PASTORALE IMPORTANTE ALE CRACIUNULUI 2013. Chemare la solidaritate cu crestinii prigoniti ai Siriei si la propovaduirea adevarurilor de credinta

ACTUALIZATA

Vezi si:

“Această trăire creștină ne-o cere Dumnezeu să o avem și noi cei de astăzi. Dacă în vechime unii oameni au tăgăduit faptul întrupării Fiului lui Dumnezeu și s-au lepădat de adevărurile credinței și învățăturii creștine, alții au falsificat învățătura creștină, înstrăinându-se de Dumnezeu, devenind eretici. Astăzi sunt oameni care tăgăduiesc rădăcinile, temelia creștină a culturii europene promovând (încurajând) libertinajul, socotind păcatul sub orice formă ar fi el ca un fapt normal, mai mult, ca un drept personal de a-l săvârși, punându-l chiar sub protecția legilor statului, ca un drept universal al omului, arătând: păcatul nu înseamnă ceva dăunător nici omului, ca persoană privată, și nici societății umane, spunând răului bine și binelui rău. Aceasta arată culmea pervertirii persoanei umane”. (IPS PIMEN)

***

• Doxologia/ IPS Teofan: Prin încercări către Nașterea în Hristos

Glas în Rama s-a auzit, plângere şi tânguire multă; Rahela îşi plânge copiii şi nu voieşte să fie mângâiată pentru că nu sunt.(Matei 2, 18)

[…]

Dreptmăritori creştini, iubiţi şi iubitori de Hristos,

Născându-Se Hristos, îngerii cerului şi o parte dintre oameni s-au bucurat. Îngerii lăudau pe Dumnezeu, zicând: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire”[3].„Ca temelie a păcii şi a bunei voiri între oameni, spune Părintele Dumitru Stăniloae, a fost văzută de îngeri însăşi Naşterea Domnului. Şi mărturia aceasta a îngerilor a fost vestită oamenilor. Căci în noaptea Naşterii s-a văzut oaste mare cerească lăudând pe Dum­nezeu, pentru această temelie a păcii între oameni, pusă de Dumnezeu prin Naşterea Fiului Său ca om, ca Frate al oamenilor, ceea ce a întărit frăţia între ei.”[4] Magii cei în­ţelepţi şi păstorii cei curaţi la suflet s-au alăturat îngerilor şi au trăit ei înşişi bucuria Naşterii lui Hristos.

Cei lipsiţi de înţelepciunea dumnezeiască şi murdari la suflet nu s-au bucurat însă de aceasta. Dimpotrivă, i-au fost chiar vrăjmaşi. Sfântul Ioan Gură de Aur ne spune: „Hristos, chiar de la început, a fost întâmpinat de vrăjmăşie şi ispite. Iată că s-a întâmplat aceasta chiar de când era în faşă!”[5]. Aflând de Naşterea lui Mesia, „regele Irod s-a tulburat şi tot Ierusalimul împreună cu el”[6]. În încercarea de a-L omorî pe Hristos, Irod a poruncit uciderea pruncilor din Betleem. Pen­­tru a scăpa de prigoană, Sfânta Fecioară Maria, bătrânul Iosif şi Pruncul Iisus se refugiază în Egipt, înfruntând greu­tăţile unei călătorii obositoare şi plină de primejdii.

Bucuria trăirii credinţei şi suferinţa pricinuită de po­trivnicii acesteia, mărturisirea adevărului şi lupta împotriva acestuia s-au împletit de-a lungul istoriei Bisericii creştine. Mântuitorul Însuşi i-a prevenit pe ucenicii Săi: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni; dacă au păzit cuvântul Meu, şi pe al vostru îl vor păzi”[7].

Începând cu persecutarea din primele trei veacuri a celor ce credeau în Hristos şi până la cruda prigoană îndreptată, în mod special, împotriva Bisericii Ortodoxe în veacul XX, credinţa creştină s-a confruntat cu o vrăjmăşie continuă.

Din păcate, atitudinea ostilă şi persecuţia împotriva creş­tinilor continuă şi astăzi, în plin veac XXI.

Ne gândim, în primul rând, la fraţii noştri creştini ortodocşi din Siria care au trăit anul acesta, 2013 de la Naşterea lui Hristos, groaza unei prigoane tot atât de sângeroase ca cele de pe vremea lui Diocleţian sau Stalin. În ţara în care, spune Scriptura, pen­tru prima dată „ucenicii (lui Hristos) s-au numit creştini”[8], în teritorii unde se mai vorbeşte încă limba Mântuitorului, limba aramaică, în acest leagăn al creştinătăţii, sute şi mii de creştini au fost ucişi, multe tinere creştine au fost batjo­corite, doi arhierei ortodocşi au fost răpiţi, 46 de biserici şi mănăstiri ortodoxe au fost distruse. Dacă adăugăm la aces­tea, violenţa similară îndreptată asupra altor creştini din Siria sau asupra celor din Egipt şi alte ţări africane şi asiatice, vedem amploarea furtunii dezlănţuite asupra unei părţi a lumii creştine. Şi aceasta se petrece în anul 2013.

Iubiţi credincioşi,

În viaţa omenirii au fost momente de cer senin şi mo­mente de furtună. Şi precum în trecut aşa şi astăzi, creşti­nă­tatea este chemată în orice situaţie să fie în stare de veghe. „Fiţi treji!”, ne spune Scriptura[9]; „Deşteaptă-te, române”, în­deamnă imnul naţional. Starea de veghe, de priveghere şi atitudinea de deşteptare continuă şi curaj mărturisitor defi­nesc viaţa creştinului adevărat. „În lume necazuri veţi avea”,ne avertizează Hristos Domnul. Şi tot El ne spune: „dar în­drăzniţi. Eu am biruit lumea”[10]. Domnul Hristos ne face păr­­taşi acestei biruinţe şi pe noi fraţii Săi, căci Hristos, „fă­cându-se Frate cu noi, noi toţi devenim fii ai Tatălui ceresc împreună cu El şi fraţi între noi”[11].

Ca fraţi ai lui Hristos şi fii ai Tatălui ceresc avem încre­dinţarea că Fratele nostru mai mare, Hristos Domnul, iu­birea Tatălui şi adumbrirea Duhului Sfânt nu ne vor părăsi. „Nu te voi lăsa, nici nu te voi părăsi”[12], zice Domnul. Pen­tru aceea, în ceas de întristare, sau de prigoană mani­fes­tată într-o formă sau alta, să zicem: „Pentru ce eşti mâhnit, suflete al meu (…)? Nădăjduieşte în Dumnezeu (…); mân­tui­rea feţei mele este Dumnezeul meu”[13] sau „Domnul este luminarea mea şi mântuirea mea; de cine mă voi teme? Domnul este apărătorul vieţii mele; de cine mă voi înfricoşa?”[14].

Iubiţi fii şi fiice întru Hristos,

Vieţuirea creştină în zilele noastre este pe cât de fru­moasă şi dătătoare de bucurie, sens şi lumină, pe atât de dificilă. Este calea străbătută de Hristos de la Cruce la În­viere. Altă cale spre Înviere, adică spre pace şi bucurie în Duhul Sfânt, nu există în afară de răstignire şi trecere prin necazuri, ispite şi adesea persecuţii. De ce aceasta? Ne răs­punde Sfântul Ioan Evanghelistul: Hristos „Şi-a pus sufletul Său pentru noi şi noi datori suntem să ne punem sufletele pentru fraţi”[15], adică pentru toţi, inclusiv pentru cei ce ne urăsc, ne doresc răul sau ne prigonesc. Aceasta este împli­nirea poruncii lui Hristos: „Iubiţi pe vrăjmaşii voştri, bine­cu­vântaţi pe cei care vă blestemă, faceţi bine celor care vă urăsc pe voi”[16].

„Chemând pe toţi – spune Părintele Sofro­nie, ucenicul Sfântului Siluan Athonitul – spre a păzi po­runca lui Hristos: «iubiţi pe vrăjmaşii voştri», Biserica se aşază între toate puterile ce se duşmănesc între ele, iar mânia de care sunt pline acele puteri, întâlnind Biserica în calea sa, năvăleşte asupra ei. Biserica însă, înfăptuind lu­crul lui Hristos pe pământ, adică mântuirea întregii lumi, conştient ia asupră-şi povara mâniei tuturor, precum şi Hristos a luat asupra Sa păcatele lumii. Şi dacă Hristos, în această lume a păcatului, a fost prigonit şi nevoit să sufere, atunci şi adevărata Biserică a lui Hristos va fi prigonită şi va suferi. Este legea duhovnicească a vieţii în Hristos, de­spre care a vorbit Însuşi Hristos şi Apostolii; iar dumne­zeiescul Pavel a exprimat-o hotărât în astfel de cuvinte: «toţi care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniţi» (2 Timotei 3, 12). Nici propovăduirea Bisericii, care este acelaşi cuvânt: «iubiţi-vă vrăjmaşii», nu încape în lume, şi de aceea lumea în toate veacurile a prigonit şi va prigoni adevărata Biserică”[17].

Singura atitudine posibilă, aşadar, în viaţa unui creştin şi în Biserica lui Hristos este iubirea care, în jertfa ei, îi cu­prinde pe toţi, prieteni şi vrăjmaşi. Cu o condiţie pe care ne-o spune Sfântul Ioan Evanghelistul: „Fiii mei, să nu iu­bim cu vorba, numai din gură, ci cu fapta şi cu ade­vă­rul”[18]. A iubi „cu fapta şi cu adevărul” înseamnă: rugă­ciune neîn­cetată pentru toţi, în special pentru vrăjmaşi, fapta cea bună pentru cel aflat în nevoie, cunoaşterea şi trăirea adevărului de credinţă, propovăduirea Evangheliei lui Hristos celor care nu-L cunosc îndeajuns sau Îi sunt potrivnici, solida­ri­zarea cu cei care suferă din cauza credinţei lor sau a ne­dreptăţilor de orice fel.

De aceea, în aceste zile sfinte de prăznuire a Naşterii Dom­­­­­nului, să ne îndreptăm inima în rugăciune către Dum­nezeu pentru toţi cei care suferă din cauza credinţei lor în Siria şi în alte zone ale lumii. Din multul sau puţinul nos­tru material să facem parte celui în suferinţă aflat, mai aproape sau mai departe de noi. Să veghem ca adevărul de cre­dinţă să fie propovăduit cu tărie, ca guvernanţii să câr­mu­iască treburile ţării inspirându-se din Scriptură, din tradiţiile sănătoase ale înaintaşilor şi din tot ceea ce e autentic ro­mânesc, european şi uman. Familia creştină, formată din bărbat, femeie şi pruncii lor, să fie apărată ca bunul cel mai de preţ, împreună cu credinţa şi valorile neamului.

Străduindu-ne să împlinim acestea, Hristos „va lua chipîn noi”[19] ca altădată trup din pântecele Preasfintei Fecioare Maria. Împlinind, cu ajutorul lui Dumnezeu, cele rânduite de Biserică, ne vom bucura de pacea şi lumina Betlee­mului, vom înţelege „taina minunată a unui Dumnezeu Care, cu toată mărirea Lui necuprinsă, Se coboară atât de mult, încât Se face purtătorul personal al simţămintelor noastre, al legăturilor noastre cu lumea şi cu semenii noştri, al spe­cificului uman”[20].

Dumnezeu să ne cuprindă pe toţi în mila iubirii, iertării şi binecuvântării Sale pentru a glăsui împreună cu îngerii: „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu şi pe pământ pace, între oameni bunăvoire!”[21].

Vă îmbrăţişez pe toţi întru lumina şi bucuria Naşterii Domnului, dorindu-vă tuturor zile frumoase de praznic şi un An Nou bineplăcut Domnului cu sănătate în familie şi pace în lume.

† Teofan,
Mitropolitul Moldovei şi Bucovinei

***

• Mesagerul: Pastorala la Nașterea Domnului [a IPS ANDREI, Mitropolitul Clujului, Maramuresului si Salajului] – Nu mai suntem dezmoșteniți!

Nu mai suntem dezmoșteniți!

Astfel, dar, nu mai ești rob, ci fiu; iar de ești fiu, ești și moștenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos (Galateni 4,7)

Iubiți credincioși,

Asistăm triști și cu sufletul frânt de durere la izgonirea lui Adam din Rai. Dumnezeu îl făcuse tânăr, sănătos, frumos și nemuritor, și-l așezase în splendoarea Raiului. Dar, [din cauza] păcatului, toate se prăbușesc. Omul ajunge bătrân, bolnav, urât și muritor. Iar bunul Dumnezeu îl dezmoștenește și-l alungă din Rai. Ne spune Scriptura că de aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden ca să lucreze pământul din care fusese luat (Facere 3,23).

Adam a ales răul, păcatul, și ne spune Sfântul Maxim Mărturisitorul că răul este abaterea lucrării puterilor sădite în fire de la scopul lor și că primul om, neducându-și mișcarea lucrării puterilor naturale spre scop, s-a îmbolnăvit de necunoștința cauzei sale, socotind, prin sfatul șarpelui, că acela este Dumnezeu. Finalul îl subliniază același Sfânt Părinte: orice plăcere are ca urmașă, în chip sigur, durerea[1]. Bietul Adam, [din cauza] plăcerii de a gusta din pom, neascultând de Dumnezeu, s-a expus durerii.

Dezmoștenit, orfan, îndurând necazurile, plângea de dorul Raiului. Ne spune Sfântul Siluan Athonitul că Adam, părintele întregului neam omenesc, a cunoscut în Rai dulceața iubirii lui Dumnezeu. Pentru aceasta a suferit amarnic atunci când, din pricina păcatului lui, a fost izgonit din grădina Edenului și a pierdut iubirea lui Dumnezeu. Se tânguia cu geamăt mare și suspinurile lui umpleau toată pustia[2].

Și nu numai Adam, ci și toți urmașii lui am moștenit aceeași soartă. Ne spune Sfântul Pavel că printr-un om a intrat păcatul în lume și prin păcat moartea, așa și moartea a trecut la toți oamenii, pentru că toți au păcătuit în el (Romani 5,12). Iar moartea este precedată de un cortegiu întreg de boli și suferințe, de nedreptăți și neînțelegeri.

Dumnezeu le făcuse pe toate bune foarte (Facere 1,31), dar ele nu au rămas așa. Armonia și echitatea lăsate de Creator au fost date peste cap. Privind în ce hal a ajuns lumea, vezi neghiobi împodobiți cu hlamida înțelepților și filosofi zgribulind în zdrențe. Vezi escroci îmbuibați cu bunuri pământești și profeți înfometați, netrebnici înconjurați de admiratori și creatori osândiți la nelucrare, risipitori sărbătoriți și muncitori disprețuiți. Vezi cum cel tare lovește în cel slab, cum cel șiret îl păcălește pe cel blând și cum asupra drepților triumfă răutatea[3].

În lume se săvârșesc crime, ucideri, furturi și nedreptăți. Se urăște, se înșeală, se minte, se calomniază, se jură strâmb, se dorește bunul altuia. Unii se îmbată, alții se învrăjbesc, se ceartă, se bat, se dușmănesc, soții se despart, copiii și tinerii se strică. Se păcătuiește și se suferă între noi și în jurul nostru, sunt multe lipsuri, boli și moarte. Se înjosește chipul lui Dumnezeu din om.

Oamenii au ajuns ca niște oi care nu au păstor. Dumnezeu constată acest lucru și prin graiul proorocului Iezechiel: Oile Mele rătăcesc prin toți munții și pe tot dealul înalt; împrăștiatu-s-au oile Mele peste toată fața pământului și nimeni nu îngrijește de ele și nimeni nu le caută (Iezechiel 34, 6). Oamenii erau niște dezmoșteniți.

 

Iubiți frați și surori,

Pentru această lume prăbușită, pentru omul dezmoștenit, se întrupează Domnul Hristos. Apostolul Crăciunului este limpede: Iar când a venit plinirea vremii, Dumnezeu a trimis pe Fiul Său, născut din femeie, născut sub Lege, ca pe cei de sub Lege să-i răscumpere, ca să dobândim înfierea (Galateni 4,4). De câte ori rostim Crezul afirmăm acest lucru: Care, pentru noi, oamenii, și pentru a noastră mântuire, S-a pogorât din Ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Fecioara Maria și S-a făcut om[4].

Sfântul Pavel ne spune că dacă, prin Adam cel vechi, toți ne-am prăbușit, prin Adam cel nou toți suntem restaurați: Așadar, precum prin greșeala unuia a venit osânda pentru toți oamenii, așa și, prin îndreptarea adusă de Unul, a venit, pentru toți oamenii, îndreptarea care dă viață (Romani 5,18). Consecința directă este aceea că redevenim fii ai lui Dumnezeu și moștenitori ai Raiului. Nu mai suntem dezmoșteniți: Astfel, dar, nu mai ești rob, ci fiu; iar de ești fiu, ești și moștenitor al lui Dumnezeu, prin Iisus Hristos (Galateni 4,7).

Fiul lui Dumnezeu se face Om, își asumă firea omenească, se face frate cu noi ca pe noi să ne facă fii ai lui Dumnezeu, să ne îndumnezeiască. Părintele Dumitru Stăniloae, de la a cărui plecare la Domnul se împlinesc două decenii, afirmă: prima concluzie ce rezultă de aici este aceea că Însuși Fiul lui Dumnezeu S-a unit la maximum cu umanitatea sau a venit în maximă apropiere de noi[5].

Dumnezeu nu mai este undeva departe, ci este foarte aproape de noi, este cu noi, ne scapă de angoasa singurătății și a abandonării. Nu mai suntem orfani. Părintele Dumitru Stăniloae își continuă argumentul și zice că acum Persoana divină a Fiului lui Dumnezeu sau a Cuvântului intră în planul experienței comune a celor ce cred în El ca o persoană din rândul persoanelor umane, care, însă, în același timp, le dă putința de a o sesiza ca persoană dumnezeiască[6].

Oamenii cu o viață duhovnicească deosebită nu numai că sunt convinși teoretic de prezența lui Hristos, ci au parte și de o experiență directă a Lui. Sorin Dumitrescu a scris o carte intitulată 7 dimineți cu Părintele Stăniloae. În acest volum autorul consemnează o experiență de o gingășie rară pe care i-o împărtășește Părintele Stăniloae: Alaltăieri seară, în ultima repriză a somnului, am avut un vis nemaipomenit. Parcă era Iisus; tânăr, blând, dulce, plăcut… Era un tânăr de o frumusețe nemaipomenită și de o apropiere sufletească cum nu am mai văzut. Mi-a făcut atâta bucurie întâlnirea aceasta încât m-am sculat așa de fericit…[7]

Sfântul Siluan Athonitul a avut o experiență directă cu Domnul Hristos. În clipa în care era cel mai deznădăjduit, pe pragul disperării, se duce la vecernie, în Paraclisul Sfântului Ilie, și de abia rostește rugăciunea „Doamne Iisuse Hristoase miluiește-mă!” că, în dreapta ușilor împărătești, în locul icoanei Mântuitorului, Îl vede pe Hristos Cel viu. Întreaga sa ființă i se umple de lumina harului Sfântului Duh în care recunoaște pe Domnul. Privirea Sa blândă și infinit de bună, iradiind iertare, pace și bucurie, atrage irezistibil întreaga sa făptură[8].

De la Nașterea Domnului Hristos, Dumnezeu este cu noi. Sfântul Evanghelist Matei, relatând acest eveniment, ne arată că s-a împlinit proorocia lui Isaia: Iată, Fecioara, va avea în pântece și va naște Fiu și vor chema numele lui Emanuel, care se tâlcuiește: cu noi este Dumnezeu (Matei 1,23). Iar Sfântul Apostol Pavel este copleșit de această taină: cu adevărat, mare este taina dreptei credințe: Dumnezeu S-a arătat în trup, S-a îndreptat în Duhul, a fost văzut de îngeri, S-a propovăduit între neamuri, a fost crezut în lume, S-a înălțat întru slavă (1 Timotei 3,16).

Marele nostru teolog, pe care l-am mai amintit, ne spune că acum știm sigur că Dumnezeu-Cuvântul e Persoană sau o existență asemănătoare existenței noastre personale, prin faptul că se face și Persoana firii omenești, fără să înceteze a fi Persoana firii dumnezeiești. Prin aceasta garantează valoarea maximă a persoanelor omenești și eternitatea lor[9].

 

Dreptmăritori creștini,

Faptul că raiul s-a redeschis prin nașterea Mântuitorului, că nu mai suntem orfani și dezmoșteniți, îl mărturisesc și celebrările liturgice de la Crăciun și colindele noastre. Cântăm la vecernia Crăciunului stihira următoare: Veniți să ne bucurăm întru Domnul, povestind taina ce este de față. Zidul cel despărțitor cade acum; sabia cea de foc se îndepărtează; heruvimul nu mai păzește pomul vieții; iar eu mă împărtășesc de dulceața din rai, de la care m-am îndepărtat prin neascultare[10].

Adevărul de credință că Dumnezeu se coboară pe pământ ca să-l suie pe om la cer este subliniat în altă cântare: Cerul și pământul astăzi s-au împreunat, născându-Se Hristos. Astăzi Dumnezeu pe pământ a venit și omul la ceruri s-a suit. Astăzi este văzut cu trup, pentru om, Cel din fire nevăzut. Pentru aceasta și noi, lăudându-L, să-I strigăm: slavă întru cei de sus lui Dumnezeu și pe pământ pacea care ne-a dăruit-o nouă venirea Ta, Mântuitorul nostru, slavă Ție![11]

Folclorul nostru de inspirație creștină se oprește atât la greșeala lui Adam, la alungarea lui din Rai, cât și la izbăvirea lui prin nașterea Domnului Hristos. Un vechi colind din Apuseni redă dialogul Domnului Hristos cu Adam: Ie-ți, Adame, ce mai ai/ Și din Rai afară-mi hai,/ Să-ți cumperi un plug să ari./ Și să-ți ari și să trudești,/ De-acolo să te hrănești[12]. Tânguirea lui Adam la aflarea sentinței este plină de nostalgie: Raiule, grădină dulce,/ Eu din tine nu m-aș duce,/ De dulceața poamelor,/ De mirosul florilor,/ De fumul tămâilor,/ De zborul albinelor,/ De dragul îngerilor[13].

Colindul Praznic luminos, armonizat de Timotei Popovici, ne spune că, la Crăciun, s-a deschis din nou Raiul și că strămoșii au fost mântuiți: Raiul cel închis/ Azi iar s-a deschis,/ Șarpelui cumplit/ Capul i-a zdrobit./ Și strămoșii iară,/ Prin Sfânta Fecioară,/ Iar s-au înnoit[14].

Sfântul Maxim Mărturisitorul ne spune că în Rai erau doi pomi cu semnificație specială – pomul vieții și pomul cunoștinței binelui și a răului. Pomul vieții este, desigur, făcător de viață; iar pomul care nu-i al vieții e vădit că e făcător de moarte[15]. Prin nașterea Domnului Hristos se redeschide Raiul și noi avem acces la pomul vieții.

De fapt, pomul vieții este Domnul Hristos. Așa glăsuiește troparul Înainteprăznuirii: Gătește-te, Betleeme, că s-a deschis tuturor Edenul! Împodobește-te, Efrata, că pomul vieții a înflorit în peșteră din Fecioara! Pentru că pântecele aceleia rai înțelegător s-a arătat, întru care este dumnezeiescul pom, din care mâncând vom fi vii și nu vom muri ca Adam. Hristos se naște ca să ridice chipul cel căzut mai înainte[16].

 

Iubiți credincioși,

Ni s-ar putea părea că, pentru a mânca din dumnezeiescul pom, trebuie să fim mari nevoitori și asceți. Este adevărat că de Hristos nu te poți apropia oricum și că marii nevoitori au avut acces la pomul vieții. Dar și nouă, credincioșilor obișnuiți, care ne pocăim de toate răutățile noastre, Dumnezeu ne îngăduie prin Sfintele Taine accesul la pomul vieții. Sfântul Nicolae Cabasila ne spune că, alături de această cale, mai puțin bătătorită și rezervată personalităților cu o excepțională trăire și experiență duhovnicească, și, mai ales, a marilor pustnici, viața spirituală a Ortodoxiei mai cunoaște și o a doua cale, mult mai ușoară și la îndemâna marii mulțimi, realizabilă nu numai în izolarea și în liniștea pustiei, ci în mijlocul lumii, în nemijlocită apropiere de semenii noștri și în strânsă comuniune cu ei: este calea trăirii spirituale liturgice, care urmărește unirea cu Dumnezeu prin mijloacele formelor sensibile ale cultului sau ale slujbelor divine[17].

De aceea, la propunerea Preafericitului Părinte Patriarh Daniel, Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române a aprobat ca anul 2014 să fie dedicat Sfintei Spovedanii și Sfintei Împărtășanii, să fie un an Euharistic, știind bine că săvârșirea Sfintei Liturghii are ca obiect prefacerea darurilor în dumnezeiescul Trup și Sânge, iar ca scop sfințirea credincioșilor[18].

Sigur că pentru a intra în Rai și a gusta din pomul vieții, pentru a te împărtăși și cu Sfintele Taine, este nevoie de o anume pregătire. Postul Crăciunului ne-a dat această posibilitate. Abținerea de la mâncarea de dulce, lecturarea Sfintelor Scripturi, actele de caritate și, mai ales, o bună Spovedanie ne-au ajutat să ne primenim sufletul. Sfântul Simeon Noul Teolog, referindu-se la pocăința și la nevoința sinceră, determinate de o credință puternică, zice: Așadar, crezând din tot sufletul și căindu-ne cu căldură, zămislim pe Cuvântul lui Dumnezeu în inimile noastre, ca Fecioara, dacă avem sufletele noastre fecioare curate[19].

Sfântul Macarie Egipteanul ne spune că pocăința este singura noastră salvare! Nici cultura, nici inteligența, nici noblețea, nici frumusețea nu-l reînnoiesc pe om, ci numai pocăința adevărată, rușinea și regretul pentru tot păcatul săvârșit în trecut. Și, bineînțeles, schimbarea totală a felului de viețuire, de gândire[20]. Pocăința adevărată se finalizează întotdeauna printr-o bună spovedanie, urmând apoi împărtășirea cu Trupul și Sângele Domnului.

Vasile Voiculescu, în cunoscutu-i „Colind” cu profund conținut euharistic, spune: În coliba-ntunecată/ Din carne și os lucrată,/ A intrat Hristos deodată./ Nu făclie ce se stinge,/ Nu icoană ce se frânge,/ Ci El Însuși, trup și sânge,/ Preschimbat pentru făptură/ Într-o scumpă picătură,/ Dulcea Cuminecătură[21]. Sărbătoarea Crăciunului are în centrul ei de foc acest Ospăț euharistic al credinței – Sfânta Liturghie. În coliba sufletului nostru, curățită în timpul postului, intră Hristos Cel născut în ieslea Betleemului. Sufletul nostru, devenit iesle curată, trebuie să-i ofere sălaș Mântuitorului. Fără Liturghie, fără o serioasă preocupare spirituală, Crăciunul rămâne o sărbătoare folclorică și comercială.

Dorința noastră puternică de a ne curăți și a deveni sălaș al lui Hristos o exprimă și cântările din preajma Crăciunului: Pe mine, cel ce am ajuns peșteră de tâlhari, arată-mă, Doamne, Cel ce în peșteră Te-ai născut, locaș al Tău și al Tatălui și al dumnezeiescului Tău Duh, ca să te slăvesc întru toți vecii.

Prin nașterea Domnului Hristos suntem reînfiați. Sfântul Pavel ne spune: pentru că sunteți fii, a trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile noastre, care strigă: Avva, Părinte! (Galateni 4,6)

Dorim ca acest Ospăț al credinței să fie deplin pentru dumneavoastră, pentru toți, iar sărbătorile Crăciunului, Anului Nou și Bobotezei să le petreceți cu multă bucurie, împreună cu cei dragi!

Al dumneavoastră arhipăstor, care vă poartă în inimă,

†ANDREI

Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului

şi Mitropolitul Clujului, Maramureşului şi Sălajului

***

• Doxologia/ IPS Pimen: Suntem datori să ne străduim să trăim în lumina credinței și învățăturii creștine

[…]

IUBIŢI CREDINCIOŞI,

Prăznuim faptul dumnezeiesc în care credem, în care ne mântuim și pe care îl mărturisim în Simbolul credinței noastre creștine – Crezul și anume: „Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, pentru noi oamenii și pentru a noastră mântuire S-a pogorât din ceruri și S-a întrupat de la Duhul Sfânt și din Maria Fecioara și S-a făcut om”.

Nașterea cu trup a Domnului nostru Iisus Hristos este numită de Sfântul Apostol Pavel„marea taină a creștinătății, a dreptei noastre credințe creștine”  (I Tim. 3, 16). Tainele dreptei noastre credințe se înțeleg, după cum scrie Sfântul Ioan Gură de Aur, „prin credință și tăcere”. Ele, tainele lui Dumnezeu, nu se pot înțelege pe deplin cu mintea; ele se înțeleg, cum spune Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 13, 9, 12), doar „în parte”, prin credință, credință care ne este dată în dar de Dumnezeu. Acest dar dumnezeiesc trebuie păstrat și sporit prin harul lui Dumnezeu care ni se împărtășește în cele șapte Sfinte Taine ale Bisericii, începând cu cea a Botezului și plinindu-se cu cea a Euharistiei, adică împărtășirea cu Prea Sfântul Trup și Sânge al Domnului nostru Iisus Hristos. Acest dar sporește și prin strădaniile noastre duhovnicești de curățire de păcate în Sfânta Taină a Spovedaniei și, nu în ultimul rând, prin faptele cele bune prin care ajutăm pe „frații prea mici ai Mântuitorului nostru Iisus Hristos”.

Aceasta este viața creștină pe care Dumnezeu o cere de la noi. Prin acest fel de trăire a ei s-a răspândit în lumea păgână credința și învățătura creștină cu prețul jertfirii vieții pământești, adică în „chip mucenicesc”, după cum ne învață Sfântul Ioan Gură de Aur.

Acest mod de răspândire și primire a credinței creștine ne este arătat de Tertulian, unul dintre scriitorii bisericești din veacul al III-lea, în cuvintele: „Oridecâteori suntem secerați de voi, ne facem și mai numeroși; sămânța e chiar sângele creștinilor”. Primii creștini au mărturisit credința și învățătura creștină, au mărturisit pe Mântuitorul nostru Iisus Hristos prin trăirea lor zi de zi, clipă de clipă, prin iubirea dintre ei, ajutându-se ca frați în Hristos. Această iubire a uimit pe păgâni, făcându-i pe aceștia să rostească cuvintele: „Iată cât de mult se iubesc creștinii între ei”. Ei se iubeau ajutându-se în toate câte zideau sufletește și aduceau mângâiere celor aflați în lipsuri și dureri. Ei „se iubeau”, după cum scrie Minucius Felix:„aproape înainte de a se cunoaște”. Despre acestea să ascultăm câteva învățături dintr-o scriere numită Scrisoare către Diognet, perlă a literaturii creștine din primele trei secole:

„Creștinii nu se deosebesc de ceilalți oameni nici prin pământul pe care trăiesc, nici prin limbă, nici prin îmbrăcăminte […] urmează obiceiurile băștinașilor și în îmbrăcăminte și în hrană și în celălalt fel de viață, dar arată o viețuire minunată […]. Se căsătoresc ca toți oamenii și nasc copii, dar nu aruncă pe cei născuți. Întind masă comună, dar nu și patul. Sunt în trup, dar nu trăiesc după trup. Locuiesc pe pământ, dar sunt cetățeni ai cerului. Se supun legilor rânduite de stat, dar, prin felul lor de viață, biruiesc legile. Iubesc pe toți, dar de toți sunt prigoniți. Nu-i cunoaște nimeni, dar sunt osândiți, sunt omorâți, dar dobândesc viața. Sunt săraci, dar îmbogățesc pe mulți; sunt lipsiți de toate, dar în toate au de prisos. Sunt înjosiți, dar sunt slăviți cu aceste înjosiri; sunt huliți, dar sunt îndreptățiți. Sunt ocărâți, dar binecuvântează; sunt insultați, dar cinstesc. Fac bine, dar sunt pedepsiți ca răi; sunt pedepsiți, dar se bucură, ca și cum li s-ar da viață”.

IUBIŢI FII DUHOVNICEŞTI,

Această trăire creștină ne-o cere Dumnezeu să o avem și noi cei de astăzi. Dacă în vechime unii oameni au tăgăduit faptul întrupării Fiului lui Dumnezeu și s-au lepădat de adevărurile credinței și învățăturii creștine, alții au falsificat învățătura creștină, înstrăinându-se de Dumnezeu, devenind eretici. Astăzi sunt oameni care tăgăduiesc rădăcinile, temelia creștină a culturii europene promovând (încurajând) libertinajul, socotind păcatul sub orice formă ar fi el ca un fapt normal, mai mult, ca un drept personal de a-l săvârși, punându-l chiar sub protecția legilor statului, ca un drept universal al omului, arătând: păcatul nu înseamnă ceva dăunător nici omului, ca persoană privată, și nici societății umane, spunând răului bine și binelui rău.

Aceasta arată culmea pervertirii persoanei umane.

IUBIŢI CREDINCIOŞI,

Luând aminte la această stare sufletească a unei părți din lumea actuală, nu trebuie să ne împuținăm sufletește. Sfântul Ioan Gură de Aur spunea la vremea sa: „Lumea de astăzi nu este mai rea, mai păcătoasă decât cei de dinaintea noastră”.Ca urmare, suntem datori să ne străduim să trăim în lumina credinței și învățăturii creștine, să trăim în Hristos Care este„Lumina lumii”, după cum El Însuși ne-a spus-o în Sfânta Evanghelie: „Eu sunt Lumina lumii; cel ce Îmi urmează Mie nu va umbla în întuneric, ci va avea lumina vieții” (Ioan 8, 12).

Această lumină a călăuzit întreaga creștinătate de-a lungul celor 2.000 de ani; acestă lumină a inspirat pe scriitori, pe oamenii de știință, începând cu cei trei magi care au venit de la mari depărtări să se închine Celui născut în peștera din Betleem; această lumină ne călăuzește și pe noi cei de astăzi; de această lumină ne împărtășim pe deplin atunci când primim din Sfântul Potir Preasfântul Trup și Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, rostind la sfârșitul Sfintei Liturghii cuvintele: „Am văzut Lumina cea adevărată…”. Încredințați de acest adevăr, distinșii creștini aduc de mici la Sfânta Împărtășanie pe copiii lor, iar noi, cei mari, ne străduim să ne pregătim prin post și rugăciune, prin spovedanie și prin faptele de milostenie pentru a ne apropia cu frică de Dumnezeu, cu credință și cu dragoste de Sfântul Potir pentru a primi Sfântul Trup și Sânge al Mântuitorului nostru Iisus Hristos, ca Sfânta Împărtășanie să ne fie spre viață veșnică și nu spre osândă veșnică, cum spune Sfântul Apostol Pavel (I Cor. 11, 27-30).

Să luăm aminte la cuvintele Sfântului Ioan Gură de Aur: „Mulți cu Tainele acestea o dată întru tot anul se împărtășesc, iar alții de două ori, alții de multe ori […] Așadar, care sunt nouă mai primiți? Cei de o dată? Cei de mai multe ori? Cei de puține ori? Nici cei ce o dată, nici cei ce de multe ori, nici cei ce de puține ori, ci cei ce cu știința gândului curat, cei ce cu inima curată, cei ce cu viața neprihănită. Cei ce sunt în acest fel, totdeauna să se apropie, iar cei ce nu sunt întru acest fel, nici măcar o dată”.

Să-l ascultăm și pe Sfântul Ioan Damaschin, care povățuiește la fel ca și Sfântul Ioan Gură de Aur: „Pe mulți îi vedem primind Trupul lui Hristos fără pregătire, din obicei, iar nu așa cum se cade, după lege, a-L primi în Sfântul Post și în Ziua de Paști, cu gândul și cu mintea curată. Ci se cade să păzim Sfântul Post întru nevinovăție și să ne curățim cugetul și așa să ne împărtășim... Drept aceea, mulți primesc această dumnezeiască Jertfă o dată pe an, iar unii de două ori, iar alții de mai multe ori. Dar cuvântul nostru nu este numai către aceștia din urmă, ci și către cei ce stau în pustie, fiindcă aceștia o dată pe an se împărtășesc, iar, de multe ori, și după doi ani. Atunci, dar, în care chip să se primească Sfânta Jertfă? Oare ca cei care o dată pe an sau mai rar se împărtășesc, sau ca cei ce de multe ori primesc Trupul și Sângele lui Hristos? Ci, așa să știți, că aceia ce au cuget curat și dezlegare de la duhovnic, unii ca aceia de-a pururea să se aproprie. Iar, de nu sunt așa, atunci niciodată să nu se împărtășească. Dar oare pentru ce? Pentru că spre judecata lor o primesc, spre osândă, spre pedeapsă și chin. Căci cel ce va mânca Pâinea aceasta și va bea paharul Domnului cu nevrednicie, vinovat va fi de Trupul și Sângele Domnului”.

Vă întâmpinăm la acest paznic împărătesc al Nașterii Domnului cu urarea tradițională: „Sărbători fericite, Anul Nou cu sănătate și bună sporire în toate cele bune”.

***

• Ziarul Lumina/ IPS Iustinian Chira: Fragmente din Pastorala de Crăciun a IPS Arhiepiscop Justinian, al Maramureşului şi Sătmarului „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“

„Fost-a om trimis de Dumnezeu, numele lui era Ioan“ (In. 1,6). Acesta a fost Profetul sau Îngerul despre care glasul Domnului, prin proorocul Maleahi, zice: „Iată, Eu am trimis pe îngerul Meu şi va găti calea înaintea feţei Mele“ (Mal. 3, 1). El a venit când a hotărât Dumnezeu şi a început a învăţa poporul, zicând: „Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui“ (Lc 3, 4).

Iar când Domnul S-a arătat la Iordan, unde profetul Ioan vorbea poporului şi boteza, acesta văzându-L pe Iisus şi recunoscându-L că El este Hristos, L-a arătat lumii zicând: „Iată Mielul lui Dumnezeu, Cel ce ridică păcatul lumii“, continuând să spună marele profet: „Acesta este despre care eu am zis: După mine vine un bărbat, care a fost înainte de mine, fiindcă mai înainte de mine era. Şi eu nu-l ştiam, dar ca să fie arătat lui Israel, de aceea am venit eu, botezând cu apă. Am văzut Duhul coborându-Se din cer, ca un porumbel, şi a rămas peste El – zice profetul mai departe – şi eu nu-L ştiam pe El, dar Cel ce m-a trimis să botez cu apă, Acela mi-a zis: Peste care vei vedea Duhul coborându-Se şi rămânând peste El, Acesta este Cel ce botează cu Duhul Sfânt. Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu“ (In 1, 29-34).

Aceasta este mărturia lui Ioan Botezătorul, care a fost Înaintemergătorul Domnului, Profetul prevestit de Scripturi şi recunoscut de tot norodul lui Israil (Mt. 14, 5). El, după cum ne spune Scriptura, a mărturisit că Iisus este „Mielul lui Dumnezeu Cel ce ridică păcatul lumii“ (In. 1, 29), că Iisus este Fiul lui Dumnezeu (In. 1, 34), că Iisus este Hristos. (…)

Ioan, aşa cum prevestiseră profeţii, a venit ca o mărturie vie să mărturisească despre Lumină, pentru ca toţi să creadă prin el în Lumină (In. 1, 7-8). Dar, „iudeii din Ierusalim, preoţii şi leviţii şi trimişii acestora, care erau dintre farisei“ (In. 1, 19) nu au primit mărturia lui Ioan şi nu au crezut în Lumină.

Ioan a fost Profetul mult aşteptat, numit atât de sugestiv de fiii lui Israel şi Eliahu, care a mărturisit că Iisus este Hristos, că Iisus este Cuvântul lui Dumnezeu, iar „Cuvântul era lumina cea adevărată, care luminează pe tot omul ce vine în lume“ (In. 1, 7-9). Aceasta a fost mărturia lui Ioan, iar cei ce nu au primit această mărturie au pierdut pe Mesia. Pentru ei Mesia nu a venit şi nici nu va mai veni niciodată. Pe lângă aceştia a trecut Lumina, dar ei nu au primit-o, pentru că nu I-au recunoscut faţa, fiindcă nu semăna cu faţa pe care o aşteptau ei. (…)

Pacea lui Hristos

El a venit pentru îndreptarea tuturor, pentru mântuirea tuturor, pentru luminarea tuturor, pentru eliberarea tuturor din robia păcatului şi a morţii, pentru egalitatea şi dreptatea tuturor, pentru fericirea tuturor, pentru instaurarea în lume a unei păci universale, nu impusă cu forţa din afară, cum era Pax Romana, care era pacea mormântului, pacea celor ce au fost reduşi cu forţa la tăcere. Nu aceasta este pacea lui Hristos. Pacea lui Hristos este o pace adevărată, ce se va stabili definitiv pe pământ şi în suflete numai atunci când porunca Sa va fi îndeplinită în mod real: porunca iubirii generale.

Pacea lui Hristos se va stabili deplin pe pământ numai atunci când dreptatea şi libertatea vor domni în lume, atunci când lupul om nu-şi va arăta colţii mielului om, numai atunci când nu va mai fi exploatat omul de către om. (…)

Omul transfigurat

În lumina Evangheliei Domnului nostru Iisus Hristos, totul s-a înnoit. Toate s-au transformat, toate au întinerit, toate s-au transfigurat, omul însuşi, în structura lui intimă, a primit o nouă înfăţişare. Nu numai cei ce, într-un fel sau altul, fac parte dintre acei ce au primit învăţătura lui Hristos, nu numai cei ce cred în Iisus Hristos, ci şi ceilalţi, toată lumea a devenit o „lume nouă“. Chiar gândirea socială a omului s-a schimbat fundamental. Concepţia despre viaţă a omului, a individului, a devenit în această eră mai firească, mai umană, mai naturală. Omul a ieşit din starea în care se afla înainte de naşterea lui Hristos, când se credea că fiinţa lui este rod al întâmplării, subordonat hazardului, unor zeităţi sau unor forţe naturale oculte care, independent de voinţa omului, îi domină viaţa. După întruparea lui Hristos, omul a intrat într-un nou dialog cu Dumnezeu şi cu semenii săi.

Capacitatea de suveran, fiul lui Adam şi-o pierduse prin păcat. El căzuse sub stăpânirea instinctelor lui, a unor porniri animalice. Ajunsese chiar să-şi facă dumnezei din pasiunile sale sau chiar din alte forţe naturale care, în starea primitivă în care se afla omul înainte de Hristos, îl dominau, îl copleşeau, îl ţineau într-o stare permanentă de frică, de umilinţă, de teroare. Din această stare de sclav, omul nu se putea elibera singur. Iar ca să ajungă la starea de suveran era imposibil, cu atât mai puţin ca să ajungă la starea de Fiu al lui Dumnezeu. Trebuia o Putere, o Lumină, o intervenţie deosebită din afară, care să-l elibereze din starea în care căzuse, să-l scoată din starea de rob în care se afla şi să-l readucă la starea pe care o avea la început. Cu gândire de fiinţă liberă, cu voinţă liberă, cu dorinţa pe care o are un om liber în viaţa lui interioară şi exterioară. Această putere şi lumină au primit-o fiii lui Adam prin Iisus Hristos. (…)

El, Mesia, a venit să servească viaţa, nu numai dintr-un timp sau dintr-un loc, ci din toate timpurile şi din toate locurile, până la sfârşitul veacurilor. Iată pentru ce Mesia n-a fost primit nici de farisei, nici de cărturari, pentru că El n-a venit aşa cum s-au aşteptat aceştia şi nici nu Şi-a subordonat lucrarea unui grup de bătrâni din Ierusalim, ci El a venit ca să-i mântuiască pe toţi, şi pe iudei şi pe păgâni deopotrivă, şi pe luminoşii fii ai lui Israel şi pe cei dintre neamuri, după cum, în mod deosebit, ne spune Sfântul Apostol Pavel într-un cuvânt prea puţin luat în seamă până acum şi de evrei şi de creştini (Rom. 11, 1-36). Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat ca pe toţi fiii lui Adam să-i mântuiască şi să-i facă fii ai zilei  (I Tes. 5, 5), fii ai luminii (In. 12, 36; Ef. 5, 8), fii ai Păcii, fii ai lui Dumnezeu (In. 1, 12).

***

• Episcopia Devei/ PS Gurie: Maica Pruncului Iisus – o invitatie la echilibru, discretie si cumpatare – Femeia crestina – izvorul dragostei jertfelnice pentru familie –

Iubiti credinciosi,

[….]

Dar ce este dragostea? Este energia care imbiba cu sens intreaga existenta! „Dumnezeu (Insusi) este dragoste” afrma Apostolul iubirii (I Ioan 4, 8). Cand dragostea omeneasca se instraineaza de Dumnezeu, Izvorul vesnic si nesecat al iubirii, atunci ea devine saraca, neputincioasa si se epuizeaza sub aripa timpului (sub eroziunea unei inter-relationari de rutina, a superficializarii raporturilor, a atenuarii respectului reciproc, a neincrederii, a unei intimitati rau intelese, a supra-saturatiei pacatoase). Dar dragostea este si regenerabila, prin intoarcerea la Dumnezeu in experienta rugaciunii, in exercitiul postului, in gustarea intelepciunii ascunse din cuvintele Scripturii si ale Sfintilor Parinti, in spatele carora se ascunde o autentica experienta duhovniceasca si de viata. Se poate intretine prin gesturi gingase constante. „Cine sta cu El, / Domnul mititel? / Sta Maria, Maica Sfanta, / Sta Iosif cu fata blanda, / Sta si se-nchina!” (colindul „Ce-ati vazut pastori?”).

Dreptmaritori crestini,

Dragostea care face nemuritoare unitatea dintre soti poate fi amenintata si slabita atunci cand viata familiei se instraineaza de sfintenie. Cand sotii consimt la o viata in care placerea patimasa reprezinta singura ratiune ce-i tine la un loc, dragostea se destrama. In mod deosebit femeia, sotia-mama, este chemata sa sustina dragostea autentica. Sotia-mama este un adevarat preot al familiei! Ea trebuie sa fie intransigenta cu perspectiva patrunderii subtile a oricarei patimi in propria casa; in aceasta privinta ea are rolul de inger pazitor al vetrei casei! Ea trebuie sa stie ca orice patima incepe prin a fi o simpla distractie. Printre cele mai primejdioase, dar si mai usor de patruns patimi in viata sotilor, care macina dragostea si unitatea familiei, se numara betia. Fericitul Ieronim atrage atentia in acest sens: „Vinul va fi intrebuintat cu masura, potrivit cu varsta, cu sanatatea si cu temperamentul fiecaruia”. Este adevarat ca apetitul de vin poate aparea pentru a compensa un gol afectiv, un sentiment de diluare a iubirii, cand apare o demotivare interioara. Ulterior insa, patima ia un control feroce al vietii: betivul dobandeste reactii de nebun, nu-si mai este propriul lui stapan.

[…]

Sotia-mama este cea capabila sa mentina in familie un climat emotional compatibil cu rugaciunea, meditatia, pacea etc. Ea trebuie sa stie sa fie un izvor continuu de dragoste si daruire, un balsam ce alunga intristarea si amaraciunea. Gratie feminitatii ei, poate emana delicatete si sensibilitate, pregatind inimile pentru primirea harului. In plan secundar trebuie sa se manifeste vocatia ei de gospodina, puterea de a se exprima in arta culinara, exercitiul igienei casei, preocuparea pentru curatenie si cochetaria aranjamentului locuintei. Ierarhia prioritatilor nu trebuie rasturnata. Femeia trebuie sa se situeze la punctul de intersectie a vocatiilor Martei si Mariei. „Cine coasa la fereastra / O coroana prea frumoasa? / Este Maica lui Hristos, / Mesia, chip luminos. / Coroana de ingeras / Pentru Iisus copilas, / Coroana de trandafri, / Ce aveau sa fe spini (colindul „Coroana de trandafri!”).

In familia de origine oamenii isi petrec intreaga copilarie si o mare parte a tineretii. Aici ei traiesc un timp dilatat, intrucat atat traumele, cat si bucuriile par infinite in copilarie, interminabile, nesfarsite.„Copile, cu ochi senini, / Tu iarasi vii printre straini, / In pestera cu paie reci / Tu capul iarasi ti-l apleci. / Sa te jertfesti inimilor reci, / Dar cati ti-or mai descuia azi / Copil cu lacrimi pe obraji…” (colindul „Copile, cu ochi senini!”).

Perceptia timpului este diferita in copilarie fata de maturitate. Tocmai de aceea climatul, atmosfera, trairile din copilarie isi pun amprenta defnitiv asupra unui om, marcandu-l psihic, pozitiv sau negativ, pentru intreaga viata. „Noapte de vis, cu bucurii, / Ne simtim iar copii / Langa bradul cel minunat / Toti cu dragoste ne-am adunat / Noapte sfanta ai sosit / Visul ni l-ai implinit” (colindul „Noapte de vis”).

Dragii mei crestini hunedoreni, Sfantul Apostol Petru ne propune grija pentru omul interior, transferul ferm si explicit al accentului de pe exterior pe interior: „Podoaba voastra sa nu fie cea din afara – impletirea parului, atarnatul podoabelor de aur si imbracarea hainelor –, ci sa fe omul cel tainic al inimii, intru nestricacioasa podoaba a duhului bland si linistit, care este de mare pret inaintea lui Dumnezeu. Ca asa se impodobeau odinioara sfintele femei care nadajduiau in Dumnezeu” (I Petru 3, 3-5). Deci Apostolul propune iesirea femeii crestine din climatul concurential specifc lumii profane, in care „conteaza cine arata mai bine”, iar acest „mai bine” e stabilit dupa criterii pur pamantesti, dupa valori perisabile.

Adevaratele valori, cele ceresti, sunt cele pe care Mantuitorul le-a proclamat in lume. Iata ce adevaruri subtile proclama colindul „Sara Craciunului nost’”: „Iar oamenii din cetate / I-au raspuns cu rautate: / «Du-te, du-te si ne lasa / Ca n-ai loc la noi in casa!». / Atunci Preasfanta Fecioara / Iesi din oras afara. / Si-au ajuns la cei saraci, / La un grajd cu niste vaci. / Sosi vremea la Maria, / Ca sa nasca pe Mesia. /Si-a nascut un prunc frumos / Si-l numea Iisus Hristos. / Care, cu puterea Sa, / Va intelepti lumea!”.

Sa ne ajute Dumnezeu pe toti sa urmam exemplul de smerenie si echilibru al Maicii Domnului, sa convertim valorile pamantesti in valori ceresti, sa ne umplem inimile de dragoste si casele de bucurie sfanta, urmand indemnului colindelor: „Sculati crestini degraba / Si-aduceti un prinos / Si faceti loc la masa / Micutului Hristos!…”.

Sarbatori fericite! si „La multi ani!”

† G u r i e ,
Episcopul Devei si al Hunedoarei

***

• CrestinOrtodox: Pastorala la Nasterea Domnului 2013 – IPS Nicolae Condrea

[…]

Parintele Dumitru Staniloae se intreaba Ce ne-au adus Vitleemul si Golgota? Si afla raspuns in descoperirea tainei intruparii: ”Omul devine prin Iisus Hristos fiul al lui Dumnezeu si semen al lui Iisus Hristos-Dumnezeu. E cea mai inalta demnitate si stare la care e ridicat. Dar ce altceva inseamna aceasta daca nu ridicarea la cea mai intima comuniune eu-Tu cu Dumnezeu? Iar cine sta in comuniune cu Dumnezeu este vesnic, caci pe cine iubeste Dumnezeu atat de mult incat il primeste in comuniune cu Sine, nu-l poate lasa sa piara…” (Iisus Hristos sau restaurarea omului). Vitleemul ne-a adus asadar vesnicia.

Preacucernici Parinti, Iubiti Credinciosi,

Vestea ingerului adusa Dreptului Iosif ne este si noua prilej de intarire in nadejde ca Dumnezeu este cu noi. Vestirea a coborat peste secole si a intarit spusele Domnului prin profetul Isaia. Cuvintele profetului sunt lamurite acum de inger si il intaresc pe Iosif cel intrebator. Peste secole aceste cuvinte coboara si la noi si ne aduc aceeasi mare si minunata veste a prezentei lui Dumnezeu in lume, desi duhul negarii si al instrainarii de Dumnezeu patrunde tot mai adanc in lumea noastra. Ceea ce consideram valori morale fundamentale ale familiei si societatii, cum ar fi casatoria intre barbat si femeie, educatia crestina a copiilor, apararea adevarului, a dreptatii si a pacii, sunt tot mai mult contrazise si negate de realitatile societatii secularizate in care traim. in multe tari crestinii sufera pentru credinta lor si aceasta suferinta este ignorata de multi. Se vorbeste de drepturi si libertati, dar acestea sunt uitate cand e vorba de crestini.

La acest praznic luminat va doresc tuturor sa aveti parte de incredintarea ingerului ca Dumnezeu este cu noi si sa aratati in fapte crestine aceasta impreuna petrecere cu Dumnezeu prin ispitele lumii. Noi crestinii putem intari cuvintele Sf. Ioan Gura de Aur care explica de ce Pruncul a primit numele Iisus si nu Emanuel: ”il vor chema Emanuel nu inseamna altceva decat ca vor vedea ca Dumnezeu este cu oamenii. Totdeauna a fost Dumnezeu cu oamenii, dar niciodata atat de lamurit ca acum (la intrupare n.n.)” (Omilia a V-a la Matei). Noi crestinii putem arata lumii ca Dumnezeu este cu noi.

Va imbratisez frateste in Hristos Domnul si va urez sa petreceti sfintele sarbatori ale Craciunului, Anului Nou si Bobotezei cu sanatate, pace si bucurii duhovnicesti!

[…]

***

• Mitropolia Ardealului/ IPS Laurentiu Streza: PRUNCUL MANTUITOR, DARUL SUPREM AL PARINTELUI CERESC. Pastorala la Nasterea Domnului 2013

«Taină minunată şi neobişnuită văd, cer fiind peştera, scaun de heruvimi — Fecioara, ieslea — sălăşluire, întru care S-a culcat Cel neîncăput, Hristos Dumnezeu, pe Care, lăudându-L, Îl slăvim!»

(Irmosul cântării a noua a Canonului Utreniei Crăciunului)

[…]

Taina venirii lui Dumnezeu la noi este „minunată şi neobişnuită” , pentru că este revărsarea iubirii nemărginite a Atotţiitorului pentru mântuirea lumii. Dumnezeu vine acum la noi nu în tunete şi fulgere, ca pe muntele Sinai, ci ca un Prunc smerit , născut dintr-o Fecioară Preacurată, arătându-ne delicateţea iubirii Sale. El vrea să ne atragă la Sine prin ceea ce e mai curat, mai nevinovat şi plin de iubire: un Prunc mic şi o Fecioară curată , ca Maică a Lui. Ce ar putea trezi mai mult dragostea noastră faţă de El? Cum am putea mai bine să înţelegem iubirea Lui nespusă decât văzând o astfel de pogorâre negrăită?

Iubirea ca dar al lui Dumnezeu vine la noi sub chipul smerit al unui prunc, născut în sărăcie şi simplitate, pentru a ne cerceta pe noi, cei aflaţi întru întuneric şi în umbra morţii, pentru a ne împărtăşi de blândeţea, smerenia, curăţia şi bunătatea Sa. Iată, semn ni s-a dat nouă astăzi: Prunc dumnezeiesc aflăm în ieslea simplă şi sărăcăcioasă, Prunc plin de bunătate, Care este bucuria mare a Bisericii, Prunc nou, Care S-a născut plin de tărie şi de pricepere, căci este „Dumnezeu tare, stăpânitor, Domn al păcii” ( Isaia9, 5), Prunc plin de curăţie şi de iubire altruistă, venit în lume în chip smerit şi încins cu scutece, ca să ne slujească nouă. „El S-a făcut trup, spune Sfântul Ioan Gură de Aur, ca, Unul pe Care nu-L încape cerul,să-L primească ieslea. Şi pentru aceasta S-a pus în iesle, ca El, Cel ce le hrăneşte pe toate cu bunătate, să primească hrană de prunc de la Maică fecioară. Pentru aceasta a stat în braţe fecioreşti ca un prunc care suge Părintele veacurilor ce vor să fie, pentru ca şi nouă, ca şi magilor, să ni se facă apropiat…” [2]Acest Prunc Mântuitor , născut în peştera Betleemului, este Darul suprem şi desăvârşit al Părintelui Ceresc faţă de umanitatea înstrăinată şi îndepărtată de El, prin păcat; Darul care descoperă măreţia iubirii jertfelnice, nemărginite a lui Dumnezeu faţă de noi, oamenii.

[…]

Hristos, ca un Prunc nevinovat, vine în lume ca să aducă pe toţi oamenii iarăşi în Casa Tatălui, la Sânul Părintesc, în Împărăţia cerurilor, în familia iubirii Preasfintei Treimi. Şi aceasta o exprimă limpede Sfânta Scriptură, când spune: „Asemănatu-s-a Împărăţia cerurilor Împăratului care a făcut nunţi Fiului Său şi a chemat pe mulţi” (Matei 22, 2-14). De ce oare nu spune textul biblic: „A făcut nuntă Fiului Său” , ci afirmă că „a făcut nunţi” , folosind în mod tainic pluralul. Sfântul Simeon Noul Teolog lămureşte acest pasaj, arătând că Sfânta Scriptura foloseşte aici pluralul pentru a indica faptul că „pentru fiecare credincios şi fiu al zilei se săvârşeşte pururi aceeaşi nuntă în chip apropiat şi fără mare deosebire, Dumnezeu unindu-Se cu fiecare suflet nou botezat într-o nuntă preaneprihănită şi preacurată, înfăptuind astfel o taină ce întrece puterea noastră de înţelegere”[5].

Hristos nu S-a născut doar trupeşte acum două milenii, ci Se naşte duhovniceşte în sufletul fiecărui credincios, prin Sfintele Taine, prin viaţa de asceză şi prin păzirea sfintelor porunci. „Deci, fiecare din noi Îl putem zămisli pe El în sufletul nostru, nu în chip trupesc, spuneSfântul Simeon Noul Teolog,cum L-a zămislit Fecioara şi Născătoarea de Dumnezeu, ci înţelegător şi fiinţial, prin harul Sfântului Duh.” [6]Prin apa Botezului, Hristos intră în sufletul nostru, săvârşeşte cu fiecare din noi o nuntă tainică , ne aduce, apoi, prin Sfintele Taine, la Casa Părintelui ceresc, hrănindu-ne din ospăţul tainic al Trupului şi Sângelui Său, pentru a ne dărui viaţa Sa, puterea Sa, simţirile Sale curate şi a ne face trup din trupul Lui şi os din oasele Lui, după cum spune Sf. Apostol Pavel (Efes. 5, 29).

[…]

În perioada de pregătire a postului Naşterii Domnului, Sfânta Biserică ne-a hrănit spiritual şi ne-a îndrumat practic prin pilde, ca într-o adevărată şcoală a pocăinţei, cum să ne folosim în mod bineplăcut Lui de bunurile materiale, care vin de la El, cum să stăruim pe drumul câştigării veşniciei, pentru a dobândi „sânul lui Avraam”, precum săracul Lazăr (Lc. 16, 22); sau cum să ne ferim de gândirea străină de Dumnezeu, cea „nebunească” (cf. Ps. 13, 1), a celui căruia din belşug i-a rodit ţarina şi a dorit să ţină, egoist, totul numai pentru sine, uitând că viaţa aceasta este scurtă (Lc. 12, 20), neîmbogăţindu-se în Dumnezeu, prin ajutorarea celor lipsiţi. Dacă râvna şi dorinţa dobândirii veşniciei sunt lăudabile pentru tânărul dregător bogat, lipirea lui faţă de avuţiile moştenite nu l-a lăsat să-L urmeze pe Hristos, izvorul vieţii veşnice (Lc. 18, 24).

La învăţăturile Mântuitorului, cuprinse în aceste minunate pilde, s-au adăugat, în perioada acestui post, şi alte modele de urmat, de sfinţi iubitori de cei sărmani, precum cei doi Ierarhi: Nicolae al Mirelor Lichiei (6 dec.) şi Spiridon al Trimitundei (12 dec.).

Noi însă vrem să iubim şi lumea, dar şi pe Dumnezeu, uitând cuvintele Sfântului Apostol Iacob: „Nu ştiţi oare că prietenia lumii este duşmănie faţă de Dumnezeu? Cine va vrea să fie prieten cu lumea se face vrăjmaş lui Dumnezeu” (Iacov 4, 4).

Să nu uităm că toate sunt în mâna lui Dumnezeu şi că El este Izvorul a tot binele , a toate bunătăţile şi că la El trebuie să alergăm, pentru că El este singurul Care poate hrăni sufletele noastre şi Care poate rezolva toate problemele pe care le întâmpinăm în viaţa noastră.

Ca primitori ai atâtor daruri cereşti, să ne curăţim sufletele prin Sfânta Spovedanie, să ne hrănim sufletele cu Sfântul Trup şi Scumpul Sânge al Mântuitorului Hristos, să cinstim trupurile noastre prin post şi rugăciune, şi să nu uităm de săraci, de cei lipsiţi, pe care miluindu-i, Îl hrănim pe Hristos, ascuns în ei, şi ne îmbogăţim în Dumnezeu .

Iubiţi credincioşi,

Vă binecuvântăm pe toţi prin cuvintele Sfântului Grigorie Teologul, care, astfel, ne îndeamnă să cinstim venirea în lume a Fiului lui Dumnezeu: „Să sărbătorim deci nu ca la un praznic omenesc, ci ca la unul dumnezeiesc; nu lumeşte, ci mai presus de lume; nu cu cele ale noastre, ci cu cele ale Stăpânului nostru, … nu în ospeţe şi necumpătări, ci în pacea şi bucuria Duhului Sfânt” [7].

[…]

Legaturi: