MOARTEA CEREBRALA: de ce NU este valid conceptul si cum este folosit pentru TRANSPLANTUL DE ORGANE

• Graiul Ortodox: ”Mai este valabil astăzi conceptul de moarte cerebrală?” de domnul Emanuil Panagópoulos FACS, Profesor de Chirurgie, Director al Clinicii de Chirurgie a Spitalului ”Sfântul Sava” din Atena (din cadrul coferinței cu tema ”Transplanturile: donație sau crimă?”– GRECIA 2013)

”Mai este valabil astăzi conceptul de moarte cerebrală?”

de domnul Emanuil Panagópoulos FACS, Profesor de Chirurgie, Director al Clinicii de Chirurgie a Spitalului ”Sfântul Sava” din Atena

Desigur, întrebarea aceasta sună ciudat, căci privește o chestiune care de 45 de ani se află în prim-planul actualității medicale și nu numai, și, de asemenea, de mai mulți ani conceptul de ”moarte cerebrală” a fost consacrat prin lege în întreaga lume apuseană și nu numai.

Transplanturile de organe au fost inițiate la începuturile deceniului ’60. Pe atunci trebuia soluționate două probleme. Pe de o parte, organele prelevate de la morți reprezentau grefe inadecvate și nefuncționale, iar, pe de altă parte, prelevarea de organe umane înainte de constatarea morții era un act condamnat prin lege. Pentru a putea continua transplanturile trebuia să se găsească o soluție. Și soluția s-a găsit prin schimbarea definiției morții și stabilirea ei în momentul dinaintea încetării definitive a funcționării organismului. Comisia ad-hoc a Facultății de Medicină de la Harvard a pus semnul de egalitate între coma ireversibilă, care este o stare de viață, cu moartea, și în 1968 a născocit noțiunea de ”moartea cerebrală”.

Despre discuțiile care au avut loc în cadrul acelei comisii aflăm în detaliu din cercetarea exhaustivă a Mitei Giacomini, care a avut acces la arhivele acestei comisii, studiu care s-a publicat în 1997 [1]. În epilogul articolului său, Giacomini remarcă:

”criteriile de definire a morții cerebrale nu au fost create doar pe baza caracteristicilor fizice ale mortului sau a posibilităților tehnologiilor de diagnostic și de menținere artificială a vieții. Indivizii morți cerebral trebuia creați, recunoscuți, descriși și definiți tocmai prin elaborarea acestor criterii ale morții cerebrale. Moartea cerebrală a reprezentat un construct social și clinic artificial”.

În textele susținătorilor morții cerebrale este foarte vădită încercarea de a pune semnul egal între stări opuse și care se exclud reciproc. Titlu primului material publicat de comisia de la Harvard, din periodicul JAMA, august 1968, este semnificativ și certifică adevărul lucrurilor: ”O definiție a comei ireversibile. Raport al Comisiei ad-hoc a Facultății de Medicină a Universității Harvard cu privire la examinarea definiției morții cerebrale” [2]. Este limpede că titlul exprimă încercarea de echivalare a comei, care se observă doar la oameni vii, cu moartea, care reprezintă absență a vieții. Aceeași situație întâlnim și în alte titluri de articole, precum: ”Transformările fiziologice legate de moartea cerebrală. Opinii curente și sugestii pentru abordarea donatorului mort cerebral” [3].

Însă, transformări fiziologice se manifestă doar la oameni vii, iar nu la morți. Transformare post-mortem nu este decât descompunerea. Are, așadar, vreo logică  opinia despre existența transformărilor fiziologice post-mortem pe care este chemată medicina să le abordeze? Un alt titlu: ”Reacții hemodinamice la bolnavi donatori aflați în moarte cerebrală” [4]. Articolul se referă la bolnavi morți cerebral. Însă, un bolnav nu poate să fie mort, iar un mort nu poate să fie bolnav. Un indiciu al confuziei pe care a creat-o termenul de ”moarte cerebrală” este și faptul că în primii ani de după consacrarea termenului de ”moarte cerebrală”, în textele de medicină, morții cerebrali erau caracterizați drept ”cadavre vii” sau ”cadavre cu puls cardiac” sau chiar, într-un mod întru totul depreciativ, ”preparate cardio-respiratorii”. Cum este însă posibil ca cineva să le definească drept cadavre și, în același timp, să fie și viu sau să aibă inimă cu puls și în funcțiune?

Pe parcursul dezbaterilor cu privire la ”moartea cerebrală” la un moment dat s-a pus întrebarea: De ce moartea cerebrală este echivalată cu moartea biologică? Care este baza biologică pentru această echivalare? Răspunsul care s-a dat a fost următorul: Creierul alcătuiește principalul organ coordonator, care coordonează funcționarea celorlalte organe având ca rezultat menținerea unității funcționale a organismului. Prin urmare, distrugerea creierului implică dereglarea funcționării celorlalte organe și conduce, treptat, organismul la moarte.

Reacțiile împotriva conceptului de moarte cerebrală au început aproape imediat după consacrarea acestuia, însă mulți ani mai târziu, în 1998, un articol cu titlul: ”Moarte cerebrală cronică. Meta-analiză și consecințe conceptuale” [5], a tulburat apele. Alan Shewmon, profesor de neurologie la Universitatea UCLA din Los Angeles, studiind 70 de cazuri deplin verificate de indivizi morți cerebral a ajuns la următoarea concluzie:

”fenomenul morții cerebrale cronice sugerează că unitatea integratoare a unui organism compus, adică funcționarea organismului ca întreg, este o caracteristică înnăscută, nelocalizabilă, holistică, care se realizează prin interacțiunea reciprocă a tuturor părților. Nu avem de-a face cu o coordonare de sus în jos, impusă dintr-un loc anume, din creier, asupra sumei pasive a organelor. Rolul creierului nu este acela de coordonator central, fără de care trupul își pierde unitatea și încetează să mai alcătuiască un organism viu. Prin urmare, pierderea unității integrative nu este, firește, un motiv care să susțină identificarea morții cerebrale cu moartea organismului”.

Articolul acesta a constituit o lovitură puternică dată fundamentelor morții cerebrale, pentru că nega baza biologică pe care se sprijinea întregul edificiu al morții cerebrale. Răsturnarea pe care a adus-o acest articol a fost atât de serioasă, încât a obligat periodicul respectiv să publice în același număr un editorial cu un titlu mai puțin obișnuit: ”Morții nu sunt bolnavi în stadiu terminal” [6], semnat de Ronald Cranford, un excepțional profesor de neurologie, susținător al morții cerebrale, specialist pe teme de pierdere a cunoștinței. Scrie în editorial:

”articolul lui Shewmon și argumentația extinsă bazată pe cazurile pe care le-a examinat el însuși, în corelație cu neliniștile teoretice din ultimii ani ale oamenilor de știință pune serioase semne de întrebare cu privire la validitatea descompunerii trupești ca temei al echivalării morții cerebrale cu moartea și justifică continuarea cercetărilor asupra acestei chestiuni”.

A urmat o serie de articole în periodice medicale și de bioetică care confirmă valabilitatea acestei poziții. S-au scris și cărți care combat conceptul de moarte cerebrală, cum sunt: ”Definiția morții. Controverse contemporane” [7], editată în 1999; ”Dincolo de moartea cerebrală. Cazul adus ca argument împotriva criteriilor întemeiate pe funcționarea creierului în definirea morții omului” [8], apărută în 2000; ”Finis vitae. Moartea cerebrală este încă viață?”, editată în 2006 în limba italiană, iar în 2009 în limba engleză [9]. Această ultimă carte este o antologie de 18 articole, semnate de medici de diferite specialități, bioeticieni, juriști, filosofi și un episcop, care prezintă și analizează cu argumente opoziția lor față de identificarea morții cerebrale cu moartea individului.

În 2008 este convocată Comisia Prezidențială de Bioetică a SUA cu misiunea de a studia controversele cu privire la definiția morții.

Comisia Prezidențială, după dezbateri de mai multe luni, publică în decembrie 2008 un text oficial de 123 de pagini, cu titlul: ”Controverse cu privire la stabilirea morții. Cartea albă a Comisiei Prezidențiale de Bioetică” [10].

Comisia înlocuiește termenul de ”moarte cerebrală” cu termenul de ”total brain failure” – insuficiență funcțională totală a creierului –, pentru că îl consideră neutru din punct de vedere filosofic, din punct de vedere fiziologic mai clar și delimitează diagnosticul atribuit de stabilirea morții. De asemenea, comisia recunoaște că există controverse cu privire la valabilitatea definiției morții pe criterii neurologice, de vreme ce unii consideră moartea cerebrală ca fiind foarte limitativă pentru nevoile transplanturilor și alții se tem că moartea cerebrală poate să nu fie echivalentă cu moartea individului. Conform comisiei, pentru soluționarea chestiunii ar exista două căi. Prima presupune acceptarea incertitudinii existente cu privire la definirea morții, acceptare că nu există o argumentație biologică satisfăcătoare și, în sfârșit, respingerea definirii morții pe criterii neurologice, indiferent ce poate implica acest lucru pentru continuarea transplanturilor. A doua cale presupune susținerea concepției existente asupra definirii morții pe criterii neurologice și căutarea unei justificări mai bune și mai valide, care să susțină continuarea folosirii criteriului neurologic pentru a stabili când e mort individul. Comisia a urmat a doua cale și a formulat o noua justificarea a conceptului morții cerebrale, după cum urmează:

Un organism viu, ca să funcționeze ca întreg și să continue să supraviețuiască, se impune să exercite o funcție fundamentală și de importanță vitală, aceea a schimburilor cu mediul, care îi asigură conservarea. Premisă a acestor schimburi este existența a trei capacități fundamentale ale organismului:

1. Deschiderea către mediul de la care primește stimuli și reacția la stimuli.
2. Capacitatea de a acționa în mediu pentru a prelua selectiv elementele necesare supraviețuirii sale.
3. Existența unei simț interior fundamental al necesității, care determină organismul la aceste schimburi.

Comisia s-a concentrat asupra respirației automate și asupra menținerii cunoștinței ca fiind cele două căi critice, prin care organismul viu realizează schimburile cu mediul.

Conform Comisiei, individul cu insuficiență totală a creierului a pierdut deschiderea fundamentală față de mediu și capacitatea de a reacționa la acesta pentru folosul propriu. Există o pierdere a cunoștinței și o incapacitate de obținere și de consum a elementelor necesare vieții, precum respirația, hrana și apa. În fine, a pierdut funcția fundamentală a schimbului cu mediul și, prin urmare, acest individ trebuie considerat mort.

Această poziție a Comisiei de Bioetică a fost puternic criticată, pe baza următoarelor puncte principale:

1. Este clar că abordarea aceasta este mai mult filosofică și mai puțin fiziologico-biologică.
2. Ignoră alte acțiuni fundamentale ale organismului viu, precum autoconservarea prin intermediul homeostazei interne, care există la mortul cerebral.
3. Embrionul, chiar dacă nu are un contact conștient cu mediul înconjurător, nu respiră și nu are simțul intern al nevoii de respirație, este considerat totuși un organism viu.
4. Deși individul aflat în insuficiență cerebrală nu are, conform comisiei, contact cu mediul, are însă schimburi cu acesta. Cicatrizarea rănilor, combaterea infecților, reacția la rana provocată de o intervenție chirurgicală, continuarea sarcinii și altele, constituie indicii ale schimburilor cu mediul.
5. Nu poate fi susținută cu argumente absența simțului intern al nevoii de respirație automată, pentru că aceasta poate exista, dar să nu poată fi manifestată datorită lezării centrului respirației.

Trei dintre cei 15 membri ai comisiei nu au fost de acord cu concluziile comisiei și fiecare dintre aceștia a redactat câte o declarație personală, introdusă la sfârșitul textului oficial ca declarație personală. Printre cei trei membri care și-au manifesta dezaprobarea față de concluzii s-a numărat însuși președintele comisiei, foarte cunoscutul profesor de bioetică Edmund Pellegrino. Întrebat fiind cum este posibil ca președintele unei comisii să nu fie de acord cu concluziile acelei comisii, acesta a răspuns: ”Ca președinte am avut obligația să asigur buna funcționare și caracterul științific al desfășurării dezbaterilor, încă și faptul ca concluziile să exprime opinia majorității. Ca individ însă, am propria mea poziție”.

În declarația sa personală, Pellegrino menționează printre altele:

”Până acum, orice definire a morții se baza pe criterii clinice, care sunt discutabile, deși nici aceste criterii necesare nu sunt satisfăcătoare ca atare pentru definirea morții. În sfârșit, provocarea etică principală pentru orice protocol de transplant este să oferi darul vieții unui om, fără însă să iei viața altui om. Până când se vor destrăma incertitudinile și imprecizia spectrului viață-moarte, sfatul etic al filosofului Haas Jonas trebuie să ne fie călăuză în orice protocol de transplant. Nu cunoaștem cu certitudine”, continuă Pellegrino, ”linia delimitatoare dintre viață și moarte și o simplă definiție nu înlocuiește cunoașterea propriu-zisă. În plus, avem destule date potrivit cărora starea menținută artificial a individului bolnav aflat în comă este încă cea de viață, e adevărat, la un nivel mult sub normal. În această situație de extremă ignoranță și îndoială în care ne aflăm astăzi, singura cale pe care o avem de urmat este să înclinăm către răspunsul că în aceste cazuri mai degrabă avem de-a face cu o stare a vieții, decât cu o stare a morții”.

În aceeași direcție cu profesorul Pellegrino, s-a exprimat și Papa Benedict al XVI-lea. În anul 2008, Vaticanul a organizat un congres despre transplanturi având co-organizator Academia Pontificală Pro Vita. În discursul inaugural din 7 noiembrie 2008, Papa Benedict al XVI-lea a spus între altele:

”Este important să ne amintim că organele individuale nu pot fi prelevate decât ex cadavere, adică de la cadavru, care deține propria lui demnitate, pe care suntem datori să o respectăm. În acești ani, știința a realizat un progres în certificarea morții. Prin urmare, bine este ca realizările să obțină consimțământul întregului comunității științifice, cu scopul continuării cercetării pentru soluții care vor conferi certitudine în toate aspectele. Într-o asemenea epocă, precum a noastră, nu putem permite să existe nici cea mai mică suspiciune că medicina acționează arbitrar și acolo unde nu s-a ajuns încă la certitudine, trebuie să prevaleze principiul prudenței”.

Până azi însă nu există nici consimțământul întregului comunității științifice, nici nu s-a ajuns la certitudine cu privire la echivalarea morții cerebrale cu moartea.

În octombrie 2009, periodicul Nature a publicat un editorial cu titlul ”Definind moartea” [11]. În articol se menționează:

”În fapt, din nefericire, medicii știu că atunci când declară mort un om menținut în viață prin mijloace artificiale, de obicei se supun spiritului, iar nu literei legii. Moartea cerebrală se definește ca încetare ireversibilă a tuturor funcțiilor întregului creier, inclusiv a trunchiului cerebral”.

În această definiție sunt problematici toți termenii acesteia, adică ”ireversibilitate”, ”toate funcțiile” și ”întregul creier”. Termenul de ”ireversibilitate” este problematic, pentru că nu poate constitui un criteriu al morții, câtă vreme moartea este un criteriu al ireversibilității absolute. Cât trebuie așteptat că să se confirme că starea este ireversibilă? 24 de ore cât vroiau primele protocoale? 6 ore cât vroiau următoarele? 6 ore sau 0 ore, dat fiind faptul că ultima indicație a Academiei Americane de Neurologie este că nu este nevoie de o reexaminare pentru a se confirma moartea cerebrală? Starea este ireversibilă prin ea însăși sau datorită neputinței noastre științifice provizorii? Reversibilitatea este o noțiune relativă și nu poate constitui un criteriu al morții. Susținătorii morții cerebrale consideră că mortul cerebral este mort, pentru că starea lui este ireversibilă. Totuși ”ireversibilul” exprimă o prognoză și echivalarea acestei prognoze cu rezultatul prognozei constituie o eroare de logică. Faptul că cineva va muri nu poate fi echivalat cu faptul că acel cineva este deja mort. Problematică este de asemenea și expresia ”toate funcțiile”, deoarece astăzi cunoaștem că într-un procent considerabil de morți cerebrali există o funcționare cerebrală recesivă. Problematică este și expresia ”întregul creier”, dat fiind faptul că studiile patologico-anatomice pe creiere de morți cerebral au arătat că pe zone extinse ale creierului se manifestă activitate biochimică, cu tot ce presupune aceasta. Articolul propune:

”a venit vremea pentru o dezbatere serioasă cu privire la reformularea legilor care îi împing pe medici la o formă de înșelăciune. Legea trebuie schimbată pentru a descrie cu mai multă exactitate și onestitate modul în care va fi stabilită moartea în practica clinică”.

În ianuarie 2010, periodicul Neurology al Academiei Americane de Neurologie, într-un articol cu titlul ”Caracterul variabil al indicațiilor de stabilire a morții cerebrale în institutele de neurologie din SUA” [12], s-a menționat în cercetarea care a avut loc în cunoscute institute de neurologie că diferitele definiții ale morții cerebrale nu sunt în acord unele cu altele. Cu alte cuvinte, fiecare institut își are propriile criterii. În toamna lui 2010, într-un periodic de medicină legală s-a publicat un articol cu titlul: ”Moartea, moartea cerebrală și limitele științei. De ce ideea de moarte a întregului creier constituie o politică publică eronată” [13]. Articolul susține că această politică publică este eronată și se impune o reconsiderare a acesteia. În 2010, într-un alt periodic de medicină legală, s-a publicat un articol cu titlul: ”Putem să manipulăm adevărul? Mituri juridice în definirea morții” [14]. Autorii articolului menționează:

”Astăzi, medicii definesc moarte bazându-se pe diagnosticul insuficienței totale a creierului sau așteptând puțin după încetarea circulației sângelui. Există dovezi că baza conceptuală a acestei abordări a stabilirii morții este fundamental eronată și este departe de noțiunea biologică a morții și de concepția comună despre moarte. În orice caz, discuția importantă despre definirea morții din bibliografia medicală și științifică nu informează publicul că actuala definiție a morții, ca moarte cerebrală, nu demonstrează suficient că individul a murit. Pare improbabil că această informație va mai rămâne multă vreme tăinuită”.

În ianuarie 2012, periodicul britanic de anesteziologie a publicat un editorial cu titlul ”Moartea cerebrală. Este vremea pentru un acord la nivel internațional” [15]. Articolul susține:

”Deși au trecut mai bine de 40 de ani de când noțiunea de moarte cerebrală a intrat în practica clinică, multe dintre controversele legate de această chestiune nu au fost lămurite. Acestea cuprind legătura morții cerebrale cu moartea întregii persoane, divergențele internaționale privitoare la terminologie și la criteriile de definire a morții cerebrale și la legăturile indestructibile ale morții cerebrale cu donările de organe”.

În toamna lui 2012, profesorul de neurologie Alan Shewmon a publicat în numărul din toamnă al periodicului Communio. International Catholic Review, număr dedicat definirii morții, un articol cu titlul ”Nu mori decât o singură dată. De ce moartea cerebrală nu este moartea ființei umane” [16]. În cele 70 de pagini ale articolului care conține o bogată bibliografie medicală și nu numai, demonstrează că moartea cerebrală nu poate fi echivalată cu moartea omului, care este una și unică. Între altele, scrie în articol:

”nu există absolut nici un motiv filosofic sau științific, pentru a presupune că moartea cerebrală, în orice caz totală și ireversibilă, este ipso facto moartea ființei umane ca atare. Integritate trupească constitutivă minimă care se cere pentru existența unui organism uman însuflețit poate exista fără intermedierea creierului”.

Articolul arată indirect, dar clar, că nu creierul, ci sufletul este cel care conferă integritate trupească și, ca urmare, viață. Shewmon, în articolul său din 1998, a vorbit despre o caracteristică înnăscută, nelocalizabilă, holistă care alcătuiește unitatea funcțională a organismului, câtă vreme în articolul din 2012 arată mai concret că nu creierul, ci sufletul este cel care conferă integritatea trupească și, ca atare, viață, fiind de acord astfel cu concepția ortodoxă că viața biologică este rezultatul lucrării de-viață-făcătoare a sufletului. Caracteristica înnăscută, nelocalizabilă și holistă a lui Shewmon trimite la suflet, care deține aceleași caracteristici, este și acesta înnăscut, pentru că există de la concepere, este nelocalizabil, deoarece, potrivit Sfântului Grigorie Palama:

”Totuși, sufletul a fost creat conținând trupul, sufletul este peste tot în trup, nu într-un loc anume, nici conținut de trup, ci sufletul conținând trupul și cuprinzându-l și dându-i viață, având chipul lui Dumnezeu” [17], și are caracter holistic, dat fiind faptul că viața, care este cauza caracterului holistic, este ceva dincolo și mai presus de suma funcțiilor diferitelor organe.

Foarte recent, profesorul de neurologie James Berbat, într-un articol retrospectiv cu titlul ”Controverse cu privire la definirea și stabilirea morții în terapia intensivă” [18], care a fost publicat mai întâi în format electronic pe data de 19.02.2013, prezintă controversele curente cu privire la moartea cerebrală, dintre care una este dacă această definire a morții este consecventă din punct de vedere conceptual.

Mulți dintre susținătorii morții cerebrale afirmă că moartea cerebrală este moarte, deoarece conține prognoza morții și nimeni nu și-a revenit din această stare. Însă pe internet s-au publicat anumite cazuri de bolnavi morți cerebral care și-au revenit. Cel mai recent exemplu este cel al Carinei Melchior, în vârstă de 19 ani, din Danemarca. În urmă cu câteva luni s-a prezentat la televiziune în Danemarca un documentar despre cazul ei, care a produs multe dezbateri, în urma cărora 500 de oameni și-au retras numele de pe listele de donatori de organe.

Profesorul de pediatrie Ari Joffe, de la Universitatea Alberta din Canada, scrie în articolul său cu titlul ”Etica donării și a transplantului. Sunt definițiile morții denaturate pentru a favoriza transplantul de organe?” [19]:

”întrebarea nu este dacă donatorii de organe sunt morți, pentru că nu sunt morți. Întrebarea este în ce măsură pot fi prelevate organe înainte de moarte de la bolnavi pentru care avem prognoza morții și, prin urmare, prelevarea organelor lor va constitui cu siguranță o cauză a morții lor. Părerea mea este că acesta este lucrul care constituie realitatea curentă și acest lucru trebuie discutat de urgență. Prelevarea organelor înainte de moarte constituie oare o violare a respectului față de persoană, care este folosită ca instrument?”.

Problematic este și chestiunea anesteziei din timpul prelevării de organe, după cum reiese dintr-un editorial pe această temă, cu titlul ”Anestezia pentru donarea de organe la cei care au suferit moartea trunchiului cerebral. De ce deranjează?” [20], publicat în anul 2000 în periodicul Anaesthesia. Dar până și creatorul conceptului de moarte a trunchiului cerebral, neurologul Konstantinos Pállis, din Marea Britanie, afirmă într-un articol din 1996 că donatorilor de organe trebuie să li se facă anestezie exact în același mod în care se face bolnavilor care se află în deplinătatea simțurilor [21]. Comunitatea Anesteziologică este dezbinată în această privință. Unii anesteziști administrează o anestezie completă, ca să evite reacțiile la trauma provocată de intervenția chirurgicală, exact așa cum se procedează cu bolnavii vii, iar alții nu fac această anestezie, dar suprimă aceste reacții prin alte mijloace. Cu toate acestea, este o realitate faptul că pe durata prelevării de organe participă și anestezistul care se îngrijește de administrarea de lichide, uneori și de sânge, și de administrarea de medicamente care menține stabilă și la un nivel satisfăcător funcționarea inimii, circulația sângelui și diureza, până la prelevarea inimii, care este, de altfel, și ultimul organ prelevat.

Ce este, în definitiv, mortul cerebral? Desigur, nu este cadavru, pentru că nu are caracteristicile cadavrului, nici pe acelea ale individului abia decedat, prin urmare, referirea la ”transplanturi de la cadavre”, la ”donatori cadavru” și la ”organe de la cadavru” sunt absolut înșelătoare și ascund adevărul.Mortul cerebral este un om grav bolnav, care se îndreaptă spre moarte, moarte care va avea loc ca evoluție firească a respectivei stări de boală, fie datorită deconectării de la aparatul de respirație artificială, fie datorită prelevării organelor respectivului bolnav. După cum s-a scris foarte inteligent, mortul cerebral este unul suficient de mort, ca să poată fi îngropat, dar, în același timp, suficient de viu, ca să poată fi un donator de organe.

Este valabil, așadar, conceptul de moarte cerebrală? Răspunsul, din câte s-au spus, este, evident, nu! Îndoielile, obiecțiile și lipsa certitudinii în echivalarea morții cerebrale cu moartea biologică nu au fost încă clarificate. Moartea cerebrală nu poate fi echivalată cu implacabilul sfârșit biologic al omului. La 45 de ani de la crearea și consacrarea acestui concept, moartea cerebrală rămâne un punct controversat, o rană deschisă pentru medicină, bioetică, filosofie, teologie și pentru Biserică.

Traducere Tatiana Petrache (G.O.)

Sursa traducerii http://www.orthros.eu/%CE%B5%.html

[…]