles.

Acesta era procedura cerută de Hristos şi de Apostoli faţă de păcătoşii care nu voiau să se îndrepte. Dar ce procedură avea să se observe cu păcătoşii care, cunoscându-şi fărădelegile, le părea rău şi doreau a fi iertaţi şi reuniţi cu Biserica? Aceştia trebuiau, ca şi înainte de botez, să se pocăiască şi să aducă roade vrednice de căinţă. Ei trebuiau să se cureţe de păcat şi se reînnoiască în cugetare şi în petrecerea vieţii. Iar modalitatea manifestării acestei căinţe, care ocupă locul Botezului, o indică sentinţa citată a Sf. Ap. Pavel asupra păcătosului din Corint. Apostolul îl predă pe acest păcătos satanei spre pierderea trupului (cărnii) ca sufletul să se mântuiască în ziua Domnului nostru Iisus Hristos (1 Cor. 5, 5). Despre înţelesul şi scopul acestor cuvinte zice Origen:

„Predarea spre pierderea cărnii se face cu scopul ca întru noi să se omoare simţul trupesc şi ca pofta trupească să nu mai locuiască întru noi. Căci prin aceea că se omoară simţul trupesc şi noi nu vieţuim după carne se realizează mântuirea sufletului. Iar dacă pofta trupului vieţuieşte întru noi, atunci nu putem năzui după cele duhovniceşti. Astfel, aşadar, îl predă Apostolul pe acela ce vieţuise după carne spre pierderea cărnii, pentru ca, după ce se va fi nimicit întru el simţul trupesc, să se mântuiască duhul în ziua Domnului” (Origen, In Psalm 37, Hom. 1. c. 3).

Şi în altă parte scrie tot Origen:

„Aceea ce zice el: „Eu l-am dat spre pierderea cărnii”, înseamnă: spre răstignirea trupului, care îndătinează a se face de penitenţi; şi el aceasta a numit-o nimicire a cărnii, dar această nimicire a cărnii dă duhului viaţă”(Origen, Homilia in Levitic).

Şi Sf. Ambrozie zice în privinţa aceasta:

„În slăbiciunea cărnii se desăvârşeşte tăria duhului” (Ambrosius, De poenitentia, 1, 12).

„Ce e veninul spre pierderea cărnii e mijlocul de vindecare spre mântuirea sufletului; căci ce-i dăunează trupului, aceea îi foloseşte sufletului” (Sf. Ioan Gură de Aur, In Epist. I ad Cor., Hom. XV).

[…]

Această tratare a unui păcătos public, adică afurisirea, deosebirea de comuniunea creştină, ce se cu­prindea în depărtarea lui de la biserică şi prin urmare de la toate actele cultului divin şi apoi reprimirea lui în biserică după căinţă şi după îndreptare deveni regulă şi normă pentru secolele următoare.

Alt exemplu din timpul apostolic e descrierea lui Clement de la Alexandria, spusă de Eusebiu în Istoria sa bisericească (I.3.7), descriere adică despre Sf. Apostol Ioan şi un tânăr. […].

Despre disciplina penitenţială în Biserica Răsăriteană din timpul de după Apostoli ne dau lămuririle cele mai sigure Constituţiile sau Aşezămintele apostolice şi Canoanele Sfinţilor Apostoli, iar în Biserica Apuseană Tertulian şi Ciprian.

În a doua carte a Constituţiilor apostolice se spune pe larg cum să procedeze Episcopul faţă de păcătoşii Bisericii sale.

„Dacă observă, se zice în această carte (cap. 16), că cineva a păcătuit greu, atunci porunceşte ca să se despartă de biserică, tânguindu-se cu amărăciune; tot aşa să se întristeze diaconii asupra celui despărţit, să-l observe şi să-l ţină afară de biserică. Apoi iarăşi să între în biserică şi să se roage pentru dânsul la tine … După aceea să-l aducă în biserică şi, după ce vei fi cercetat, ori de e cu căinţă şi vrednic de a fi primit în biserică, pedepseşte-l cu post două, trei, cinci sau şapte săptămâni, după cum va cere felul călcării de lege şi referinţele… Pe cel acuzat cearcă-l singur şi, nefiind nimeni de faţă, îndeamnă-l la căinţă. Iar dacă nu ascultă, ia încă pe unul sau pe altul, arată-i în prezenţa acestora rătăcirea şi mustră-l cu blândeţe şi seriozitate. Dacă vă va crede el pe toţi trei, e bine; iar dacă e vârtos şi îndărătnic, spune-l comunităţii. Dacă o dispreţuieşte şi pe aceasta, să-ţi fie ca un păgân şi vameş şi nu-l admite ca pe creştin la adunare”.

Şi în alt loc al aceleiaşi cărţi se zice:

„Poartă grijă pentru toţi ca de unul, care pentru mulţi ai a da seamă. Pe cei sănătoşi îi fereşte, pe cei căzuţi îi ceartă şi pe cei ce-i umileşti prin post, ridică-i prin dezlegare. Pe cel ce a fost întristat primeşte-l din nou şi, pe când se roagă pentru dânsul toată Biserica, permite, după ce îi vei fi pus mâna, ca în viitor iarăşi să rămână în staulul oilor… Aşa trebuie să păzeşti, o, Episcope, şi, precum primeşti după învăţătură premergătoare pe un păgân spălat prin botez, aşa adu la locurile cele vechi de păstoriţi pe acela căruia i-ai pus mâna şi pe care l-ai curăţit prin penitenţă, pe când se rugau toţi pentru el. Impunerea mâinilor îi va fi în loc de baie”.

În canoanele Sfinţilor Apostoli se cere mai adeseori ca pedeapsă pentru călcări de lege afurisirea, care înseamnă despărţirea de Biserică şi de rugăciune cu credincioşii. Pentru clerici se cere mai adeseori pedeapsa caterisirii, care înseamnă oprirea de la împlinirea funcţiilor bisericeşti sau şi totala depunere sau destituire de la slujbe. Aceste pedepse se aplicau după calitatea călcării de lege. Gradul cel mai mic de pedeapsă e neîmpărtăşirea cu Sfintele Taine, iar pedeapsa cea mai mare şi mai grea e totala despărţire de Biserică.

Despre disciplina penitenţială a Bisericii africane din timpul de după Sfinţii Apostoli scrie Tertulian următoarele:

„Cu cât mai necesar e lucrul acestei penitenţe a doua, cu atât mai ostenicioasă e şi executarea ei, aşa că aici nu numai se descoperă conştiinţa, ci ea se împlineşte încă şi prin oarecare act. Acest act, care prin cuvântul grecesc se exprimă mai aproape şi se înseamnă mai adese­ori, este exomologesa, prin care avem a mărturisi Domnului păcatele, nu ca şi când El nu le-ar cunoaşte, ci pentru că satisfacerea se pregăteşte prin mărturisire, penitenţa se produce din mărturisire şi Dumnezeu Se împacă prin penitenţă.

Mărturisirea e aşadar o disciplină de certare şi umilire, care constrânge la o viaţă ce-i aduce omului îndurare. Cât despre îmbrăcăminte şi hrană, ea cere ca omul să zacă în sac şi cenuşă, să nu se îngrijească de corp, să se întristeze în inimă şi păcatul să-l îndrepte prin mortificare; pe lângă aceasta să se reţină de la mâncare şi băutură, nu în favoarea pântecelui, ci a sufletului; însă mai ales să se deprindă cu rugăciunea, să plângă postind şi ziua şi noaptea să suspine către Domnul, să se arunce înaintea preoţilor, să cadă în genunchi înaintea iubiţilor lui Dumnezeu şi pe toţi fraţii să-i trimită ca mijlocitori ai cererii sale. Toate acestea să le facă mărturisirea ca să sporească schimbarea cugetului, prin frica de pericol să înveţe a se teme de Domnul şi pe păcătosul ce se osândeşte pe sine să-l pedepsească în locul mâniei lui Dumnezeu şi astfel să şteargă, eu nu zic să treacă cu vederea, pedepsele veşnice”[1].

Ostenelile şi greutăţile împreunate cu această penitenţă le descrie Sf. Ciprian, Episcopul Cartaginei, în următorul mod:

„Pe cât de greu am păcătuit, pe atât de amar trebuie să deplângem păcatul. La o rană grea nu se cuvine să lipsească vindecarea sârguincioasă şi îndelungată. Penitenţa nu poate să fie mai puţin decât călcarea de lege. Crezi tu că lesne se va îmblânzi Domnul de Care te-ai lepădat cu cuvinte necredincioase, faţă de Care ai preferat ereditatea părintească, al Cărui templu L-ai necinstit cu întinarea hulitoare? Crezi tu că El lesne se va îndura de tine după ce ai zis că El nu e al tău? Necontenit trebuie să te rogi şi să ceri, să petreci ziua în întristare, noaptea în priveghere şi plângere, timpul întreg în strigare de durere; pe pământ trebuie să te întinzi, în cenuşă, în veşmânt de căinţă şi în tină trebuie să te rostogoleşti, după pierderea veşmântului lui Hristos să nu doreşti mai tare alt veşmânt, după bucatele diavolului să voieşti mai cu plăcere postul, să faci fapte bune, prin care se curăţesc păcatele, să-ţi fie aminte de deasă milostenie, prin care se mântuiesc sufletele de moarte” [2].

Despre ceremoniile bisericeşti observate la penitenţa publică face Sf. Ciprian scurte indicaţii în unele epistole.

„Deoarece pentru păcate mai mici”, zice el, „păcătoşii, prin timp măsurat, împlinesc penitenţa şi după ordinea disciplinei vin la mărturisire şi prin punerea mâinilor din partea Episcopului şi a clerului capătă dreptul la împărtăşire; se admit acuma la Împărtăşire, durând încă persecuţia, oameni care n-au făcut nici un fel de penitenţă, care n-au petrecut în mărturisire; şi, fără ca Episcopul şi clerul să le fi pus mâinile, li se dă Euharistia, măcar că e scris: ,,Cine mă­nâncă Trupul Domnului cu nevrednicie şi bea din Pahar se face vinovat de Trupul şi Sângele Domnului”[3].

Aici trebuie să amintim de nişte evenimente în Biserică, ce au avut mare influenţă asupra dezvoltării instituţiei penitenţiale. Împăratul Deciu a ridicat în anul 249 o persecuţie cumplită contra creştinilor. […] În această persecuţie se lepădară mulţi de Hristos şi de Biserica Lui. […] Pe aceşti nenorociţi îi numea Biserica cu numele colectiv „lapsi”, căzuţi. Încetând persecuţia, căzuţii se cereau reprimiţi în comu­niunea bisericească, arătându-şi părerea de rău pentru slăbiciunea lor şi pentru păcatul lepădării de Hristos, cel mai mare păcat ce-l poate face creştinul. Dar aici întâmpinară mari greutăţi, căci, spre a fi reprimiţi în comuniunea bisericească, se cerea căinţă îndelungată.

[…]Toţi cei căzuţi şi libelaticii (care au mituit oficialităţile păgâne pentru a obţine un atestat că ar fi sacrificat fără să fi făcut aceasta cu fapta n.n.), voind să fie primiţi în comuni­unea bisericească, erau îndatoraţi la căinţă. Dar ei voiau cu aceeaşi uşurinţă a minţii, cu care au căzut în timpul ispitei, să fie liberaţi de căinţă. Mulţi libelatici, crezând că n-au făcut ceva rău, nu voiau să se supună pedepselor, ci cereau cu nerăbdare să fie admişi în comuniunea creştinilor. O împrejurare deosebită aduse încă tulburări însemnate. Cei căzuţi, adresându-se la martiri şi la mărturisitori, căpătară de la dânşii scrisori aşa numite de pace, în care erau recomandaţi conducătorilor bisericeşti ca să-i primească. Aceasta nu era ceva nou. Cererile martirilor de demult se ţineau foarte în seamă. Dar de astă dată se făceau multe abuzuri. […] Ba unii voiau chiar ca scrisorile lor să nu fie privite numai ca cereri, ci ca dispoziţii, care să fie executate fără de contrazicere şi în general îşi dădeau faţa ca şi când ar fi avut dreptul a da învoire la reprimirea celor căzuţi în Biserică.[…]

Acestea erau contrare disciplinei bisericeşti şi conducătorii bi­sericeşti au luat măsuri contra lor. Sf. Ciprian a adresat din exil către martiri şi mărturisitori o epistolă, în care îi certa ca să urmărească legea şi disciplina Domnului, ca ei să examineze cererile căzuţilor cu luare aminte şi înţelepciune şi probând viaţa, faptele şi meritele fiecăruia, calitatea delictelor, să nu promită şi să nu dea ceva ce Bisericii i-ar fi dăunător[4]. Aşijderea cerea Sf. Ciprian clerului său ca să procedeze la primirea celor căzuţi după ordinea prescrisă, căci zice el, dacă chiar pentru delicte mai mici, comise nu contra lui Dumnezeu, se face căinţă cuvenită la timp şi mărturisire, probându-se viaţa celui ce se căieşte şi nimeni nu se primeşte la împărtăşire dacă mai întâi nu i se pun mâinile de Episcop şi de cler; cu cât mai mult se cuvine ca delicte foarte mari şi grele să fie urmărite toate cele conform ucenicilor Domnului.

Pe cei căzuţi însă îi mângâia Ciprian cu întoarcerea sa, când, ţinându-se apoi o adunare de Episcopi, se vor putea examina şi literele fericiţilor martiri şi dorinţele celor căzuţi [5].

[…] Încetând persecuţia deciană, se întoarse Sf. Ciprian la Cartagina şi aici ţinu în anul 251 un sinod, la care se decise ca cei căzuţi, care vor face căinţă, să se primească în Biserică, dar fără de necesitate urgentă să nu se admită la împărtăşire îna­inte de împlinirea timpului determinat pentru căinţă. Această decizie a Sinodului din Cartagina a fost comunicată şi Episcopului de la Roma, Corneliu, care în acelaşi an convocând un Sinod cu 60 de Episcopi şi tot atâţia preoţi şi mulţi diaconi, acceptă deciziile făcute la Sinodul din Cartagina [6].

[…] Aşadar, după practica şi prescripţiile pozitive ale celor dintâi trei secole, trebuiau să facă păcătoşii căinţă. Această căinţă se cuprindea în renunţarea la plăcerile şi comodităţile vieţii, în fapte externe de umilire şi mortificare şi în tot ce poate face păcătosul spre înfrânarea poftelor şi a pasiunilor rele, spre deşteptarea şi înmulţirea părerii de rău şi spre îndreptarea vieţii. Căinţa se priveşte ca unicul mijloc de mântuire şi de împăcare cu Dumnezeu şi trebuie să se facă în public, în faţa şi vederea comunităţii creştine sub autoritatea Episcopului sau a preoţilor.

Dar cu cât mai des se făceau în timpurile următoare căl­cările de lege şi cu cât mai mult se strica starea morală a cre­ştinilor, înmulţindu-se numărul celor căzuţi şi al celor păcătoşi, cu atât mai vârtos se simţea necesitatea unor reguli sigure şi determi­nate. Instituţia penitenţială, care până acuma avea de-a face mai cu seamă cu cei căzuţi în persecuţii, trebuia de aici înainte să-şi lărgească sfera activităţii şi să bage în seamă şi acele alune­cări cu care Biserica se întrista şi se necinsti şi starea căzuţilor era diversă şi nu se putea trata într-un [singur] mod. Altfel trebuiau trataţi aceia ce mai mult din slăbiciune îşi acopereau credinţa, fără să se lepede de dânsa, şi altfel aceia ce sacrificau zeilor din voia liberă şi cu neruşinare, lepădându-se de adevăratul Dumnezeu. Diversitatea şi mulţimea cazurilor penitenţiale cerea o clasificare exactă a penitenţilor, parte pentru ca să se distingă călcătorii de lege mai mari de cei mai mici, parte pentru ca prin succesiva propăşire să se poată mai bine examina penitenţii şi totodată să se pună stavilă sigură apostaziei şi imoralităţii. Unii Episcopi al Bisericii Răsăritului împărţeau pe penitenţii Bisericii lor în patru clase. Aceştia trebuiau să se supună la început clasei întâi sau celei mai de jos de penitenţă. Dacă arătau zel adevărat în căinţă, atunci păşeau în clasa a doua şi aşa tot mai departe, până ce în urmă se primeau în comuniunea credincioşilor. Pe cei ce nu comiseseră păcate grele îi primea Episcopul trecând peste clasa întâi în clasa a doua sau a treia. Care fărădelegi ţineau de anumită clasă şi cât timp trebuia cineva să petreacă în clasa în care se primea, aceasta era lăsat în seama Episcopului până ce mai târziu, în secolul al IV-lea, se puse în regulă mai bine şi aceasta [7].

Cel dintâi şi cel mai vechi scriitor care aminteşte de aceste clase e Grigorie, Episcopul Neocezareei din Pont, numit făcător de minuni. Sf. Grigorie, a fost rugat a scrie pe la anul 263 unui Episcop din vecinătate o epistolă canonică drept răspuns la întrebarea: Cum să procedeze faţă de creştinii care la incursiunea goţilor şi sciţilor în ţările Pontului mâncaseră din bucatele jertfite idolilor sau se făcuseră vinovaţi de jefuire, prădare şi de alte crime? Cuprinsul scurt al acestei epistole e următorul: în canonul 1 zice Sfântul că nu e păcat dacă creştinii, siliţi fiind, au mâncat bucate pe care le-au pus înainte cei ce i-au stăpânit. (…) În canonul 3 şi 4 arată Sfântul urâciunea lăcomiei şi viciul acelora ce din nevoia altora iau de câştig, punând pe unii ca aceştia sub anatemă. În canonul 5 şi 6 îndreaptă Sfântul pe aceia care, drept despăgubire pentru bunurile ce şi le-au pierdut, îşi împropriază bunurile altora. În canonul 7 mustră Sfântul pe aceia care pe creştinii scăpaţi din robie îi asupresc astfel prin robie nouă. Canonul 8 cere ca acei creştini ce, însoţindu-se cu barbarii, au trădat, au jefuit şi au omorât pe alţi creştini, dacă se vor căi, să petreacă la uşa bisericii dimpreună cu cei ce se tânguiesc până ce Sfinţii Părinţi, adunându-se în Sinod, vor rândui certarea lor cuviincioasă. Această pedeapsă se rânduieşte în canonul 9 şi pentru cei ce pe timpul incursiunii barbarilor năvăleau în case străine şi nu se vădeau singuri. Iar dacă se mărturisesc aceştia singuri şi restituie dauna făcută, să se roage dimpreună cu cei ce cad. În rândul celor ce cad să fie, după canonul 10, şi cei ce, acuzaţi fiind, se vor vădi că au aflat ceva în câmp sau în casele lor lăsate de bar­bari. Iar dacă se vor mărturisi ei singuri şi vor întoarce cele luate, să fie admişi la rugăciune dimpreună cu ceilalţi credincioşi. Ca­nonul 11 cuprinde învăţătura ca creştinii toate câte le găsesc să le dea proprietarilor adevăraţi, necerând nici un fel de despăgubire. Canonul 12, care se pare a nu fi autentic[8], arată cele patru locuri în care stăteau cei ce se căiau.

În anii 303 şi 304 se mai ridică sub împăraţii Diocleţian şi Maximian o persecuţie asupra creştinilor, care se continuă şi sub împăratul Valeriu Maxim în anul 305. Şi în aceste persecuţii se lepădară mulţi de Hristos şi de Biserică şi apoi, încetând ele, cereau reprimirea în Biserică. Deci trebuiau să se reglementeze modalităţile acestei primiri. Această necesitate o satisfăcu Petru, Patriarhul Alexandriei, în cele 14 canoane ale sale.

După încetarea persecuţiilor se adunară Sinoade mai mici şi apoi mai mari spre a reglementa modalităţile cum aveau să se primească în Biserică cei căzuţi şi alţi păcătoşi. Aşijderea se ocupară cu această cauză şi unii din Sfinţii Părinţi ai Bisericii, stabilind canoane pentru tratarea celor păcătoşi.

[…] Asupra dezvoltării disciplinei penitenţiale a Bisericii vechi au avut mare influenţă şi doi Sfinţi Părinţi, care străluceau prin ştiinţă înaltă şi prin sfinţenia vieţii, adică Sf. Vasile cel Mare şi fratele lui, Sf. Grigorie din Nissa.

Sf. Vasile cel Mare, Arhiepiscopul Cezareei Capadociei (+379), a compus 85 de canoane despre disciplina bisericească în trei epistole către Amfilohie, Episcopul Iconiului. Sf. Grigorie, Episcopul de Nissa (+396), de ase­menea a scris o epistolă canonică, ce constă din 8 canoane, ca răspuns la întrebările lui Litoiu, Episcop al Melitinei.

Pe lângă aceea că se determina timpul certării şi al căinţei, se împărţeau penitenţii şi în diferite clase, trepte sau staţiuni. Aceste trepte se conformează treptelor de pregătire pentru botezul catehumenilor şi erau patru, adică a tânguirii sau plângerii, a ascultării, a căderii şi a celor ce stau împreună. Grigorie, făcătorul de minuni, e cel dintâi care face amintire de treptele penitenţiale; însă pe timpul Sinodului de la Ancira, aşadar cu cincizeci de ani mai târziu, erau treptele acum în întrebuinţare ge­nerală.

Penitenţii treptei întâi, adică cei ce se tânguiau, erau deosebiţi sau excluşi de la rugăciunile credincioşilor şi de la Sfânta Liturghie. Afară de uşa cea mare a bisericii, în porticul sau pridvorul din afară, acolo pe unde treceau credincioşii, trebuiau ei, în genunchi, să-şi mărturisească în public păcatele şi cu plângere şi tânguire să implore pe cei ce intrau în biserică să mijlocească pentru ei la Dumnezeu, la Episcop, la cler şi la întreaga Biserică.

Această treaptă nu provine în canoanele Sinoadelor mai vechi, ci la Părinţii secolului al III-lea. Totuşi nu era privită de aceşti Părinţi ca o treaptă proprie de penitenţă, ci ca o rugă solemnă pentru primire la penitenţă şi e o pregătire pentru penitenţă. De aici se şi explică motivul pentru care în multe canoane nu se face amintire de ea. Exerciţiile de căinţă erau aici voluntare şi prin aceasta voia Biserica să arate cum că pe nimeni nu-l constrânge la penitenţă şi că aceasta e o binefacere, care trebuie cerută şi cerută cu înteţire. Ea, aşadar, primea la penitenţă numai pe aceia ce o cereau cu plângere şi-i primea cu ştirea comunităţii. De-abia în secolul al IV-lea a început această treaptă a se număra între treptele de penitenţă şi astfel se stabili drept canon sau lege că fiecare ce voia să fie primit între penitenţi trebuia să petreacă oarecare răstimp între tânguitori [9]. Tânguitorii trebuiau nu numai în public, ci şi în viaţa casnică să manifeste căinţă serioasă prin abnegaţie de tot felul. De-abia modul căinţei decidea ori de se primeau tânguitorii la penitenţa bisericească sau nu. Pentru aceea tânguitorii erau observaţi cu luare aminte de Episcop şi de preoţi şi, dând semne neîndoioase de căinţă, se primeau la peni­tenţă.

Tânguitorii nu se împărtăşeau nici de Sfintele Taine şi nu li se acordau nici rugăciunile sau euhologhiele bisericeşti, nici punerea mâinilor, nici altfel de mijlocire bisericească. Poporul în rugă­ciune privată se ruga pentru ei la Dumnezeu ca să le dea căinţă ade­vărată. El adeseori intervenea la Episcop şi cler ca prin observarea semnelor căinţei să li se prescurteze timpul penitenţei. Biserica însă în rugăciunile sale numai în genere făcea amintire de ei [10].

În Biserica apuseană se cerea puţin timp de petrecere în plângere pentru ca să fie penitentul primit în rândul penitenţilor publici. În Biserica răsăriteană însă trebuia adeseori să petreacă ani întregi între cei ce se tânguiesc şi să ceară harul de a fi pri­mit la penitenţa publică [11].

Timpul petrecerii în această staţie depindea în regulă de greutatea păcatului şi de numărul anilor ce se hotărau pentru celelalte trepte şi era aproximativ a treia sau a patra parte a întregului timp de penitenţă. Pentru unele păcate trebuia ca peni­tenţii toată viaţa să şi-o petreacă între tânguitori şi de-abia la moarte li se da Sfânta Împărtăşire. Episcopul însă avea putere, după zelul şi îndreptarea penitentului, de a scurta timpul penitenţei sau a-l şi prelungi.

Nu se poate constata dacă trebuia ca tânguitorii şi în genere penitenţii în Bise­rica răsăriteană să poarte un veşmânt propriu de penitenţă, căci documentele istorice nu spun nimic de aceasta. În Biserica apuseană însă se îmbrăca penitentul îndată ce-şi cerea primirea la penitenţa publică într-un veşmânt peni­tenţial, „vestis lugubri”. Acest veşmânt se numea şi „cilicium”, un sac făcut din păr de capră, de culoare cenuşie ori neagră. Sf. Ieronim scrie de acesta următoarele:

„În ciliciu se arată cele aspre şi împungătoare ale păcatelor, în cenuşă însă pul­berea morţilor; pentru aceea şi ambele era datina că se întrebuinţau la penitenţă pentru ca noi în împunsăturile ciliciului să cunoaştem ce am isprăvit prin păcat şi, privind la pulberea cenuşii, să cumpănim la ce am ajuns prin păcat etc.” [12].

Unii tânguitori zăceau afară de porticul, pronaosul sau prid­vorul din afară al bisericii şi, fiind acest loc liber sau neacoperit, erau lăsaţi în toată influenţa timpului rece şi furtunos; pen­tru aceea se numeau ei heimantes, îngheţaţi. La această epitimie sau penitenţă se supuneau cei ce se îndrăcesc, cei leproşi, cei ieşiţi din minte şi păcătoşii cei mari.

În ce mod, prin învăţământul creştin, se pregătesc catehumenii la primire în sânul Bisericii, astfel trebuiau pregătiţi şi o seamă de penitenţi spre a fi primiţi în comuniunea credincioşilor. Biserica pornea de la presupunerea cum că creştinilor care păcătuiesc le lipseşte cunoştinţa învăţăturilor şi a datoriilor religiei creştine şi pentru aceea se introduceau ei câtva timp în acestea în­tocmai ca şi catehumenii lipsiţi de învăţătură mai deplină, pentru ca, venind la cunoştinţele necesare ale religiei, prin acestea totodată să se conducă la căinţă adevărată. Penitenţii de clasa aceasta se numeau ascultători, iar locul ce-l ocupau ei era partea extremă a bisericii, lângă uşa cea mare sau înaintea sfintelor şi împărăteşti­lor porţi ale bisericii în nartică, pronaosul sau pridvorul de mijloc al bisericii. Aici stăteau ascultătorii dimpreună cu catehumenii clasei celei mai de jos, cu necredincioşii, schismaticii, ereticii. Deci ori­unde în canoane e vorba de penitenţi cu ascultarea sau penitenţi care stau între catehumeni, se înţeleg penitenţii din treapta aceasta. Aceşti ascultători trebuiau după citirea dumnezeieştilor Scripturi şi învăţătură să se depărteze. În tâlcuirea la canonul 11 al Sinodului I de la Niceea se zice de cei ce fără de nevoie s-au le­pădat de Hristos şi apoi se căiesc din inimă de păcatul acesta, trei ani să stea între ascultători, adică să stea în pridvor înaintea sfintelor şi împărăteştilor porţi ale bisericii, pentru ca să asculte dumnezeieştile Scripturi până ce va zice diaconul: „Câţi sunteţi catehumeni, ieşiţi”; după aceasta să iasă.

Timpul stabilit pentru petrecerea în a doua clasă a peni­tenţei se îndrepta iarăşi după greutatea păcatului şi durata timpului de căinţă în genere. Sinoadele şi Sfinţii Părinţi prescriu în regulă tim­pul de un an până la trei, care trebuiau petrecuţi în treapta ascul­tătorilor. Sf. Vasile prescrie pentru oarecare păcate şi cinci ani de petrecere în această staţie.

Cei ce ascultau trebuia să stea în biserică, pe când cate­humenii de clasa cea mai de jos se rugau în genunchi. Aşijderea la ieşirea lor din treapta ascultării li se puneau mâinile pentru că Biserica pe penitenţii din această treaptă îi ţinea într-o seamă cu păgânii şi nevrednici de rugăciunea publică. Sf. Grigorie, făcătorul de minuni, zice:

„Ascultarea e înăuntru de uşă în nartică, unde trebuie să stea cel ce a păcătuit până la catehumen şi de acolo să iasă. Ca, auzind, zice, Scripturile şi învăţătura, să se scoată şi să nu se învrednicească de rugăciune” (can. 12).

Iar Sf. Vasile zice:

„Iar după aceasta alţi trei ani să se primească doar la ascultare şi auzind Scriptura şi învăţătura, să se scoată şi de rugăciunea cea de iertare să nu se învrednicească”(Can. 7).

Totuşi se pare că acea rugăciune gene­rală, care se făcea pentru tânguitori, se va fi aplicat şi la ascultători.

Cu a treia treaptă se începea adevărata şi propria căinţă. Această treaptă se numea substratio, căderea; iar penitenţii se numeau substrati, cei ce cad. Aşijderea se numeau penitenţii acestei trepte genuflectentes, de unde îngenuncherea. În această treaptă trebuia ca penitenţii să pună în lucrare toate faptele ce le însemnau cei vechi cu nu­mele de „pierderea cărnii”, la care condamnase Apostolul pe corinteanul care petrecea în fărădelege cu soacră-sa. Penitenţii trebuiau în tot timpul petrecerii lor în această treaptă să se prezinte şi să se adeverească drept oameni plini de căinţă şi căinţa să o arate şi în public prin umilire, prin zdrobirea inimii, prin renun­ţare la plăcerile şi comodităţile vieţii. Pentru aceea se numeşte această treaptă adeseori şi căinţă, iar cei ce se aflau într-însa penitenţi. Mai ales în această treaptă a penitenţei se ştergeau acele păcate pentru care trebuiau penitenţii să se su­pună la căinţă publică. Mărturisirea şi penitenţa ce se recomanda de Părinţii Bisericii cu tot dinadinsul nu e alta decât căderea şi îngenuncherea, de care e aici vorba. La faptele sau exerciţiile de căinţă ale penitenţilor se adăugau şi rugăciunile Biseri­cii şi prin mijloacele acestea amândouă se pregăteau penitenţii treptei acesteia la împăcare cu Dumnezeu, la primirea darurilor şi a Tainelor dumnezeieşti din partea Bisericii.

Locul menit pentru penitenţii ce cad era interiorul Biseri­cii şi anume spaţiul între porţile cele mari ale Bisericii şi între amvon. În tâlcuirea sus citată la canonul 11 al Sinodului I de la Niceea, unde e vorba de cei ce fără de voie s-au lepădat de Hristos şi apoi se căiesc de păcatul lor, se zice: „Doi ani vor cădea jos, adică vor intra în biserică şi vor sta în partea cea din urmă a amvonului”. Penitenţii treptei acesteia stăteau la un loc cu catehumenii mai deplini şi ascultau dumnezeieştile Scrip­turi şi învăţătura, după care urma Liturghia catehumenilor. Liturghia însăşi se începea cu cântarea psalmilor şi a imnelor. După termi­narea cântării citea lectorul ori ipodiaconul pasajele prescrise din cărţile Testamentului Vechi, din Faptele Apostolilor sau din Epistolele Apostolilor. Apoi, suindu-se diaconul pe amvon, citea pericopa din Evanghelie. Terminându-se aceasta, ţinea preotul ori Episcopul o omilie asupra pericopei din Evanghelie sau făcea o cuvântare despre oarecare învăţătură religioasă. Deci provoca diaconul pe penitenţii treptei a doua şi pe catehumenii clasei celei mai de jos, pe ne­credincioşi şi pe toţi aceia care dimpreună cu aceştia ascultau Scripturile şi învăţătura la ieşire din biserică cu cuvintele: „Nimeni din cei ce ascultă! Nimeni din cei necredincioşi [să nu rămână]!”.

După ieşirea lor, citea Episcopul rugăciuni asupra catehumenilor mai deplini. Ieşind aceştia din biserică, se ruga Episcopul pentru energumeni şi pentru cei bântuiţi de duhurile necurate şi apoi şi pentru cei ce aveau a se lumina prin botez. Ieşind şi aceştia, exclama diaconul: „Rugaţi-vă cei în pocăinţă!”. Acum se apropia Episcopul cu întregul cler de cei ce cădeau, îşi punea mâinile asupra lor, îi binecuvânta şi le citea rugăciunile. Această punere a mâinilor este însemnată în canoane cu expresiile: „A veni sub mână”. Aşa zice canonul 19 al Sinodului din Laodicea, care prescrie această ceremonie solemnă la Sfânta Liturghie:

„Se cuvine mai întâi osebit după cuvântările Episcopilor a se săvârşi şi rugăciunea celor ce se catehizează şi după ce vor ieşi cei ce se catehizează, să se facă rugăciunea celor ce sunt întru pocăinţă şi, „venind ace­ştia sub mână” şi ducându-se, aşa să se facă trei rugăciuni ale cre­dincioşilor, una, cea dintâi în tăcere, iar a doua şi a treia prin glăsuire să se plinească” şamd.

Iată şi o rugăciune, ce o rostea Episcopul asupra celor ce cădeau:

„Preaputernice, veşnice Dumnezeule! Doamne al lumii, Făcătorule şi Ocârmuitorule al ei, Care prin Hristos pe om l-ai făcut în lume ca făptura cea mai aleasă şi i-ai dat legea cea naturală şi scrisă, pentru ca să vieţuiască după ea ca făptură înţeleaptă; care, după ce a păcătuit, i-ai dat ca amanet pentru căinţă bunătatea Ta, deoarece tu nu voieşti moartea păcătosului, ci căinţă, ca să se întoarcă de la căile sale cele rele şi să aibă viaţă; Care ai primit căinţa ninivitenilor; Care voieşti ca toţi oamenii să fie fericiţi şi să vină la cunoştinţa adevărului; Care pe fiul cel ce prin desfrânare şi-a risipit averea, pentru că­inţa sa, l-ai primit iarăşi cu îndurare părintească; Însuţi şi acuma primeşte schimbarea cugetului celor ce se roagă Ţie, căci nu e nimeni care să nu-Ţi păcătuiască. Dacă vei voi să ţii păcatele, Doamne, Doamne, cine va putea sta? Dar la Tine e îndurare. Deci şi pe aceştia dă-i la Sfânta ta Biserică şi-i aşează iarăşi în vrednicia, cinstea lor de mai-nainte, prin Hristos, Dumnezeul şi Mântuitorul nostru, prin Care să-Ţi fie Ţie mărire şi închinăciune în Duhul Sfânt, în vecii vecilor. Amin!”

După rugăciunea rostită de Episcop la punerea mâinilor asupra celor căzuţi exclamă diaconul: „Plecaţi cei în pocăinţă! şi adaugă: Nici unul să nu iasă din cei cărora nu le e permis. Câţi suntem credincioşi, să plecăm genunchii, să ne rugăm la Dumnezeu prin Hristosul Său! Toţi dimpreună să implorăm pe Dumnezeu prin Hristosul Său.

În treapta a treia trebuia penitentul de regulă să petreacă mai mult decât în celelalte trepte. Aşa prescrie Sinodul din Ancira, că cei ce au fost siliţi şi au jertfit idolilor sau au mâncat din cele jertfite idolilor cu faţă veselă şi cu nebăgare de seamă, un an să stea la locul ascultătorilor, trei ani la locul celor ce cad, doi ani la locul celor ce stau, iar cei ce nu numai ei înşişi s-au lepă­dat de Hristos, ci şi pe alţii i-au silit să jertfească idolilor, trei ani să asculte Scripturile, şase ani să cadă, unul să stea îm­preună cu credincioşii; cei ce au căzut în păcat cu dobitoacele mai-nainte de vârsta de 20 de ani şi neavând femeie, cincisprezece ani să stea în locul celor ce cad cu genunchii la pământ şi cinci ani să stea în biserică cu cei credincioşi, iar cei ce după trecerea vârstei de 20 de ani, având şi femeie, au căzut în acelaşi păcat, douăzeci de ani să fie îngenunchind şi cinci ani să se roage împreună cu credincioşii şi în urmă ucigaşii de bună voie să cadă toată viaţa. Sinodul I Ecumenic din Niceea cerea ca cei ce fără de nevoie s-au lăpădat de credinţă şi se căiesc cu adevărat, trei ani să petreacă între ascultători, şapte ani să cadă jos, iar doi ani fără de ofrandă să se împărtăşească de rugăciuni cu poporul. Iar Sf. Vasile stabileşte pentru cei ce au ucis de voie, patru ani să se tânguiască, cinci ani să fie între cei ce ascultă, şapte ani între cei ce cad jos şi patru ani să stea împreună cu credincioşii (can. 56); iar cel ce a ucis fără de voie, doi ani să se tânguiască, trei ani să fie între cei ce ascultă, patru ani să cadă şi un an să stea împreună (can. 57).

Dacă penitenţii treptei a treia se numesc căzuţi, nu e de înţeles ca şi când ei tot timpul petrecerii lor în biserică ar fi avut a zăcea pe faţă ori a pleca genunchii. Ei cădeau numai când li se puneau mâinile şi li se citeau rugăciunile. Înainte de aceasta asistau ei la Liturghie stând.

Treapta a patra a penitenţei era cea a stării dimpreună sau cea a celor ce stau împreună. Această treaptă se numeşte astfel pentru că, precum zice Sf. Grigorie, Făcătorul de minuni, penitenţii din această treaptă stăteau împreună cu credincioşii şi nu ieşeau cu cei ce se catehizează. Însă în locul acestui nume se folosesc Sf. Părinţi mai adeseori de astfel de prescurtări, care exprimă ce e permis penitenţilor din treapta a patra şi ce le e încă oprit, astfel: Fără ofrandă se vor împărtăşi cu poporul de rugăciuni. Fie împreună cu cei ce se împărtăşesc doar de rugăciune. Să se împărtăşească fără ofrandă. Să se învrednicească împărtăşirii celei de rugăciuni.

Penitenţii treptei acesteia luau parte la toate rugăciunile Bise­ricii şi la Liturghia credincioşilor, de la care erau excluşi penitenţii celorlalte trepte şi catehumenii. Luând însă penitenţii parte la Liturghie, nu mai aveau a cădea jos spre a primi punerea mâinilor. Ei căpătau sărutarea de pace dimpreună cu ceilalţi credincioşi şi binecuvântarea comună a Episcopului. Cu acesta întrau ei în deplină comuniune cu credincioşii, de care erau mai ‘nainte deosebiţi prin exerciţiile lor de căinţă şi prin viaţa lor cea strâns ascetică şi se priveau acum nu tocmai ca penitenţi, ci ca fii aflaţi, care se pregătesc pentru masa cerească a Euharistiei. Ei luau parte şi la agape şi la alte festivităţi ale fraţilor. Certarea acestei trepte consta în excluderea de la ofrandă şi de la primirea Euharistiei. În unele canoane se numeşte numai excluderea de la ofrandă, dar mai mult nici nu era necesar să se zică, căci în biserica veche numai aceia aveau voie a aduce daruri la altar, cărora le era permis a se împărtăşi cu Trupul şi cu Sângele Domnului şi excluderea de la ofrandă însemna de la sine excluderea de la primirea Euharistiei.

Precum penitenţii celor dintâi trei trepte aveau în biserică locuri determinate, aşa şi penitenţii treptei a patra vor fi avut locul lor. Acest loc trebuia să fi fost spaţiul aproape de amvon în dreptul credincioşilor. Aici stăteau penitenţii treptei a patra în timpul Sfintei Liturghii şi atunci, dacă credincioşii păşeau la masa ofrandei ori la Sfânta Euharistie, fără de a-i tulbura sau a-i incomoda.

Acestea erau treptele prin care trebuia să treacă penitenţii în Biserica veche. Totuşi era lăsată în seama Episcopului, în conside­rarea modulul vieţii penitenţilor atât de mai ‘nainte, cât şi a celei prezente, sau în considerarea altor oarecăror împrejurări şi referinţe, uneori, ca să se abată de la numărul şi regula treptelor, să prescur­teze timpul hotărât sau să treacă o treaptă sau alta. După ca­nonul 34 al Sf. Vasile se primeau femeile care au preacurvit şi s-au mărturisit deodată în treapta a patra de penitenţei spre a nu le vădi şi astfel modul de tratare cel prescris să nu devină cauza morţii lor. De altă parte, petrecând penitentul în fapte rele şi neîndreptându-se de păcatul lui, putea Episcopul să mai prelungească timpul prescris al petrecerii în oarecare treaptă.

Cu exerciţiile spuse ale penitenţei erau împreunate şi alte fapte de penitenţă foarte grele, care trebuiau practicate tot timpul ce-l petrecea penitentul în căinţă. Aceste fapte constau în rugăciune, post, milostenie şi în alte fapte de abnegare de sine şi mortificare. Sf. Ioan Hrisostom zice:

„Care e mijlocul de mântuire a căinţei şi cum se practică el? Mai întâi prin condamnarea păcatelor sale şi prin mărturisire. Al doilea prin multe umiliri; căci umilinţa e aşa să zicem un lanţ de aur; dacă odată s-a pus în lu­crare, atunci urmează toate celelalte. După umilinţă e de lipsă rugăciune fierbinte, multă plângere ziua şi noaptea. … Pe lângă aşa o rugăciune fierbinte e de lipsă a da multă milostenie. ... Apoi e de lipsă a se reţine de la mânie, a nu ţine minte nedreptăţile suferite, a ierta toate vătămările” [13].

Şi în altă parte zice tot acest Sfânt Părinte:

„Căinţa deplină îl necesită pe păcătos a suferi toate cu răbdare. În inima lui e părere de rău, în gura lui e mărturisire, în faptele lui deplină umilinţă. Aceasta e căinţă deplină şi făcătoare de sfinţenie” [14].

La penitenţa bisericească publică se supuneau păcătoşii cu păcate grele fără deosebire, ori de le comiseseră în public sau în secret. Tertulian zice:

„Iată, aici stă închinătorul la idoli, aici stă ucigaşul şi în mijlocul lor stă şi preacurvarul; spre a face căinţă zac ei în asemenea mod în sac, se presară cu cenuşă, oftează dimpreună plângând, se adresează către toţi cu aceleaşi cereri, se roagă dimpreună în genunchi şi imploră pe aceeaşi maică” [15].

Şi Leon, Episcopul Romei, zice:

„Cei ce n-au mâncat bucate jertfite decât la ospeţele păgânilor se pot curăţi prin postire şi prin punerea mâinilor şi apoi, reţinându-se în viitor de la astfel de bucate, se pot face părtaşi de Tainele lui Hristos. Iar dacă se vor fi închinat idolilor, ori se vor fi întinat prin ucidere ori prin necurăţie, nu se cuvine a-i admite la comuniune decât numai prin penitenţă publică” [16].

Pentru penitenţa publică exista în Biserica veche un for penitenţial compus din Episcop şi din preoţii Bisericii. Înaintea acestui for trebuia să se prezinte păcătoşii şi să-şi mărturisească păcatele; iar Episcopul judeca şi rostea sentinţa după ce cerceta cauza şi se sfătuia cu preoţii săi. Constituţiile apostolice, numind pe preoţii Bisericii consilieri ai Episcopului, coroana, sinedriul şi senatul Bisericii[17], rânduiesc ca preoţii şi diaconii să ia parte la acest for şi fără de privire la faţă să judece cu dreptate ca bărbaţi al lui Dumnezeu[18]. În Epistola 13 către Ciprian se indică Episcopii, preoţii, diaconii, mărturisitorii şi laicii statornici ca aceia, cu care se sfătuieşte Ciprian la tratarea celor căzuţi şi practica ce se observa de acest for o descrie Ciprian însuşi în următorul mod: „Hoc enim et vericundiae, et disciplinae, et vitae ipsi omnium nostrum convenit, ut praepositi cum clero convenientes, praesente etiam stantium plebe, quibus et ipsis pro fide et timore suo lionor habendus est, disponere omnia consilii communis religione possimus” [19].

Aşijderea se vede practica şi scopul acestui for din Epistola Episco­pului Cezareei Capadociei Firmilian, în care zice următoarele:

„În tot anul adunăm împrejurul nostru pe bătrâni şi prepuşi (întâi-stătători) spre a dispune de aceea ce s-a încredinţat îngrijirii noastre, reglând interesele mai însemnate prin consilii comune şi cercetând mijlocul de mântuire al pocăinţei pentru fraţii căzuţi şi răniţi de diavol după botezul mântuitor, însă nu astfel ca şi când ei ar primi de la noi iertarea păcatelor, ci ca prin noi să se conducă la cunoştinţa păcatelor şi să se constrângă la pocăinţă mai deplină” [20].

Fiecare creştin care avea ştire de păcatul altuia era dator mai întâi a-l certa şi, dacă această certare nu avea succesul dorit, a-l arăta Bisericii. La certare şi arătare era creştinul îndatorat prin cuvintele Scripturii: „De-ţi va greşi ţie fratele tău, mergi şi-l ceartă pe el între tine şi între el singur. Deci, de te va asculta, ai dobândit pe fratele tău; iar de nu te va asculta, ia împreună cu tine încă pe unul sau pe doi, ca în gura a doi sau trei martori să stea tot cuvântul. Iar de nu va asculta de ei, spune-l Bisericii; iar de nu va asculta nici de Biserică, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş” (Mt. 18,15). Şi Sf. Vasile cere ca cel ce a ştiut de păcatul altuia şi nu l-a arătat, ci păcatul s-a dovedit prin alţii, să se certe întocmai ca şi călcătorul de lege însuşi [21]. Negându-şi păcatul păcătosul arătat, era îndatorat acela ce făcea arătarea să aducă dovezi convingătoare despre adevărul arătării sale. Origen zice în privinţa aceasta:

„Dispoziţia evangelică deveni mai perfectă prin aceea că se determina modul şi procedura la arătarea păcatelor. Căci această dispoziţie nu voieşte ca tu, îndată ce ai cunoscut păcatul fratelui tău, să alergi în public şi pretutindeni să lăţeşti păcatul străin şi să-l aduci la cunoştinţă; aceasta n-ar fi mod de corectare, ci mai vârtos de dispreţuire. Această dispoziţie sună: „Ceartă-l pe el între tine şi între el singur”. Deci, văzând păcătosul că se­cretul lui nu se descoperă, îşi va păstra simţul de ruşine şi se va îndrepta. Din contra, văzându-se necinstit, numaidecât va cădea în neruşinarea negării şi tu nu numai că nu vei corecta păcatul, ci, din contra, îl vei înmulţi. Înainte de a fi păcătosul arătat Bisericii, voieşte dispoziţia evanghelică prezenţa a doi sau trei martori, pentru că, după ce se va fi certat în prezenţa acestora şi nu va voi să se îndrepte, să poată fi dovedit prin doi martori. Căci se întâmplă adeseori, cum că, voind cineva să împlinească dispoziţia evanghelică, apare ca şi calomniator dacă adică arată Bisericii păcatul şi-i lipsesc martori. Aşadar, pentru ca să nu se întâmple aşa ceva, prescrie această dispoziţie ca a doua certare să se facă în prezenţa a doi sau trei martori. Fiind, deci, dispoziţie a Evangheliei şi lege ce se cuprinde într-însa, că, dacă tace cineva, se face vinovat de păcatul altuia, trebuie să ştim că, dacă bagă de seamă cineva la fratele său un păcat şi nu-l arată după regula indicată sau nu mărturiseşte adevărul, fiind chemat ca martor, atunci ia el însuşi asupra sa păcatul celui ce l-a comis dimpreună cu pedeapsa lui” [22].

Arătările cele false produceau ura comunităţii faţă de acela ce le făcea şi Biserica proceda cu mare rigurozitate faţă de aceia ce făceau arătări nefondate sau ce nu le puteau dovedi. Constituţiile apostolice, recomandând de altminterea o disciplină foarte moderată faţă de păcătoşi, îndatorează pe Episcop a fi cu arătătorii falşi ai păcatelor altora cu cea mai mare rigurozitate; a-i deosebi din comunitatea creştină şi a-i reprimi numai după penitenţă mai îndelungată; însă, repetând ei aceasta, a-i excomunica pentru totdeauna [23]. Astfel de arătări parte din cauză că trebuiau dovedite, parte şi din cauză că erau urmate de fapte atât de grave, se făceau numai rareori şi mai târziu se lăsară (s-au omis) tot mai mult. Pentru aceea era mărturisirea voluntară a păcatelor regulă şi nu numai se îndemnară creştinii a o păzi, dar acela ce însuşi îşi mărturisea păcatele se certa mai lin decât păcătoşii arătaţi şi dovediţi de alţii. Sf. Grigorie Făcătorul de minuni rânduieşte în canonul 9 ca cei ce pe timpul incursiunii barbarilor năvăleau în case străine şi nu se vădeau ei înşişi să petreacă la uşa bisericii dimpreună cu cei ce se tânguiesc; iar dacă aceştia se mărturisesc singuri şi restituie dauna făcută, să se roage dimpreună cu cei ce cad. Sf. Vasile cel Mare prescrie pentru furt, vădindu-se cineva singur, penitenţă de un an, iar vădindu-se de alţii, de doi ani. Şi Sf. Ambrozie zice:

„Nu e îndoială că păcatul e mai uşor dacă îl mărturiseşte omul de bună voie şi se căieşte de el. Însă, dacă răutăţile sale le descoperă fără de voia sa sau le mărturiseşte contra voii sale, atunci e răul mai greu. Deci trebuie să se facă şi căinţă mai aspră, pentru că şi păcatul e mai mare” [24].

Temeiul principal pentru a face public penitenţa era satisfacerea ce se făcea comunităţii scandalizate prin mărturisirea păcatului greu şi exemplul de certare ce se da confraţilor creştini prin păcătosul mărturisitor. Teama de exerciţiile cele lungi şi grele ale penitenţei, cărora trebuia să se supună păcătosul, spre a fi dezlegat de păcatele sale şi a se face iarăşi părtaş de Euharistie trebuia să-l reţină pe omul păcătos a recădea în păcatele sale de mai-nainte. Pentru aceea în timpurile cele mai vechi se admitea păcă­tosul la penitenţa publică numai o dată în viaţă şi penitentul care, după împlinirea penitenţei şi reprimirea în Biserică, recădea în păcate grele trebuia iarăşi să se supună la exerciţiile cele grele ale penitenţei publice, însă fără să se aşeze iarăşi în toate drepturile celorlalţi creştini. Un păcătos recăzut ca acesta trebuia să-şi petreacă în penitenţă toată viaţa şi doar numai în pericol de moarte i se da Euharistia ca merinde [25].

II. Canonisirea păcatelor în perioada de libertate a Bisericii

Deşi în Biserica veche la penitenţa publică se cerea mărtu­risirea publică a păcatelor, totuşi acest fel de mărturisiri nu vor fi fost multe. Nu numai din cărţile Sf. Ciprian, dar şi din canoa­nele Sinodului din Ancira se vede cum că pe timpul acela era mai ales un păcat pentru care se supuneau creştinii la penitenţa publică, adică lăpădarea de credinţa creştină dimpreună cu felurile ei cele multe. Deoarece la mărturisirea publică a acestui păcat erau a se observa cu mult mai puţine considerări decât la cea a oricărui alt păcat, apoi poate la cele mai multe mărturisiri publice va fi fost el obiectul mărturisirii. Ca o rămăşiţă a acestei datini vechi se păstra în decursul timpurilor până în ziua de astăzi uzul bisericesc ca cel ce trece de la altă biserică la Bise­rica ortodoxă trebuie la primire în auzul adunării bisericeşti să se lepede de rătăcirea de mai-nainte[26].

Înmulţirea mărturisirilor publice se va fi restrâns şi prin împrejurarea prea importantă că le premergea mărturisirea secretă. Despre această practică vorbeşte în cuvinte clare şi determinate Origen, zicând:

„Vezi ce ne învaţă pe noi Scriptura dumnezeiască? Să nu acoperim păcatul nostru. Că, precum aceia ce în lăuntrul lor se îngreuiază de o mâncare nemistuită sau de abundenţă de sucuri şi de flegmă, vărsând, se uşurează, aşa se vor nelinişti înlăuntru şi se vor înneca de sucul şi de flegma păcatului aceia ce au păcătuit şi-şi ascund şi acoperă păcatul. Iar dacă cineva se face acuzatorul său, pe când se acuză şi se mărturiseşte, varsă totodată păcatul şi se curăţă de toată cauza (materia) bolii. Numai caută cu îngrijire cui să-ţi mărturiseşti păcatul tău.

Cearcă mai-nainte pe medicul căruia să-i descoperi cauza bolii tale ca să ştie el a fi neputincios cu cei neputincioşi, a plânge cu cei ce plâng, a avea durere şi a simţi dimpreună şi, aretându-se mai întâi medic eru­dit şi îndurător, dacă îţi va spune ceva sau te va sfătui să faci şi să împlineşti aceea şi dacă va cunoaşte şi va vedea el că boala ta ar trebui arătată şi vindecată în adunarea întregii Biserici şi că în acest mod se pot edifica şi ceilalţi şi tu însuţi lesne te poţi vindeca, atunci după multă cumpănire şi după sfatul acelui medic experimentat să faci şi aceasta”[27].

Aceasta o mărturiseşte şi Fericitul Augustin:

„Omul aşadar pentru păcat să se judece însuşi de bună voie până când mai poate şi să-şi îndrepte năravurile pentru ca nu cumva, ne mai putând, să se judece contra voii sale de Domnul. Şi, dacă s-a decis a aplica această medicament aspru, atunci să vină la propuşii care fac în biserică întrebuinţare de puterea dezlegării şi, augustineîncepând a fi fiu bun al ei şi păzind ordinea membrilor celor de maică a ei, să primească de la propuşii Tainelor modalitatea împăcării sale; aşa că, pe când el cu umilinţă şi cu plângere aduce jertfa inimii zdrobite, să facă totodată aceea ce nu numai lui îi e de folos spre dobândirea mântuirii, ci şi altora spre exemplu. Că, dacă păcatul nu numai lui îi e spre pierdere, dar şi altora spre tot aşa de mare scandal, să nu reziste şi să nu se opună a face căinţă înaintea multora sau şi a po­porului întreg, când aceasta i se pare propusului de folos pentru biserică şi prin ruşine să nu mărească rana „de moarte”[28].

Dacă, aşadar, creştinul se simte vinovat de oarecare păcate, de care voia să fie dezlegat, avea să meargă mai întâi la preotul pe care şi-l alegea de duhovnic spre a şi le mărturisi înaintea lui în mărturisire secretă. Nemărturisind păcătosul păcate grele, care ar fi fost a se mărturisi în public, nici având intenţia de a face de bună voie mărturisire publică sau şi având această intenţie, dar medicul duhovnicesc, din motive ponderate[29] nedându-i învoirea a şi-o împlini, atunci, împlinind penitentul celelalte condiţii ce i se cereau, adică părere de rău pentru păcatele mărturisite şi fapte corespunzătoare de căinţă, i se dă dezlegare de păcate şi Taina pocăinţei era împlinită. Aflând însă preotul între păcatele mărturisite la mărturisirea secretă păcate grele, care trebuiau mărturisite în public, atunci îl trimitea pe păcătos la Episcop sau la preotul penitenţiar pentru ca păcă­tosul să-şi mărturisească păcatele şi să înţeleagă de la el modul exerciţiilor de penitenţă cărora avea a se supune, durata timpului de penitenţă şi acele păcate care trebuiau mărturisite în public înaintea comunităţii. În cazul acesta ultim nu i se dădea păcătosului la mărturisirea secretă dezlegare de păcate şi mărturisirea secretă, în care păcătosului de-abia i se impunea mărturisirea şi penitenţa publică, nu era Taină, ci mai mult o acuzare şi o sfătuire secretă, care se întregea prin mărturisirea publică. Dar ea trebuia, precum se vede din cuvintele lui Origen, să pregătească pentru cele ce se cereau spre iertarea păcatelor şi pentru aceea era ea totuşi o parte însemnată, esenţială a Tainei pocăinţei, care se împlinea prin dezlegarea ce urma după exerciţiile împlinite la penitenţa publică.

Dimpreună cu penitenţa şi mărturisirea publică şi pe lângă aceasta existau, aşadar, în Biserica veche şi penitenţa şi mărturi­sirea secretă. Şi, când nu se supunea păcătosul la penitenţă publică, era suficientă penitenţa secretă, care se făcea după hotărârile bise­riceşti şi ale preotului. Hotărârile Sinoadelor celor vechi, cărţile Sfinţilor Părinţi, care vorbesc de necesitatea mărturisirii, a penitenţei şi a împăcării cu Biserica, învaţă şi pretind pentru toate păcatele cele grele penitenţă bisericească, ce, dacă nu se făcea în public, trebuia să se facă în secret şi existenţa mărturisirii păcatelor se poate urmări până la începuturile creştinătăţii. Aşa zice Sf. Apostol Ioan: „De vom mărturisi păcatele noastre, credincios e şi drept ca să ne ierte nouă păcatele şi să ne curăţească pe noi de toată nedreptatea”(1In. 1,9). Sf. Apostol Iacov zice: „Mărturisiţi-vă unul altuia păcatele şi vă rugaţi unul pentru altul ca să vă vindecaţi; că mult poate rugăciunea dreptului, care se lucrează”(Iac. 5,16). Iar în Faptele Apostolilor se zice: „Şi mulţi din cei ce crezuseră veneau de se mărturiseau şi vesteau faptele”(Fapte 19,8).

În Păstorul lui Herma se răsfrânge obiecţia că Dumnezeu e a toate ştiutor şi pentru aceea n-ar fi de lipsă de a-I mărturisi păcatele, cu răspunsul că Dumnezeu n-are lipsă nici de un lucru, dar El cere ca acesta să i se facă cunoscut. În A doua Epistolă a lui Clement către Corinteni sunt creştinii provocaţi a se folosi de mărturisirea păcatelor şi de peni­tenţă cât petrec în viaţa aceasta pământească, pentru că în cealaltă scăparea nu e cu putinţă. În Constituţiile apostolice, arătându-se puterea şi însemnătatea Episcopului, se zice că el să judece pe cei păcătoşi şi ca nu asupra tuturor păcatelor să pronunţe aceeaşi sentinţă, ci asupra fiecărui păcat să pronunţe deosebită sentinţă, ca el să judece cu înţelepciune păcatele singulare, atât cele mai neînsemnate, cât şi cele mai grele. Tertulian cere, pe lângă actul extern al penitenţei, încă în special şi mărturisirea, care e necesară pentru că din ea se produce penitenţa şi prin penitenţă se împacă Dumnezeu[30]; şi mustră acoperirea păcatului din motivul ruşinării, zicând:

„Unii se sfiesc de mărturisire şi o amână dintr-o zi pe alta, fiindu-le mai mult aminte de ruşine decât de mântuirea lor, asemeni acelora care, având oarecare rău pe o parte mai secretă a corpului, nu-l arată medicilor şi aşa se pierd cu ruşinarea lor. Dacă am acoperit ceva înaintea oamenilor, oare o vom putea acoperi şi înaintea lui Dumnezeu? … E mai bine a fi în secret condamnat decât în public iertat”?

Sf. Ambrozie invită la începutul postului la penitenţă şi mărturisire, zicând că, dacă în acest timp vor face creştinii măr­turisire curată a păcatelor şi se vor căi de ele, vor câştiga de la înduratul Dumnezeu ca şi ninivitenii iertarea tuturor păcatelor lor[31]. Şi Paulin relatează despre Ambrozie că, de câte ori îi mărturisea cineva păcatele, îl podideau lacrimile, astfel că şi pe cel ce se mărturisea îl determina să plângă. Sf. Vasile zice:

„Judecătorul voieşte să se îndure de tine şi să te facă părtaş de harurile Sale dacă după păcat te va afla umilit, zdrobit la inimă, plângându-ţi mult faptele tale cele rele, arătând fără ruşinare cele făcute în ascuns şi rugându-te fraţilor ca să-ţi dea mână de ajutor la primirea leacului”[32].

Asterie de la Amasa invită la mărturisire astfel:

„Tu, al cărui suflet e bolnav, de ce nu grăbeşti la medicul sufletesc? De ce nu-i arăţi în mărturisire boala ta? Cum de suferi ca ea să se întindă, să se întărească şi să se aprindă? Deşteaptă-te odată şi cunoaşte-te pe tine însuţi! Ai ofensat pe Dumnezeu, ai întărâtat pe Creatorul tău, pe Cel ce are putere şi asupra vieţii prezente şi e Domn şi Judecător al celei viitoare … Caută curând de boala ce te-a cuprins! Pătrunde-te de durere, întristează-te şi te foloseşte de fraţi binevoitori şi de asemenea cuge­tători, care să simtă compătimire şi să-ţi stea într-ajutor ca să te liberezi. Arată-mi lacrimile tale amare şi multe ca cu ele să amestec şi pe ale mele. Fă pe preot, ca pe un părinte, părtaş al întristării tale. Căci se va numi cineva cu nume fals de părinte sau va avea cineva inimă aşa de dură ca să nu simtă împreună cu fiii săi întristaţi şi să nu se bucure dimpreună cu cei voioşi? Preotul se întristează de păcatele acestora, care după religie sunt fiii lui, întocmai aşa cum s-a tânguit Iacov, văzând haina stropită cu sânge a fiului său, Iosif, precum a plâns David pierderea lui Abesalom, Eli pe Ofni şi Finee, picaţi în război, Moise pe poporul neevlavios, care, umblând după lucruri noi, şi-a ridicat viţel. Mai multă încredere se cuvine să ai tu la acela care te-a născut întru Dumnezeu decât la acela care te-a născut după trup. Cu îndrăzneală arată-i acestuia ascunzişurile tale. Descoperă medicului secretele tale ca nişte răni aco­perite. El va purta grijă pentru cinstea şi pentru vindecarea ta. Necinstea fiilor mişcă pe părinţi mai mult decât pe înşişi fiii lor. Căci, precum cinstea fiilor se atinge de părinţi, aşa se atinge de ei şi necinstea şi ruşinea lor”[33].

Sf. Ioan Hrisostom vorbeşte de mărturisirea păcatelor în următorul mod:

„Dacă încă până acuma vom fi fost neglijenţi, vom şterge nedreptăţile făcute prin mărturisire, prin lacrimi, prin acuzarea de cele făcute. Căci ni­mic nu stârpeşte aşa de lesne păcatul ca acuzarea de el şi condamnarea lui, împreunată cu căinţă şi cu lacrimi. Condamnat-ai păcatul tău? Depus-ai sarcina? Cine zice acestea? Însuşi Dumnezeu Judecătorul. Spune tu fărădelegile tale întâi ca să te îndreptezi. De ce, întrebu-te, te ruşinezi a spune păcatele tale? Le spui tu unui om, ca să te mustre şi să te certe? Sau le spui tu unui împreună slujitor, care să le aducă în public? Tu le spui aceluia care e Domn şi Care poartă grijă de tine, Acestuia Îi arăţi rănile, Care e Iubitor de oameni, Care e medic. Mie însumi spune-mi păcatul tău ca să vindec rănile tale şi să te liberez de durerea ta”[34].

La penitenţa secretă păşea fiecare creştin de câte ori voia şi de câte ori simţea trebuinţa. Mai ales îşi mărturiseau cre­ştinii păcatele înaintea primirii Sfintei Euharistii şi Sfinţii Părinţi vegheau cu îngrijire ca nimeni din cei nevrednici să nu se apropie de masa Domnului. Orişicine se acuza de un păcat greu sau se dovedea cu un păcat ca acesta se deosebea de cei ce luau parte la Sfânta Jertfă şi la Euharistie până ce, prin fapte de căinţă, iar îşi deschidea uşile la acestea. Pentru aceea adeseori intonau Sfinţii Părinţi în învăţăturile lor necesitatea ca creştinul păcătos să nu ia parte la Sfânta Jertfă şi la Euharistie până ce nu-şi va curăţi conştiinţa prin căinţă adevărată.

Sf. Ciprian mărturiseşte:

„În toată ziua primim Euharistia ca hrană de mântuire. Însă, dacă comitem un păcat greu, atunci ne reţinem de la ea, atunci ni se opreşte participarea la pâinea cerească, atunci ne deosebim de Corpul lui Hristos”[35].

Sf. Ambrozie zice că de câte ori primim iertarea păcatelor, ne împărtăşim cu Taina Trupului lui Hristos ca, prin Sângele Lui, să ni se dea iertarea păcatelor[36]. Şi Sf. Ioan Hrisostom îndeamnă la pregătirea cuviincioasă pentru primirea Tainelor dumnezeieşti, zicând că în acele zile de sărbători (Paşti) mulţi păşesc la masa dumnezeiască; dar aceasta să o facă cu conştiinţă curată şi cu viaţă curăţită de păcate. Că, precum aceluia ce nu se ştie cu nici un păcat îi e iertat a păşi la Taine în toată ziua, astfel nu-i e iertat a se împărtăşi cu Dânsele nici în zilele de sărbători celui ce e cuprins de păcate şi nu se căieşte. Pentru aceea îndeamnă pe toţi ca să nu se apropie de Tainele dumnezeieşti cu indiferenţă, numai din silă pentru sărbătoarea cea mare, ci ca pentru primirea lor să se pregătească fiecare cu multe zile mai-nainte, curăţindu-se prin căinţă, prin rugăciune, milostenie şi prin deprinderi duhovniceşti[37].

Pentru administrarea afacerilor împreunate cu penitenţa erau instituiţi anumiţi preoţi. În Constantinopol se numea acest preot penitenţiar şi avea obligaţia a observa purtarea penitenţilor, a-i îndemna la curata împlinire a epitimiilor sau canoanelor im­puse şi a purta registrul în care se înscriau penitenţii dimpreună cu timpul petrecerii fiecăruia în oarecare stadiu al penitenţei. Aceşti preoţi adeseori prelungeau ori prescurtau timpul penitenţei, învăţau pe penitenţi, care păcate aveau a le mărturisi în public, dădeau în mărturisirea secretă dezlegare de păcate şi puneau epitimie corespunzătoare.

Mărturisirile publice ale păcatelor deveniră cu timpul odioase din cauza ruşinii împreunate cu ele. La ruşinare s-a adăugat încă şi altă împrejurare. Până la încreştinarea împăratului Constantin disciplina bisericească putea rămâne necunoscută atât poporului pă­gân, cât şi funcţionarilor lumeşti. Creştinii, în privinţa crimelor venite la cunoştinţă în adunările religioase, observau faţă de alţii discreţie şi funcţionarii şi judecătorii lumeşti prin mărturisirile publice în biserică nu veneau la cunoştinţa crimelor supuse pedep­selor civile. Însă, după încreştinarea lui Constantin se schimbă starea lucrurilor. Trecând mulţi păgâni la legea creştină, nu nu­mai că între membrii Bisericii se înmulţiră viciile, dar şi funcţionarii lumeşti puteau din mărturisirile publice să vină la cunoştinţă crimelor mărturisite. Aşadar în publicitatea mărturisirilor zăcea pericolul persecutării şi pedepsirii civile pentru acele crime. Această îngrijire orişicum trebuia să reţină de la penitenţa publică. Astfel se generaliză convingerea cum că faţă de împrejurările existente, mărturisirile publice trebuiau mai mult să împiedice decât să sporească opera adevăratei căinţe şi a mântuirii. Deci mărturi­sirile publice trebuiau numaidecât desfiinţate. La aceasta dădu, însă, nemijlocit un eveniment scandalos între o damă nobilă şi între un diacon, care se istoriseşte de istoricul Socrate în următorul mod:

În acest timp se găsi cu cale a desfiinţa preoţii penitenţiari ai bisericilor din următorul temei. După ce se despăr­ţiră novaţianii de Biserică, nevoind a avea părtăşie cu cei căzuţi în persecuţia deciană, adăugară Episcopii la canonul bisericesc pe un preot pentru ca cei căzuţi după botez să-şi mărturisească păcatele înaintea lui, destinându-se aceşti preoţii anume pentru aceasta. Această regulă există la alte secte şi în ziua de astăzi. Numai omousianii şi novaţianii, care consună cu ei în cele ale credinţei, nu recunoşteau pe preotul penitenţiar. Novaţianii chiar din început nu primiră acest adaus. Însă acela, care acum domneşte în Biserică, deşi de timp îndelungat se ţinură de această regulă, o desfiinţară din timpurile Episcopului Nectarie din cauza unei căl­cări de lege ce se întâmplă în Biserică. O femeie nobilă adică veni la preotul penitenţiar şi-şi mărturisi păcatele ce le comisese după botez. Preotul îi impune femeii postiri şi rugă­ciuni necontenite, pentru ca dimpreună cu mărturisirea păcatelor să arate şi fapte vrednice de căinţă. Însă, în decursul timpului, măr­turiseşte femeia bisericii altă călcare de lege, adică fu necinstită de un diacon al Bisericii. Zicând ea aceasta, diaconul fu scos din biserică, însă poporul se tulbură cumplit. El nu se irită numai pentru fărădelegea aceasta, dar şi pentru hula în care a căzut Biserica. Defăimându-se aşadar din cauza aceasta feţele bisericeşti, dădu oarecare Eudemon, preot al bisericii din naştere alexandrin, Episcopului Nectarie sfatul ca să des­fiinţeze pe preotul penitenţiar şi să permită ca fiecare să păşească la împărtăşirea cu Taine după conştiinţa sa. Nici nu putea altfel să scape Biserica de defăimare. Acestea le-am auzit de la Eudemon însuşi şi nu mă îndoiesc a le adăuga la scrisoarea aceasta. Căci eu, precum am zis mai adeseori, am pus toată si­linţa ca să înţelegi faptele împlinite de la acela care le cunoaşte mai bine şi ca să le probezi cu acurateţe pentru ca să nu scriu ceva ce se abate de la adevăr. Dar eu îndată am zis către Eudemon: Oare foloseşte sau nu sfatul tău Bisericii, o preote, ştie Dumnezeu. Dar eu văd că el dă însă a nu mai lua în nume de rău păcatele unul altuia şi a nu se mai observa dispoziţia apostolului, care zice: Nu vă amestecaţi cu faptele neroditoare ale întunerecului, ci mai vârtos le certaţi. Despre aceasta până acuma destul[38].

Tot această întâmplare o istoriceşte istoricul Sozomen cu adăugirea unor lămuriri în următorul mod:

în acel timp des­fiinţă Nectarie, Episcopul Bisericii Constantinopolului, pe primul pre­ot pus pentru penitenţi. Mai că toţi Episcopii l-au urmat. Ce e aceasta şi de unde şi-a luat începutul şi din ce cauză a dispărut, istorisească alţii altminterea. Eu voiesc să zic ce mi se pare. Deoarece a nu păcătui defel e dat numai naturii dumnezeieşti şi mai presus de cea omenească, iar Dumnezeu a cerut a-i ierta pe aceia ce se căiesc, deşi au păcătuit mai adeseori şi deoarece la cererea citării e necesar a mărturisi păcatul, cu drept le păru preoţilor chiar din început lucru brutal ca păcatele să se facă cunoscute întregii adunări bisericeşti ca într-un teatru. Ei pentru aceea puseră la aceasta oficial dintre preoţi pe unul care excela cu viaţă curată, cu discreţie şi prudenţă, la care păşind cei ce păcătuiseră, îşi mărturiseau păcatele. Preotul, însă, după păcatul fiecăruia, îi arăta epitimia şi ce avea să facă şi de ce să se căiască, dezlegând pe cei ce se mărturisesc, care aveau a împlini epitimiile pentru păcatele lor. La novaţiani, la care nu era vorba de penitenţă, aceasta nu era necesar. Iar la celelalte secte există încă această datină. Şi în Bisericile apusene, mai ales în Biserica Romană, se observa această datină cu îngrijire. Acolo e pentru penitenţi un loc deschis, unde stau ei trişti şi jelind. Şi, dacă se termină Liturghia dumnezeiască, se aruncă cei deose­biţi de împărtăşirea celor Sfinte la pământ plângând şi suspinând. Din altă parte venind Episcopul, plângând aşijderea, se aruncă la pământ şi toată mulţimea Bisericii mărturisindu-se totodată, varsă lacrimi. Apoi se ridică mai întâi Episcopul şi ridică şi pe cei căzuţi la pământ. Şi, făcând cele ce se cuvin, după ru­găciunea isprăvită pentru penitenţi, le dă drumul. Pentru sine, însă, se pedepseşte fiecare de bună voie sau prin postire, sau prin abstinenţă de băi şi de bucate sau de altele ce i s-au impus şi aşteaptă timpul prestabilit de Episcop. Sosind ziua determinată, se dezleagă penitentul de păcatul său ca unul care şi-a absolvit datoria şi iarăşi se primeşte între credincioşii Bisericii. Aceasta o păzesc Episcopii Romei din vechime până în timpul nostru. Însă în Biserica din Constantinopol se instituise un preot care era propus peniten­ţilor până ce o doamnă de origine nobilă, căreia după mărturisirea păcatelor i se impusese de acest preot postire şi rugăciune, aduse la cunoştinţă cum că, în timpul petrecerii ei în biserică în scopul acesta, a fost necinstită de un diacon. Înţelegând aceasta mulţimea, se tulbură pentru defăimarea Bisericii şi feţele sfinţite se defăimară din partea ei. Nectarie, care timp îndelungat nu ştia ce să se facă, lipsise pe cel defăimat de diaconie. Sfătuindu-l o seamă ca fiecare după conştiinţa sa să se împărtăşească cu Sfintele Taine, desfiinţă Episcopul pe preotul penitenţiar. Şi din acel timp rămase aceasta în vigoare, deoarece chiar pe atunci, precum cred, trecu încet vechimea, gravitatea şi severitatea împreunată cu ea într-o disciplină laxă şi uşoară. Căci mai-nainte erau, după opinia mea, păcatele mai mici din cauza ruşinii celor ce şi le mărturiseau şi din cauza severităţii judecătorilor instituiţi spre acest scop. Tot din această cauză şi împăratul Teodosie, îngrijit de cinstea şi vaza Bisericilor, a emis ordinul ca femeile care n-au copii şi n-au ajuns vârsta de şaizeci de ani să nu se ad­mită la o slujire sfântă, conform cerinţei Apos­tolului Pavel: „Femeile care îşi grijesc părul să se depărteze de la biserică şi Episcopii care le admit să se lipsească de preoţie”[39].

Spre a înţelege ce s-a desfiinţat de Nectarie în urma sa­crilegiului diaconului, trebuie să reflectăm la obiceiul Bisericii rela­tiv la penitenţă după timpul Patriarhului Nectarie şi din acest obicei vom vedea ce schimbări s-au făcut în privinţa penitenţei. Cum că mărturisirea secretă a rămas intactă se poate lesne documenta nu numai din cărţile Sf. Hrisostom, succesorul imediat al lui Nectarie, scrise în timpul patriarhiei sale, dar şi din cărţile altor părinţi şi scriitori bisericeşti din secolele imediat următoare. Aşa zice Sf. Ioan Hrisostom în omilia sa asupra epistolei către Evrei:

„Cum, aşadar, nu e căinţă? E căinţă, dar nu e al doilea botez. E căinţă şi aceasta are multă putere pe cel cufundat în păcate, dacă voieşte, poate să-l libereze de greutatea lor şi pe cel ce se află în pericol poate să-l pună în siguranţă”.

Expunând Sfântul cum se face căinţa, zice cum că la căinţă se cere condamnarea păcatelor, mărturisirea lor şi fapte de căinţă. La tapeinofrosini numără el părerea de rău sau zdrobirea inimii, rugăciuni fierbinţi, lacrimi zi şi noapte, milostenie; apoi să se ferească penitentul de mânie, de aducere aminte de nedreptăţile din partea altora, să ierte vătămările suferite ş.a. Mărturisirea, de care vorbeşte aici Hrisostom, nu e o acuzare generală sau o mărturisire a păcătoşeniei, ci o numărare specială a tuturor păcatelor, căci el vorbeşte mai departe: „Dar dacă va zice careva: Sunt păcătos, însă păcatele nu le petrece după felul lor şi nu zice: Am făcut acest şi acel păcat, acela nu va înceta niciodată, el se va mărturisi pururea, dar nu se va îndrepta niciodată”[40].

Precum pe timpul lui Hrisostom, aşa şi în timpurile ime­diat următoare se privea în Biserică mărturisirea ca mijloc de iertare a păcatelor şi de pregătire pentru Euharistie. Aşa zice Sf. Ioan Scărarul în a patra treaptă a Scării sale cereşti : „Fără de mărturisire nu este iertare de păcate”. Şi tot în această treaptă zice el: „Mai-nainte de toate să mărturisim noi păcatele noastre înaintea judecătorului nostru excelent şi, dacă va cere el, să fim gata a le măr­turisi şi înaintea tuturor”. Sfântul vorbeşte aici mai întâi de mărturisirea sacramentală şi apoi de cea ascetică, ce ar fi să se facă în prezenţa tuturor monahilor, aceea ce pe atunci era în mănăstiri în uz general. Iar Ioan, egumenul Mânăstirii Rait din secolul al VI-lea scrie în comentariul său la această Scară şi anume la treapta a patra că se vede lămurită din tradiţia apostolilor şi din dispoziţiile lor că noi suntem datori a urma rânduirii dumnezeieşti a ne mărturisi păcatele. Urmând acestor dispoziţii şi canoane, mărturisim noi păcatele noastre preoţilor lui Dumnezeu şi ne facem prin aceea vrednici de iertarea păcatelor”. Şi Anastasie Sinaitul din secolul al VI-lea invită într-o cuvântare despre Sfânta Eu­haristie la mărturisirea păcatelor şi la împărtăşirea vrednică cu Sfintele Taine[41]. Aceasta, adică cum că mărturisirea păcatelor era în Bi­serică în uz general, se vede şi din cărţile şi canoanele Sfinţilor Părinţi, care în secolele următoare s-au ocupat cu această materie şi din canoanele Sfintelor Sinoade şi anume ale Sinodului al şaselea Ecumenic.

Nici penitenţa publică nu se desfiinţă de Patriarhul Nectarie cu totul, căci ea, deşi nu în forma sau instituirea ei de mai-nainte, rămâne încă în Biserică în secolele următoare. Aşa descrie Sinesie de Ptolemaida penitenţa lui Lampenian, cum că el, deosebindu-se de comuniunea bisericească, vărsa lacrimi şi implora poporul pentru mijlocire la iertarea păcatelor lui[42]. Sf. Ioan Postnicul, în cartea în care prescrie cele ce trebuie observate faţă cu cei ce-şi mărturisesc păcatele, zice: „Cei ce n-au voie a lua parte la Liturghie, să iasă din biserică deodată cu catehumenii şi să stea în nartica bisericii; însă la Vecernie, la Utrenie şi la alte rânduieli li se permite a sta în biserică, unde vor fi voind”[43]. După Nichifor Mărturisitorul se opreau păcătoşii secreţi cu păcate grele de la dumnezeiasca împărtăşire cerându-le ca să iasă de la Sfânta Liturghie dimpreună cu catehumenii; iar păcătoşii publici cu păcate grele stau cu cei ce se tânguiesc afară de uşa bisericii şi cu cei ce ascultă în portic.

Aşadar ce a desfiinţat Patriarhul Nectarie relativ la penitenţă?

Mai întâi a desfiinţat Patriarhul pe preotul penitenţiar, care în numele Episcopului conducea penitenţa publică, hotăra epitimiile şi timpul penitenţei, supraveghind pe penitenţi, recomanda în unele cazuri mărturisirea publică a păcatelor sau la citirea nu­melor penitenţilor făcea public păcatul pentru care se supuneau penitenţii la penitenţă. În timpul de după Patriarhul Nectarie nu se mai află în Biserica răsăriteană urme de acest oficiu.

Dimpreună cu preotul penitenţiar dispăru din Biserică îm­părţirea penitenţilor publici în patru trepte cu stare separată îna­intea uşii bisericii sau înăuntrul ei, restrângându-se aceste trepte în regulă la cea a stării dimpreună sau la oprirea de la Sfânta Euharistie, împreunată cu postire, metanie, rugăciuni, milostenie ş.a. Cu penitenţa publică era împreunată şi mărturisirea publică a unor păcate, pe care o recomanda preotul penitenţiar, sau unele păcate ale penitenţilor, pentru care se supuneau ei la penitenţa publică, erau rostite în public de preotul penitenţiar. Şi această datină încetă cu preotul penitenţiar şi în canoanele secolelor următoare nu se mai află.

Pentru treapta a treia a penitenţei erau prescrise în Liturghia veche diverse rugăciuni, care se citeau asupra penitenţilor. La această citire se binecuvântau penitenţii şi li se puneau mâinile. În timpul de după Patriarhul Nectarie nu vorbesc scriitorii bisericeşti de aceste ceremonii sau, deşi amintesc de ele, observă anume cum că ele nu mai sunt în uz. Aşijderea era în vechile Liturghii o formulă deosebită pentru scoaterea solemnă a penitenţilor din biserică, formulă pe care o pro­nunţa diaconul după Evanghelie, respectiv după cuvântarea ţinută de Episcop ori de preot şi în urma căreia penitenţii ieşeau din biserică. Şi această formulă se omise curând sau, dacă se păstră chiar pe ici colo, nu însemna mai mult decât o simplă amintire de disciplina cea veche a penitenţei.

Fiecare creştin avea îndatorirea a arăta la forul penitenţial păcatele altora, de care avea ştire. Deci ţinea de îndatoririle preotului penitenţiar a face cercetare despre păcatele arătate şi pe cei vinovaţi a-i supune certării. Preotul penitenţiar avea a veghea asupra moralităţii creştinilor care ţineau de cercul jurisdicţiei lui, a descoperi şi a certa acele păcate, care erau supuse penitenţei. Şi această instituţie se desfiinţă deîndată cu desfi­inţarea preotului penitenţiar.

Preotul penitenţiar supraveghea dimpreună cu diaconii pe penitenţii publici. Nici unui penitent nu-i era permis a lua parte la Sfintele Taine fără permisiunea preotului penitenţiar, mai-nainte de împlinirea epitimiilor şi a petrecerii timpului prestabilit în penitenţa publică. În genere preotul penitenţiar avea obligaţia a re­spinge de la primirea Sfintei Euharistii pe care nu-l afla vrednic. Şi această instituţie dispăru cu desfiinţarea preotului penitenţiar. Acuma se lăsa în seama fiecăruia a împlini canonul pre­scris de preot la mărturisirea secretă şi a păşi la primirea Sfintelor Taine sau nu. Aceasta e ceea ce exprimă Socrate şi Sozomen cu cuvintele: „Ca fiecare să păşească la împărtăşire cu Sfintele Taine după conştiinţa sa”.

De acuma înainte administrarea Tainei pocăinţei trecu la preoţi şi se efectua prin mărturisirea secretă a păcatelor. La această [Taină] trebuia penitentul să-şi descopere preotului toate alunecările şi, fiind mărturisirea necurată ori nedeplină, o întregea preotul prin întrebări. Deci urma iertarea sau dezlegarea de păcate ori oprirea de la Sfânta Euharistie şi anume pe un timp mai scurt sau mai îndelungat, adică după măsura păcatelor şi a felului căinţei păcătosului şi alte epitimii conforme prescrierilor canoanelor şi referinţelor penitenţilor.

Preoţii după împrejurări mai puteau modera epitimiile canonice faţă cu penitenţi, ceea ce adeseori va fi fost inevitabil. Sf. Ioan Hrisostom recomandă la impunerea epitimiilor blândeţe, stabilind principiul că îndurarea e de preferat severităţii. În omilia 43 la Matei zice el:

Precum junele, pe ale cărui umere se pune o greutate ce nu o poate purta e necesar a arunca greu­tatea sau a se doborî de apăsarea ei, aşa şi omul căruia îi impui o sarcină grea de penitenţă e necesar a respinge canonul tău, ori dacă-l va primi, neputându-l purta, se va enerva şi va păcătui mai mult… Dacă rătăcim, impunând canoane blânde, nu e atunci mai bine a da seamă de îndurare, decât de severitate? Dacă părintele e mărinimos, economul poate să fie avar? Dacă Dumnezeu e bun, preotul poate să fie sever?”

În acest înţeles se pronunţă Sf. Ioan mai adeseori, întonând că la căinţă nu se ia[u] în considerare numai faptele externe, ci mai ales schim­barea cugetului şi îndreptarea vieţii, nu aşa timpul, ci seriozitatea şi zelul şi că Dumnezeu lesne şi repede îi dă iertare păcătosului ce se căieşte şi se îndreaptă de păcatul său[44]. În conformitate cu acestea erau primiţi păcătoşii la căinţă, respectiv la mărturisirea păca­telor orişicând simţeau trebuinţa şi se îndemnau la dânsa. Sf. Ioan Hrisostom zice: „Dacă păcătuieşte cineva din nou, să facă din nou căinţă. Şi, de câte ori păcătuieşte cineva, să meargă la el şi el îl va vindeca”[45]. Pentru această învăţătură şi pentru blândeţea sa faţă cu penitenţi Hrisostom fu atacat nu numai de schismatici, dar şi de ortodocşi. La sinodul ţinut sub preşedinţia lui Teofil, Patriarhul din Alexandria, el fu acuzat între altele şi de aceea că el pe păcătoşi îi seduce la siguranţă falsă şi favorizează păcătuirea. Dar, deşi disciplina penitenţială în secolele următoare deveni mai blândă faţă de cea a secolelor de mai-nainte, totuşi ea era încă destul de aspră, ceea ce vom vedea mai la vale din cărţile Sfinţilor Părinţi şi din practica ulterioară a Bisericii.

Schimbările făcute în Biserica răsăriteană nu avură nici o influenţă asupra disciplinei penitenţiale în Biserica apuseană. Aici instituţiile împreunate cu penitenţa publică, şi anume cele patru trepte ale penitenţei, se introduseră ceva mai târziu decât în Biserica răsăriteană, dar ele chiar rămaseră în vigoare până mai târziu decât în Biserică Răsări­tului. Numai treapta a treia a căderii dimpreună cu ritul penitenţial solemn, precum punerea mâinilor asupra penitenţilor şi scoaterea lor din biserică, se pare să fi ieşit curând din uz şi în Biserica apuseană. Cel puţin după secolul al V-lea nu se află urme sigure că ar mai fi existat.

Din acest timp era în Biserica apuseană principiul general că pentru păcate publice trebuia să se impună şi să se facă penitenţă publică, iar pentru păcate secrete penitenţă secretă. Primirea solemnă la penitenţa publică bisericească se făcea în Biserica apuseană în ziua întâi a patruzecimii, în Mercuria cenuşii. În această zi trebuiau toţi cei ce se supuneau la penitenţă publică să se apropie de uşa bisericii desculţi şi în veşminte de penitenţă. […] Tot timpul patruzecimii de la Mercuria cenuşii până la Joia cea mare trebuiau penitenţii să se supună la exerciţii de căinţă şi anume la postiri şi abstinenţe aspre. Dar, afară de patruzecimea înainte de Paşti, mai erau încă două patruzecimi, una înainte Naşterea Mântuitorului şi alta după Pogorârea Duhului Sfânt sau înaintea sărbătorii Sf. Ioan Botezătorul; şi, pe lângă aceste patruzecimi mai erau zile de postire şi de abstinenţă peste tot anul Lunea, Miercuri şi Vineri, la care mai târziu s-a adăugat şi Sâmbăta.[…]

Întru pedepsirea păcătoşilor publici după canoanele bisericeşti nu numai că aveau Episcopii de la puterea lumească deplină libertate, ci aceasta încă îi sprijinea în executarea sentinţelor lor. Epis­copii urmăreau şi cercetau alunecările publice contra moralităţii şi impuneau pedepse bisericeşti canonice; iar creştinii erau obligaţi, având ştire de păcatele altora, a face arătare către Episcop. Pentru această jurisdicţie asupra păcatelor publice se forma un institut anumit, forul sau tribunalul Sinodului. Acest institut şi procedura lui n-avea caracter sacramental, ci era numai un tribunal de inchiziţie cu scopul de a-i afla pe călcătorii de lege şi a-i condamna la penitenţa canonică. Aceste tribunale sinodale le exercitau Episcopii la vizitele anuale în  parohii.[…] Păcătoşii dovediţi vinovaţi, în caz de nesupunere, erau siliţi la împlinirea pedepselor bisericeşti, la care erau condamnaţi. Pe cei rezistenţi îi lovea pedeapsa excomunicării, pedeapsă teribilă în timpurile acelea. Cel excomunicat era părăsit de toţi oamenii, pierdea toate drepturile civile şi dreptul de a servi într-un serviciu public. Dregătoria civilă putea să-i ia şi averea şi, dacă chiar şi aşa nu se supunea la penitenţa publică, atunci era persecutat din partea puterii civile cu măsuri ulterioare până ce se supu­nea sentinţei tribunalului episcopal. Comiţii erau obligaţi a sili pe cei leneşi şi pe cei rezistenţi la împlinirea sentinţelor Episcopului. Carol cel Mare emise în anul 800 o lege deosebită: De honore et adjutoriu Episcopis praestando a Comitibus et aliis judicibus.

Adeseori zăcea chiar în interesul călcătorilor de lege, fără amânare şi de bună voie, a se supune penitenţei publice, căci ei în acest caz se aflau sub scutul şi apărarea Bisericii, penitenţa publică garantându-le siguranţa personală şi a averii.

[…] Fiind cineva în bănuială pentru un păcat greu şi nemărturisindu-l sau neputându-se dovedi prin martori, i se aplicau în acest timp nişte mijloace de purificare, calculate pe trădarea conştiinţei rele şi pe puterea religiei. Cele mai însemnate mijloace de purificare sau judecăţi dumnezeieşti, or­dalia, erau următoarele: 1) Judecata sau penitenţa la cruce, judicium ad crucem, poenitentia ad crucem; 2) Judecata prin foc sau prin apă, prin fier fierbinte, prin apă fierbinte sau rece, probatio per ferrum candens, calidam vel frigidam aquam, numită şi simplu judicium ferri, judicium aquae, judicium Dei; 3) Judecata Duhului Sfânt sau prin primirea Sfintei Euharistii, judicium Spiritiis Sancti sau per Sanctam Eucharistiam sau prin primirea pâinii binecuvântate şi a brânzei, judicium buccellae; 4) Judecata prin duel, judicium Batalae vel duelli.

[…] Aşijderea susţine Biserica apuseană până în ziua de astăzi că păcătosul, după iertarea vinei păcatelor, trebuie să capete şi indulgenţă sau iertare pentru pedepsele temporale ale păcatelor, de unde s-a dezvoltat o teorie care a făcut multă tulburare într-însa şi în urmă a fost şi cauză la despărţirea unei părţi însemnate a ei.

III. Rânduiala liturgică a Mărturisirii

După schimbările făcute în disciplina penitenţială a Bisericii răsăritene de Patriarhul Nectarie şi după trecerea administraţiei mărturisirii secrete a păcatelor la preoţi, care în această afacere aveau să ia în considerare şi referinţele deosebite ale creştinilor, erau numaidecât de lipsă îndreptare şi rânduiri autoritative noi pentru administrarea acestei Taine. ioan-postitorulCel dintâi Sfânt Părinte care a satisfăcut această lipsă a fost Sfântul Ioan Postitorul, de la anul 585 până la anul 596 Patriarh al scaunului din Constantinopol, un bărbat care s-a arătat în Biserică cu virtuţi înalte. El a compus o carte în care prescrie rânduiala liturgică la mărturisire şi modul păşirii preotului la aceasta. Cuprinsul ei scurt e următorul:

Având preotul a primi mărturisirea penitentului, îl pune în faţa altarului şi, după psalmul 6, 24, 50, 31. 69 şi 101 şi după cântarea unor tropare, citeşte rugăciunea: Doamne Dumnezeul nostru, Care eşti Părintele tuturor, Domnul, Care vezi toate şi celor ce se întorc la Tine prin căinţă de păcatele lor le ierţi cu bunătate şi cu dragoste etc.

Deci îl pune pe penitent ca să facă trei închinăciuni şi face şi el însuşi şi, după ce s-a sculat, îi vorbeşte următoarele: Iată, fiule duhovnicesc, mărturisirea ta nu o primesc eu, nici nu-ţi dau eu dezlegare de păcatele tale, ci Dumnezeu primeşte mărturisirea păcatelor tale şi prin gura noastră dă iertare, precum Însuşi prin gura Sa a mărturisit, zicând în îndurarea Sa cea mare şi nemăr­ginită: Oricâte veţi lega sau dezlega pe pământ vor fi le­gate sau dezlegate şi în cer. Descopere aşadar şi declară înaintea sfinţilor îngeri cum că toate câte le-ai făcut în ascuns le vei mărturisi ca şi lui Dumnezeu, cel ce cunoaşte cele ascunse ale inimii şi El, cel ce cunoaşte cele ascunse, va şterge toate câte le-ai descoperit. Nu întârzia, nici nu te ruşina a mărturisi înaintea lui Dumnezeu şi a sfinţilor îngeri. Deşi ţi-ar părea lucru ruşinos şi defăimător a-ţi descoperi faptele cele ruşinoase şi defăimătoare, totuşi fii convins că prin ruşinea prezentă vei scăpa de cea viitoare şi că prin ascultarea mâncatelor te vei face vrednic nu numai de îndurare, dar şi de cunună prin Hristos, Domnul nostru, Căruia să-I fie mărire în veci. Amin.

După aceea, dacă se mărturiseşte un bărbat, îl invită ca să-şi descopere capul, chiar de ar şi purta diademă. Nu însă dacă e femeie. Iar dacă e monah, îi cere ca să dea jos culionul; apoi să păşească înaintea altarului şi să zică: Mărturisesc Ţie, Părinte, Doamne al cerului şi al pământului, toate ascunzişurile inimii mele. Stând apoi cel ce se mărturiseşte într-o parte a intrării în altar la preotul, care stă lângă dânsul, îl întreabă cu faţă blândă şi voioasă mai întâi de felurile şi prilejurile, de diferenţa persoanelor cu care l-a făcut, de timpul petrecerii într-însul. Ori de l-a făcută înainte de vârsta de treizeci de ani sau după aceasta? Aşa se cuvine să fie întrebat cel ce se mărturiseşte şi de celelalte păcate şi anume de omorârea voluntară sau nevoluntară. Ori de a făcută el părinţilor oare care nedreptate? Ori de s-a împărtăşit după ce a băut sau a mâncat, ori de nu s-a întinat corporal în timpul patruzecimii, ori de nu e împreunat în căsătorie neiertată. Ori de n-a nedreptăţit pe cineva cu simbria? Ori de n-a vorbită de rău de cineva? Ori de n-a umblat cu vrăji sau farmece? Ori de nu e bântuit de erezie, de invidie sau de aducere aminte de rău asupra cuiva? Ori de n-a făcută jurământ strâmb ? Ori de n-a furat, n-a răpit cele străine? N-a înstrăinat cele ce i-au fost încredinţate? N-a mărturisit mărturie falsă? N-a vor­bit de rău de preoţi şi în scurt, de toate trebuie preotul să-l întrebe pe cel ce se mărturiseşte cu acurateţe şi, după ce va fi cercetat el toate şi va fi primit mărturisirea, să zică asupra celui ce se mărturiseşte, care va fi zăcând jos: Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos să te ierte pe tine de toate câte le-ai mărturisit nevredniciei mele în faţa Lui.

Aici mai urmează două formule de dezlegare şi mai multe rugăciuni şi apoi, sculându-se cel ce se mărturiseşte, îl învaţă preotul să se ferească pentru ca, prin neîngrijirea de dispoziţiile dumnezeieşti să nu recadă în cele rele pentru ca nu cumva să fie cele de pe urmă mai rele decât cele dintâi, ci să caute din răsputeri ca să împlinească dispoziţiile acestea şi să lucreze necontenit la mântuirea sa. Deci citeşte preotul câte o pericopă din profetul Iezechiel şi din Evanghelia lui Luca, cântă cântarea întreit-sfinţită şi nişte tropare şi, după acestea, şezând, zice: Fiule, ce voieşti să urmezi? Fiindcă epitimiile se împlinesc după puterile şi aplecarea celui ce le primeşte şi nu după proporţia păcatelor. Căci e potrivit ca cel ce a pă­cătuit puţin, dacă e cu inimă dispusă la căinţă, să capete epitimii grele ca să câştige nu numai iertarea păcatelor, ci şi cununa; însă cel ce a păcătuit mult, dacă e lax şi cu inimă nedispusă, să se pedepsească cu mai puţină severitate ca nu cumva, apăsat de greutatea pedepsei, să cadă cu duhul şi astfel să părăsească toate. Noi n-avem cerinţa a preface cele grele în uşoare şi a impune cele grele. Căci dulce e jugul lui Hristos şi uşoară sar­cina Lui. Deci trebuie preotul să judece cu dragoste şi cu înţe­lepciune diferenţa persoanelor, a locului, a ştiinţei şi a neştiinţei, urmând întru toate intenţiilor şi opiniilor Sfinţilor Părinţi. Căci aşa zice Sfântul Hrisostom: „Penitenţa nu se judecă după timp, ci după dispoziţia inimii. Ştiind, aşadar, acestea, să nu impunem epitimiile curat după canoane, ci după calitatea persoanei. În cele următoare arată Sfântul epitimiile cu privire la oprirea Euharistiei, la postire, la milostenie şi la rugăciune. În decursul acestei desfăşurări zice Sfântul: Felurile celor ce se mărturisesc sunt zece. Unul păcătuieşte puţin şi într-un mod şi-şi mărturiseşte păcatul de bună voie. Altul mai adeseori şi în multe moduri. Altul păcătuieşte după natură şi într-un mod, dar petrece în acest păcat chiar până la bătrâneţe. Altul păcătuieşte contra naturii şi se reţine de păcat de frica lui Dumnezeu. Altul îşi mărturiseşte păcatul mai târziu, chiar poate înaintea morţii. Altul părăsind păcatul, şi-l mărturiseşte. Altul păcătuieşte până la mărturisire, dar după măr­turisire se fereşte de el. Altul îşi mărturiseşte păcatele, dar nu poate şi nu voieşte să se reţină de ele. Altul promite a se re­ţine de toate păcatele sale, dar de un fel de păcate nu se poate reţine. Alţii sunt care mărturisesc că au păcătuit fiind la poliţie sau fiind necesităţi sau de frică, sau de insolenţă, sau în alte felurite moduri. Toţi aceştia şi fiecare din ei se judecă după fiecare din cele zece moduri, în care au mărturisit, că au păcătuit. Cel ce se mărturiseşte trebuie să declare cu câte persoane a căzut, adică cu câte femei, şi aceasta trebuie să o facă şi femeile … Apoi trebuie întrebat cel ce se mărturiseşte despre starea per­soanelor, de sunt ele văduve, căsătorite, servitoare s.a., cât timp a petrecut în cutare păcat … (de a făcut păcatul înainte de vârsta de treizeci de ani sau după vârsta aceasta, de l-a isprăvit odată sau de două ori sau de trei ori, sau mai adeseori; de a părăsit păcatul sau l-a făcut până la bătrâneţe şi poate până în ziua mărturisiri). Fiind cel ce se mărturiseşte întrebat cum se cuvine despre toate felurile păcatelor, să treacă preotul la judecarea puterilor celui ce se mărturiseşte, mai ales a părerii de rău, a umilinţei, a lacrimilor lui, a milosteniei ce mărturiseşte că o poate da. După aceea să considere preotul zelul credinţei şi intenţia celui ce se mărturiseşte şi să-i impună epitimia.

Cât despre Euharistie, cel ce se mărturiseşte să fie oprit a o primi un timp determinat şi apoi să i se dea voie. Pentru fiecare păcat se fixează în special oprirea de la Euharistie după următoarele norme: Câte păcate s-au făcută înainte de vârsta de treizeci de ani de bărbaţi ori de femei să se ierte lesne şi repede, aşa că oprirea de la Euharistie să se mărginească la doi sau la trei ani, afară de cazul vreunui omor sau unei mari amestecări de sânge, adică al unui incest. Epitimiile acelora ce au trecut însă de treizeci de ani să se extindă la trei ori patru ani. La un omor sau la mai multe ori la un incest din cele mai mari să se extindă opri­rea de la Euharistie până la doisprezece, ba chiar până la cincisprezece ani. Iar dacă a păcătuit cineva contra naturii, să se certe cu un an sau cu peste un an de zile. Dacă a făcut femeile felurite omoruri (la concepţie de prunci) şi farmece ori au lu­crat unele contra naturii să se certe cu opt până la zece ani.

Cel mai mare dintre toate păcatele e cuminecarea cu nevrednicie. Pentru aceea este de întrebat cel ce se mărturiseşte, după mărturisirea tu­turor păcatelor, ori de s-a cuminecat cu nevrednicie şi, afirmând-o aceasta, să i se impună mai îndelungată oprire de la cuminecare.

Ce se atinge de mâncare, de băutură şi de rugăciuni, trebuie luat în vedere, cât poate purta în privinţa aceasta natura, puterea şi dispoziţia celui ce se mărturiseşte şi trebuie impusă epitimii mai uşoare, mai ales dacă declară cel ce se mărturiseşte că a părăsit păcatul îna­inte de mărturisire sau dacă promite că-l va părăsi după mărtu­risire. Căci mulţi, zice Sfântul, mărturisesc şi se întristează de păcatele lor, dar totuşi, împinşi de natură sau de judecată rea sufletească sau de obiceiul stricat, recad în păcat. Deci aceştia cu toţii să-şi mărturisească păcatele de câte ori vor fi căzut.

Iar împlinindu-şi epitimia, adică atâţia ani câţi a primită de la cel ce l-a legat, să nu se împărtăşească până când nu vor înceta a păcătui…

Cei ce n-au voie a lua parte la Liturghie, să iasă din bise­rică odată cu catehumenii şi să stea în nartică sau în pridvorul de mijloc al bisericii; însă la vecernie, la utrenie şi la alte lucrări dumnezeieşti le este îngăduit a sta în biserică unde vor voi. Iar în ziua Naşterii lui Hristos, la Epifanie, în cele trei zile ale Paştilor, în joia mare, în Sâmbăta mare, la Duminica mare şi la serbarea pomenirii Sfinţilor Apostoli poate peni­tentul, dacă va voi, să bea apă sfinţită de la Epifanie şi aşa în aceste zile se poate uşura penitenţa. Monahilor în zilele acestea li se permite a mânca brânză şi ouă, iar altora şi carne.

Tot de la Ioan postitorul se află şi o cuvântare despre mărturisire şi căinţă, ce se pare că a fost ţinută de dânsul în bi­serică poporului. Cuprinsul ei este analog cu cel din cartea expusă, dând Patriarhul instrucţiune nu numai celor ce se mărturisesc cum să-şi mărturisească păcatele, dar şi preoţilor cum să primească mărturisirea, ce epitimie să impună ş.a., repetându-se în privinţa aceasta cele din cartea expusă.

Afară de cărţile numite e şi o carte canonică, ce se scrie a Sfântului Ioan Postnicul, cuprinzând treizeci şi cinci de canoane mai ales penitenţiale şi servind preoţilor duhovnici de îndreptare pentru impunerea epitimiilor la mărturisirea păcatelor.[…]

Tot în Pidalion se aduc din alt manuscris şi alte canonisiri ale Sfântului Ioan Postnicul pentru păcatele incestului şi ale necurăţiei, în care se opreşte împărtăşire până la doisprezece ani.

De asemeni prescripte dă în Canonarul său sau în partea sa penitenţială şi Ioan monahul şi diaconul, care se dă de învăţăcel al Sfântului Vasile cel Mare, dar e mai probabil că a fost contemporan al Sfântul Ioan Postnicul. Şi aici se impune epitimie de trei, patru, cinci, şase până la doisprezece ani. Totuşi zice autorul că preotul trebuie să considere tinereţile, bătrâneţile, puterile şi slăbiciunile, diferinţa locului şi modul în care s-a făcut păcatul; ori de l-a făcut cineva din impuls propriu sau a fost sedus de alţii, ori de l-a făcut cu premeditare sau din întâmplare, ori în ameţeală, ori la cererea altuia, ori din frică, ori din lipsă, ori din alte oarecare cauze. Preotul să ia în considerare persoana, timpul, locul, slăbiciunea şi apoi să impună epitimia. Aşijderea să cerce şi să ia în privire părerea de rău, ruşinea, tulburarea inimii, întristarea, precum şi nebăgarea de seamă, imprudenţa, mândria. Toate acelea trebuie să le cerce preotul şi apoi să impună epitimia.

În secolul al IX-lea a scris Sfântul Nichifor Mărturisitorul, Patriarhul Constantinopolului, între canoanele sale, ce sunt primite în Pidalion, şi trei canoane penitenţiale şi anume canonul 27, 28 şi 29. Canonul 27 sună: Se cuvine părintele duhovnic să-i oprească de la dumnezeiasca împărtăşire pe cei ce mărturisesc păcate ascunse, însă să-i lase să intre înăuntru în biserică şi să nu arate păcatele lor, ci să-i sfătuiască cu blândeţe să rămână întru pocăinţă şi în rugăciuni şi să iconomisească canonisirile ce i se cuvin fiecăruia după alegerea sa. Canonul 28 sună: Preacurvarul şi cei ce păcătuiesc cu dobitoace şi ucigaşii şi alţii de acest fel, de-şi vor mărturisi păcatul ce l-au făcut de bună voie, fiind ascuns de cei mulţi, se opresc de dumnezeiasca împărtăşire şi primesc ca­nonul păcatelor lor. Intrând însă în biserică, să stea până la rugăciunea celor ce se catehizează şi apoi să iasă. Iar de sunt arătate păcatele lor la alţii, atunci se canonisesc după legile bisericeşti, adică nu intră în biserică, ci stau cu ceata celor ce se tânguiesc afară de uşa bisericii şi cu aceia ce ascultă în portic. Can. 29 sună: Dacă vreun om lumesc cu voia sa îşi va măr­turisi păcatele sale, părintele duhovnic poate să-i facă lui iconomie. Prescriptele penitenţiale ale Sfântul Ioan postnicul deveniră în Biserică norme pentru toate timpurile următoare, deşi nu rămaseră fără de atacuri şi fără de defăimări. Blândeţea şi libertatea ce i se per­mit părintelui duhovnic la impunerea epitimiilor se pare să nu fi fost în deplin acord cu vederile de rând ale contemporanilor şi ale succesorilor lui. El însuşi recunoaşte aceasta, căci scrie la capătul cărţii sale, în care prescrie rânduială liturgică la mărturisire, următoarele: „Eu ştiu bine că pentru această iconomie prea lină şi indulgentă voi fi judecat de Dumnezeu, Judecătorul nostru comun, dar îmi e mai bine a fi judecat pentru astfel de lucruri decât a fi lăudat ca unul ce păşeşte neomeneşte şi aspru”.

La întrebarea unor monahi ori de se cuvine a canonisi pe cei ce se pocăiesc după canoanele postitorului, răspunde Sinodul din Constantinopol din 1081, fiind Nicolae Patriarh al acestui scaun: Canonica (carte) aceasta, fiindcă întrebuinţează mult pogorământ, a pierdut pe mulţi. Pentru aceasta cel ce are cunoştinţa binelui şi nu-l păzeşte, trebuie să se îndrepte. La această dezaprobare va fi dus însă abuzul, care-l vor fi făcut o seamă de preoţi de puterea ce le-a fost dată; dar principiul însuşi că la aplicarea epitimiilor bisericeşti trebuie considerate puterile, referinţele speciale şi dispoziţia duhovnicească a penitentului, fără toată îndoiala e raţională şi avea în Biserică valoare timp îndelungat. Acest prin­cipiu în purtarea preoţilor faţă de penitenţi îl susţinură şi alţi Părinţi ai Bisericii. Aşa scrie Teodor Studitul: Medicul ia în con­siderare puterile duhovniceşti şi corporale, calitatea persoanei, a tim­pului, datinile, aplecările şi slăbiciunea şi după acestea compune şi întrebuinţează mijloacele de vindecare, înmulţind ori împuţinând măsura lor, precum determinară şi Sfinţii noştri Părinţi[46].

Cum are să se poarte preotul, mărturisind, şi ce are să ia în considerare când dă epitimiile şi în genere administrând pe­nitenţa, prescrie canonul 102 al Sinodului al 6 Ecumenic din anul 692, care sună astfel: Trebuie dar cel ce a luat de la Dumnezeu stăpânire a dezlega şi a lega să ia aminte felurimea păcatului şi gătirea către întoarcere a celui ce a păcătuit şi aşa să aducă vindecare bolii lui potrivită. Ca nu cumva trecând cu vederea măsura cuvenită la unii sau la alţii, să nu aducă mântuire bolna­vului. Că nu e simplă boala păcatului, ci de multe feluri şi multe odrasle de vătămare odrăslesc, din care răul mult se revarsă şi sporeşte înainte până să stea împotriva puterii celui ce vindecă. Drept aceea cel ce se arată ştiutor de doctoria cea întru Duhul, mai întâi se cade să cerceteze dispoziţia celui ce a păcătuit şi, de se înduplecă spre sănătate, sau dimpotrivă prin chipurile sale cheamă asupra sa boala, să privească în ce chip poartă grijă de întoarcerea sa în timpul pocăinţei. Şi de nu stă împotriva doctorului şi de nu creşte rana sufletului prin aducerea leacurilor celor ce se pun asupra ei şi aşa milostivirea să o măsoare după vrednicie. Că tot cuvântul lui Dumnezeu şi celui ce i s-a încredinţat cârmuire păstorească este a întoarce oaia cea rătăcită şi de şarpe rănită a o tămădui. Şi nici către prăpastia deznădăjduirii a o împinge, nici frâiele a le slăbi spre abaterea şi defăimarea vieţii. Ci cu un chip numaidecât ori prin doctoriile cele mai aspre şi pietroase ori prin cele mai moi şi mai blânde să stea împotriva patimii şi să se nevoiască spre închiderea rănii, cercând modurile pocăinţei şi înţelepţeşte iconomisind pe omul cel chemat la strălucirea cea de sus. Deci amândouă se cuvine a le şti şi noi, şi cele ale scumpătăţii şi cele ale datinii. Şi a urma la cei ce nu primesc mărginirea, cu chipul cel pierdut, precum ne învaţă sfinţitul Vasile.

Prescriptele canonului citat rămaseră în Biserica ortodoxă regulă şi normă la administrarea Sfintei Taine a pocăinţei până în ziua de astăzi. Preotul primeşte mărturisirea păcatelor şi această putere o ia el de la Episcopul diecezan prin scrisoare, ba chiar şi prin hirotesie. Iar mărturisirea însăşi se face în modul următor:

După începutul îndătinată zice preotul psalmul 50, apoi troparele: Miluieşte-ne pe noi, Doamne, miluieşte-ne pe noi ş.m.d. Doamne, miluieşte-ne pe noi, că întru Tine am nădăjduit s.m.d. Uşa îndurării deschide-ne nouă, binecuvântată Născătoare de Dumnezeu. Deci citeşte preotul rugăciunile de iertare: Dumnezeule Mântuitorul nostru, care prin prorocul tău Natan ai dăruit lui David, ce s-a pocăit, iertare pentru păcatele lui ş.m.d. Doamne, Iisuse Hristoase, Fiule al lui Dumnezeu celui viu ş.m.d. Apoi aşezându-se preotul în scaun, – având cu privire la acest oficiu numirea de părinte duhovnic ori pe scurt Duhovnic, – zice cu faţă veselă către cel ce-şi mărturiseşte păcatele : Iată, fiule, Hristos stă nevăzut, primind mărturisirea ta cea cu umilinţă. Deci nu te ru­şina, nici te teme, nici să ascunzi de mine nimic din cele ce ai făcut, ci ne-ndoit toate mi le spune fără sfială ca să iei iertare de la Domnul nostru Iisus Hristos. Iată şi sfânta lui icoană e-naintea noastră şi eu numai cât sunt martor ca să mărturisesc înaintea Lui toate câte mi le vei spune mie. Iar de vei ascunde de mine ceva, vei avea îndoite păcate. Socoteşte dar, deoarece ai venit la doctor, să nu mergi nevindecat.

Deci îşi mărturiseşte penitentul păcatele, iar Duhovnicul întregeşte şi împlineşte mărturisirea cu întrebările necesare. Aceste întrebări sunt după Euhologiu următoarele:

Crezi cu adevărat în Sfânta şi de viaţă făcătoare Treime? Iar cel ce se mărturiseşte răspunde :

Cred întru unul Dumnezeu, Tatăl, şi întru unul Fiul lui Dumnezeu, Care S-a născut din Tatăl, şi întru unul Duhul Sfânt, Care purcede de la Tatăl, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită.

Crezi că soborniceasca şi apostolica Biserică e plantată şi crescută la răsărit şi de la răsărit e semănată peste toată lumea sau te îndoieşti de oarecare poruncă sau învăţătură de-ale ei?

Şi, dacă crede cel ce se mărturiseşte drept şi nu se îndoieşte de învăţăturile Bisericii, să-i pună Duhovnicul să zică simbolul cre­dinţei. Neştiind cel ce se mărturiseşte carte, să-l înveţe a zice: Cred întru una sfântă, sobornicească şi apostolică Biserică a Răsăritului, care stă din început întru toate dogmele ei neclintită şi nemişcată.

Cred că sfântul botez, care se face prin darul Sfântului Duh, nu numai că făptuieşte iertarea păcatelor celor strămoşeşti, ci că mai dă celui botezat tărie şi putere a nu mai păcătuiTaina spovedaniei după aceea şi mai ales nădejde în viaţa de veci.

Cred şi mărturisesc un sfânt botez, care se face prin darul Sfântului şi de viaţă făcătorului Duh ş.m.d.

Nu cumva eşti eretic sau despărţit de Biserica Răsăritului; sau te-ai unit cu ereticii cercetând capiştile lor, ascultând învăţătura lor sau citind cărţile lor?

N-ai mărturisit strâmb, n-ai călcat vreo făgăduinţă, cu care te-ai făgăduit lui Dumnezeu, sau n-ai socotit minciună Scripturile dumnezeieşti? Nu ţi-ai stricat fecioria ta cu malahia, o faci şi acum? N-ai curvit cu niscaiva femei şi ce faţă a fost, parte bisericească sau mirenească, cu bărbat sau fără bărbat? N-ai căzut cu cineva din rudenii sau cu cumătra ta? N-ai făcut sodomie tu cu altul sau altul cu tine? … N-ai umblat cu femeie de altă limbă sau cu femeia ta peste fire sau cu vreun fel de dobitoc? Nu cumva ai ucis pe vreun om cu voie sau fără voie? N-ai furat ceva şi ai jurat cum că nu ştii sau altul a făcut şi tu ai ascuns furtişagul? Nu te-ai bătut cu cineva şi cum, cu voie sau fără de voie? Nu i-ai dat pe cineva pe mâinile celor mari cu vreun fel de pâră dreaptă sau strâmbă spre vreun folos al tău sau din pizmă? N-ai făcut cuiva asuprire, voind să cumperi moşie, dobitoace sau odoare? …. N-ai adus vrăjitori la casa ta pentru ca să-ţi vrăjească sau n-ai vrăjit tu cuiva? … N-ai ocărit pe părinţii tăi sau pe preoţi sau pe călugări sau pe altul careva din oameni? N-ai duşmănie cu cineva? Sau de ai, împacă-te cu dânsul, că, de vei fi cu cineva în duşmănie, darurile tale la biserică şi rugăciunile tale şi orice vei face pentru Dumnezeu nu sunt primite. … N-ai mâncat Miercurea şi Vinerea carne sau brânză? Nu ai dat pe vreun om diavolului? N-ai hulit sau ai ocărât credinţa sau legea sau ai zis oare­care hulă sau ai blestemat pe vreun om? N-ai vorbit min­ciuni? N-ai jurat strâmb? Nu te-ai mândrit cu slavă deşartă? N-ai ştiut de vreo pagubă sau de furtişaguri şi n-ai voit să le vădeşti, ci ai tăcut, făcându-te şi tu părtaş? … N-ai ţiitoare sau, lăsând-o, acum prin scrisoare înnoieşti cu dânsa dragostea? … N-ai băut fără saţ şi îmbătându-te, ai bătut sau ai făcut văr­sare de sânge sau n-ai vărsat de beţie după ce te-ai împărtăşit? N-ai dat sfaturi rele aproapelui tău să fure sau să ascundă ce a furat sau să nu vădească pe alţi furi, să ucidă, să curvească sau să facă alte răutăţi în dauna şi spre ocara aproapelui lor? N-ai îndemnat pe careva tineri la sodomie sau la alte răutăţi şi te-ai însoţit cu dânşii? N-ai luat bani în datorie şi nu i-ai plătit sau n-ai luat de la alţii dobândă cât nu se cădea? N-ai pârât pe cineva şi din pâra ta i s-a întâmplat moarte sau pagubă mai multă decât era greşeala lui? Nu râzi de ologi, de orbi, de ciunţi şi de tot omul sărac, pe care Hristos îl numeşte frate? Îţi aduci aminte de părinţii tăi ca să-i pomeneşti la sfintele liturghii? N-ai hulit numele prea sfânt al lui Dumnezeu sau rosteşti asupra lui pentru vreo scârbă ? Nu crezi în visuri şi din părerea lor ai lăsat ajutorul lui Dumnezeu şi ai alergat la farmece sau la alte lucruri diavoleşti? Primeşti şi nu alungi îndată din inima ta gândurile cele rele şi păcătoase? … Îţi mărturiseşti păcatele de patru ori sau de trei ori sau măcar o dată pe an? Ţi-ai împlinit canonul cel dat de Duhovnic? … Nu eşti pizmătareţ şi neiubitor de oameni sau te sileşti în tot chipul şi pururea spre dauna şi răutatea lor? N-ai schimbat hotarele vreunei moşii sau n-ai îndemnat pe altul la aceasta?

Pe mărturisitorii ce se află în vreun oficiu, precum şi pe părinţii, stăpânii şi pe oamenii cu stare mai bună, pe lângă cele zise, să-i mai întrebe Duhovnicul, după referinţele lor speciale, încă şi de următoarele:

Spune-mi, judeci drept, fără de făţărie? Iei mită la judecată? Judeci curând sau laşi pe cel sărac de piere din lenevirea şi răutatea ta? N-ai asuprit pe vreun sărac cu vreun fel de năpăstuire şi nu i-ai luat ce a avut: casă, grădină, moşie sau odoare? Porţi grijă şi îndreptezi cu bună simţire slujba încredinţată nefăcând necazuri şi nedreptăţi unora şi altora? Chiverniseşti bine, precum îi place lui Dumnezeu, casa şi servitorii tăi? Nu cumva ţi-ai lăsată şi laşi şi acuma cinstea şi dragostea soţiei tale şi te porneşti cu poftă spre servitoarele ce le ai în casă? Înveţi pe fiii sau pe fiicele tale să urmeze poruncile bisericeşti? Nu sileşti pe cineva din supuşii tăi să dea bir sau să lucreze sărbătorile sau să lucreze mai mult decât e cu dreptul? Plătit-ai servitorilor şi lucrătorilor cu ziua simbria ce li se cuvine? N-ai luat ceva din lăcomia cu de-a sila, fără să întorci? N-ai avut ştire de greutăţile ce vor să vină de la cei mari asupra oamenilor şi nu te-ai silit cu cuvântul după putinţă a ajuta poporului şi a opri pericolul? Te înduri de cei lipsiţi după putere? Mângâi pe cei întristaţi sau îi treci cu vederea pe cei supăraţi? Cercetezi bolnavii şi pe cei învăluiţi de multe necazuri? Te înduri de cei închişi şi mai ales de văduvele sărace şi neputincioase şi de copiii săraci? Nu treci cu vederea pe cel ce te roagă de ajutor? N-a rămas săracul năcăjit şi nedreptăţit din lenevirea şi nebăgarea ta de seamă, pentru că nu te-ai silit să-i faci jude­cată? N-ai supărat bisericile cu vreun fel de supărare? … N-ai judecat cu nedreptate pentru mită sau pentru răutate? … N-ai stat împotriva Bisericii sau n-ai ascultat pe Arhiereul tău întru toate câte te-a învăţat spre folos? Nu te-ai certat cu Arhiereul sau cu preotul tău fără să iei iertare de la dânşii? N-ai făcut sau nu faci ceva împotriva Bisericii şi a canoanelor Sfinţilor Părinţi?

Femeile ce-şi mărturisesc păcatele să se întrebe, unde ar fi de trebuinţă şi cu rezervele necesare şi de următoarele:

Nu cumva ai băut buruieni ca să nu faci copii sau ca să lepezi copiii; sau, fiind grea, n-ai umblat cumva fără rânduială ridicând ceva sau făcând ceva ce a cauzat naşterea pruncului fără timp, mort? … N-ai vrăjit ca să ştii cât vei trăi sau câţi copii vei naşte, sau să ştii ceva din cele necunoscute? N-ai călcat porunca curăţiei de fată mare sau când ai fost logodită, sau fiind măritată, n-ai călcat această poruncă cu alt băr­bat, sau făcând malahie sau sodomie? N-ai furat ceva de la bărbatul tău în dauna lui? … N-ai îndemnat pe altă femeie la lucru de ruşine? … N-ai purtat nişte minciuni cu care poate ai învrăjbit pe nişte oameni? … Nu cumva intri sulimenită în biserică, smintind pe mulţi creştini şi nu cumva vorbeşti în biserică? Nu cumva joci şi râzi fără seamă şi fără socoteală şi umbli din casă în casă fără de treabă şi gura ţi-o porneşti din cale afară la multe feluri de vorbe netrebnice? Porţi cinstea bărba­tului tău precum se cuvine sau îl ocărăşti sau de multă mândrie îl faci să cheltuiască pe îmbrăcăminte sau pe alte lucruri mai mult decât poate? Nu cumva îl porneşti la mânie asupra aproapelui tău? … Nu cumva, făgăduind bărbatul tău să dea ceva la biserică ori milostenie la săraci ori voind să facă alte fapte bune, l-ai oprit? Nu cumva din lenevire nu porţi grijă de casă cum trebuie?

Astfel se întreabă penitentul, însă nu se întreabă fiecare despre toate păcatele acestea, ci numai despre acelea ce socoate duhovnicul că le va fi comis penitentul după referinţele vârstei, sexului şi ale culturii sale.

Aşa îşi formează duhovnicul judecata despre starea morală a penitentului şi de e vrednic de dezlegare. Duhovnicul judecă adică mărimea şi greutatea păcatelor mărturisite, datoriile ce urmează pentru penitent din păcat şi dispoziţia lui, adică părerea lui de rău şi intenţia de a se feri de păcate. Dispoziţia e de mare importanţă, căci de la existenţa ori lipsa ei depinde dezlegarea ori nedezlegarea penitentului la mărturisire.

Deci îi dă duhovnicul celui ce se mărturiseşte învăţătură după cali­tatea stării lui morale. Duhovnicul să-i arate izvoarele şi motivele păcatului dimpreună cu mijloacele care are să le aplice în lupta contra păcatului. El să-i descopere iluziile şi prejudecăţile ce l-au orbit ca să nu-şi cunoască starea sau ca să-şi socotească păcatele drept nişte păcate neînsemnate. Aşijderea să-i arate duhovnicul adevărurile religioase ce nu le cunoaşte sau nu le cunoaşte cum se cuvine, sau le ignoră. Mai departe să-i dea învăţătură despre datoriile stării şi despre modul cum să-şi îndrepte viaţa conform voii şi legii lui Dumnezeu. În fine, să-i spună cât de neapărat este dispoziţia la mărturisirea păcatelor şi să-i arate cum că fără părere de rău pentru păcatele comise şi fără de intenţie fermă de a se feri de ele mărturisirea păcatelor ar fi zădarnică şi chiar dezlegarea nu i-ar folosi nimic. Pentru aceea să-i zică la urmă între altele şi aceasta: Iată de acuma eşti dator a te feri de toate acestea, deoarece te-ai botezat cu al doilea botez după rânduiala tainelor creştine. Pune aşadar gând bun la Dumnezeu, Cel ce-ţi poate ajuta şi te fereşte mai vârtos ca să nu te mai întorci la păcatele ce le-ai făcut până acum ca să nu fii de râsul şi de bat­jocura diavolului şi a lumii; căci păcatele nu aduc creştinilor nici un folos, ci mai ales îi aduc neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de scârbe în lumea aceasta, iar în cealaltă osândă veşnică şi munca iadului ş. m. d.

Deci citeşte duhovnicul rugăciune: Doamne Dumnezeule, cel ce eşti mântuirea robilor tăi, Îndurate şi Îndelung-răbdătorule ş. m. d., zice ectenia: Cu pace Domnului să ne rugăm ş. m. d. şi face finalul. După aceea dezleagă pe penitent, pronunţând formula: Domnul şi Dumnezeul nostru Iisus Hristos, cu harul şi cu îndurările iubirii Sale de oameni, să te ierte pe tine, fiule (cutare), şi eu nevrednicul preot şi duhovnic cu puterea ce-mi e dată mie, te iert şi te dezleg de toate păcatele tale, în numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh. Amin. La cuvintele ultime ale formulei de dezlegare face duhovnicul cu mâna cruce pe capul penitentului şi apoi zice: Cuvine-se cu adevărat a te ferici ş. m. d.

În privinţa dezlegării se observă următoarele principii. Dezlegarea i se dă penitentului celui capabil şi vrednic sau dispus ori aplecat la căinţă şi i se opreşte penitentului celui incapabil şi ne­vrednic sau nedispus ori neaplecat la căinţă; iar penitentului a cărui dispoziţie e dubioasă i se amână dezlegarea. Simeon al Tesalonicului zice:

„Mărturisirea deplină a păcatelor şi sfărmarea inimii din suflet şi umilinţa şi părăsirea cea adevărată a faptelor celor rele şi a păcatelor urându-le din inimă şi fugind de dânsele, şi aplecarea către lucrurile pocăinţei cu post şi cu milostenie sunt prea bune şi le învaţă Părinţii. Şi să primeşti pe unul ca acesta cu dragoste. Însă cearcă şi de vei pricepe cum că se căieşte cu adevărat şi va cere oarecare scurtare a canonului pentru căinţă, n-ai oprire la aceasta. Căci toată socotinţa e ca să se căiască şi de nu ai îndrăzni la aceasta, poţi afla exemple şi de la Sfinţii Pă­rinţi, adică canon după măsura aplecării. Iar de e cineva îndoit cu cugetul şi numai cu cuvântul arată întoarcere, iar nu şi cu fapta, şi nu numai că nu are aplecare a face vreo bunătate, ci e gata a se şi întoarce la a sa vărsătură şi ca şi cum ar râde de cele sfinte, sau de se şi arată atunci că are zel la căinţă, iar cât este pus la încercare de ceva, îndată s-ar afla cum că n-are nici o aplecare la căinţă, unul ca acesta să se depărteze de la tine ca să nu fii părtaş păcatelor străine, căci ne-am învăţat că nu trebuie a băga mirul în vasul noroiului nici mărgăritarul a-l arunca por­cilor, nici a da cele sfinte cânilor, care se arată cu dragoste către stăpânul, dar sunt necuraţi, mâncători de sânge şi răpitori. Însă nici aceştia nu se cade a-i duce la disperare, nici a înfrunta pe cineva, ci a-i primi şi a-i cerceta, precum am zis, şi a le aduce aminte şi a-i îndemna la pocăinţă şi a-i îngădui pururea ca să ajungă a se căi deoarece până la sfârşit e speranţă, iar nu a-i învrednici Sfintelor Taine aşa îndată, ca să nu fie spre osândire lor şi celor ce le dau fără socoteală”[47].

Dezlegarea se opreşte penitenţilor nedestoinici şi nevrednici sau nedispuşi la căinţă, căci a dezlega pe unii ca aceştia e tot atâta cât a necinsti Sfintele Taine, a-l adormi pe cel păcătos în siguranţă falsă, a-i alina mustrările conştiinţei, a-l preda morţii celei veşnice, a abuza de puterea ce o are duhovnicul, a se face părtaş de păcate străine. Sfântul Ioan Hrisostom zice despre admiterea celor nevrednici la Sfânta Euharistie următoarelele:

„Nici cel fără de omenie, nici cel crud şi neîndurat, nici cel cu totul necurat să nu se apropie aici. Acestea vi le spun atât vouă, celor ce vă cuminecaţi, cât şi vouă, celor ce, slujind, cuminecaţi. Căci e necesar a vă spune vouă aceasta ca cu mare scrupulozitate să împărţiţi Daru­rile acestea. Nu-i ioan-gura-de-aurmică pedeapsa ce vă aşteaptă pe voi, dacă pe păcătosul ce vi-i cunoscut îl lăsaţi să se apropie de cuminecătura mesei acesteia. Sângele lui se va cere din mâinile noastre. Fie duce, fie prefect ori chiar cel ce e încununat cu diademă, opreşte-l, dacă s-ar apropia cu nevrednicie; mai mare putere ai tu aici decât el. De ţi s-ar fi încredinţat ţie un izvor de apă limpede ca să-l păzeşti pentru turmă şi ai vedea că gura unei oi e plină de tină puturoasă, cu adevărată n-ai lăsa ca să o tulbure cu tina cea urâtă. Iar aici, deoarece ţi s-a încredinţat ţie nu apă, ci Sânge şi izvorul Duhului Sfânt, dacă ai vedea pe cineva apropiindu-se spurcat cu păcatul cel mai urât decât tina şi dacă ai îngădui şi nu l-ai opri, ce iertare câştigi? Pentru aceea v-a împodobit Dumnezeu cu această cinste pentru ca să deosebiţi acestea. Aceasta e vrednicia voastră, aceasta siguranţa, aceasta cununa voastră, dar nu aceea, ca să umblaţi prin biserică cu veşminte albe şi strălucite. Ci ai zice: De unde pot şti eu că e acesta sau că e acela? Nu vorbesc de cei necunoscuţi, ci de cei cunoscuţi. Să zică ceva mai înfricoşat: Nu e lucru atât de greu pentru energumeni ca pentru aceia de care vorbeşte Apostolul Pavel că calcă pe Hristos şi Sângele legii Lui îl consideră sânge spurcat şi batjocoresc darurile Duhului. Mult mai rău decât energumenul e cel ce a păcătuit şi se aproprie. Energumenii, deoarece se chinuie de cel viclean, nu vor fi pedepsiţi pentru aceea; aceştia însă, dacă se apropie cu nevrednicie, vor fi predaţi pedepsei veşnice. Pentru aceea să oprim pe toţi câţi îi vedem apropiindu-se cu nevrednicie. Nimeni să nu se împărtăşească dintre aceia ce nu sunt ucenici. Nici unul, pre­cum Iuda, să nu ia Pâine ca să nu sufere relele lui Iuda. Este Trupul Lui Hristos… Deci ia aminte tu, care eşti săvârşitorul Tainelor, ca să nu mânii pe Domnul… ca nu în locul Pâinii să dai sabie. Dar, dacă acela se va apropia din neştiinţă, opreşte-l, nu te teme. Teme-te de Dumnezeu, iar nu de om! Că, dacă te-ai teme de om, chiar de dânsul ai să fii baţjocorit, iar dacă te vei teme de Dumnezeu, atunci ai să fii cinstit şi de oameni. Iar dacă nu te încumeţi tu singur, adu-l la mine, că nu voi permite o cutezanţă ca aceasta. Mai bucuros voi să-mi pierd viaţa decât să dau Trup Domnului unui nevrednic şi mai bine voiesc să fie vărsat sângele meu decât să dau Sângele cel înfricoşat unuia ce nu e vrednic. Dacă, după multă cercetare nu l-ai cu­noaşte pe cel nevrednic, nu vei avea vină. Acestea am zis de cei cunoscuţi, căci, dacă îi vom îndrepta pe aceştia, atunci Dumnezeu repede ne va descoperi şi pe cei necunoscuţi; iar dacă îi vom lăsa pe cei cunoscuţi, atunci la ce ar avea Dumnezeu a ni-i mai face cunoscuţi pe alţii? Acestea le zic nu ca şi când am avea tot numai a mustra şi a opri, ci ca să îndreptăm şi să avem grijă de ei. Astfel pe Dumnezeu Îl vom face îndurat şi vom afla pe mulţi împărtăşindu-se cu vrednice şi aşa pentru îngrijirea şi sârguinţa pentru alţii vom primi plată mare”[48].

Dar penitentului nevrednic sau nedispus ori neaplecat la căinţă să nu i se oprească dezlegarea fără de cruţare, ci duhovnicul să năzuiască mai întâi a-l îndupleca la căinţă şi la îndreptare şi să-i oprească dezlegarea abia când nu i-ar urma aceasta şi peni­tentul n-ar voi a aplica mijloacele ce i le prescrie duhovnicul spre îndreptarea vieţii, n-ar voi să părăsească obiceiul cel rău, prilejul spre păcat, n-ar voi să restituie bunul străin s. a. Spre a-l în­dupleca pe penitent la căinţă, să-i arate duhovnicul starea lui cea tristă, urâciunea păcatului în general şi a celui comis în special, să arate cum că penitentul prin păcatul său a călcat împuternicirea lui Dumnezeu, că Dumnezeu împuternicirile Sale le-a dat numai spre binele nostru, că aşadar călcarea lor trebuie să ne ducă la pierzare; să arate că Dumnezeu, Judecătorul cel prea drept, ne va judeca oarecând după cum vom fi împlinit cerinţele Lui; să arate cum că Iisus Hristos, Mântuitorul nostru, pentru păcatele noastre a luat chip omenesc, că El mai ales pentru păca­tele noastre a murit pe cruce şi că păcatul stă în cea mai strânsă legătură cu patima şi moartea Lui cea amară. Prin aceste învăţături să-l aducă pe penitent la adevărată căinţă pentru ca el să întrebe în urmă din adâncul inimii: Ce am oare de făcut? Şi acum să-i dea duhovnicul la îndemână mijloacele de îndreptare, arătându-i totodată şi necesitatea întrebuinţării lor, pentru că altminterea intenţia lui n-ar fi intenţie fermă şi îndreptarea lui n-ar fi adevărată.

Pe păcătosul neînduplecat la căinţă să-l îngrozească duhovnicul cu securea mâniei lui Dumnezeu, care zace la rădăcina pomului neroditor, cu Judecata cea înfricoşată, cu pedepsele iadului şi, dacă, cu toate acestea, ar petrece el în obiceiul său rău şi n-ar voi să-şi schimbe viaţa, să i se oprească dezlegarea.

Dezlegarea penitentului se amână, dacă dispoziţia lui spre căinţă e dubioasă. În acest caz să arate duhovnicul penitentului mijlocul de îndreptare şi să-i pună oarecare timp în care să vină el iarăşi la mărturisire. Acest timp să fie aşa de îndelungat ca să se poată ajunge scopul cel mai de aproape al amânării, adică înlăturarea îndoielilor despre dispoziţia celui ce se mărturiseşte şi anume trei până la patru săptămâni, dacă penitentul e deprins a păcătui numai o dată pe săptămână. Arătând el îndreptare în acest răstimp, să fie dezlegat, fiind îndrumat la ţinerea intenţiei sale; iar neaflându-se îndreptat, să i se oprească dezlegarea, recomandându-i-se din nou mijloacele de îndreptare. Atât la oprirea, cât şi la amânarea dezlegării e oprit penitentul de la Sfânta Euharistie.

După dezlegare i se impune penitentului din partea duhovnicului epitimie cu scopul de a-l vindeca de bolile lui morale. Epitimiile să fie conforme păcatelor mărturisite după calitatea ori mărimea sau greutatea lor; căci, precum boala cea grea cere me­dicament tare, aşa şi păcatul cel greu cere epitimie grea. Abatere se face cu penitenţii care arată deosebită părere de rău pentru păcatele lor; acestora li se scurtează epitimiile în privinţa timpului şi li se uşurează în privinţa felului. La păcate lesne iertătoare şi la mare părere de rău din partea penitentului nu e necesar a impune oarecare epitimie.

Epitimiile să fie conforme păcatelor mărturisite şi după numărul şi durata lor; căci, cu cât mai adânc sunt ele înrădă­cinate înăuntrul omului, cu atât mai puternică trebuie să fie medicamentul ce are să le scoată.

Epitimiile să fie aşijderea conforme păcatelor mărturisite după felul lor pentru că răul moral se poate vindeca numai prin fapte bune, pentru aceea să fie epitimia ce să impune o virtute sau o faptă bună contrară păcatului mărturisit. Aşadar desfrânatului să i se impună ca epitimie înfrânarea, postirea; iubitorului de argint ori celui aplecat la furtişag – milostenia; celui lumesc umblarea la biserică, rugăciunea ş. a.

Sfântul Grigorie cel Mare zice: „Precum în medicină fierbinţeala se vindecă prin răceală şi răceala prin fierbinţeală, aşa şi Domnul nostru pentru păcate a aşezat ca mijloc de vindecare cele contrare, prescriind celor desfrânaţi înfrânarea, celor zgârciţi dărnicia, celor aplecaţi la mânie blândeţea, celor mândri umilinţa”[49].

În fine, epitimiile să corespundă calităţilor penitenţilor şi anume mai întâi calităţilor lor interne, culturii, caracterului, puterii, voinţei, slăbiciunii ori răutăţii lor; apoi calităţilor lor externe, stării, vârstei, sexului, puterii fizice şi averii lor. Alte epitimii impune duhovnicul înţelept penitentului cult şi altele celui incult; unele penitentului cu conştiinţă fină şi altele celui vârtos la simţire; altele celui ce a început a se căi şi altele celui ce încă petrece în somnul păcatului. Aşijderea n-ar fi potrivit a se obliga slujitorii la epitimii ce nu le permite slujba lor, d. e. umblarea la biserică într-un timp oarecare determinat sau celor săraci milostenia ş. a. Aşadar să se impună epitimii posibile şi salvatoare cu privire la împrejurările penitentului, nu însă epitimii dăunătoare şi periculoase. Pentru aceea şi obiecţiile întemeiate ale penitenţilor contra oarecăror epitimii sunt de luat în considerare şi a de schimbat conform împrejurărilor.

Toate felurile epitimiilor se reduc la rugăciune, milostenie şi postire, căci, deoarece după cuvântul Apostolului tot ce e în lume e pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii(cf. 1In. 2,16), acestor trei boli se opun tot atâtea mijloace de vindecare, adică celei dintâi postirea, celei de-a doua milostenia şi celei de-a treia rugăciunea.

Iar rugăciunea ca epitimie este rugăciunea în înţelesul strâns al cuvântului, apoi sunt metaniile, cercetarea locurilor sfinte ş. a.; milostenia ca epitimie e formată toate faptele îndurării trupeşti şi duhovniceşti; şi, în fine, postirea ca epitimie e nu numai reţinerea de mâncare şi de băutură, ci şi de toate petrecerile cele îndătinate, dăruire interioară şi exterioară, vegherea şi alte fapte ce înfrânează carnea.

Spre a putea impune epitimie corespunzătoare păcatelor, duhovnicul să cunoască bine canoanele penitenţiale ale Bisericii antice şi să aleagă epitimiile după analogia acelor canoane, conformându-se împrejurărilor timpului prezent şi practicii Bisericii. Duhovnicul să le arate penitenţilor celor cu păcate grele care epitimie ar trebui să le impună după canoanele cele antice, şi, dacă li se impune lor ca­noane mai uşoare, să nu ţină păcatele lor de neînsemnate, căci canoanele cele antice de aceea nu li se impun penitenţilor, pentru ca ei să nu-şi pericliteze mântuirea, delăsându-se din cauza greutăţii lor.

De la cel ce voieşte să primească Sfânta Euharistie se cere acum, ca şi în Biserica cea veche, curăţirea de păcate prin căinţă, prin mărturisirea păcatelor şi prin alte fapte bune. Confesiunea ortodoxă a Bisericii răsăritene soborniceşti şi apostolice scrie în privinţa aceasta următoarele:

„În fine, pregătirea omului pentru primirea acestei Taine înfricoşate (a Euharistiei) trebuie să se facă conform rânduielii prescrise a Bisericii noastre Ortodoxe, adică prin sincera mărturisire a păcatelor, prin post, prin frângerea inimii, prin împăcarea deplină cu toţi şi prin altele asemenea acestora”[50].

[…]

Pr. Dr. Vasile MitrofanoviciCandela, Cernăuţi, 1893-1894

Sfanta Impartasanie Hristos in potir

[1] Tertulian, De poenitent. c. 9.

[2] Sf. Ciprian, De lapsis.

[3] Epistola IX. Vezi şi Epistola X şi XI.

[4] Epist. 10. Migne. Patrol. cursus lat. Tom. IV. 1865.

[5] Epist. 11. Vel vos itaque singulos regite, et consilio ac modera- tione vestra, secundum divina praecepta. lapsorum aniinos temperate. Nemo adliuc importuno tempore acerba poma decerpat. Nemo navera suam quassatam et perforatam fluctibus, priusquam diligenter refecerit, in alium denuo comittat. Nemo tunicam scissam accipere et induere propcret, nisi eam ab artifiee perito sartam viderit et a fullone curatam receperit. Cvpr. Epist. 11. 1. c.

[6] Endres, das Busssakrament S. 37.

[7] Binterim, die vorzuglichsten Denkwurdigkeiten der christ k, Kirche, 5, Bd. 2. Theil, 1838, S. 362 u. f.

[8] Vezi: Morini Commentarius h. de disciplina în administratione sacr. Poenitentiae, Venetiis, 1703. Frank die Bussdisciplin der Hirche, 1867, S. 562.

[9] Binterim, die vorzüglichsten Denkwürdickaiten der ch. kath. Kirche. 5 Bd. 2, Th. 2. Ausg. 1838 S. 371.

[10] Chrisost. Hom. 8 in II Cor. Morini Commentarius hist. de disci­plina in administratione sacramenti Poenitentiae. Venetiis, 1702. pag. 250.

[11] Frank, die Bussdisciplin der Kirclie. 1867 S. 100.

[12] Hieronim, Lament. c. 3. Aşijderea scrie Sf. Ieronim despre Fabiola, o matroană romană, care pentru că păşi la a doua nuntă, se supuse la penitenţă publică.

[13] Chrisost., Hom. 9 in Ep. Ad Hebr.

[14] Chrisost., Hom. de poenitentia.

[15] Tertull, De pudic., c. 5.

[16] Leon, Ep. 97, Kustico. Migne Patrol. lat. tom. 54, p. 1209. Est aliquod in boc mirabile secretum, quod ibet pronunţiare peccatum. Etenim omni genere pronuntianda sunt, et in publicum proferenda cuncta quae gerimus. Si quid in occulto gerimus, si quid in sermoni solo, vel etiam intra cogitatio- num secreta commisimus, cuncta necesse est publicări, cuncta proferri: proferri antem ab illo, qui et accusator peccati est et incentor. Origen. In Levitic. Homil. 3. Migne, Patrol. graec. tom. 12, p. 429. Vezi şi: August, Serm. 351 et 352. De Poenitentia Morini, Commentarius h. de discipl. in administr. sacr. poenit. Venetiis. 1702, p. 62. et seq. Frank die Bussdisciplin der Kirche, Mainz, 1867, S. 460.

[17] Const. Αρ., L 2. c. 28.

[18] Const. Αρ., L 2. c. 47.

[19] Cypr. Ep. 13. Migne Ibid. tom, 4. p. 267.

[20] Firmil., Epist. ad Cyprian, Migne, Ibid. tom 3. p. 1206.

[21] Canonul 71.

[22] Origen. Hom. 3 in Levitic, a. 2, Migne Patrologiae Graecae tom. 12, p. 424.

[23] Const. ap., 1. 2. c. 4 . 43. Migne Ibid. tom. I. p. 700701.

[24] Ambrozie, De lapsu virginis consecr. c. 8.

[25] Can. 13. al Sin. I. Ecum.

[26] Frank 1. c. S. 331.

[27] Origen, Hom. 2 in Psalm 37, Migne Ibid. tom. 12. pag. 1386.

[28] August., Serm. 351 de Poenitent. c. 9. Migne Patr. lat. tom. 39. pag. 1545.

[29] Vezi Canonul 34 al Sf. Vasile.

[30] Tertull., De Poenitentia, c. 9, edit. F. Oehler, tom 1, p. 659.

[31] Ambros. Sermo 17., De s. Quadrages, 1.. Migne, Ibid. tom. 17, p. 675.

[32] Basilius, Hom. in psalm. 32. Migne Patrol. gr. tom. 29, p. 331.

[33] Asterii Amaseni, Homilia 14 In principium jejuniorum, Migne patrol. Ibid. tom 40, p. 367.

[34] Hrisost., De Lazaro Concio 4. Migne, Ibid. tom. 48, p. 1012. Vezi şi : Hom. 48 al. 49 in Math, Hom. 4, in epist. 2. ad. Cor., Origen. In Levit. Hom. 2, Hieronym. Coment. in Evang Matth. Lib. 3. cap. 16, 19. Ambros. De Poenitentia Liber unus, c. 3.

 

[35]Cypr., Lib. De orat. Dom., Migne, Patr. lat, tom 4, p. 549.

[36] Ambros., De poenitentia, Lib. 2 n. 18, Migne Ibid. tom 16, p. 50.

[37] Chrysost., Homil. In beat. Philostorgium, Migne, Patr. Gr., tom 48, p. 753 et 755.

[38] Socratis, Hist. eccles., Lib. V. c. 19. Migne. Patrol. graec. t. 67, p. 613.

[39] Herm. Sozomeni, Hist. eccles., L. VII, c. 16. Migne, Ibid., p. 457.

Morini Commest. h. de disci.pl. in administr. sacr. pocnit Vene- tiis, p. 623.

[40] Hrisost. In epist. ad Hebr. c. 6. Homil. 9. Migne, Ibid. tom. 63, p. 81.

[41] S. Anastas. Sinait., Oratio de s. Synasci, Migne, Ibid. tom 89, p 833.

[42] Synesii Ptol. Episcopi, Epist. 69.

[43] Morini Commest. h. de disci.pl. in administr. sacr. Poenit. Venetiis, p. 623.

[44] Chrysost. De beat. Philogonio, Migne, Ibid., tom 48, p. 753.

[45] Chrisost., Ecloga de poenit., Hom. 3, Migne, ibid. vol. 63, p. 569.

[46] Theodor Studitae, Lib. 2, Ep. 49, Migne, Patrol. graec., tom 99, p. 1259.

[47] Simeon Arhiep. Tesalonicului, Bucureşti, cap. 254 şi 255.

[48] Hrisost., Homilia in Math., 82 al 83, Migne, Patr. gr., p. 741.

[49] S. Gregor Magnum, 40 Homiliarum in Evang. Lib. 2, Hom. 32, Migne, Patr. l., tom 76, p. 1132.

[50] Mărturisirea ortodoxă de credinţă.


Categorii

Preoti si duhovnici romani, Sfanta Impartasanie, Spovedania

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

1 Commentariu la “Pr. Vasile Mitrofanovici – STUDIU DESPRE RANDUIALA CANONICA A TAINEI POCAINTEI SI A DEZLEGARII PACATELOR IN ISTORIA BISERICII

  1. Pingback: TAINA POCAINTEI MARTURISITE intre intelegerea ei duhovniceasca autentica si formele “deviate” de intelegere si practicare | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare