DEZORDINEA SEXUALA: FACTOR DE ANARHIZARE SI PRABUSIRE A SOCIETATII/ Apusul normalitatii/ NOUA GENERATIE E VIOLENTA: “loveste si fuge”/ UNESCO vrea sa invete fetele cum se obtine AVORTUL

22-02-2014 30 minute Sublinieri

curatie

Talentatul jurnalist Serghei Ignatov a realizat o emisiune în care a discutat imaginea despre femeie pe care şi-o formează copiii în urma vizionării desenelor animate occidentale. Realizatorul a făcut o afirmaţie care le-a deschis ochii părinţilor asupra lucrurilor ce sunt sădite în minţile şi sufletele copiilor lor: „Veţi râde, dar în comportamentul eroinelor din desene nu există pudoare”.

Discuţia ne-a stârnit nedumerirea cu privire la un amănunt, despre care l-am întrebat pe Serghei:

– Dar unde este ridicolul? De ce aţi vorbit aşa? Oare pudoarea e ceva ridicol?

– Pentru unii, cu certitudine e ridicolă!, ne-a răspuns el. Şi vă asigur că astfel de persoane nu sunt puţine. Acum nici nu se mai pomeneşte acest cuvânt. De aceea a trebuit să mă delimitez oarecum.

Un cunoscut de-al nostru ne rugase cu ani în urmă:

– Să scrieţi neapărat ceva despre feciorie!

Pe el nu îl stânjenea deloc cuvântul, ci dimpotrivă, îl stânjenea că nimeni (sau aproape nimeni) în ziua de astăzi nu-l mai pomeneşte.

În fond, şi cunoscutul nostru, şi jurnalistul Serghei Ignatov vorbeau despre acelaşi lucru. Numai că unul se ruşina de neliniştea sa, iar celălalt nu. Amândoi erau îngrijoraţi că în societatea contemporană valoarea pudorii se reduce la zero (în cel mai fericit caz) sau chiar e percepută ca valoare negativă.

Poate sunt persoane cărora afirmaţia aceasta le va părea exagerat de dură?

Atunci vom încerca să aducem şi argumente, deoarece nu este vorba de o deviere culturală obişnuită, ca cele de care am avut parte din belşug în ultimele decenii, ci de o problemă vitală. Şi, dacă nu tăiem nodul gordian, ne aşteaptă vremuri triste, chiar tragice, căci efectele se vor resimţi şi în sfere care par să nu aibă nicio legătură cu subiectul în cauză.

În pas cu moda

Legat de subiectul respectiv, se pare că, încă de pe la mijlocul anilor 2000, a avut loc ceea ce Hegel ar fi numit „trecerea de la cantitate la calitate”. Convieţuirea desfrânată, care în mediul tineretului este în mod viclean denumită „căsătorie de probă” sau chiar „căsătorie civilă” (creându-se intenţionat o confuzie, căci căsătoria civilă este un acord matrimonial înregistrat la oficiul de stare civilă), a devenit un fenomen atât de răspândit, încât e percepută ca noua normă. Şi vârstnicii au încetat să mai judece acest obicei, cu toate că odinioară nu se prea grăbeau să gândească la fel ca tinerii.

Cum se spune mai nou, au o „atitudine înţelegătoare”: „Să îi lăsăm să trăiască aşa, să se cunoască mai bine, să îşi verifice sentimentele. Căsnicia nu e glumă. Uite câte divorţuri sunt azi! Şi de ce? Păi de-aia că s-au grăbit la oficiul stării civile!”

Ba chiar apar şi atitudini mai radicale. De exemplu, la întrebarea ce mai face fiul-student, răspunsul tipic sună acum aşa:

– Bine, slavă Domnului! I-au venit minţile la cap, trăieşte cu o fată. Are o influenţă bună asupra lui: are grijă ca el să înveţe, să nu bea, să nu se amestece cu cine ştie cine. Ne bucurăm mult!

Dacă riscaţi să numiţi acest tip de convieţuire „dezmăț”, vă veţi confrunta cu neînţelegere generală. Veţi fi privit ca un mamut din Epoca Glaciară readus la viaţă:

Ce legătură are dezmăţul? Dezmăţ e când schimbi zilnic partenerii. Sau când faci perversiuni… Iar aici, dimpotrivă, tinerii s-au potolit, încearcă să trăiască o viaţă de familie. Nu numai că nu e vorba de dezmăţ, ci e chiar un comportament moral, o atitudine responsabilă şi serioasă faţă de căsnicie!

Cu durere suntem nevoiţi să constatăm că asemenea vederi nu mai sunt deloc o raritate, chiar şi printre ortodocşi.

Nu au fost degeaba apelurile insistente „de a iubi copiii, de a evita presiunea asupra lor şi moralizarea excesivă, luând în considerare realităţile lumii, care s-a schimbat ireversibil”. Şi mai ales îndemnurile de a păstra bunele relaţii cu copiii, orice s-ar întâmpla, pentru că tocmai acesta ar fi semnul dragostei adevărate.

Actuala stare de fapt este urmarea legitimă a fricii nevrotice că nu vom fi înţeleşi de ceilalţi. De câte ori nu am auzit în anii trecuţi:

– Nu este voie să pledăm pe faţă pentru interdicţia avortului! Oamenii nu ne vor înţelege! Nu trebuie să le mai interzicem fetelor să poarte fuste mini cu talie joasă, care lasă buricul la vedere! Vom fi ridiculizaţi. Şi este în general absurd să vorbeşti împotriva filmelor cu scene erotice. Toate filmele sunt acum aşa. Ce, acum să nu ne mai uităm la filme? Să ne uităm doar la filme vechi? Să nu lăsăm cumva impresia că suntem nişte obscurantişti şi marginalizaţi! Trebuie să fim în pas cu lumea modernă!

Şi, cum lumea modernă a ultimelor decenii se sexualizează tot mai mult, tendinţa de a merge în pas cu ea atrage, fireşte, renunţarea la alte şi alte principii. Aşa ajungem să auzim tot mai des de femei ortodoxe care se bucură că fiul, chiar dacă nu s-a însurat, măcar „trăieşte cu o fată”. Ce-i drept, de obicei astfel de afirmaţii sunt încă însoţite de un oftat: adică nu e neapărat bine, dar nu avem ce face.

Nu foarte des, dar uneori, mamele care vin la şedinţele cu părinţii se plâng de atmosfera imorală din rândurile elevilor care frecventează şcolile ortodoxe. De exemplu, o fetiţă a fost retrasă de la şcoală, deoarece colegele ei de clasa a cincea se lăudau cu aventurile lor amoroase, care cică nu constau doar din priviri aruncate pe furiş şi alte asemenea „fleacuri romantice”. Fetele se lăudau că aveau deja câte un prieten, iar Sveta (să o numim aşa) nu avea. Fata îşi făcea griji şi era frustrată din cauza asta. Cu siguranţă erau mai degrabă fantezii copilăreşti, dar fantezii depravate. Nu dăm amănunte, însă vă asigurăm că, fără acces la site-uri pornografice şi alte surse informative „de iluminare sexuală”, un copil normal educat într-o familie ortodoxă nu va avea astfel de fantezii. Asta înseamnă că cel puţin o parte dintre fetiţele respective fuseseră expuse la astfel de surse de informare. Ceea ce ne duce la concluzia că părinţii lor, aparent orientaţi spre valorile creştin-ortodoxe (altfel de ce şi-ar mai fi dat copiii la o şcoală ortodoxă cu plată?), nu considerau cultivarea pudorii ca pe o problemă importantă.

491774237_couple20picture_xlargeAşadar, ne confruntăm cu fetiţe de 12-13 ani dintr-un mediu ortodox, care deja au „prieten”. Şi cu mame care, cu un calm olimpian, îşi lasă fetele să se adune într-o gaşcă veselă la o vilă unde nu vor fi prezenţi adulţi. Sau mama care îşi lasă copiii singuri acasă? La întrebarea mirată: „Nu vă e frică să-i acordaţi copilului libertate nelimitată într-o astfel de situaţie?”, ele răspund ca tipicele eroine din filmele occidentale: „Este destul de mare. Sper că e cu capul pe umeri”.

Totuşi, în mediul bisericesc, aceste exemple sunt deocamdată „excepţii”.

Să ne amintim de povestea din copilărie…

– Şi ce dacă?, vine de obicei replica. Ce e rău în asta? Să zicem că au apărut obiceiuri noi. Suntem liberi. Cine vrea poate face căsătorie de probă, cine nu, se poate săruta prima oară la cununie. Nimeni nu ne impune să trăim ca pe vremuri.

Această obiecţie este pe cât de frecventă, pe atât de superficială. Păcatul, viciul şi orice rău nu pot coexista paşnic pe picior de egalitate cu binele. Ori trimiţi răul la locul lui, în vizuina sa de şobolan, ori îl laşi să iasă de acolo, permiţându-i să avanseze repede şi agresiv până te domină. Răul creşte şi ajunge să îi atragă pe orbita lui pe cei care nu au o puternică temelie morală, riscând să-i strivească pe cei care i se opun după ce el deja a crescut.

De exemplu, porneşti de la premisa că întrebuinţarea de droguri este alegerea liberă a fiecăruia şi nimeni nu este forţat să o facă. Dar, în final, ceea ce a început în deplină libertate se termină în cătuşele viciului: sunt aruncate în infernul narcotic întregi state, ale căror cetăţeni nu mai au apoi altă posibilitate de a-şi câştiga existenţa decât cultivând mac pentru opiu, cânepă sau plante de coca.

Povestea populară rusească despre vulpe şi iepure ilustrează foarte bine dinamica expansiunii răului. La început, vulpea este atât de slabă, de nenorocită, de îngheţată bocnă în căsuţa ei rece, că nu-ţi poţi imagina ce rău se poate întâmpla dacă iepurele o lăsă în tinda lui. Dimpotrivă, este foarte mărinimos să faci o faptă de milostenie cu amărâta îngheţată, trecând cu vederea că e, de fapt, un animal de pradă! Numai că vulpea nu rămâne prea mult timp în tindă, ci începe să o facă pe stăpâna în casă şi, în scurt timp, îl dă afară pe iepurele cel mărinimos. Cum s-ar zice astăzi, îi uzurpă drepturile.

Cu fecioria e aceeaşi poveste. Nu poţi coexista paşnic cu dezmăţul. Cu ceva timp în urmă, părinţii şi profesorii începeau să observe cu mirare că multe fete de liceu şi chiar şi mai multe studente ascundeau cu ruşine faptul că… erau virgine. Ce era ruşinos? Ba dimpotrivă! Castitatea este o virtute indiscutabilă. Şi, cum astăzi este o raritate, ar trebui, în mod logic, să fie cu atât mai mult preţuită. În schimb, ea stârneşte doar ironii. De acestea se feresc fetele şi băieţii care îşi păstrează curăţia. Vă daţi seama? Băieţii feciorelnici se tem de batjocură, de parcă fecioria ar fi un handicap! Cu toate astea, lumea modernă dezaprobă ironizarea handicapului. În astfel de cazuri, conform legii, se poate apela chiar şi la instanţa de judecată. Aşadar, curăţia trupească este [considerata] mai rea decât un handicap. Cu atât mai paradoxal, cu cât handicapul nu depinde de om, dar păstrarea curăţiei este o chestiune de alegere personală. Pe care acum o percepem ca pe o vină. Ca şi cum comportamentul nostru este deviant şi antisocial. Din casa conştiinţei noastre sociale a fost dată afară noţiunea de feciorie ca virtute. În ea stăpâneşte acum vulpea-viciu.

Nu lăsa viciul să-ţi calce pragul!

În Occident, viciul îşi manifestă superioritatea şi mai hotărâtor – mai bine zis şi mai furios.School-Yard-Fights-Online Am primit de la o profesoară din Suedia manuscrisul cărţii sale de eseuri, Şcoala suedeză prin ochii unei mame rusoaice. În carte se relatează multe episoade şocante, dar cel mai oribil, despre propria ei fiică, nu este cuprins în carte. Profesoara ni l-a relatat ea însăşi. Într-o zi, pe când avea 14 ani, fetiţa ei a rămas după ore să mai stea de vorbă cu colegele. Acestea au servit-o cu o ţigară. După ce le-a refuzat, o fată mai mare a întrebat-o batjocoritor:

– Te pomeneşti că eşti şi virgină?

Fata profesoarei, fiind educată de o mamă ortodoxă, a răspuns sincer:

– Da.

Atunci, celelalte fete au început să o bată. Au lovit-o cu picioarele, inclusiv în cap. Timp de o jumătate de an, schilodită, s-a zbătut între viaţă şi moarte. Totuşi a supravieţuit. E lesne de înţeles că nu s-a mai întors la şcoala respectivă. Mama a încercat să deschidă proces, dar sistemul suedez de protecţia copiilor, care păzeşte drepturile minorilor „aflaţi în conflict cu legea”, a apărat bine drepturile tinerelor care o atacaseră pe fată. Experta în psihologie la care s-au adresat, ascultând povestirea fetiţei, s-a alarmat: Ar fi putut şi ea să mintă! Dacă nu ar fi făcut pe inocenta, nu ar fi avut probleme.

Cazul este strigător la cer, dar deloc singular. La începutul anilor 2000, una dintre prietenele noastre din Kiev, angajată la Rada Supremă, parlamentul ucrainean, a reuşit să-şi trimită fiica de 15 ani într-o tabără britanică pentru tineret, crezând că astfel fetiţa va cunoaşte Anglia şi îşi va exersa engleza. În realitate, nu s-a întâmplat nici una, nici alta. Aproape imediat după sosirea în tabără, fata a dat telefon şi a cerut să fie luată acasă. La întoarcere, s-a aflat care a fost problema. Colegii ei „civilizaţi” făcuseră sex în grup şi încercaseră destul de energic să o forţeze la acest act. De frică să nu fie violată, a fugit din tabără şi, timp de câteva zile, până când s-au rezolvat detaliile de călătorie, a locuit la nişte cunoştinţe londoneze ale părinţilor (bine că a avut coordonatele lor!).

Să nu uităm că întâmplările de mai sus nu sunt dintr-o închisoare sau din bârlogul vreunei bande, ci dintr-o prestigioasă şcoală suedeză şi, respectiv, dintr-o nu mai puţin prestigioasă tabără de tineri din Anglia care beneficia de cele mai bune recomandări pentru un copil ca cel al unei funcţionare la parlamentul ucrainean.

Cei care iubesc atât de mult Occidentul se pot „mângâia” cu faptul că şi la noi, în Rusia, dezmăţul prinde avânt în mod agresiv. De curând, mama unuia din pacienţii noştri ne-a povestit ce a păţit cu băieţelul ei de 11 ani. Fiindcă a vrut să-l ferească de influenţe vătămătoare, nu s-a uitat la bani şi l-a mutat la o şcoală particulară foarte scumpă, unde se menţinea o disciplină foarte severă, nu erau narcomani, se încuraja atitudinea serioasă faţă de învăţare şi – ceea ce pentru băiat era important – se juca hochei, sub conducerea unui antrenor. Kolia adora hocheiul, aşa că abia a aşteptat să înceapă noul an şcolar.

Într-o zi de iarnă, el a apărut acasă cu dintele din faţă spart. Mama a crezut că a alunecat pe gheaţă şi a căzut sau că a avut un accident la hochei. Kolia nu a comentat, dar nici nu a intrat în detalii. Spre seară, deoarece tatăl avea de gând să lămurească situaţia cu antrenorul, băiatul a fost nevoit să dezvăluie cele întâmplate. Roşind şi bâlbâindu-se stânjenit, le-a povestit că dintele i l-a spart colega de clasă, înfuriată că nu a vrut să o sărute de ziua ei (împlinea 11 ani), cum făcuseră toţi ceilalţi băieţi. Ba chiar băiatul i-a zis că e ruşine să faci aşa ceva!

Să ne amintim din nou povestea despre vulpea care l-a scos pe iepure din propria casă. Cu menţiunea că viciul, spre deosebire de vulpe, nu se potoleşte nici după ce câştigă teren. El vrea să şteargă virtutea de pe faţa pământului, să o distrugă, să nu mai rămână nimic din ea, nici măcar amintirea. De aceea, viciul nu trebuie să-ţi calce pragul. Nu trebuie lăsat să-ţi intre-n tindă. El trebuie respins şi înghesuit departe, în casa rece a dispreţului social.

Descoperirile lui Pitirim Sorokin

Numele lui Pitirim Sorokin este prea puţin cunoscut cititorilor ruşi. În perioada sovietică, lucrările sale nu s-au bucurat de prea multă promovare, deoarece a făcut parte din primul val de emigranţi ruşi în SUA. Iar azi e trecut sub tăcere, întrucât părerile sale vin în contradicţie flagrantă cu ideologia contemporană liberală. Cu toate acestea, Pitirim Sorokin nu a fost un simplu sociolog, ci un adevărat geniu. În mod caracteristic geniilor, a depăşit cu mult vremurile în care trăia. Cartea sa, Revoluţia sexuală americană, a fost publicată în 1956, când în America nici nu se folosea termenul de „revoluţie sexuală”. Chiar şi în Europa, care era mai avansată, sintagma a apărut abia în 1968. Savantul rus, care poseda un talent unic pentru previziuni ştiinţifice, a reuşit să vadă în viitor. A analizat cu scrupulozitate şi a prelucrat (fără calculator şi Internet!) un enorm volum de date din domeniul istoriei, culturii, literaturii, psihiatriei.

Iată cum îşi prezenta el această muncă titanică: „Studiind aproximativ 200.000 de tablouri şi sculpturi, nu am găsit, practic, reprezentări erotice ale corpului realizate între secolele al X-lea şi al XIII-lea. Dar, de atunci şi până în zilele noastre, ponderea lor a crescut mereu: 0,4% în secolele XIV-XV, 10,8% în secolul al XVI-lea, 21,3% în secolul al XVII-lea, 36,4% în secolul al XVIII-lea, 25,1% în secolul al XIX-lea şi 38,1% în primii douăzeci de ani ai secolului XX”.

Arătând că sexualizarea conştiinţei umane duce la distrugerea familiei prin creşterea numărului de divorţuri, incapacitatea de a trăi în familie, refuzul de a naşte copii şi creşterea abandonului de copii, Pitirim Sorokin face apoi o amplă sinteză. El analizează influenţa revoluţiei sexuale (cu 15 ani înainte de începerea acesteia!) asupra economiei, culturii şi politicii. Pe scurt, asupra situaţiei statului şi a societăţii.

„Deoarece viaţa sexuală dezordonată zdruncină sănătatea fizică, psihică, morală şi capacităţile de creaţie ale adepţilor săi, ea are aceeaşi influenţă şi asupra unei societăţi majoritar formate din oameni depravaţi. Cu cât este mai mare numărul acestora, cu cât comportamentul lor devine mai pervers, cu atât mai grele sunt consecinţele pentru societate. Iar dacă societatea este în cea mai mare parte formată din anarhişti sexuali, până la urmă aceştia o vor distruge”.

Savantul american de origine rusă mai scria: „Când viaţa sexuală dezordonată se răsfrânge asupra majorităţii membrilor societăţii, creşte numărul de boli psihice, de furtuni emoţionale şi de crize sau paralizii ale voinţei…. Paralizia voinţei indivizilor duce la incapacitatea societăţii de a mai controla impulsurile biologice şi emoţionale, ispitele trupeşti, dorinţa de îmbogăţire materială, setea de putere. Şi scade apetitul societăţii pentru sacrificii şi pentru îndeplinirea îndatoririlor dificile, dorinţa societăţii de a-şi determina un parcurs istoric şi de a-l urma. Dintr-o comunitate care se autodetermină şi se autocontrolează, societatea degenerează în ceva ce pluteşte pasiv până la marginea Niagarei istorice”.

Paralizia voinţei, adică incapacitatea societăţii de a se împotrivi ispitelor, duce la nerespectarea legilor şi, în consecinţă, la slăbirea acestora. Iar „când o grupare conducătoare şi societatea în ansamblu slăbesc severitatea legilor, scrie Pitirim Sorokin, după numai trei generaţii are loc decăderea culturii. La fel s-a întâmplat în ultima etapă a civilizaţiilor babiloniană, persană, macedoneană, mongolă, greacă şi… la finele dinastiei Ptolemeilor în Egipt”.

Cultura nu există separat de societate, ea influenţează direct decăderea şi degradarea acesteia:

„O societate paşnică nu poate fi puternică din punct de vedere moral când mulţi dintre membrii ei sunt nişte nihilişti egoişti absorbiţi de plăceri. În mod inevitabil, aceştia vor intra în conflict unii cu alţii, ceea ce va duce la o permanentă încălcare a normelor morale şi juridice şi la o continuă lezare a intereselor vitale ale celorlalte persoane. Rezultatul va fi zdruncinarea treptată a ordinii legislative şi morale existente şi războiul continuu între membrii comunităţii, care aleargă fiecare să strângă cât mai multe bunuri materiale şi plăceri. În această luptă, legea va fi mereu încălcată, la fel şi normele de comportament, care treptat vor fi complet eliminate. Astfel, societatea se va apropia de starea de anarhie morală, când fiecare se va considera pe sine însuşi drept unic legiuitor şi judecător, deţinător al dreptului de a perverti normele morale şi juridice după cum crede de cuviinţă. O societate ai cărei piloni sunt atât de slăbiţi moral îşi pierde solidaritatea internă şi virtuţile civile, absolut necesare pentru propria bunăstare. O astfel de societate va fi tot mai des tulburată de dezordini sociale şi revolte, iar siguranţa oamenilor va fi mereu sub ameninţarea brutală a infracţionalităţii”.

Temelia securităţii unui stat

Politicienii, activiştii publici şi savanţii noştri vorbesc şi scriu mult despre renaşterea ţării. Se propun noi modele economice, schimbarea cursului politic, reforme în învăţământ şi sănătate, modernizarea agriculturii, lupta anti-corupţie şi noi iniţiative legislative. Şi acestea sunt importante. Dar Pitirim Sorokin socotea prioritar altceva. El făcea o legătură pe care gânditorii noştri contemporani o ignoră complet. Ba chiar zic că lucrurile stau exact pe dos! Dacă unui general care se nelinişteşte pentru Patrie şi pentru slăbirea forţelor armate îi spui azi că e nevoie nu doar de bani, ci şi de păstrarea castităţii în rândul ofiţerilor şi soldaţilor, se va mira sincer (deşi ştie şi el prea bine că desfrâul zdruncină sănătatea, iar hedonismului afectează spiritul combatanţilor).

Dacă i-ai spune acelaşi lucru unui economist, acesta nu va înţelege ce legătură are „obsesia sexuală” (conform expresiei lui Pitirim Sorokin) cu nişte probleme care nu au deloc caracter amoros. Desigur, el nu va nega influenţa moralităţii asupra economiei. Însă, în noţiunea de „moralitate” el va include cu totul altceva: cinstea, decenţa în afaceri. În legătură cu aceasta, P. Sorokin are următoarele reflecţii:

„Deoarece o activitate economică inteligentă, durabilă şi de succes este posibilă doar în contextul unei ordini sociale stabile, care garantează securitatea şi pacea interioară a populaţiei paşnice, dezordinea sexuală este deosebit de nefavorabilă pentru o bună dezvoltare economică. În cele din urmă, în astfel de perioade de anarhie morală, scade nivelul de trai, iar activitatea economică încetineşte. Când dezordinea cronică începe să se răspândească în toată societatea, apar nenorocirile, sărăcia şi foamea. Acestea se termină doar când societatea se trezeşte din amorţeală şi îşi corectează modul de viaţă, de comportament şi de gândire”.

Dacă nu mizează şi pe castitate, conducătorii noştri mizează în mod cu totul nerealist pe patriotism. Doar nu credem că nişte egoişti depravaţi conduşi de propriile patimi şi vicii, pentru care sunt în stare să-şi părăsească şi să-şi trădeze familia, care se luptă „pentru cât mai multe bunuri materiale şi plăceri”, sunt în stare să-şi pună viaţa în joc pentru compatrioţii lor – nişte oameni pe care nici măcar nu-i văd la faţă! Dimpotrivă, unii ca aceştia se vor strădui să profite de situaţie, nu se vor ruşina de trădare, vor trece de partea inamicului, vor face orice, doar să îşi păstreze viaţa şi plăcerile.

Ce planuri pot exista pentru o renaştere a ţării, dacă în contextul dat e greu să mizezi chiar şi pe o stabilitate relativă?

Demonii gemeni

„Anarhia sexuală este soră geamănă cu cea politico-socială. Deşi una poate să apară înaintea alteia, ele sunt strâns legate şi interdependente”, afirma P. Sorokin. El aduce o mulţime de exemple din vastele sale cercetări:

„După secolul al VI-lea, cele mai tulburi secole din istoria Europei au fost: secolele XIII-XVI, prima jumătate a secolului al XIX-lea şi secolul XX. În istoria greco-romană şi europeană, din anul 600 î.Hr. şi până în prezent, au avut loc 1.623 de revolte interne (cf. cărţii mele, Social and Cultural Dynamics, V.III. Cap. 12-14). Studierea sistematică a acestor tulburări sociale arată că, în fiecare din aceste perioade, se înregistrează o creştere a desfrâului. Uneori libertatea sexuală precede o explozie de perturbări sociopolitice, alteori cele două procese au loc simultan. Dar aproape întotdeauna aceste două forme de anarhie au mers mână în mână”.

A fi sau a nu fi?

Cu câţiva ani în urmă, am înfiinţat proiectul „Mediul curat”. Poate că mulţi veţi crede că e vorba de unul din acele curente ecologice la modă azi. Într-o oarecare măsură, aşa şi este. Numai că, în proiectul nostru era vorba despre purificarea mediului moral, o ecologie morală. Sigur, noi nu atentam la societate în ansamblu, ci aveam ţeluri mai modeste, la nivelul familiei şi al şcolii. Ba şi mai modeste: ne doream ca măcar câţiva directori de şcoală (sau unii profesori) să le ceară părinţilor să supravegheze nu doar cum îşi fac temele copiii, să se ocupe nu numai de achiziţionarea de rechizite, ci să-şi protejeze vlăstarele de decăderea morală, deoarece aceasta încetineşte dezvoltarea intelectuală şi împiedică obţinerea de bune rezultate şcolare. După părerea noastră, părinţilor nu li s-ar cere mult: să nu le dea voie copiilor să se joace pe calculator sau să aibă acces la reviste şi site-uri indecente, să îi dezveţe de înjurături, să nu îi lase să-şi facă piercing şi să se îmbrace provocator etc. Şi, desigur, să supravegheze cu stricteţe timpul lor liber, împiedicându-i să aibă relaţii sexuale timpurii. Desfrâul adolescentin poate deveni o situaţie extraordinară, nu mai puţin periculoasă decât întrebuinţarea narcoticelor. Cu durere, suntem nevoiţi să recunoaştem că în şcolile de stat ideea noastră nu a fost promovată. Şcolile ortodoxe se străduiesc, împreună cu părinţii, să creeze un mediu curat din punct de vedere moral. Dar aceasta este o picătură în mare, în condiţiile înverşunatului dezmăţ de la nivelul întregii societăţi. În şcolile de stat, proiectul s-a dovedit nerealizabil, pentru că acolo sunt obligaţi să primească copiii după criteriul domiciliului, fără să le pună părinţilor alte condiţii.

Poate că acum, când statul a început să vorbească, în sfârşit, despre educaţia duhovnicească şi morală a elevilor, va apărea şi nădejdea de a realiza proiectul „Mediul curat”. (Ne este indiferent dacă se va numi altfel şi alţii vor fi autorii.) Dar vedem că şcolile care au luat hotărârea să facă acest „experiment curajos” sunt absolut insuficiente pentru a ne salva ţara. Toată Rusia trebuie să devină un „mediu curat”. În orice caz, cea mai mare parte a ei.

Dacă vrem ca ţara noastră să aibă un viitor. Şi nu doar de dezvoltare, ci chiar de continuare a vieţii! Este foarte important ca oamenii să înţeleagă: apărarea castităţii este nu doar o problemă legată de propria mântuire, ci şi de securitatea naţională. Este o chestiune la fel de importantă ca şi apărarea graniţelor ţării. Literalmente, este o alegere între viaţă şi moarte. Într-atât încât, de fapt, nu există alternativă. Dacă societatea este în toate minţile, ea nu poate să aleagă moartea.

Ni se pregătește o lume pe care nu vom mai fi în stare s-o înțelegem decât ținându-ne strâns de cârma Tradiției, de catargul credinței și al moralei creștine. În ritm alert, tot ceea ce înțelegem astăzi prin firesc va fi măturat de valurile noilor ideologii, care vor deforma realitatea, o vor răscoli în tulburarea lor.

Articolul acesta ar fi trebuit scris cu susul în jos, cu literele răsfirate și suspendate undeva, prin bara de sus a monitorului. Căci lumea pe care o descrie se află într-o imponderabilă mișcare spre nimic, spre ștergerea cu totul a reperelor, spre haos.  Cu câteva zeci de ani în urmă (ca să nu mai spun secole) tot ce ni se impune astăzi ca normalitate ar fi stârnit o unanimă indignare. Fluxul continuu de informații, promovarea non-valorilor prin toate mecanismele media, posibilitatea de a spune orice aberație și a găsi, paradoxal, și fervenți susținători pentru a-ți confirma idioțeniile au transformat societatea într-una suprarealistă, într-un tablou straniu de Picasso ori Dali.

O lume de oameni dezmembrați sufletește, de chipuri schimonosite și de parade ale „normalității”, de mâini găurite cu neîmpliniri absurde și de icoane profanate ale firescului mi se deschide în față de fiecare dată când deschid televizorul ori îmi arunc privirea pe paginile vreunui ziar. Cei ce se închină lui Hristos sunt batjocoriți, numele Domnului e luat în derâdere, tot ce înseamnă bine și moral e vopsit, e mânjit în culorile țipătoare ale desfrâului.

Sunt scoase în afara legii, sunt suprimate efectiv, ca-n Dicționarul de Nouvorbă a lui Orwell, cuvintele „imoral” și „decență”. Nu trebuie să mai existe valori prestabilite, nu mai e nevoie de coerență socială, nu mai trebuie să ne supunem niciunui Dumnezeu. Suntem noi dumnezei! Nu pentru veșnicie, ci pentru cât ne-a dăruit hazardul a trăi (dar ce mai contează)? Păstrăm din limba celor vechi doar senzualități și mituri orgiastice, ne plac arenele și adorăm banchetele romane, îl admirăm pe principele machiavelic și așezăm bătând din palme robă albă peste calul lui Caligula.

Trăim ca într-un vis o viață ce e cruntă realitate. Ne strecurăm în sânge drogul ușor, dar parșiv, al cârcotelii și părutei înțelegeri. Gândim că ne-am trezit din somnul ignoranței și că Scriptura a fost scrisă pentru primitivii oameni din trecut.De unde oare ar fi știut pescarii ăia care-au alcătuit Biblia ce-o să se întâmple după atâtea veacuri? De ce l-aș asculta eu pe vreun preot, când, uite, alții mult mai acătări decât el mă-nvață despre libertatea mea furată și potențarea supraomului din mine, despre cum am să mă îmbogățesc dintr-o dată și cum am să-mi înving destinul?

„N-aveți nici un drept asupra trupului meu!”, strigă activistele noii morale la porțile bisericilor care înfierează avortul. „Destul ne-ați asuprit! Noi hotărâm ce vom face cu copiii noștri. Ne-ați ținut două milenii în întunericul obscurantismului, dar s-a terminat. Ne-am luminat. Avem de astăzi libertate!”

Și, Doamne, cât de-nlănțuite sunt de-abia acum! Lumea pe care-o doresc cu atâta ardoare le va arunca, fără excepție, în șanțul deznădejdii. Căci lumea ne-o putem picta în culori vesele, putem să spunem că e bine când ne pasă doar de noi, că singuri ne vom găsi fericirea, însă un glas ne strigă necontenit dinlăuntrul nostru, chiar dacă încercăm să-l acoperim cu zgomot de chitară și cu chiote de club. E conștiința. Iar conștiința strigă după sângele vărsat al celor fără de vină.

„Să stilizăm și Crucea! Să-l smulgem, dacă e posibil, pe Hristos de pe ea! Nu din milă sau din vreun sentiment de compasiune, ci pentru că ne sâcâie cu suferința Lui. Ce vrea? Să facem și noi asemenea? Noi n-avem vreme de așa ceva. Și-n fond, la ce ne-ar folosi? De asta suntem noi săraci! Ne-am luat după idei dintr-astea de ajutorare și am uitat că trebuie să-l înving pe celălalt, să-l las în urmă și să-l batjocoresc. În fond, o singură lege e valabilă: selecția.”

La asta am ajuns până acum. Sunt gânduri și sloganuri de secol XXI. Și glasurile astea se aud din ce în ce mai tare. Întocmai precum Apostolii, precum Preasfânta Maică a lui Hristos, când strigătele celor ce l-au condamnat pe Domnul la moarte i-au acoperit, și vocea blândă a păstorilor se va stinge în mulțimea calomniilor ce se vor ridica asupra Bisericii. Vom fi declarați vinovați pentru orice rău din lumea aceasta.

Începe să nu ne mai surprindă că până și pentru prăbușirea avionului din Apuseni un jurnalist ne-a declarat vinovați: „prea multe biserici și prea puține avioane!”. Nu ne mai miră nici că activiste feministe reclamă cu înverșunare ideea de a se oferi măcar câteva ore de consiliere tinerelor ce vor să avorteze. Nu ne mai miră nici că, așa cum am auzit deunăzi la radio, cei cu nume de creștini sunt luați în deșert și că bancurile cu Iisus au devenit la modă.

Sunt vremuri cu susul în jos! Iar Dumnezeu și Biserica Sa vor fi pentru noi singurul reper. Să nu ne grăbim a da credit acestor calomnii! Să ne ferim a-i asculta, căci, fir cu fir, nisipul de sub picioarele noastre se va scurge, și ne vom înfunda, fără să știm, în lumea lor, în lumea unde oamenii, ca niște păpușe de paie, cu capetele-n jos, dansează după cum le cântă potrivnicul și li se pare că trăiesc.

Dreptul la viață ni-l dă însă Hristos și nu se cade a uita de asta. Numai urmându-I glasul vom trece cu bine de furtuna ce ni se pregătește. Nu știm ce va urma. Vedem doar ce se-ntâmplă. Și nu se cade a deznădăjdui. Știm că Hristos va învinge, știm că binele va străluci iarăși, știm că smogul postmodernismului se va risipi în cele din urmă. Ne rămâne doar a nu da drumul mâinii întinse de Hristos, bănuindu-L. El este viața cea adevărată!

Lipsa autorităţii părinţilor moderni în raport cu cu propriii copii este o problemă de care a început să se ţină cont în ziua de azi, inclusiv în cadrul proceselor de acordare a custodiei copiilor din Marea Britanie.

Cel mai recent caz s-a petrecut săptămâna trecută, când o mamă a pierdut custodia celor doi băieţi, în vârstă de 11, respectiv 14 ani, în favoarea tatălui, pe motiv că s-a dovedit mai degrabă prietena copiilor şi nu un părinte responsabil, urmare a „unui stil de parenting mult prea permisiv“, după cum a punctat judecătorul.

Acesta şi-a motivat decizia arătând că mama îşi lăsa băieţii să stea prea mult în compania jocurilor pe calculator şi că le permitea să lipsească de la şcoală, atitudine nocivă pentru orice copil aflat la vârsta la care are nevoie de o anumită disciplină. Judecătorii englezi au început să fie mult mai atenţi la modul în care se achită mamele de îndatoririle părinteşti, fără să mai plece de la premisa că unui copil îi va fi automat mai bine alături de mamă, indiferent de comportamentul acesteia în raport cu copilul.

„Mi-aş dori să fiu prietenul copilului meu“, la acest lucru speră cei mai mulţi părinţi, mai ales în societatea modernă, în speranţa că astfel vor reuşi să-i ferească de pericolele vieţii, dar şi că le vor oferi o educaţie mai bună. Problema acestei relaţii amicale dintre părinte şi copil a fost ridicată şi de jurnalista Judith Wood, într-un articol publicat ziele trecute în „The Telegraph“, intitulat „Părinţii permisivi din Suedia au dat naştere unei generaţii de monştri?“, în care se arată îngrijorată de eficienţa reală a sistemului mult prea relaxat de educaţie a copiilor şi avansând, în acelaşi timp, revenirea la modelul tradiţional de educaţie, de care ne îndepărtăm tot mai mult, urmare a stilului de viaţă haotic pe care îl avem, dincolo de alte motive.

Viaţa e prea dură pentru foştii „copii-şefi“

Stilul permisiv de a fi părinte creează o generaţie de tineri adulţi fără empatie socială, care, după o copilărie de răsfăţ, sfârşesc prin a fi dezamăgiţi în viaţă, susţine la rândul său şi psihiatrul suedez David Eberhard, tatăl a şase copii. Potrivit acestuia:

A-i spune «nu» unui copil nu este acelaşi lucru cu a bate un copil. Părinţii ar trebui să se comporte ca părinţi, şi nu ca cei mai buni prieteni. Ar trebui să îşi pregătească copiii pentru viaţa adultă învaţându-i cum să se comporte, nu tratându-i ca pe prinţi şi prinţese.

„Aşa-zişii experţi cred că părinţii trebuie să negocieze mai degrabă decât să pedepsească. Au înţeles greşit conceptul de a fi părinte. Copiii nu sunt atât de fragili precum cred ei“, susţine David Eberhard, autor al cărţii “How Children Took Power”.

Psihiatrul spune că acest stil de a-ţi lăsa copilul să fie şeful a eşuat; ca dovezi, el arată catre prăbuşirea disciplinei şcolare şi a calităţii actului educaţional, dar şi spre creşterea îngrijorătoare a tentativelor de sinucidere în rândul adolescenţilor. Problemele acestora continuă în ceea ce Eberhard numeşte o viaţă adultă neîmplinită: „aşteptările lor [ale foştilor «copii-şefi» – n.red] sunt prea mari şi viaţa e prea dură pentru ei. O vedem în cazurile de anxietate şi de automutilare, care au crescut în mod dramatic“.

După cum observă şi psihologul Ionuţ Ghiugan:

Pentru a forma un viitor adult independent şi autonom emoţional, părintele trebuie să fie disponibil faţă de nevoile copilului, să le satisfacă cu promptitudine, dar în acelaşi timp trebuie să ştie să stabilească limite şi norme sociale generale şi de conduită.

„Toţi copiii se comportă problematic la un moment dat sau fac lucruri care pot fi periculoase sau nu sunt pe placul părinţilor”, atrage atenţia Ghiugan. „Părinţii, plecând de la propria istorie educaţională şi formativă, vor gestiona în mod diferit comportamentele “problematice” ale copiilor şi vor adopta reacţii diferite în funcţie de stilul parental existent. Astfel, în relaţia părinte-copil, putem întâlni un stil disciplinar autoritar (părintele îşi impune prin forţa sistemul de valori şi credinţe, manifestând furie şi iritabilitate), un stil bazat pe cicăleala şi reproşuri (părintele face apel la cicăleală şi dojeneli sau se bazează pe indicaţii date în forma verbală, în maniera restrictivă) sau un stil disciplinar permisiv (părintele ţine cont de nevoile emoţionale ale copilului, dar impune şi un set de norme şi reguli clare)“, explică psihologul.

În opinia psihoterapeutului, pedeapsa sau reproşul nu sunt şi nu vor fi metode disciplinare constructive în educaţia şi formarea copilului, dar nici lipsa de implicare şi responsabilizare a copilui sau insuficienta condiţionare în raport cu norme şi reguli.

Copilul nu trebuie tratat fără respect şi consideraţie, dar nici privit în relaţie ca un adult deja format, cu un sistem de valori bine definit, punctează acesta.

Banii şi cariera îi strică pe părinţi

Pe de altă parte, un studiu recent al Universităţii British Columbia din Canada avansează teoria conform căreia cu cât părinţii sunt mai preocupaţi de câştigurile financiare şi de carieră, cu atât mai mult eşuează în rolul de părinte şi îşi scapă copii din mână. Mai exact, părinţii care se luptă să câştige cât mai bine pentru a le asigura copiilor tot ceea ce este mai bun ajung să perceapă îndatoririle părinteşti ca pe o corvoadă şi să-şi neglijeze copiii, din ce în ce mai mult, oferindu-le substitute materiale (jucării, diverse gadgeturi, haine scumpe) în locul atenţiei de care au nevoie. Studiul mai arată că mamele preocupate de carieră, câştiguri financiare şi statut social sunt mai predispuse decât taţii să piardă din vedere importanţa educaţiei copiilor proprii.

Copiii sunt într-un mare pericol, iar părinții lor se confruntă cu o problemă foarte gravă. Micuții pot deveni agresivi atât fizic, dar și verbal din cauza mesajelor pe care le văd la tot pasul – televizor, presă online și mai ales pe străzi.

Chiar dacă aparent copiii nu acordă nicio importanță mesajelor «murdare» pe care le văd peste tot, de fapt, lucrurile sunt mult mai grave și pot degenera.

În urma unui studiu demarat de Organizația Mondială a Sănătății, în 2010, în mediul școlar din România, peste jumătate dintre copiii și tinerii intervievați au fost implicați într-un caz de violență verbală, iar locul unde acesta s-a desfășurat fiind, în ordinea indicării: pe stradă, în cartierul în care locuiesc, la școală și pe stradă, în alt cartier decât cel în care locuiesc.

Care sunt consecințele mesajelor violente asupra copiilor

Consecințele sunt extrem de grave asupra copiilor și putem vorbi chiar de depresie clinică, boli asociate cu stresul, probleme de comportament, agresivitate fizică sau vulgară în relația cu ceilalți. În plus, Toate acestea duc la o scădere dramatică a calității vieții.

Care ar putea fi soluția în acest caz

Pentru a limita expunerea celor mici la agresivitate, pentru a-i feri de interacțiunea cu mesajele vulgare și discriminatorii din fața blocului, de pe peretele din curtea școlii, de pe gardurile parcului preferat, Cif, un produs de curățenie cu o istorie de peste 16 ani în România, pregătește una dintre cele mai curajoase inițiative din țara noastră.

Mesajele vulgare sunt la tot pasul

Cântărețul CRBL și Răzvan Simion, unul dintre prezentatorii matinalului de la Antena 1, apar în teaser-ul campaniei sociale lansate de Cif, prin care se dorește protejarea copiilor de agresivitatea verbală.

Cele două vedete vorbesc, într-un material video de trei minute, alături de câteva mămici, despre impactul negativ pe care îl au mesajele vulgare și discriminatorii asupra copiilor.

„Knockout game” este un joc extrem de violent semnalat pentru prima dată în SUA, care s-a extins în Marea Britanie, Danemarca, Franţa şi Japonia, dar sub o formă mai blândă, numită „pălmuit amuzant”. Adolescenţii români l-au preluat şi ei, deocamdată ca o leapşa cu necunoscuţi.

Mă plictiseam teribil”, aşa a sunat motivaţia oferită poliţei americane de un tânăr de culoare, după ce a fost acuzat că a ucis un bărbat în timpul unei partide de knockout (loveşte şi fugi-n.r.), joc ce presupune să alegi un necunoscut, la întâmplare, şi fără niciun fel de motiv aparent să încerci să-l pui la pământ dintr-o singură lovitură, apoi să fugi.

De regulă, scenele de acest gen sunt înregistrate de un amic sau de un grup de prieteni cu telefoane mobile sau alt gen de gadget, iar videoclipurile sunt postate pe YouTube pentru ca o lume întreagă să admire îndrăzneala şi „tehnica jucătorilor”.

Violentul joc s-a născut în New Jersey, prin anul 1992, şi, iniţial, a trecut neobservat, poliţia crezând că este vorba despre răfuieli între bande de cartier, de atacuri în scop de jaf sau de răzbunări pe diverse motive.

Când toate aceste supoziţii au fost eliminate, politicienii şi poliţia au avansat ideea de “hate crime”, agresiuni pe motive de rasă, mai ales că în multe dintre cazuri atacatorii erau afroamericani, iar victimele de tip caucazian, uneori evrei. Ba chiar, mass-media americane au fost acuzate că ar fi inventat termenul de knockout game şi că au contribuit la conturarea unui fenomen fără ca acesta să existe în realitate.

Distracţie extremă

Moda knockout game s-a extins, treptat, într-o mulţime de state din SUA, find înregistrate mai multe decese, urmare a bătailor crunte. Ba chiar, o femeie din statul Pennsylvania, atacată de un grup de tineri în cadrul unei partide de knockout, a reuşit să împuşte mortal doi dintre ei. Într-un final, pentru că agresiunea în cadrul acestui joc nu este o modalitate prin care se încearcă jefuirea victimei sau răzbunarea unei jigniri aduse de aceasta, s-a ajuns la concluzia că reprezintă un tip de distracţie extremă adoptată de tineri care vor să se afirme în grupul din care fac parte. S-a vehiculat şi ideea că jocul ar fi fost, la origine, un fel de etapă de iniţiere pentru acceptarea unui individ într-o bandă de cartier.

Chiar dacă victimele sunt alese la întâmplare, poliţia din SUA a decis că atacurile sunt premeditate, din moment ce multe dintre fapte au fost înregistrate de cel puţin un complice. În SUA, politicienii au discutat despre temerea ca postarea filmuleţelor knockout pe YouTube nu fac decât să încurajeze şi alţi tineri, din toată lumea, să copieze astfel de trenduri violente. Au fost incriminate inclusiv emisiuni de genul “Jackass”, difuzată de MTV, post muzical dedicat tinerilor, în care mai mulţi puştani se întrec în competiţii riscante şi violente, doar din amuzament.

În Franţa s-a introdus un amendament de către Parlament, menit să prevină astfel de acte de delicvenţă, chiar dacă atacurile nu sunt nici pe departe la fel de violente ca cele din SUA. Moda knockout a prins şi în Marea Britanie, unde a fost botezată “happy salapping” (pălmuit fericit-n.r.), dar şi în Danemarca sau Japonia.

Knockout, varianta românească

Loveşte şi fugi” s-a făcut simţit timid şi în România, însă, deocamdată, tinerii se amuză pe seama trecătorilor pe care îi ating şi trec mai departe, un fel de leapşa cu necunoscuţi, o variantă mai cuminte chiar şi decât “happy slapping”, care presupune să loveşti cu palma, destul de puternic, o persoană oarecare.

Psihologul Ionuţ Ghiugan subliniază că agresivitatea joacă un rol esenţial în supravieţuirea individului şi menţinerea speciei, dar atunci când ajunge în sfera patologicului are efecte negative asupra individului şi sistemului social în care acesta trăieşte. „În cazul de faţă nu este vorba de un “joc riscant” sau de „o modă”, ci de violenţă în forma ei cea mai distructivă”, este de părere psihologul.

“Fenomenul agresivităţii a generat, de-a lungul timpului, un interes intens din partea oamenlior de ştiinţă din toate domeniile vieţii, biologie, sociologie, psihologie sau antropologie, mai ales prin prisma faptului că secolul al XX-lea s-a dovedit a fi cel mai violent episod din istoria umanităţii (două războaie mondiale, revoluţii sângeroase, epurări etnice şi politice la nivel de genocid)“, spune Ghiugan.

Acesta atrage atenţia că în abordarea agresivităţii există două direcţii fundamentale, care, deşi tratează subiectul din unghiuri diferite, oferă o imagine mai completă a fenomenului:

Prima teorie atribuie agresivităţii un caracter înnăscut, agresivitatea fiind moştenită genetic şi transmisă din generaţie în generaţie. A doua teorie susţine faptul că agresivitatea nu este moştenită, ci este învăţată în relaţie directă cu mediului socio-cultural în care individul se dezvoltă şi se formează, spune Ghiugan.

În ceea ce priveşte knockout game, orientarea agresivităţii către exterior, pentru a anihila sau vătăma fizic ceilalţi semeni, nu poate fi explicată decât prin influenţa mediului socio-cultural asupra individului, conchide ferm psihoterapeutul. Profilul psihologic al unui tânăr care se lasă atras într-o astfel de direcţie, are la bază o istorie de expunere repetată la violenţă, fizică sau verbală, în mediul de creştere şi formare, conform psihologului.

“Prin mediul de creştere înţelegem nu doar familia şi relaţiile dintre membrii acesteia, ci şi şcoala, mediul social extern şi accesul la programe sau emisiuni media care transmit mesaje false privind violenţa. Până la 4 ani, copilul nu face distincţia între realitate şi imaginar. Supus unor modele agresive, violente în mediul său de creştere, viitorul adolescent nu îşi va forma un model adecvat de relaţionare, bazat pe un stil de ataşament securizat. Cu cât avansează în vârstă, supraexpunerea la violenţă (mediu familial, mediul social în care creşte, dar şi mass-media) întârzie sau blochează conştientizarea normelor şi valorilor sociale şi creează un viitor adult infantilizat, incapabil să reacţioneze raţional în contextele de viaţă. Tendinţa normală de imitare formează modele aberante de indivizi care nu vor face disticţia dintre virtual şi lumea reală, între ceea ce este bine şi rău. Acţiuniile şi comportamentele acestora vor fi lipsite de responsabilitate şi empatie pentru ceilalţi oameni şi societate, în general”, remarcă specialistul în relaţii interumane.

De asemenea, acesta mai observă că presiunea socio-culturală şi expunerea mediatică aduc în prim plan, în mod repetat, modele de violenţă şi distructivitate, şi cu toate că agresivitatea este înnăscută, forma distructivă extremă pe care aceasta o poate lua nu poate avea loc fără amprenta puternică a socialului.

Tinerele generaţii, de la cele mai fragede vârste, îşi petrec tot mai mult timp în faţa televizorului sau navigând pe internet, aceste mijloace media devenind un puternic instrument de educare şi de socializare. 5245Însă ştirile, filmele, jocurile video şi chiar desenele promovează, direct sau indirect, violenţa ca o stare naturală a omului, nu ca o excepţie ce trebuie condamnată. Principala problemă a societăţii în care trăim este legată de faptul că majoritatea producţiilor media prezintă constant şi des violenţă, în toate formele ei. Adultul are posibilitatea să înţeleagă perspectiva completă a acestui comportament distructiv, pe când un copil sau adolescent se raportează numai la “beneficiile” imediate oferite de aceste acţiuni. Adolescentul nu vede agresorul şi distructivitatea sa, vede eroul care face dreptate de unul singur, obţinând ceea ce i se cuvine sau pedepsind violent personajele negative. Fără a prezenta pedepsele unor astfel de comportamente, consecinţele negative, traumele psihice suferite de victimă sau drama familiilor confruntate cu pierderea suferită, formăm viitorului adult o imagine incompletă a acestui fenomen şi inducem idei şi credinţe periculoase, cu consecinţe posibil tragice în plan relaţional şi social”, în opinia lui Ionuţ Ghiugan.

De asemenea, acesta mai observă că presiunea socio-culturală şi expunerea mediatică aduc în prim plan, în mod repetat, modele de violenţă şi distructivitate, şi cu toate că agresivitatea este înnăscută, forma distructivă extremă pe care aceasta o poate lua nu poate avea loc fără amprenta puternică a socialului.

Scăpaţi din mână

Iar datele statistice confirmă spusele psihologului, dacă ţinem cont de faptul că tânărul român bea, fumează şi consumă droguri de la 14 ani şi petrece şapte ore pe zi în faţa televizorului sau la calculator, ca urmare a reducerii controlului familial, conform unui raport UNICEF dat publicităţii la sfârşitul anului trecut.

Pe de altă parte, un studiu realizat de Centrul pentru Protecţia Online împotriva Exploatării Copiilor (CEOP) arată că rata de penetraţie a internetului în rândul copiilor cu vârste cuprinse între 5 şi 15 ani, care au acces la internet în propria lor cameră, este de 84%. De asemenea, statisticile CEOP demonstrează că sexualitatea copiilor se manifestă tot mai timpuriu şi că la vârsta de 15 ani aceştia au propriile pagini pe internet care acţionează ca un registru de modele, de cele mai multe ori negative, la care ajung să se raporteze.

În România, comparativ cu celelalte ţări în care s-a extins knockout game, există o oarecare matrice social-culturală, un sistem de credinţe şi valori aflat, oarecum, în opoziţie cu ceea ce înseamnă agresivitate, violenţă şi intoleranţă faţă de celălalt, crede Ionuţ Ghiugan. Totuşi, acest lucru nu reprezintă o garanţie că lucrurile nu pot degenera:

Ura şi violenţa iraţională se învaţă în mediul psihosocial în care ne dezvoltăm, creştem şi ne formăm ca personalităţi. Există o relaţie directă între violenţa exprimată în mediul socio-cultural şi intensitatea acesteia regăsită în rândul tinerilor. Comportamentele distructive ale adolescenţilor şi tinerilor sunt un barometru important prin care putem evalua societatea din punct de vedere al normelor şi valorilor transmise. Cu cât mesajele socialului sunt orientate mai mult către aceste comportamente nocive, răspunsul tinerilor va fi în consecinţă. Generaţiile care vin au tendinţa firească de a-şi forma propria identitate, iar în contextul globalizării şi accesului la informaţie, tinerii români vor prelua şi repeta astfel de comportamente extrem de nocive, conchide psihologul.

Tinerii şi climatul toxic

Dezvoltarea generaţiilor moderne într-un climat toxic este o realitate care preocupă şi alte state ale Uniunii Europene, cum este cazul Marii Britanii. Organizaţia britanică “Minţi tinere” a publicat recent un studiu efectuat pe 2.000 de tineri, cu vârste între 11 şi 25 de ani, iar rezultatele au confirmat temerile specialiştilor: copiii se dezvoltă şi trăiesc într-un mediu stresant, care exercită o presiune constantă asupra lor, atât la şcoală, cât şi în mediul virtual.

Astfel, 50% din copiii cu vârste între 11 şi 14 ani au acces la pornografie online, un procent similar s-a confruntat la şcoală cu hărţuirea din partea colegilor, iar un sfert dintre ei au mărturisit că nu ştiu cui să ceară ajutorul atunci când sunt deprimaţi sau se tem de ceva.

  • Vremurivechisinoi.blogspot.ro:

UNESCO declară că fetele ar trebui să fie învăţate cum să obţină un avort

Agenţia culturală şi educaţională a Naţiunilor Unite declară că scopul educării copiilor nu ar trebui să vizeze doar avansul lor literar sau social, ci, de asemenea, să îi înveţe unde şi cum să facă un avort şi să le crească toleranţa faţă de comportamentul homosexual.

În raportul său, „Predarea şi învăţarea: Dobândind calitate pentru toţi”, publicat săptămâna trecută, UNESCO declară că femeile educate prezintă un risc mai scăzut de a muri din cauza complicaţiilor din timpul sarcinii datorită adoptării unei igiene mai bune, fiind asistate de personal pregătit la naştere, recunoscând simptomele sângerării sau ale presiunii arteriale crescute, precum şi datorită deţinerii cunoştinţelor legate de efectuarea unui avort.

Raportul este de acord cu rolul educaţiei în reducerea morţilor şi leziunilor din timpul sarcinii sau de la naştere prin reducerea căsătoriilor în rândul copiilor şi prin întârzierea începerii vieţii sexuale, însă deviază puternic de la literatura de specialitate susţinând că pentru asemenea beneficii este necesar ca fetele să fie învăţate despre procurarea avortului.

Studiu „Îţi iubeşti vecinul?” susţine că educaţia creşte toleranta, citând diferenţe în atitudine între oamenii cu educaţie primară şi liceală. Rezultatele, atât din America Latină, cât şi din ţările arabe, au arătat că respondenţii care aveau educaţie liceală s-au arătat favorabili ideii de a avea vecini de alte naţionalităţi, rase, religii sau purtători de HIV.

Totuşi, când au fost întrebaţi dacă ar prefera să aibă vecini homosexuali, respondenţii arabi cu educaţie liceală au avut, în esenţă, cam acelaşi răspuns cu vecinii lor mai puţin educaţi. În America Latină, diferenţa a fost de 32%. Autorii raportului fac cunoscut faptul că „în multe părţi ale lumii, oamenii rămân neclintiţi în atitudinea lor în privinţa homosexualităţii.

Această discrepanţă regională în atitudine subliniază faptul că nivelul de educaţie este doar una dintre variabile – conţinutul curriculum-ului contând, de asemenea. La o conferinţă internaţională AIDs din Mexic din anul 2008, liderii latino-americani au promis să includă prevenţia HIV în standardele educaţiei. Această iniţiativă a fost în conflict direct nu numai cu standardele culturale, dar şi cu cele legale din multe dintre ţările reprezentate. O analiză regională a UNESCO din 2010 a Americii Latine şi a Caraibelor admite că „unele ţări trebuie să ia în considerare contradicţia includerii subiectului diversităţii sexuale în curriculumul şcolilor deoarece sodomia şi homosexualitatea sunt în continuare scoase în afara legii.”

Un document de bază pregătit pentru recentul raport de educaţie subminează şi mai mult simplitatea argumentelor că educaţia superioară înseamnă toleranţă mai mare. În China şi Turcia, ţări care nu sunt în general considerate permisive în ceea ce priveşte activitatea homosexuală, diferenţe semnificative în atitudine au fost măsurate numai la cei cu studii universitare. În India, rezultatele au fost complet contradictorii raportului UNESCO: cei care aveau doar educaţie primară erau mai toleranţi faţă de homosexuali faţă de cei cu educaţie liceală.

UNESCO conchide: „educaţia are nevoie de timp pentru a avea impact asupra atitudinilor înrădăcinate” şi cere „măsuri politice specifice” pentru a se asigura că elevii „învaţă în şcoală importanţa toleranţei”.

UNESCO a stârnit controverse în ultimii ani prin parteneriatul cu Consiliul pentru Informare şi Educaţie Sexuală al Statelor Unite (SIECUS) cu scopul de a genera un curriculumeducaţional care să încurajeze explorarea sexuală timpurie şi evitarea „moralizării”. SIECUS a fost fondat de un fost director medical al Planned Parenthood ca o ramură a institutului Kinsey, care a fost recent aprobat pentru recunoaşterea de către Naţiunile Unite.

Biserica Ortodoxă Rusă avertizează despre pericolul căsătoriilor între persoane de acelaşi sex şi supravieţuirea umanităţii

Capul Bisericii Ortodoxe Ruse a avertizat societatea cu privire la pericolele „campaniei internaţionale” în favoarea căsătoriilor între persoane de acelaşi sex, insistând că numai structura familiei tradiţionale poate asigura supravieţuirea umanităţii.

„Păstrarea semnificaţiei căsătoriei ca uniune între bărbat şi femeie bazată pe dragoste, înţelegere reciprocă şi naştere de copii care vor fi înconjuraţi de iubire este precondiţia pentru supravieţuirea umanităţii”, se spune într-o declaraţie făcută publică de Patriarhul Chiril al Moscovei şi Întregii Rusii marţi, după întâlnirea cu camera legislativă superioară a Parlamentului Rus, relatează agenţia de ştiri ITAR-TASS din cea mai mare ţară a lumii.

În mesajul adresat „tuturor minţilor sobre din Rusia şi din alte ţări”, Patriarhul a mai adăugat că biserica este îngrijorată şi cu privire la infidelitatea maritală şi „iresponsabilitatea în relaţiile dintre bărbaţi şi femei”.

Liderul ortodox şi-a exprimat încrederea că păstrarea căsătoriei tradiţionale este mai mult o problemă morală decât una strict religioasă şi de aceea statul secular ar trebui să interzică mariajele între persoane de acelaşi sex pe motive de morală.

Nu este pentru prima dată când Patriarhul Chiril avertizează societatea rusă cu privire la pericolele mariajului gay, pe care l-a calificat drept un „simptom apocaliptic” ce trebuie combătut.

„Este un simptom apocaliptic foarte periculos şi trebuie să facem tot ce ne stă în putere pentru a ne asigura că păcatul nu va fi niciodată aprobat oficial în Rusia prin lege de stat, deoarece aceasta ar însemna că naţiunea a pornit pe calea autodistrugerii”, declara înaltul prelat în iulie 2013. „Ne vom confrunta cu ispite uriaşe dacă ţările încep să aprobe păcatul şi să îl transforme în lege pentru a-l justifica”, a mai spus el.

Şaisprezece ţări din întreaga lume au legalizat căsătoria între persoane de acelaşi sex, printre care şi unele state din componenţa Mexicului şi a SUA.

Rusia, ţara-gazdă a următoarelor jocuri olimpice, a atras atenţia comunităţii internaţionale anul trecut, când preşedintele Vladimir Putin a semnat legea care interzice răspândirea în rândul minorilor a informaţiilor despre comunitatea persoanelor lesbiene, gay, bisexuale şi trans-sexuale (LGBT).

Legea care combate propaganda gay a fost condamnată de activiştii pentru drepturile persoanelor LGBT, cu toate că Putin a spus că acestea se pot simţi „în siguranţă şi libere” la Jocurile Olimpice din 2014, cu condiţia „să lase copiii în pace”.

Primarul oraşului Soci, Anatolîi Pahomov, a făcut de curând observaţii similare, subliniind că stilul de viaţă al persoanelor de orientare homosexuală „este problema lor”. Acesta mai insistat că în oraşul său nu există astfel de persoane – o observaţie contestată de liderul opoziţiei ruse, Boris Nemţov, un critic al lui Putin, care a spus că există câteva baruri gay în oraşul care va găzdui Jocurile Olimpice.

„Femeia mea frumoasă”: Impresionant mesaj pro-viaţă ce contrastează puternic cu reclamele narcisiste ale lenjeriei Victoria’s Secret

Wacoal, o comanie de lenjerie thailandeză, redefineşte frumuseţea feminină prin noua sa campanie publicitară, Beauty Inside (Frumuseţe interioară). Scurtmetraje de circa 7 minute spun poveşti inspirate din întâmplări reale, despre femei ale căror sacrificii tăcute le câştigă admiraţia bărbaţilor povestitori. Şi aduc lacrimi în ochii spectatorilor.

Una dintre femei, de exemplu, se jertfeşte pentru copilul ei nenăscut. Mesajul? Virtutea este superbă.

E mult mai bine să te uiţi la campania Beauty Inside decât să povesteşti despre ea. Nu de alta, dar să nu aflăm dinainte finalul filmelor! Abia apoi poţi să le trimiţi şi altora linkurile. Îţi vei dori să fii ca aceste femei.

Şi nu e cazul să-ţi faci griji: nu se arată niciun fel de lenjerie. Nu se face reclamă la un produs, ci la un mod de a înţelege esenţa feminităţii. Nici măcar nu mi-am dat seama la ce se referea campania. Dar, când am văzut ce produse promovau, mesajul mi s-a părut şi mai puternic.

Jane and June s-ar putea să fie cel mai impresionant dintre scurtmetraje. Iar Ae e practic copiat din ştirile recente. Fiecare filmuleţ face portretul unei femei într-un fel ieşit din tipare. Şi arată puterea pe care aceasta o are pentru a renunţa la reputaţie, carieră, sau chiar la viaţă pentru a-i ajuta pe alţii.

Ele ilustrează versetul evanghelic care ne vorbeşte despre regăsirea vieţii pe care ţi-o pui pentru alţii.

Tagul „Toate femeile sunt create să fie frumoase” subliniază subtil că adevărata frumuseţe e uşor de obţinut.

Iar frumuseţea interioară îi atrage pe toţi. Bărbaţii care povestesc sunt prietenul, şeful şi soţul.

Ce contrast binevenit faţă de reclamele narcisiste la lenjeria Victoria’s Secret, care prezintă manechine filiforme (multe dintre ele cu biografii pe care nu-ţi doreşti să le copiezi). Felul în care sunt ele atractive este unul de neatins pentru majoritatea femeilor şi poate atrage priviri pofticioase pasagere, dar nu şi dragostea care durează. Şi nu-i inspiră pe alţii să fie mai buni.

Chiar şi campania similară Real Beauty (Frumuseţe adevărată) de la Dove prezenta femei care, deşi mai trupeşe, se concentrau foarte mult pe frumuseţea trupului. Le făcea pe consumatoare să se simtă bine cu defectele lor fizice.

Dar Beauty Inside înalţă sufletul. Te inspiră să-i iubeşti pe ceilalţi. Să descoperi bucuria care vine când te pui pe tine pe locul doi.

Şi, în mod ironic, nici măcar nu se menţionează un produs. Dove a vândut săpun prezentând femei în lenjerie intimă. Wacoal — fabricant de lenjerie — nu arată niciun pic de piele dezgolită (cu toate că m-a determinat să aflu mai multe despre produsele lor).

Dacă în cultură şi politică forţezi asupra oamenilor mesaje sexuale, de egocentrism şi putere, îi corupi şi corupi modul în care aceştia îşi vor trata confraţii. Vei crea oameni urâţi în interior.

Dar nu ai vrea să fii pe lângă cei altruişti şi buni – dacă nu chiar să fii unul din ei?

Virtutea este un scop nobil şi o strategie câştigătoare. Să sperăm că o vor adopta şi vectorii noştri de opinie şi politicienii!

„Podoaba voastră, să nu fie din afară, împletirea părului şi a podoabelor de aur şi îmbrăcămintea hainelor scumpe. Ci să fie omul cel tainic al inimii, întru nestricăcioasă podoabă a Duhului, blînd şi liniştit, care este de mare preţ înaintea lui Dumnezeu. Că aşa se împodobeau odinioară sfintele femei care nădăjduiau în Dumnezeu.” (I Petru, 3; 3-4)

Aceasta rămâne la fel de adevărat ca acum 2.000 de ani.


Categorii

Avort, Cultura desfraului, Razboiul impotriva familiei / vietii/ copiilor

Etichete (taguri)


Articolul urmator/anterior

Comentarii

7 Commentarii la “DEZORDINEA SEXUALA: FACTOR DE ANARHIZARE SI PRABUSIRE A SOCIETATII/ Apusul normalitatii/ NOUA GENERATIE E VIOLENTA: “loveste si fuge”/ UNESCO vrea sa invete fetele cum se obtine AVORTUL

  1. eu cred ca se creaza tot felul de jocuri, se promoveaza excesiv violenta, se provoaca la violenta pentru ca apoi sa bage frica in oameni, mai ales in tineri, in copii, sa ii creasca pasnici si fara cea mai mica putere de a protesta

  2. f interesante studiile lui Pitirim Sorokin. Explică în mod logic cum acţionează păcatul la nivel de familie, societate, popor. Putem vedea astfel, către ce ne îndreptăm noi, ca popor român. Iar vocile care cer îndreptarea moralei sunt parcă tot mai acoperite de volumul (disonant) al corului celorlalte voci care doresc “libertatea”.

  3. Knock-out game in SUA este rasial, fapt pe care mass media se fereste ca de foc sa prezinte. In urma cazului Trayvon Martin/Zimmerman(crima a unui “alb” impotriva unui adolescent de culoare) negrii se razbuna pe albi prin acest “joc”.

  4. F. interesant studiile lui Sorokin! Interesant mi se pare ca ceea ce explica el cu argumente concrete este de multe ori intuit de multa lume, chiar si in zilele noastre. Mi-aduc aminte de comentariile de pe Youtube la o scena deochiata dintr-un advert. Si comentatoarea/comentatorul facea o paralela cu orgiile din Imperiul Roman la apogeu si ce s-a intimplat dupa aceea, comentatorul fiind occidental (dupa toate aparentele)

    Eu am fost dintotdeauna o mare consumatoare de filme si muzica veche din anii 30-40-50 cu precadere. dar tot uitindu-ma la filmele americane ale acelor ani (musical-ul e preferatul meu) m-a izbit de multe ori faptul ca pentru acele vremuri acele filme eraeu cu adevarat provocatoare apropo de corpul feminin. Si am observat o adevarata gradare cu picatura, e adevarat, dar sesizabila a posturilor din ce in ce mai sexualizate, a saruturilor din ce in ce mai expresive, a centimentrilor de epiderma din ce in ce mai multi, a subiectelor din ce in ce mai “ne-ortodoxe”. Anii 60 insa si mai ales anii 70 fac adevarata trecere la ceea ce se intimpla astazi. Si am senzatia ca de fapt, aceasta trecere a fost planificata, asistata cu buna stiinta. In primul rind pentru ca prea avem de-a face cu un val de filme si staruri care sar calul fata de ce fusese inainte cu mult si prea sint sincronizati (ceva gen “revolutiile” pe banda rulanta care se intimpla acum). Apoi m-a izbit un comentariu facut in legatura cu unul din marii moguli ai cinematografiei de la Hollywood, R. L. Mayer care fusese activ in perioada considerata de aur, anii30-50 in care filmele puteau fi considerate inca in limitele decentei…de atunci. Mayer era el mare director la MGM dar banii veneau din alta parte, el doar ii manageria/investea in diverse filme. Si se spunea ca acesti finantatori, prin anii 60 au decis sa=l scoata din cadru pe Mayer tocmai pentru ca era prea “cuminte”, pentru ca s-a decis ca era nevoie ca cinematograful sa ia o noua turnura, sa treaca la subiecte mai serioase, mai provocatoare……Cu alte cuvinte s-a decis sa se faca schimbarea de sus-in jos dar numai dupa ce s-a observat ca schimbarea avea platforma deja pregatita!

  5. si Muzeul Taranului Roman e prins in promovarea acestei mizerii si inca foarte activ
    http://irinamonica.wordpress.com/2014/02/24/luna-nymphomaniac-la-sala-horia-bernea-a-muzeului-taranului-roman/

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare