PREDICI SI MEDITATII LA PILDA FIULUI RISIPITOR: Parintele Ioanichie Balan: “NU E ALT PACAT MAI RASPANDIT ASTAZI DECAT PACATUL DESFRANARII. Duhul desfranarii racneste ca un leu salbatic si umbla sa insele cat mai multi”/ TATAL RISIPITOR DE DRAGOSTE SI REVENIREA LA FIREA CEA ADEVARATA

“Ne-am cheltuit tinereţea în plăceri. Ajunge! Sculaţi-vă să mergem la Hristos!”

• Doxologia:

Arhim. Ioanichie Balan: Predică la Duminica Fiului risipitor (despre pocăinţă şi desfrânare)

Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta; Nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii Tăi… (Luca 15, 18-19)

Iubiţi credincioşi,

Sfânta Evanghelie de astăzi, ca şi cea din Duminica trecută, are acelaşi rol important de a ne pregăti cu sufletul şi trupul nostru pentru nevoinţa Sfântului şi Marelui Post. Dacă Evanghelia din Dumi­nica precedentă ne-a vorbit de păcatul mândriei şi importanţa covârşitoare a smereniei, cea de astăzi ne vorbeşte de păcatul cel urât al desfrânării şi de puterea mântuitoare a pocăinţei.

Mare este înţelepciunea Sfinţilor Părinţi! întâi ne-au pus înainte păcatul mândriei prin care piere sufletul, iar apoi păcatul desfrânării, prin care piere trupul omenesc.

Primul păcat săvârşit de Adam se sălăşluieşte în inima omului şi omoară sufletul, iar al doilea stăpâneşte mintea omului şi omoară trupul. Amândouă întâlnindu-se pierd desăvârşit neamul omenesc, arvunindu-i gheena focului de veci.

Deci precum sufletul este înrudit cu trupul, tot aşa mândria este rudă cu desfrânarea. În majoritatea cazurilor, păcatul desfrânării urmează mândriei. Sfinţii Părinţi spun într-un glas: „Cela ce pentru lucrarea faptelor bune se înalţă, întru curvie a cădea se sloboade” (Cuviosul Ioan Scărarul – Cuv. 4 – Pentru ascultare). Aşadar, pentru a fi pregătiţi şi cu sufletul şi cu trupul pentru calea postului, vom vorbi în continuare astăzi despre păcatul desfrânării şi puterea pocăinţei.

Mai întâi să urmărim Sfânta Evanghelie.

Omul cu cei doi fii este conştiinţa noastră. Trupul este asemănat aici cu feciorul cel mai tânăr, întrucât este mai slab şi mai înclinat spre păcat. Iar sufletul este fiul cel mai mare, ca cel ce este mai statornic în fapta bună şi mai ascultător de Dumnezeu.

Trupul stăpânit de patimi adesea îşi cere de la conştiinţă partea sa de avuţie ca apoi să o risipească în plăceri. Îşi cere adică libertate, bani, haine, mâncăruri bune, vin, distracţii ticăloase etc. Odată slobozit de frâul conştiinţei, trupul, îmbătat de libertate, de tinereţe, de tot felul de pofte, se înstrăinează în ţara cea depărtată de Dumnezeu a desfrânării, uitând de fratele său mai mare şi de stăpânul său – conştiinţa. Acolo îşi iroseşte el toate darurile sale cele fireşti: sănătatea, tinereţea, averile, anii cei frumoşi, liberta­tea. Acolo cade el în grea foamete, adică în cumplite boli trupeşti, în sărăcie, în lipsă, şi la urmă în deznădejde. Acolo se face cu totul rob al satanei, care îl pune paznic peste porci, adică peste toate păcatele cele dobitoceşti şi îl sileşte să tragă şi pe alţii într-o cădere grea ca aceasta. Căci un păcat trupesc odată săvârşit atrage după sine şi pe altele mult mai cumplite.

O, ce cădere grozavă, fraţilor! Păcatul desfrânării este cu atât mai greu de vindecat, cu cât se repetă mai mult şi este cu atât mai înfricoşat, cu cât stăpâneşte toată lumea. Cu adevărat nu este alt păcat mai urât oamenilor şi lui Dumnezeu şi mai răspândit astăzi în toată lumea decât păcatul desfrânării. În trupul celui tânăr ca şi al celui bătrân, în casa săracului ca şi a îndestulatului, în coliba paznicului ca şi în palatul bogatului, peste tot este prezent duhul cel întunecat al desfrânării.

Mai ales în secolul nostru, desfrânarea loveşte cu o furie şi putere îngrozitoare. Sparge vasele cele mai de cinste, înşeală minţile cele mai lăudate, îşi bate joc de trupurile cele mai tinere, pătează obrajii cei mai curaţi ai fecioriei, amăgeşte pe mamele cele mai tinere, umple de necinste pe cele mai în vârstă. Duhul acesta diabolic nu are milă de pruncii cei nevinovaţi, de sânii cei uscaţi, de părinţii cei fără urmaşi. El împietreşte inimile maicilor, face ucigaşi pe soţi, neruşinaţi pe tineri, şi fii ai gheenei pe cei robiţi de dânsul.

Şi de unde atâta furie a diavolului asupra bietului neam omenesc? Probabil că satana, ştiind că puţine zile mai are, se sileşte cu cea mai de pe urmă putere să înşele lumea cu tot felul de păcate trupeşti, spre care orice om este mai uşor ispitit.

Numai aşa se explică de ce în prezent acest păcat este atât de răspândit. Aproape că nu este tânăr să nu păcătuiască înainte de căsătorie. Rar găseşti femeie să nu-şi fi pierdut rodul pântecelui ei de bună voie. Aproape nu întâlneşti soţ care să-şi păzească patul său neîntinat, sau noi căsătoriţi să nu fie ameninţaţi de dezbinare şi divorţ, tot din cauza acestui urât păcat.

Aşa fiind, desfrânarea a devenit o plagă socială a întregii omeniri – un fel de cancer care se pare că nu mai are nici un fel de leac. Duhul desfrânării răcneşte ca un leu sălbatic şi umblă peste tot să înşele cât mai mulţi. Îl întâlneşti pretutindeni: se plimbă vesel pe toate drumurile, zăboveşte la toate răspân­tiile, se odihneşte în toate cârciumile, se răsfaţă cel mai mult la petreceri, înşeală ochii tinerilor, stă neizgonit în casele celor căsătoriţi, nu este departe de casele văduvelor, râde pe străzi, se răsfaţă în târguri, făgăduieşte lucruri mari; el îmbie pe om la beţie, la mâncăruri alese, la glume urâte, la întâlniri păcătoase, la somn mult. Duhul desfrânării bate la poarta fiecărui muritor, deschide uşa multor case şi fereastra multor inimi, înmoaie cugetele cele mai tari, pune în faţă firea, face să pară păcatul foarte mic.

Dar unde nu umblă el, în căutare de suflete omeneşti? In care sat nu-l întâlneşti, în ce oraş nu domneşte el, pe ce cale nu se plimbă astăzi desfrâ­narea, fără nici o jenă, încât dacă nu ne luptăm tare cu noi înşine, el intră nepoftit înăuntru? Uneori se rătăceşte şi prin locurile cele mai pustii, dând greu război chiar celor mai aleşi pustnici şi sfinţi. Sfinţii Părinţi ne poruncesc să fugim de acest greu păcat, iar nu să ne luptăm cu el pe faţă, căci nu suntem noi mai tari decât David, nici mai înţelepţi decât Solomon, care amândoi au fost biruiţi de păcatul desfrânării.

Rar om să nu fie stăpânit de acest duh necurat. Şi cu totul fericit este cel care, luptat fiind de desfrânare, rămâne tare şi nebiruit, ca Iosif cel prea frumos. Acela este mare om şi vrednic să fie pus în sfeşnic spre luminarea tuturor. Fericit cel ce nu păcătuieşte cu privirea, mult mai fericit cel ce-şi poate păzi şi gândul, şi de trei ori fericit cel ce nu cade niciodată cu trupul prin cele cinci simţuri.

Păcatul acesta se naşte în om aproape nevăzut. Mai întâi intră prin ochi şi prin urechi, apoi începe a stăpâni gândul, imaginaţia, mintea, voinţa, iar când pătrunde în inimă, păcatul este gata săvârşit, cetatea dărâmată, sufletul biruit. El se naşte deci prin neînfrânarea simţurilor. Creşte prin somn mult şi mâncare fără rânduială. Ajunge la maturitate şi începe a robi pe om prin beţii, petreceri păcătoase, încredere în sine; prin depărtarea tot mai mult de biserică, de rugăciune, de spovedanie curată, de post, de o viaţă creştină. Şi dimpotrivă, desfrânarea se supune cu rugăciunea, se slăbeşte cu postul, se curăţă prin spo­vedanie deasă, se vindecă prin smerenie, se alungă prin paza simţurilor, prin înfrânare şi gândire la moarte.

Ravagiile acestui păcat le putem uşor constata din urmările lui aşa de grozave, ce se întâlnesc la tot pasul. Urmarea cea mai obişnuită a desfrânării este fără îndoială suferinţa: boala trupului, slăbirea minţii, întunecarea şi chiar moartea conştiinţei. Iar cea mai grea şi de pe urmă urmare este uitarea cu totul de Dumnezeu şi deznădejdea.

Omul cel înfrânat este cu trupul bine dezvoltat şi sănătos, cu faţa senină, ochii limpezi, cuvântul dulce; iar cel desfrânat este mereu bolnăvicios, cu faţa palidă, ochii vineţi şi tulburi, cuvântul aspru sau ade­menitor; trupul adesea îi tremură, doarme greu, are multe năluciri în somn. Cel înfrânat este paşnic, calm în toate necazurile, gândeşte adânc, iubeşte postul, biserica, rugăciunea, spovedania şi primeşte cu mare bucurie Sfintele Taine. Iar cel întinat, dimpotrivă, este mereu tulburat la faţă, gata de ceartă, cu gândurile risipite, mintea obosită şi agitată, simţurile întinate. El de post cu totul fuge, zicând că slăbeşte; la biserică nu merge pentru că nu găseşte vreme; nu se roagă că-i este ruşine de oameni; nu se spovedeşte, că-i este ruşine de preot; nu se lasă de păcat căci -zice el – nu mai are de-acum mântuire. Cel desfrânat se teme tare de moarte, şi ar vrea chiar să nu existe Dumnezeu, nici moarte, nici judecată, ca să nu i se descopere păcatele sale.

Familia creştinului înfrânat este plină de pace, cu copii veseli şi sănătoşi, cu soţie supusă şi milostivă, cu bună rânduială în toate, iar casa celui ce zace în acest păcat este totdeauna tulburată de certuri, de înjurături, de chefuri şi beţii, de boli nevindecabile, de divorţuri şi judecăţi. Femeia lui este lipsită de bucuria copiilor, leagănul casei este pustiu, ograda fără viaţă, toate răvăşite.

Cât de chinuitoare şi vrednică de plâns este soarta omului desfrânat şi ros de viermele deznădejdii!

Iubiţi credincioşi,

Dar să urmărim mai departe firul Evangheliei.

Omul cel desfrânat, de la o vreme, sătul de păcate, părăsit de copii, de soţie, de prieteni, de oameni, de conştiinţa sa şi îndepărtat de darul lui Dumnezeu în multe cazuri îşi vine în simţiri. Astfel, aducându-şi aminte de copilăria sa nevinovată, de dragostea mamei care l-a crescut cu atâta trudă şi de mila lui Dumnezeu, îşi vine în sine ca desfrânatul din Evanghelie şi îl cuprinde dor de casa părintească.

Mustrat tot mai mult de conştiinţă, împins de boli şi înspăimântat de ceasul apropiat al morţii, se scoală din căderea sa, se uită întristat în zare, începe a lăcrima, îi pare rău de faptele sale, îl cuprinde urâtul de atâta străinătate şi apoi plânge cu amar. Se întoarce astfel către sufletul său, către conştiinţa sa, către Tatăl său, strigând: „Suflete al meu, suflete, scoală, pentru ce dormi…” (Din Canonul Mare) sau ca Fiul cel risipitor: Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta; nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău. Primeşte-mă ca pe unul din argaţii Tăi (Luca 15, 18-19).

Am spurcat pământul cu păcatele mele, am cheltuit rău anii mei, sănătatea mea scumpă, tinereţile mele, averea mea; nu Te-am ascultat, am fugit din casa Ta, m-am lipsit de bucuria Bisericii Tale, mi-am întinat trupul meu, patul meu, casa mea; am omorât rodul trupului meu, am bătut-o pe soţia mea, am smintit o lume cu păcatele mele! Şi acum nu mai pot răbda, sunt flămând, mi s-au rupt hainele mele cele noi, bani nu mai am, bolile mă doboară, nimeni nu mă mai primeşte, nimeni nu mă vindecă, nimeni nu mă mai cunoaşte…! Primeşte-mă la Tine, Dumnezeul meu! Greşit-am la cer şi înaintea Ta, dar fă-mă ca pe cel mai de jos argat al Tău…!

O, ce rară şi scumpă este pocăinţa celui desfrânat!

Iar Bunul Dumnezeu, fiind întotdeauna milostiv, îi iese înainte pe cale, îl aşteaptă, îl sărută, îi ascultă mărturisirea, îi iartă greşelile şi apoi îl îmbracă în haine noi de pocăinţă, îi pune inel în mâna sa, îl duce în casa Sa şi aici, cu mare veselie, îi junghie viţelul cel îngrăşat.

Întoarcerea desfrânatului se face numai printr-o mare zdrobire a inimii, prin spovedanie curată, prin împlinirea canonului dat de preot. Numai aşa de face, este îmbrăcat în haina cea scumpă a nădejdii de mântuire, primeşte inel de aur, adică semnul iertării de păcate şi al logodirii din nou cu Hristos. Apoi este dus în Sfânta Biserică unde se veselesc îngerii de întoarcerea lui şi aici este hrănit din Prea Curatele Taine ale lui Iisus Hristos şi aşezat în cinstea cea dintâi.

Iubiţi credincioşi,

Mare este păcatul desfrânării, dar mai mare este mila lui Dumnezeu! Este drept, toată lumea pare a fi o casă a fărădelegii, dar Dumnezeu încă mai rabdă. Păcatul acesta este acum cu atât mai greu de iertat, cu cât se săvârşeşte la arătare, fără nici o ruşine sau jenă. Dar Dumnezeu încă mai are răbdare. El încă ne iese înainte, ne caută, bate în uşa inimii noastre cu degetul milostivirii Sale; dacă nu-I răspundem, ne întâmpină cu boli, cu ispite, cu sărăcie, doar aşa măcar să ne trezim la pocăinţă. Noi zăbovim El încă mai are răbdare!

După ce a greşit Adam, Dumnezeu nu l-a părăsit cu totul. Adam a poftit, s-a învoit, a mâncat, a căzut, nu s-a spovedit curat, ci a dat vina pe Eva; astfel a fost izgonit departe în ţara păcatelor. Şi de acolo de departe, săracul Adam, înţepat de spini şi pălămidă, şi-a adus aminte de Tatăl său şi a început mereu a striga: „Doamne, nu mai sunt vrednic să fiu stăpân în grădina Edenului, ci primeşte-mă ca pe cel mai netrebnic rob al Tău…”. „Am privit, am poftit, am mâncat, am greşit, dar primeşte-mă înapoi”... Dintru adâncuri am strigat către Tine; Doamne! Doamne, auzi glasul meu (Psalmul 129, 1); Scoate din temniţă sufletul meu… (Psalmul 141, 10).

Aşa a plâns Adam mulţi ani cu toţi urmaşii lui şi Milostivul Dumnezeu l-a auzit, i-a ieşit înainte pe cale. Şi acolo unde S-a întâlnit Dumnezeu cu omul -Hristos cu Adam, s-a înălţat o Cruce către cer – este Crucea milostivirii lui Dumnezeu. Deci şi nouă ne iese Domnul înainte, ne cheamă la pocăinţă, ne aşteaptă o viaţă întreagă, numai să venim. Iar dacă noi auzim glasul Lui, ne căim de păcatele noastre şi ne întoarcem la o viaţă nouă de pocăinţă, atunci Iisus Hristos ne primeşte cu bucurie mare, căci morţi eram şi am înviat, pierduţi eram şi ne-am aflat (Luca 15, 24).

Iar dacă noi nu-L ascultăm pe Dumnezeu şi nu ne pocăim, atunci El, din pragul Bisericii goale sau de pe calea unde ne aşteaptă, cu părintească milă se tânguieşte prin gura proorocului, zicând: Fii am născut şi am înălţat, iar ei s-au lepădat de Mine (Isaia 1, 2), Cunoscut-a boul ieslea stăpânului său… iar Israil nu M-a cunoscut pe Mine (Isaia 1, 3) şi iarăşi: Omul în cinste fiind, nu a priceput; alăturatu-s-a cu dobitoacele cele fără de mine şi s-a asemănat lor (Psalmul 48, 21).

Una din cele mai bune căi de părăsire a tuturor dezmierdărilor pământeşti şi de întoarcere la Hristos este calea postului. Pentru că desfrânarea trupului se supune cu nevoinţa postului, desfrânarea minţii se înfrânează cu smerita cugetare, întinăciunea inimii se arde cu văpaia rugăciunii celei curate şi cu adânc de smerenie.

Iată, Postul Mare ne stă înainte – cale bună, cale sfântă, cale împărătească de pocăinţă, de întâlnire cu Dumnezeu, de aceea s-a şi citit această Evanghelie înainte de începerea postului. Să părăsim deci păcatul cel urât al desfrânării sub toate formele lui. Şi împreună cu el să părăsim toate păcatele.

Mamele să aibă milă de rodul pântecelui lor, căci vor da greu răspuns pentru păcatul uciderii de prunci. Părinţii să-şi păzească cinstea casei lor, ca să se bucure de ani mulţi şi de fericirea copiilor lor. Copiii să asculte de părinţi, ca să nu aibă soarta fiului risipitor din Evanghelie. Cei tineri, ca şi cei bătrâni, fecioarele şi văduvele, săracii şi cei îndestulaţi, cu toţii fugiţi de urgia dezmierdărilor trupeşti, ca să aveţi în această viaţă multă sănătate, fericire şi pace în suflete, iar dincolo veşnică odihnă.

Părinţii să aibă milă de copiii lor, să-i înveţe numai cele de folos, să nu-i lase în lume de mici, fără de nici o supraveghere, ca să nu-i înghită iureşul păcatelor trupeşti şi să piară departe de Dumnezeu. Duceţi-i mai des la biserică, la spovedanie; faceţi-i fii credincioşi bisericii şi societăţii, iar nu slugi ale diavolului. Să ne fie dor de Tatăl nostru, de casa în care ne-am născut duhovniceşte. Să ne întoarcem deci şi noi acasă!

Această întoarcere se poate face într-un ceas, într-o zi, dar Biserica ne-a rânduit şapte săptămâni de post şi pocăinţă. Fiecare zi din Postul Mare este o treaptă ce ne urcă tot mai sus şi ne uneşte cu Hristos. La începutul postului ne asemănăm cu Adam cel izgonit din rai şi cu fiul cel desfrânat; iar pe măsură ce ne apropiem de Sfintele Paşti, suntem ca nişte fii întorşi la casa părintească, asemănându-ne astfel cu Adam cel răscumpărat şi cu fiul cel aflat de tatăl său. Iar Duminica Floriilor este ziua când intrăm cu Domnul în Ierusalim cu bucurie mare şi cinăm cu El din viţelul cel îngrăşat, adică primim Sfânta împărtăşanie. Căci numai cine rupe legătura cu tot păcatul, se spovedeşte şi posteşte, numai acela este vrednic să intre cu Hristos în Noul Ierusalim şi să guste din cina Lui.

Iată adevăratul înţeles al Evangheliei de astăzi. Deci ca o concluzie, iubiţi credincioşi, să părăsim mândria sufletului şi dezmierdarea trupului nostru. Să trăim o viaţă nouă, curată, paşnică, evlavioasă. Noi suntem temple ale Duhului Sfânt, să nu ne facem temple ale desfrânării (I Corinteni 6, 19). Sunt destui părinţi fără copii, familii devastate, leagăne goale, tineri fără povăţuitori, copii fără mame şi mame fără bucurii! Sunt destui oameni ce zac în tot felul de desfrânări. Noi să nu fim aşa. Ne-am cheltuit tinereţea în plăceri. Ajunge! Sculaţi-vă să mergem la Hristos!

Să venim la El prin post, să-L îmblânzim prin rugăciuni, spovedanii, metanii, lacrimi. Să cădem la picioarele Lui şi să zicem: Tată, greşit-am la cer şi înaintea Ta..., iar El ca un Părinte bun ne va primi, va rupe zapisul păcatelor noastre, va şterge lacrimile noastre, va vindeca bolile noastre, va întări nădejdea noastră, ne va îmbrăca în haină albă şi va pune inel de aur în mâna noastră, ca semn al împăcării, va intra cu noi în Biserica Sa, ne va hrăni cu Trupul Său şi se va bucura negrăit cu tot cerul şi pământul, pentru că morţi am fost şi am înviat, pierduţi eram şi am fost aflaţi (Luca 15, 24). Amin.

Arhim. Mihail Daniliuc: Cum se face o spovedanie după Evanghelie?

Duminica a doua a Triodului ne prilejuiește reîntâlnirea cu neastâmpăratul fiu risipitor. O pericopă evanghelică de o profunzime și o încărcătură emoțională de excepție. Personal, regret că în decursul anului bisericesc se citeşte doar o dată respectiva pildă din Evanghelia Sfântului Luca (versetele 11-32 ale capitolului 15). Dacă am auzi-o mai des, poate că am înțelege mai mult dragostea nețărmurită a Tatălui Ceresc, Care aleargă înaintea tuturora, ca să ne întâmpine, să ne îmbrățișeze, să ne ofere cereștile merinde spre viața veșnică. Şi totuşi Biserica, printr-o pedagogie deosebită, a rânduit-o spre citire doar în duminica aceasta. Parcă ar vrea să ne sensibilizeze, să ne atragă atenția asupra importanței sale deosebite, suscitându-ne la maxim interesul de a-i recepta deplin mesajul.

Dumnezeu Tatăl iubește și așteaptă

Povestea fiului nesăbuit ne lămurește că orice întoarcere din înghimpoasele cărări ale păcatului devine posibilă dacă, odată cu ea, se arată căință sinceră pentru relele săvârșite. De aceea, probabil, o ascultăm cu o sporită trezvie, cu o frățească solidaritate față de curajul fiului risipitor: după ce și-a risipit partea lui din averea tatălui, se întoarce acasă, cerând părintelui său iertare: „Tată, am greșit la cer și înaintea ta!”. Surprinzător, încă departe aflându-se copilul, tatăl i-a ieșit înainte, a alergat chiar spre a-l întâmpina și îmbrățișa. Cum de l-a observat? Cu siguranță iubitorul Părinte stătea permanent în fața casei, cu mâna streașină la ochi, scrutând depărtările, zicându-și: „Oare nici azi nu se întoarce fiul meu? Poate totuși va veni!” Nemărginită iubire, neirosită așteptare. Ceea ce a urmat depășește puterea omului de înțelegere, iertare și iubire. Tatăl l-a reabilitat în demnitatea de fiu, fără să-i reproșeze ceva. I-a ascultat tulburătoarea mărturisire, o sinceră spovedanie, fără cuvinte lingușitoare și tertipuri teatrale. Tocmai franchețea fiului risipitor, însoțită de mâhnirea din pricina pribegiei în țara păcatului, ne face să-l apreciem, să ne bucurăm odată cu el de binecuvântarea și iertarea primite.

Întoarcerea fiului risipitor închipuie întoarcerea noastră

De ce este atât de importantă evanghelia fiului risipitor? Întrucât ne arată milostivirea lui Dumnezeu pentru întoarcerea acelui fiu rătăcit, care și-a cheltuit toate darurile primite de la tatăl într-o viață tenebroasă. Citind pilda parcă prindem curaj, înţelegând că, oricât de departe ne-am găsi de voia și cuvântul Domnului, putem tragem nădejde că vom fi miluiţi, reprimiţi în comuniune cu El. Cu alte cuvinte, pericopa aceasta ne înfăţişează paradigma propriei existenţe: ori de câte ori păcătuim, ne depărtăm de casa tatălui, de Dumnezeu, iar atunci când ne spovedim, imităm fericita întoarcere a celui sărăcit de averi în apropierea și bucuria Cerescului Părinte.

Ce bine ar fi ca, atunci când mergem la spovedit, să ne amintim de tulburătoarea parabolă a fiului risipitor, neuitând că tatăl din evanghelie este Însuși Dumnezeu, fiul suntem fiecare dintre noi, iar averea cerută de neastâmpăratul odor reprezintă preafrumoasa zestre a virtuților dăruite nouă la botez. Plecarea tânărului în țara îndepărtată închipuie libertatea risipitoare a noastră, care, nesocotind bogăția primită, o irosim într-o petrecere însingurată și depărtată de casa Tatălui Ceresc, Sfânta Biserică.

Fragmentul citit duminică din Evaghelia Sfântului Luca a inspirat una din cele mai emoţionante şi impresionante cântări ale ritualului liturgic ortodox, numită Brațele părintești, ce se intonează în cadrul slujbei de călugărie:

„Brațele părintești sârguiește a mi le deschide mie, că în desfătări am cheltuit toata viața mea, spre bogăția cea necheltuită a îndurărilor Tale privind, Mântuitorule, acum nu trece cu vederea inima mea cea săracă, căci către Tine, Doamne, cu umilință strig: Am greșit, Părinte, la cer și înaintea Ta!”.

De ce am amintit despre tânguitorul tropar din slujba de tundere în monahism? Deoarece lămurește cât rău ne pricinuiește păcatul, căci ne risipește nu doar averea, ci întreaga existenţă. Trăind în păcate și patimi, nu cheltuim doar din cele aflate în jur, ci însăși viața noastră, zestrea afectivă și intelectuală.

Spovedania după Evanghelie

Afirmam că aproape involuntar solidarizăm cu fiul cel mic revenit acasă, dorindu-ne aceeași primire din partea Preamilostivului Părinte. Nu este imposibil! Trebuie doar să urmăm pașii eroului evangheliei, îndreptându-ne către duhovnic. Câți dintre noi, dorind a-și mărturisi păcatele, străbătând drumul către Biserică, se vor fi gândit la Pilda fiului risipitor, la povestea lui zbuciumată, la căința și confesiunea lui? Dacă nu am reușit până acum, cu proxima ocazie când dorim să ne spovedim să încercăm acest exercițiu aducător de negrăită bucurie. Ca și fiul nesocotit, prin păcat ajungem să flămânzim. Nu ne referim numai la o înfometare materială, ci îndeosebi la una duhovnicească, deoarece lipsa lui Dumnezeu ne sărăceşte inima, ne goleşte viaţa de sens. Totul în jur pare absurd, devenim străini într-o țară străină. Aidoma personajului biblic întors, să parcurgem şi noi multiplele momente ale pocăinței sale, realizând o spovedanie după Evanghelia fiului risipitor: examinarea conștiinței, urmată de hotărârea de îndreptare, care începe cu recunoașterea stării păcătoase, alergarea grabnică la duhovnic și mărturisirea păcatelor cu smerenie. Dumnezeu, cu nesfârșită răbdare, cu bunăvoință, ne va aștepta, ne va îmbrățișa, ne va asculta strigătul, primindu-ne lacrima căinței, iar apoi, cu aceeași dragoste, ne va șterge păcatele săvârșite, întărindu-ne în virtute. În urmă, ne va face poftire să ne hrănim din cereștile merinde, așa cum a procedat cu junele zvăpăiat și anonim din Evanghelie. Dacă ne-am întreba de ce protagonistul biblic nu are nume, un posibil răspuns ar fi că în el ne regăsim cu toții. În rătăcirea lui ne revedem propriile scăderi, iar în întoarcerea lui o întrezărim pe-a noastră, nădăjduind în iertare, deși, poate, suntem mai departe de voia și Casa Tatălui Ceresc.

•  Ziarul Lumina:

pr. V. Raduca: Parabola fiilor care-şi redescoperă tatăl

[…]

A pierdut nu numai ce avea, ci a risipit ceva din ceea ce era

Parabola ne spune că unui om bogat, tată a doi fii, într-o zi, fiul cel mic îi cere să-i dea partea sa de moştenire. Fără să ia în considerare sfaturile Înţeleptului şi cutumele sociale, tatăl trece la împărţirea averii către cei doi fii. Păstrează însă uzufructul părţii din averea dată fiului celui mare.

După puţine zile, fiul cel mic a strâns tot ceea ce primise de la tatăl său şi a plecat într-o ţară îndepărtată, unde şi-a risipit averea, trăind în mod nesăbuit (ασωτως), v. 13. Pentru „avere“ în parabolă este folosit cuvântul ουσια, care înseamnă mai degrabă „fiinţă“ decât avere. De aceea latinii au tradus acest cuvânt prin substantia. Prin aceasta se scoate în evidenţă că, departe de familie, tânărul a pierdut nu numai ceea ce avea, ci a risipit chiar ceva din ceea ce era el însuşi.

Cum să nu fie risipitor un asemenea tată? Nu era nesăbuinţă să laşi moştenirea unui fiu uşuratic fiind sigur că o va risipi? A făcut-o pentru că-l iubea realmente, nu posesiv, îl iubea ca un tată, nu ca un stăpân. Intuia chiar perspectiva finală a ambiţiilor tinereşti care-l animau la acel moment pe fiul său mai mic. Cunoştea realmente adevărata înzestrare a fiului său (el îl crescuse, el îl educase). De aceea, acest tată „risipitor“ rămâne personajul central al parabolei. Chiar şi atunci când este absent, tatăl se află oarecum prezent în viaţa fiului care „se emancipase“ în mod nesăbuit. Cu tatăl începe şi sfârşeşte parabola. Cei doi fii, cu personalităţile lor mai mult sau mai puţin marcante, intră în umbră. Tatăl rămâne. El rămâne s-aştepte ca cei doi fii să înţeleagă eficienţa de a fi în interiorul iubirii paterne.

Cei doi fii, imaginea lumii întregi

Luând cunoştinţă de conţinutul parabolei, oricine înţelege că tatăl din parabolă este Dumnezeu, iar cei doi fii simbolizează lumea, toţi oamenii, risipitori sau nerisipitori, ascultători sau neascultători, emancipaţi şi pocăiţi, neemancipaţi şi nepocăiţi, frustraţi şi orgolioşi, sinceri şi smeriţi.

Fiul cel mic a părăsit casa părintească, nu ca un gest de revoltă, dar ca şi cum tatăl şi fratele său n-ar fi existat. Era un mod de comportare care nu făcea cinste nici lui, nici tatălui. Acesta din urmă rămâne privindu-şi fiul plecând, proiectând parcă puterea iubirii paterne spre fiul pornit pe drumul pierzării şi aşteptându-l să-şi vină în fire. Tânărul s-a dus într-o ţară îndepărtată. Acolo s-a lansat în experienţe străine de ceea ce văzuse şi trăise acasă, în forme de comportament neînţelept şi nesănătos. Lipsa de experienţă, curiozităţile superficiale, prieteniile neadevărate, viaţa trăită pe cont propriu, dar fără preocupări serioase l-au făcut să-şi risipească toată zestrea primită de la tatăl său. Tânărul încercase un tip de emancipare nefirească a cărei urmare a fost criza profundă. El a sărăcit, şi-a pierdut averea, redată de text prin cuvântul fiinţă. Aceasta sugerează că lansarea în forme de trai nesăbuit nu duce doar la pierderea a ceea ce deţii în afara ta, ci şi la ceea ce ţine de tine însuţi. În medii străine de cel pentru care ai fost făcut şi în experienţe străine, adică nefireşti, rişti să risipeşti nu numai ceea ce deţii, ci şi ceea ce eşti. Poţi ajunge în situaţia să-ţi pierzi până şi identitatea, propria ta fiinţă, modul de a fi. Şi să te obişnuieşti a trăi aşa. Este cazul atâtor împătimiţi.

Nu te poţi împlini în afara a ceea ce-ţi este firesc

În ţara străină în care tânărul îşi pierduse averea şi-şi risipise fiinţa, adică şi-o făcuse praf, a venit foametea. Tânărul înstărit până deunăzi, decăzut din ceea ce fusese, a ajuns slugă (starea la care ajunge orice decăzut) la alţii. S-a apropiat de unul dintre locuitorii acelei ţări, care nu l-a socotit vrednic să stea la casa lui, ci l-a trimis departe, să păzească porcii.

În gândirea ebraică porcul era considerat animal necurat. Prin urmare, a păzi porcii era una dintre cele mai umilitoare îndeletniciri pentru un evreu, dacă nu cea mai umilitoare. Porcul simboliza necurăţia.Tânărul a ajuns să păzească necurăţiile unui străin. Acolo, în mijlocul necurăţiilor, îl chinuia foamea într-atât, încât ar fi dorit să mănânce până şi din cele care întreţineau vii necurăţiile. Dar nimeni nu-i da. Trebuia să şi le ia singur. Câţi dintre confraţii noştri nu-şi duc traiul în zilele noastre, hrănindu-se cu ceea ce întreţine vii necurăţiile acestui veac?! E suficient să privim anumite creaţii artistice din sălile de spectacole, din cinematografe şi de la televizor, la moravurile socotite normale şi promovate în lumea postmodernă şi vom înţelege cât şi cum, câţi şi cum trăiesc întreţinând şi luând toate măsurile ca necurăţiile să existe şi să crească în intensitate şi numeric. Paza necurăţiei şi dorinţa de a se hrăni din ceea ce o afirmă este limita cea mai de jos a decăderii. Aşa era şi cea la care ajunsese (şi o percepea ca atare) tânărul emancipat de dragostea tatălui. Acesta „se afirmase“ ieşind pur şi simplu afară din rânduiala în care se aflase mai devreme la curtea tatălui său şi pentru care primise o anumită educaţie. Ajunsese la limita cea mai de jos a decăderii, pe marginea pierzării totale. Orice tip de afirmare ieşită din firea lucrurilor, făcută la întâmplare şi lipsită de perspectivă este nesănătoasă. Dacă într-o primă fază creează plăcere, ulterior aduce lipsă, sărăcie şi sărăcire interioară, foame şi sete după normalitate. Aduce umilire. Îl înstrăinează pe om nu numai de mediul până mai ieri firesc, ci şi de el însuşi.

Tipul de emancipare prin încălcarea rânduielii duce la înstrăinare, la alienare. Acest lucru este sugerat de parabolă prin precizarea că fiul cel mic nu s-a dus în vreo localitate apropiată unde şi-ar fi putut afirma personalitatea sau şi-ar fi putut cheltui averea în contacte mai mult sau mai puţin sporadice cu cei de acasă, ci undeva departe, într-o ţară îndepărtată. Într-un ţinut totalmente străin. Omului îi este străin numai tărâmul răului. Spaţiul şi timpul de unde Dumnezeu este absent. Acolo tânărul a crezut că-şi împlineşte speranţele, că-şi afirmă personalitatea, nerealizând că în afara a ceea ce-ţi este firesc, a ceea ce-ţi este cunoscut, nu te poţi nici afirma, nici împlini; te poţi doar pierde, te poţi doar înstrăina prin integrarea în ceea ce nu-ţi este familiar şi, în fapt, nu ţi se potriveşte. Dorinţa de afirmare, setea de împlinire a năzuinţelor nu se realizează prin lansarea în experienţe pentru care n-am fost făcuţi.

Până şi la acel nivel al epuizării cvasitotale a firii fiului, iubirea tatălui, care niciodată nu şi-a părăsit fiul înstrăinat, îşi va arăta puterea ajutându-l pe acesta, pierdut în propria-i înstrăinare, să-şi vină în fire. Acum fiul simte că a greşit din punct de vedere etic (pentru că a încălcat porunca ascultării de părinţi) şi din punct de vedere genetic (dispreţuindu-şi părintele). Simte că a greşit faţă de Dumnezeu şi faţă de tatăl său. Nu Dumnezeu dăduse porunca: „Ascultă pe tatăl tău şi pe mama ta ca să-ţi fie bine şi să trăieşti mulţi ani pe pământ?“

Dumnezeu investeşte iubire în noi. Cum răspundem?

Amintindu-şi de tatăl său, în apropierea căruia şi slugile trăiau mai bine decât el, tânărul ia prompt hotărârea de a se întoarce acasă, să-şi recunoască greşeala faţă de Dumnezeu şi faţă de tatăl său şi să-i ceară acestuia să-i dea „demnitatea de slugă“ pe lângă casa sa. Este momentul în care tânărul nu face pasul de la risipirea de sine la pierderea de sine, ci la revenirea în sine. Numai întors cu gândul la iubirea tatălui său, tânărul începe să-şi revină din pierzarea aducătoare de moarte. A pornit cu curaj şi încredere spre acesta, care-l aştepta şi care, văzându-l, a alergat în întâmpinarea fiului pe care l-a primit cu generozitatea părintelui îndestulat. Porunceşte să fie îmbrăcat, încălţat şi să i se dea în deget inelul demnităţii. Ba mai mult, porunceşte să fie sacrificat viţelul cel gras şi toţi să se veselească pentru că fiul său „a fost mort şi a înviat, pierdut a fost şi s-a aflat“.

Tatăl din parabolă confirmă că în Împărăţia cerurilor bucuria întoarcerii unui păcătos nu este mai mică decât bucuria de care se învrednicesc cei buni şi vrednici de laudă. Acest gen de bucurie nu este însă agreat de cei care o condiţionează în funcţie de criteriile lor, şi nu de mila şi generozitatea Stăpânului, nelăsând nici pe alţii să intre în ea, neintrând nici ei. Categoria aceasta de oameni este reprezentată de fiul cel mare. El nu înţelege motivele bucuriei tatălui şi refuză să intre la ospăţul acestuia.

Parabola se încheie cu ieşirea tatălui în întâmpinarea fiului celui mare spre a-i explica acestuia motivul real şi profund pentru care la acel moment şi în acel loc toţi se bucurau. Iubirea acestui părinte, fixată în ceea ce numim subconştientul fiului cel mic, l-a făcut pe acesta să scape de pierzarea totală (după ce se risipise) din cauză că la un moment dat şi pentru o anumită durată de timp nu răspunsese corespunzător iubirii tatălui. Aceeaşi iubire îl ajută acum pe fiul cel mare să nu cadă el însuşi din iubirea cu care a răspuns corespunzător atâţia ani iubirii tatălui şi care l-a păstrat în intimitatea acestuia.

Aceeaşi iubire paternă îl face pe unul dintre fii să redescopere dimensiunea firească a iubirii, iar pe celălalt să nu cadă din iubirea care până la acel moment îl menţinuse în normalitate. Cei doi fii descoperă şi învaţă că tatăl lor (şi Tatăl nostru) nu poate fi parţial, insuficient, şi cu atât mai puţin nedrept în iubire.

Este modul în care Dumnezeu, simbolizat de tatăl din parabolă, „risipeşte“, adică investeşte iubirea Sa. O investeşte în toţi şi în toate cu generozitatea Celui care nu duce lipsă de iubire, aşteptând ca toţi şi toate să reacţioneze iubind corespunzător, de aşa manieră, încât să poată accede la bucuria ospăţului Său final. Important este ca toţi şi toate să fie înăuntrul „casei“ părinteşti.

Este perspectiva pe care această parabolă o dă tuturor acum la începutul Postului Mare. Ne pregăteşte pe toţi să ştim cum şi ce să iubim spre a nu cădea din cauza lipsei de a iubi corect (fiul cel mic), spre a nu cădea din iubirea corectă (fiul cel mare), dar mai ales spre a ne regăsi pe noi înşine, spre a ne reveni în fire din multele, diversele, firavele şi frecventele forme de iubiri nepotrivite pentru noi, fiii mai mari sau mai mici ai aceluiaşi Tată.

Va mai recomandam, pentru aceasta Duminica:

***