Avertismente grave… de la dreapta la stanga: OMUL NEPOCAIT CERE DICTATURA/ Despre lumea ANTI-CIVICA si, mai ales, ANTI-UMANA a viitorului

12-01-2014 12 minute Sublinieri

casalot

sursa ilustratie  (dreamscapes-and-bollocks.blogspot.com)
  • Radu Baltasiu:

Primul avertisment: Omul nepocăit își/îți pune viața în mâinile dictatorului. 

Oricare. Poate fi el, propriul său dictator, dar se poate pune pe sine cu mare ușurință la dispoziția unuia. Dacă are funcții, pune pe cei din subordine la dispoziția oricărui gestionar mai isteț (gestionarul, în perioada comunistă, era sinonim cu hoțul care distribuia cele necesare traiului întregii societății. Gestionarul era singurul care avea și tot el a fost punctul de plecare al capitalismului mizerabil inventat de regimul Iliescu după 1989). Odată atinsă o masă critică a leneșilor cinici, intrăm în mareea mediocrității, care se înmulțește prin păcatul de a nu-ți da măsura și a te pune, iată, la dispoziția unui despot oarecare.

Al doilea avertisment, corolarul primului: cine ia viața în ușor, nu rămâne doar cinic, ins care și-a pierdut simțul diferenței valorilor pe care le consideră monetizabile (Simmel), ci pune pe toți ceilalți în pericol. De aceea mizerabilizarea învățământului, transformarea profesorilor în învățători ai cinismului, constituie un pericol la adresa viitorului democrației și, în ultimul rând, al umanității.

Avertismentul este biblic. De aceea este cu dragoste. Cine a căutat să-l împlinească, să nu-i stea în cale, să „se lupte cu el”, într-un fel sau altul? Oamenii de bun simț, oamenii de rând și oamenii mari, făuritorii de civilizații. Între ei, mareea mediocrității – starea prin care omul renunță să-și dea măsura, complăcându-se în succesul carieristic-material, care ajunge să confunde fericirea cu libidoul și rămâne cu capul în jos, înecat în cinismul său – vomă urât mirositoare a unei priviri moarte.

***

Omul simplu realizează că ferirea de pericolul dictaturii este rămânerea în Cuvânt. Este omul-de-bun-simț. Pe de altă parte, omul mare încearcă să descrie această loialitate față de Cuvânt, făcând posibil progresul tehnic și material, prin menținerea echilibrului dintre oameni și societăți, într-un spațiu istoric tot mai înghesuit. Această încercare este de fiecare dată o mare încordare. Și tot de fiecare dată este incompletă. Cum arată genial Noica: cultura umană este clădită pe o mare lipsă și, tot ea este un răspuns la aceasta. Deci, un răspuns incomplet. Noica îi spune precaritate: încercările omului de a-și construi cultura este întemeiată [sunt intemeiate] pe o lipsă, în raport cu ADN-ul celor trei termeni – general, individual, determinații. Cu cât cultura este mai înaltă, cu atât precaritatea este mai sclipitoare (Cele șase maladii ale spiritului contemporan). Iată, de pildă, sociologia modernă se naște când Max Weber, la începutul secolului XX, explică lumii sale că singura cale de a construi social este comprehensiunea: cunoașterea logică empatică – rațiunea ascuțită ca un brici, conexată, dacă nu chiar subordonată punerii în locul celuilalt. Când știința de [a] deviat de la acest imperativ, lumea a intrat în criză. Suntem atât de crizați, că am început să proiectăm criza în obiecte: creditul, banii, mai abitir decât o fac popoarele primitive cu fulgerele, penele și oasele de animale când vor să-și explice lumea. Pentru că modernul a pierdut pe drum două lucruri: responsabilitatea și comunitatea – și cu acestea, sentimentul întregului. Din responsabilitate a rămas obsesia igienei spațiului public, tradus la scară în ecologismul excesiv, iar din comunitate a rămas grupul cu care mă simt bine, unde, de fapt, mă extrag din comunitate. Retragerea lumii din comunitate a însemnat prăbușirea comunității, adică criza. Când sentimentul (responsabilitatea) întregului s-a diminuat dincolo de pragul critic, singurul fenomen care mai lega interesat grupusculele – economia, a încetat să mai circule de la unul al altul.

***

Sentimentul întregului înseamnă „a fi în duh” unul cu celălalt, doar că, vedeți dvs., Duhul nu e din lumea aceasta. “Cand spui cuiva un cuvant, daca nu esti in acest duh cu el, iti poate pricepe cuvantul?” (pr Galeriu) 

A fi în duh înseamnă că te luminezi, ai acces la cunoaștere:  Noi “Il cunoastem pe Dumnezeu, cum zice Grigorie Palama, din Dumnezeu, cu lumina Lui. … Atunci cand auzi cuvantul profetului, dar mai ales cand auzi cuvantul Celui profetit de profet, cuvantul Mantuitorului, deodata se deschid din adanc ochii tai, vederea strabatuta de lumina Duhului Sfant.”

A-l descoperi pe celălalt înseamnă a avea și putința de a vorbi cu el, de a comunica. Nu impresii. Nu. Comunicarea reală este mult mai mult decât un management al impresiei. După captarea atenției este nevoie de a fi în duh cu celălalt, de a împărtăși cu el. Aceasta este baza cunoașterii: a împărtăși ce afli pentru.

Dar înțelegerea prin duh, singura cunoaștere deplină, nu e posibilă fără schimbarea noastră. Cunoașterea ori e integrală, în antropos, ori nu e. Nu poate fi doar la nivelul competențelor cum crede legea Funeriu. Învățarea scoateoameni nu competențe. Pocăința. Sistemul de învățământ trebuie repus pe temelia respectului învățătorului pentru redescoperirea omului din fiecare. Dar pentru aceasta, trebuie readuși învățătorii în sistemul educației.
„Dar ce inseamna pocainta? Unul dintre cele mai adanci cuvinte ale Scripturii, iubitilor. Luat din limba greaca, meta-noia. Cuvinte formate cu meta- dumneavoastra stiti: metamorfoza (schimbare de forma), metafizica (dincolo de ceea ce e fizic, sensibil). Latina a tradus pe meta cu trans (peste). In Sfanta Impartasanie e cuvantul acesta, luat tot din greceste: metaboli si tradus in cartile noastre de slujba prefacere. Dar metanoia, tradus la noi in romaneste prin pocainta, inseamna schimbarea gandirii.” 

În afara pocăinței, o sursă inferioară de ordine e manipularea materiei pe mâna dictatorilor. Cu alte cuvinte, comoditatea cunoașterii, omul nepocăit, cer dictatura. Demografia modernului moare odată cu lenea de a nu cunoaște integral, de a refuza să îți dai măsura. Lagărele de concentrare (care a[u] asasinat ideologic și programatic), antimaternitatea (care scade populația prin comoditatea sexuală a carierei) … 

„Omul, prin pacat, si orice forma de necredinta, de ateism, a mutat “originea” existentei in natura, in om, pana acolo, sarmanii de ei: “omul, masura tuturor lucrurilor”. Omul isi este lui si masura suprema. Homo homini deus – omul dumnezeu omului. Ganditi-va numai la aceasta: cand omul, asa cum s-a spus, isi este el lui si dumnezeu. Or, adanc si grav, inspaimantator de grav, cand stiau ca Dumnezeu este Realitatea suprema, absoluta, si atunci, sa spui ca omul isi este lui si Dumnezeu, faci din om dumnezeu, realitatea suprema, absoluta. Si atunci, ce-a fost dictatorul? Tu, filosofule, i-ai incredintat dictatorului aceasta idee, bolnava constiinta, ca el este dumnezeu, el are autoritate absoluta, tagaduind totul.” 

***

Cu alte cuvinte, Uniunea Europeană se îndreaptă, voles nolens spre dictatură, în măsura în care demografia smereniei este în netă inferioritate față de demografia cinismului. Și tot astfel, omul care este leneș pentru că așa vrea, cel care se complace să execute lucruri care îl aduc la impas în raport cu sine, este parte a procesului prin care societatea își pierde cetățile (libertățile) pe drumul istoriei, devenind un imens lagăr-cu-ziduri-tehnologice-excepționale-al- mediocrității.

***

Orice carte mare reprezintă un efort de trezie, fiind drum către măsura noastră individuală. Dar ele trebuie citite, tot așa cum trupele speciale aleargă cu bușteni la marginea mării. Până la capăt. Pentru că nu poți fi bun doar pentru tine. Dacă nu vrei carte, nici o problemă, rămâi în logica sistemului.

Max Weber, Economy and Society …, University of California Press, 1978
Părintele Galeriu, Predica din Duminica după Botezul Domnului, http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/duminica-dupa-botezul-domnului/predica-duminica-dupa-botezul-domnului-98665.html

Aș fi dorit să fi spus pur și simplu „La mulți ani!” și „Un An Nou mai bun!”. Desigur, Anul Nou, chiar poate fi mai bun, dar nu neapărat mai ușor. Aceasta pentru că tot se adună calupuri de „ăștia nu au înțeles nimic”, acumularea de neînțelegere aflându-se deja în pragul în care se întreține singură, devenind componentă a sistemului crizei. Iar neînțelegerea generează suferință pentru cei ce muncesc. Într-adevăr, criza a scos la iveală o ruptură pe care o credeam depășită de Occidentul-model, între cei ce muncesc și cei care depun eforturi pentru propria lor îmbogățire materială. Ultimii, trecând prin etapa autismului sufletesc se află acum în etapa imbecilismului intelectual, a surzeniei spirituale, și, fiind fuduli, n-au stare: vor să organizeze și lumea. Și uite așa, pe lângă nedreptatea celor care pe zi ce trece au tot mai puțin, se acumulează nedreptatea dezordinii construite de fudulia elitelor cu bani. Transformarea societății occidentale într-una supravegheată, după cum ne arată „dosarele Snowden” (The Economist, 14 sept. 2013) nu reprezintă decât imaginea unei carcase goale, exoscheletul a ceea ce a fost odată un ansamblu viu, unde fiecare avea loc pentru „visul lui” (a se citi loc în clasa de mijloc). Din marele ideal al lumii libere a mai rămas doar tehnologia. Care, nefiind subordonată vreunui vis, e folosită de fuduli într-un singur scop: supravegherea aproapelui și, cum am văzut prin instrumentele derivate, mijloc de îmbogățire prin jonglerii cibernetice – aproapele a devenit obiect de consum. Odată ce etica afacerilor a sucombat, economia a devenit antieconomie (împotriva oikosului – a gospodăriei familiale) iar politica antipolitică (împotriva cetății – polis). 

Două din semnele care ne solicită atenția anul acesta (crizele din criză)

SUA: bătălia pentru reintegrarea societății cu economia

Abandonate de intelectuali, trecute în sfera autismului sufletesc și spiritual, autorități locale din SUA, țara cea mai afectată de criză, încearcă să refacă puntea dintre economie și societate. Economia trebuie reașezată din nou în societate:oamenii trebuie să aibă dreptul la muncă, și, în virtutea muncii, să poată avea propria gospodărie (economie familială). Elementul central este casa, dar aceasta are asociate o întreagă de rețele parazite ale greekcrisiscreditului neproductiv. Valoarea caselor luate pe credit este mai mică decât valoarea împrumutului. Diferența s-a transformat într-o nouă iobăgie. Circa 10% dintre gospodării sunt la mâna creditorilor (11 milioane din 115, după The economist – 4 ian 2014și  Institutul de statistică american), neputându-și rambursa creditul și fără loc de muncă. Din nefericire, nu există nici o grupare intelectuală suficient de vizibilă, cu o doctrină economică și socială, care să pună în centru munca productivă și gospodăria. În consecință, autoritățile respective au trecut direct la subiect, fără pregătirea mediului politic, și fără suport media: încearcă să răscumpere creditele declarându-le de interes public. Ar fi o revoluție: politicul ar urma să acționeze în raport cu principala lui menire – interesul public, față de probleme foarte grave care pun în pericol societatea americană – blocarea libertății de mișcare prin supraîndatorare și pierderea locului de muncă. Însă, cei care controlează creditul imobiliar speculativ se opun. O reprezentantă a BlackRock, cel mai mare fond de investiții din lume (care controlează 15 mii de miliarde de dolari – sumă care coincide cu valoarea pierderilor generate de criza din 2008*), simțindu-se nedreptățită  (deja sunt procese preventive cu autoritățile locale în acest sens) declara luna trecută: banii nu au nici o legătură cu interesul public – „ajutorarea nu are nimic a face cu comunitatea. … Totul este vorba de bani.” Adică ori banii, ori interesul public. Dna în cauză nu vede nici o legătură dintre acestea. În consecință, e liberă să-și urmeze interesul prin menținerea în stare de dependență a celor prinși în creditul ipotecar speculativ (underwater homeowners – The Economist, 4 ian. 2014). Ce avem aici? Ca responsabil BlackRock, avem dovada unei crase inculturi, ca femeie, o monstruoasă mutație. Banii nu au valoare în afara „contractului social”, a înțelegerii tacite că valoarea lor e acoperită de promisiuni de muncă prin compensare reciprocă, fiind un vehicul între aceste două promisiuni. Dovadă că în criză banii nu prea mai circulă este tocmai pentru că aceste promisiuni nu mai sunt credibile. … Ca femeie, insensibilitatea trimite la o altă problemă a crizei lumii moderne: prăbușirea feminității ca sensibilitate către aproapele sub asaltul gândirii abstracte, interesate.

Am putea zice că criza e o “problemă de sistem”. Dar iată, criza este și un act de voință, este expresia unor opțiuni cumulate, mai exact de imbecilizare a conștiinței, prin anihilarea sentimentului aproapelui. Consecințele sunt două: pierdem știința și, după un timp, societatea (ca să nu mai vorbesc că se pierd și femeile, cu tot ce înseamnă aceasta: maternitate, familie, educație, armonie socială: insul devine unisex, care se înmulțește irațional, în virtutea plăcerii temporare a reproducerii și formează „parteneriate” pentru a-și alina obsesia singurătății).

Al doilea semn: dislocarea economiei italiene

În ultimele luni ale anului 2013, criza a reușit să disloce întreprinderile din cea de-a treia economie europeană din sistemul social-economic italian**. Mai exact, întreprinderea italiană e scoasă din sistemul în care e integrată și pusă la dispoziția celor care au declanșat criza: creditul speculativ, a „piețelor financiare″ care trăiesc prin consumul economiei reale. Întreprinderea italiană este de mai bine de 1000 de ani una de tip familial. Economia aceasta de tip gospodărie a cuprins în bună parte și parteneriatul special cu băncile. Până aici, nimic diferit față de mai performanta economie germană, care își are același tip de coloană vertebrală la nivelul Mittelstand-ului (pentru analiza economiei germane vezi, de pildă, The Economist, 20 oct. 2012). 90% din firmele italiene nu mai au acces la creditul băncilor locale, sau au acces tot mai restrâns. În consecință, pentru a supraviețui, acestea emit tot mai multe obligațiuni (se îndatorează) și acțiuni (drepturi de proprietate asupra lor) pe piețele financiare … cele care au declanșat criza. Valoarea acestora au ajuns la peste 60 miliarde de euro, în 2013, după un vârf de 70 miliarde în 2010 (The Economist, 4 ian 2014). Valoarea acestora însă se cumulează, practic, fiecare euro împrumutat înseamnă drepturi asupra întreprinderilor exportate în afara sistemului social italian. Nu avem date privind distribuția datoriei pe gospodărie/guvernamentală/firme, însă tendința de externalizare a mecanismului economic pentru salvgardarea profiturilor este limpede. Una dintre cauze este ruptura dintre stat și mecanismul economic, fapt care a pus presiune asupra întreprinderilor prin acumularea unei necompetitivități istorice, prin fiscalizarea excesivă a economiei, dublată de netransparență, lipsa de flexibilitate a pieței forței de muncă, blocajul politicii monetare prinsă în capcana euro (care nu permite jocul cu valoarea monedei pentru încurajarea exportului/consumului intern) etc. (pentru o trecere în revistă a „problemei italiene” într-un limbaj accesibil vezi Economics help, 22 iun 2012). […] Integral la SURSA

[…]

La sfîrşitul lui 2010 şi începutul lui 2011, Swartz a descărcat un foarte mare număr de articole ştiinţifice de pe JSTOR, cu intenţia de a le face publice. La cei 24 de ani pe care îi avea atunci, Swartz avea deja la activ mai multe acţiuni în favoarea libertăţii informaţiilor, cele mai importante fiind probabil implicarea în stoparea SOPA, proiectul de lege foarte dur şi abuziv de combatere a “pirateriei”, şi publicarea a 2,7 milioane de acte juridice care erau în teorie publice, dar în practică puteau fi accesate doar într-un mod foarte costisitor. De asemenea, era autorul unui scurt şi cuprinzător manifest împotriva îngrădirii accesului la informaţie şi cunoaştere.

aaron.swartzx519Dacă pentru ultima acţiune, cea de publicare a actelor juridice, FBI-ul nu a reuşit, pînă la urmă, să găsească suficient temei legal ca să-l pună sub acuzare, pentru descărcarea articolelor de pe JSTOR procuratura a mers foarte dur, capetele de acuzare puse în seama lui Swartz totalizînd peste 50 de ani de închisoare plus o amendă uriaşă. În acelaşi timp, procuratura i-aoferit o condamnare la şase luni de închisoare cu condiţia recunoaşterii vinovăţiei. Dacă Swartz nu şi-ar fi recunoscut vinovăţia şi era condamnat, avocatul lui susţinea că procurorii ar fi cerut 7-8 ani de închisoare, alţi specialişti spun că ar fi putut să ia şi mai mult. Foarte semnificativ e şi că ancheta a fost preluată încă de la început de Secret Service, ceea ce spune multe despre importanţa acordată de guvern nu doar acestui caz, dar şi problematicii în general.

De ce această acuzare mai dură decît în cazul unor infracţiuni de vătămare corporală sau chiar ucidere, pe care orice om normal le-ar considera mult mai grave? În primul rînd pentru că e vorba de foarte mulţi bani, desigur. Editorii de publicaţii ştiinţifice fac profituri uriaşe: unul din cei mai mari, Elsevier, a avut în 2010 un profit de 724 milioane de lire sterline (aproape 900 de milioane de euro la cursul de atunci) şi o rată a profitului de nu mai puţin de 36%!!!

La banii ăştia, evident că firmele respective au influenţă politică serioasă, făcînd un lobby eficient pentru reglementări cît mai restrictive ale accesului la informaţii. Acelaşi Elsevier a promovat aceste restricţii nu doar pentru conţinutul produs în mod privat (oricum, şi mare parte din conţinutul ştiinţific are la bază bani publici, unul din principalele argumente ale lui Swartz în favoarea nevinovăţiei sale), dar şi pentru un proiect de lege aberant care ar fi eliminat complet accesul public la informaţia produsă pe bază de bani publici (o aberaţie care altfel oricum se întîmplă, într-o formă sau alta, în România în forme destul de brutale).

Iar dincolo de bani şi profituri e partea politică esenţială. Informaţia e putere la modul cel mai direct; toată informaţia, nu doar cea secretă, militară etc. De aceea SUA, ca super-putere globală, are şi cea mai agresivă şi paranoidă abordare a problemei: statul îşi permite oricîte abuzuri de tip NSA, cetăţenii nu au nici un drept în materie. Chiar dacă e vorba de alt tip de informaţii, tratamentul primit de Swartz din partea autorităţilor era mai degrabă din seria Assange, Manning şi Snowden.

Aşa cum au subliniat mai mulţi comentatori, reacţia de indignare faţă de cazul Swartz era greşită în măsura în care se baza pe ideea că Swartz a primit un tratament neobişnuit de aspru – dimpotrivă, asta e reacţia standard a autorităţilor americane faţă de acest domeniu, ceea ce, evident, e încă şi mai rău. Cum spunea şi Ovidiu Gherasim-Proca într-un articol foarte bun pe acest caz,

Nu existența constrângerii și creșterea puterii statului în raport cu garanțiile individuale ale libertății civice ar trebui să ne alarmeze. Perioadele nefaste pentru principiul democratic al egalității politice nu sunt rare în istoria contemporană. Nou este faptul că politica statelor demo-liberale devine din ce în ce mai anti-civică și mai inumană, din ce în ce mai intens, din ce în ce mai des, sub justificarea unei stări de excepție perpetue. Această stare are ca suport un fel de dogmă a excepției continue.

Poate că informaţia, un domeniu avangardist ca atare, ne indică discret direcţia pe care o va lua politica. Iar ce înţelegem din toată această caziuistică e că din multe perspective distincţia clasică dintre democraţia multi-partită, alegeri libere etc. şi nedemocraţie e cel puţin insuficientă, în măsura în care statele de orice tip luptă cu maximum de agresivitate pentru monopolul asupra informaţiei şi cunoaşterii, inclusiv împotriva propriilor cetăţeni. Aaron Swartz a dat un avertisment pe care nu îl putea da dacă îşi recunoştea nevinovăţia, iar avertismentul lui nu doar merită, din punct de vedere etic, toată atenţia noastră, dar avem şi tot interesul de a-l lua în seamă.

[…]

La mijlocul anului 2013, războiul statelor împotriva drepturilor și libertăților fundamentale era în toi, cu pierderi grele pe toate flancurile libertății digitale. Julian Assange rămâne exilat într-o ambasadă londoneză, unde ispășește un fel de pedeapsă pe termen nelimitat, fără să fi fost nevoie de o sentință. Pedeapsa s-ar putea numi „arest la domiciliu”… dacă ambasada statului Ecuador ar fi un domiciliu.[xxi] Bradley Manning, sursa secretelor diplomatice americane care au făcut celebru situl WikiLeaks, după ce a fost supus la o detenție umilitoare[xxii], a primit totuși o sentință. În luna august, a fost condamnat la 35 de ani de închisoare pentru tot felul de infracțiuni de spionaj, hoție și cotrobăit prin calculatoarele statului.[xxiii] Totuși, nu s-a stabilit că ar fi „sprijinit dușmanul”, ceea ce l-a scutit de închisoarea pe viață. De ce? Judecătorii militari sunt inteligenți. Armata SUA nu are interesul de a-i considera pe jurnaliștii statelor aliate „dușmani”. Așa ceva nu se face. Nici măcar într-o curte special concepută pentru mercenari, cu ședințe secrete, în care judecătorul are putere discreționară și o viziune foarte apropiată de cea a procurorului în ceea ce privește politica democratică. Spre deosebire de Swartz, care a plătit cu viața neobrăzarea de a nu fi acceptat să pledeze vinovat, Manning, recunoscându-și vinovăția, a primit 35 de ani, cu speranța de a fi tratat ca o femeie[xxiv] și de a fi eliberat înainte de jumătatea termenului de detenție.

Pedeapsa este însă exemplară. à la guerre comme à la guerre. Soldatul, îndemnat părintește de către Națiune să-și recunoască vina și conduita nepatriotică, a pledat vinovat, și-a cerut iertare[xxv] și a devenit, cu ajutorul specialiștilor în sănătate comportamentală ai armatei, un alt om: doamna Chelsea Elizabeth Manning.[xxvi] Nu știu de ce am impresia că judecătorii Curții Marțiale au fost satisfăcuți de lucrul ăsta mai mult decât de sentința pe care au dat-o. Probabil pentru că se potrivește prea bine într-un scenariu de teatru de operațiuni. E limpede că Bradley nu era un „soldat adevărat”, de vreme ce nu era un „bărbat adevărat”. Un soldat nu ar publica niciodată secrete diplomatice în scopul de a demasca ipocrizia politicienilor și generalilor care-l mână-n luptă.

Este adevărat, se putea și mai rău. Sistemul judiciar al coloniștilor americani a evoluat mult. În 1692, Giles Corey, un locuitor înstărit din Salem, a trebuit să înfrunte pedeapsa cu moartea pentru refuzul de a pleda vinovat sau nevinovat. O asemenea sfidare a justiției se plătea atunci foarte scump, mai ales că venea din partea unui vrăjitor, despre care mai mulți martori au declarat că întreținea o strânsă relație de prietenie cu Necuratul. Giles Corey a fost ucis prin strivire.[xxvii] Nu a spus nimic, nici măcar atunci când legea îi apăsa pieptul cu bolovani grei. Ar fi fost destul de greu să sufle vreo vorbă, oricum.

În legătură cu practica mărturisirii vinovăției, nu ne mai așteptăm să se întâmple astăzi așa ceva pe teritoriul Statelor Unite. În lagărul militar de la Guantanamo Bay, în închisorile secrete ale CIA[xxviii]… poate. Sunt locuri ascunse vederii și statului de drept. Dar nu pe teritoriul Statelor Unite ale Americii. Din nefericire, mentalitatea inchizitorială a vânătorii de vrăjitoare nu a dispărut. Nici fanatismul politico-religios. În Statele Unite, un auto-da-fé frumos contează încă mai mult decât ar trebui. În orice caz, mult mai mult decât ar permite-o pretinsa raționalitate a societății moderne.

Mai ales atunci când criza economică (dușmanul invizibil al „mâinii invizibile”) se suprapune peste o criză militar-polițienească (atunci când „dușmanul din interior” nu este diferit de „dușmanul din exterior”), violența fizică nu mai poate fi disociată de violența simbolică.

Dar cea de-a doua o depășește pe cea dintâi sub aspectul intensității. Iată mijloacele prin care violența simbolică călăuzește aplicarea strategică a constrângerii: demascările publice; înregimentarea și subordonarea partizană a profesiunilor intelectuale (fie că e vorba de profesori, serf1287089671cercetători, informaticieni, jurnaliști, judecători, medici, literați, preoți etc); pedepsele exemplare; diminutivarea principiilor constituționale ale democrației liberale; exultarea valorilor supraviețuirii și a instinctului teritorial de ierarhie, în detrimentul solidarității comunitare; valorificarea electorală a urii și spaimei; organizarea de Jocuri ale Foamei între salariați, săraci, bătrâni și bolnavi, precum și în interiorul acestor categorii, după criterii stricte de performanță; dezlegarea polițiilor secrete sub pretextul creșterii siguranței publice; supravegherea panoptică de proporții planetare.

Nu existența constrângerii și creșterea puterii statului în raport cu garanțiile individuale ale libertății civice ar trebui să ne alarmeze. Perioadele nefaste pentru principiul democratic al egalității politice nu sunt rare în istoria contemporană. Nou este faptul că politica statelor demo-liberale devine din ce în ce mai anti-civică și mai inumană, din ce în ce mai intens, din ce în ce mai des, sub justificarea unei stări de excepție perpetue. Această stare are ca suport un fel de dogmă a excepției continue.[xxix]

Transformarea la care mă refer vine nu din pulsiunea oarbă a violenței fizice, implicită în orice tip de dominație, ci dintr-un sistem discursiv justificator autonom, bine hrănit, hiperactiv, omniprezent, entuziast, pasionat, competent.[xxx]

El invocă violența militar-polițienească, însă cu moderație, cu îndelungate faze preparatorii, cu numeroase justificări academice, precedate de emisiuni TV și sondaje de opinie. Este o copie inversată a societății civile, așa cum anti-materia este o replică de sens opus a materiei. Curbarea gravitațională a spațiului public pe care o provoacă această anti-materie a politicii democratice este atât de mare, încât e greu de crezut că sfera publică digitală va reuși să o contrabalanseze în viitorul apropiat. […]


Categorii

Articolele saptamanii, Criza mondiala, Era Big Brother, Internet, New Media, Noile Tehnologii, Noile totalitarisme, dictatura si reeducare, Panopticon, Radu Baltasiu, Stat politienesc, Uniunea Europeana, globalizare, guvernarea europeana (UE)

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

8 Commentarii la “Avertismente grave… de la dreapta la stanga: OMUL NEPOCAIT CERE DICTATURA/ Despre lumea ANTI-CIVICA si, mai ales, ANTI-UMANA a viitorului

  1. http://manastirea.petru-voda.ro/2014/01/12/rugamintea-obstii-manastirii-petru-voda-catre-serviciile-de-informatii-luati-va-slugile-si-lasati-ne-in-pace/

    @admin, stiu ca linkul de mai sus nu prea are legatura cu subiectul articolului deci prin urmare ramane la aprecierea dumneavoastra daca imi veti aproba sau nu comentariul. Eu am vrut doar sa vi-l fac cunoscut.

  2. La Petru Voda e un teren minat.Dupa ce am inghitit si eu galusca Parintelui Filotheu am aflat de pe facebook dintr-o sursa credibila cred(doctor Mircea Puscasu)ca mare e gradina Domnului si diversiunea S.R.I.-ului:
    “M.Filotheu e prieten V.Roncea (ce a administrat siteul SRI-ului), e prieten cu Marian Munteanu (liderul Pietei Universitatii in 90 si apoi “om de afeaceri”(afaceri cu arme, cu parteneri israeliteni), apoi membru marcant al partidului lui V.Magureanu).Filotheu este cel ce a concertat ofensiva impotriva dezgroparii si cinstirii moastelor Parintelui Gheorghe Calciu. Filotheu a sunat din proprie initiativa pe Andrei Calciu si l-a montat impotriva dezhumarii turnandu-i baliverne garnisite cu citate din Sfintii Parinti, a sunat pe Mitr.Teofan peste capul staretului Hariton, punandu-l in pozitie contra dezhumarii. In repetate randuri Parintele Justin l-a oprit de la net si de la comunicate, iata ca vedem de ce. Se pare ca m.Filotheu seamana cu hotul striga: “Hotii !!!”.
    Un subiect foarte sensibil.Te pui cu tatal minciunii…

  3. http://foaienationala.ro/acuzaii-grave-ale-obtii-de-la-petru-vod-la-adresa-sri-manipulare-infiltrare-antaj.html

    Aceste acuzații, dincolo de tonul nepotrivit cinului monahal, sunt și lipsite de orice tentativă de argumentare sau dovedire, în ciuda gravității lor extreme.
    Nu știm dacă acest material este un text oficial – lipsește semnătura starețului, care la un text de o asemenea gravitate este obligatorie. Lipsește orice ștampilă, orice mențiune a sinaxei mânăstirii. În fapt, acest text poate fi creația unei persoane particulare și puse pe seama mânăstirii. Sau poate fi autentic.
    Dincolo de dubiile firești față de autenticitatea materialului am considerat că este, atât prin cuprins, cât și prin apariția sa pe site-ul Mânăstirii Petru Vodă, prea important pentru a nu fi ignorat.

  4. Faptele, in esenta, nu sunt neadevarate si noi avem aceeasi parere (mai putin numele si catalogarile) asupra a ceea ce s-a intamplat legat de deshumarea pr. Calciu, a altor scandaluri provocate cu scopul compromiterii parintelui Hariton, posibil si a IPS Teofan, dar… nu numai. Sunt mult mai multe. Insa securistii cei mai periculosi sunt tocmai cei mai ascunsi, creierele diversiunilor, scandalurilor si ticalosiilor vazute si nevazute, care stau in umbra si ii dirijeaza pe cei mici si fanatizati, care le servesc drept unelte (nu nevinovate, desigur), eventual sacrificandu-i la nevoie, pentru propria credibilizare si legitimare si pentru conspirarea si acoperirea agentilor reali. La Judecata vom vedea adevaratele surprize, desi, pentru cine are ochi de vazut si VREA sa vada, nu ar trebui sa mai fie chiar surprize…

  5. Fratilor,tot ce se intanpla la P.V.,si se face public,este o facatura.
    Cred,ca aceasta manastire are nevoie mai mult ca oricand,de rugaciunile noastre.
    Stim cu totii,ca a fost vanata si inainte[dar le-a fost imposibil sa faca ceva,cu Parintele Iustin acolo],si acum.Vor sa desfiinteze un puternic lacas de rugaciune,si asistam cu totii neputinciosi,cum cresc nr bisericilor, unde este trunchiata SF.LITURGHIE-sub diferite justificari[scolite],cum se da binecuvantarea pentru SF Inpartasanie,cum sunt interzise anumite rugaciuni de dezlegare[SF VASILE],cum ne este bagata pe gat-fraternitatea cu alte confesiuni ,si toate acestea cu sprijinul,celor care ar trebui sa ne ocroteasca.
    Am sentimentul, ca se doreste desfiintarea acestei manastiri[inprastierea disciplinata a vietuitorilor de acolo],printr-o diversiune f cunoscuta- se loveaste in Biserica,aratand cu degetul, intr-o campanie sustinuta din toate partile ,doar,doar,s-o gasi cineva sus-pus,sa faca ordine.
    Zilele trecute,ascultam pe postul de radio-iasi[un cantec pentru fiecare],atacuri la adresa Parintelui Iustin,
    Sa ne rugam cu totii,pentu toti,Doamne miluieste.

  6. Pingback: SPRE “DEMOCRATIA” MILITARIZATA DE SPIONAJ. “Poate vom trăi vremuri când a-ţi stropi florile din grădină va fi socotită o activitate antistatală şi contrasistemică pe cont propriu…” - Recomandari
  7. Pingback: BIG DATA BROTHER SI NOILE SISTEME ALE OBEDIENTEI. CHINA introduce, in premiera mondiala, un SISTEM DE RATING al cetatenilor sai. Clasificarea persoanelor se va face prin INTEGRAREA TUTUROR DATELOR despre viata si comportamentul cotidian al acestora. Se co
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare