Documentar cutremurator despre genocidul matricial si prefigurator al crimelor totalitare contemporane: cum au fost exterminati “fara mila” si sistematic, laolalta barbati, femei si copii, “banditii” vinovati ca nu au primit noua ordine revolutionara


Revolutia Franceza, matrice a viitoarelor… de medialert

Vendée, 1793. Țăranii sprijină inițial Revoluția, dar, când Republica Franceză interzice libertatea religioasă și introduce serviciul militar obligatoriu pentru a merge la luptă împotriva Europei, aceștia se intorc rapid împotriva ei.

Republica tremură și are de gând să se răzbune fară nici o milă. Sub comanda Comitetului de Siguranță Publică, măcelurile se declansează pe o scală inimaginabilă. Zeci de mii de prizonieri sunt torturați, bătuți, împușcați sau înecați. Armata republicii vânează țăranii vendeeni, inclusiv femei, copii și bătrâni, si ii extermină metodic.

În 1986, tânărul istoric Reynald Secher publică o teză în care descrie masacrele din Vendée și le arată ca fiind un genocid. Acesta este sfârșitul unui subiect-tabu pentru 200 de ani, timp in care istoriografia franceză a ocultat cu desăvarșire acest subiect.

În acest video se face un rezumat al documentarului difuzat pe postul France3 la 7 martie 2012, in care realizatorul Franck Ferrand tratează acest subiect delicat al istoriei naționale franceze.

Varianta integrala a documentarului (doar in limba franceza) se poate gasi la adresele:

Partie 1 http://rutube.ru/tracks/5413459.html
Partie 2 http://rutube.ru/tracks/5413515.html

Traducere si subtitrare a documentarului – Razbointrucuvant

GENOCIDUL VANDEEAN (APRILIE 1793-IULIE 1794)

La 15 decembrie 1794, cu ocazia procesului Carrier, avocatul Villeneuve depune marturie in termeni foarte precisi in raport cu contextul:

“Dupa bataliile de la Mans si de la Savernay, Vandeea a fost nimicita. Mai ramaneau doar cateva plutoane rebele carora Charette, Stofflet si La Rochejaquelein straduiau sa le mareasca efectivele. Comunele se reintorceau la ordine. Aveau sa fie in intregime supuse: numai clementa, blandetea, amnistia puteau aduce pacea in acele tinuturi nenorocite…”

Dar Conventia [organismul de conducere al Frantei Revolutionare - n.n.] a hotarat altfel. Hentz si Francastel, comisari ai republicii, se explica in aceasta privinta in cadrul unui lung raport de 38 pagini redactat in vendiamar anul II [dupa cronologia noua inventata de revolutionari - n.n.] pentru Conventie:

“Gandul unei amnistii era odios si demnitatea nationala il respingea [...] chiar daca razboiul din Vandeea era terminat din punct de vedere politic”, de unde “sistemul preconizat de Conventie ca nu ar exista vreun mijloc de a readuce calmul in acest tinut decat dand la o parte tot ce nu era vinovat si inversunat, exterminand restul si repopulandu-l cat mai curand posibil cu republicani care si-ar apara caminele”…

Ideea de a extermina populatia din Vendeeavandea-59 este pentru prima data enuntata la 4 aprilie 1793 de anumiti politicieni si ofiteri superiori. In iulie 1793, ministrul Barere propune personal “un plan de distrugere totala” pentru motive militare cu ocazia unui discurs transmis posteritatii:

“Distrugeti Vandeea! [...] Distrugeti Vandeea! [...] Vandeea si iar Vandeea, iata carbunele politic ce devoreaza inima Republicii franceze; acolo trebuie lovit [...] trebuie distrusa pana si rabdarea”.

La 1 august, Conventia voteaza distrugerea Vandeei: padurile, dumbravile, codrii trebuiau taiati, animalele luate, salasurile confiscate, recoltele taiate. Urmeaza, la 1 octombrie a aceluiasi an, legea de exterminare:

“Soldati ai libertatii, trebuie ca banditii din Vandeea sa fie exterminati inainte de sfarsitul lunii octombrie; salvarea patriei o cere, nerabdarea poporului francez o ordona, curajul sau trebuie sa o infaptuiasca. Recunostinta nationala ii asteapta in aceste vremuri pe toti cei a caror valoare si patriotism vor fi intarit pentru totdeauna libertatea si republica.”

Formularea este voit generala si cum nu se da nicio definitie calificativului de bandit, responsabilii locali, insarcinati cu operatiunile, cer in scris precizari. Raspunsurile nu intarzie: se iau in vedere toti locuitorii. Avocatul Villeneuve va pune, de altfel, mai tarziu, aceasta intrebare:

“Ce se intelegea, deci, prin acest cuvant, banditi? Era vorba doar de rebelii inca inarmati? Era vorba si de rebelii inca inarmati reintorsi la ordine si de locuitorii din Vandeea”.

“Vandeea”, exclama Tourreau, general-sef al armatei din vest, “trebuie sa fie un cimitir national”.

Rapoartele politice si militare sunt de o precizie elocventa; trebuie eliminate in mod prioritar femeile, “bazele reproducatoare”, si copiii, “caci [sunt] pe care sa devina viitori banditi”. Dispare, de asemenea, riscul de represalii si de razbunare. Se creeaza chiar lagare de exterminare care le sunt rezervate, ca de exemplu la Noirmoutier. La Bourgneuf si Nantes se organizeaza inecari speciale pentru copii.

Vandeeni nu mai trebuie sa se reproduca; de aici, recurgerea la o simbolistica macabra ce consta in taierea sexelor barbatilor pentru a-si face din ele, printre altele, cercei, sau pentru a le arbora la centura ca tot atatea trofee, sau a face sa explodeze cartuse in aparatul genital al femeilor. Nenorocire celui care apara “aceste lupoaice si acesti pui de lup”. Calaul Lamberty va face aceasta cumplita experienta: “pentru ca a salvat de la inec”, este arestat si condamnat la moarte. [...]vandea-62

Problema vandeenilor albastri [republicani - n.n.] este abordata in mai multe randuri. Desigur, ei sunt republicani, au dovedit-o, dar sunt vandeeni, ceea ce constituie in sine cea mai cumplita dintre crime. Se hotaraste deci sa fie si ei eliminati: “Moartea unui patriot este nimica toata cand este vorba de salvarea publica”, explica generalul Grignon. Carrier da o sentinta definitiva:

“De altfel, nu se poate sa mai existe asa ceva. Pot sa va afirm ca nu a mai ramas nici macar un singur patriot in Vandeea. Toti locuitorii acestei regiuni au participat, mai mult sau mai putin activ, la acest razboi.”

Reprezentantii Hentz, Garreau si Francastel sunt la fel de categorici:

“Toti locuitorii care sunt in prezent in Vandeea sunt rebeli, sunt inversunati. [...] In aceasta privinta, razboiul nu va fi complet terminat decat atunci cand nu va mai exista niciun locuitor in Vandeea.”

Aceasta vointa declarata de exterminare totala ii consterneaza pe unii republicani care nu sunt la curent cu ordinele date. Unii, precum primarul din Fontenay-le-Comte, isi consemneaza surpriza si indignarea in fata acestei violente:

“In ziua de 12 scena sporeste in oroare, generalul Amey pleaca cu coloana lui si da foc tuturor fermelor de la La Rochelle pana la Les Herbiers. Pe o distanta de trei leghe, nimic nu e crutat. Barbatii, femeile, chiar si sugarii, femeile insarcinate, totul a pierit de mainile coloanei lui. In zadar nefericitii patrioti, cu certificatele de civism in mana, le-au cerut acestor turbati sa le crute viata; ei nu au fost ascultati, li s-a taiat beregata.” [...]

vandea-52La 7 noiembrie, Conventia merge mai departe si sterge de pe harta Frantei regiunea Vandee pentru a o renumi departamentul Venge [Razbunare in lb. franceza - n.n.]. Rationamentul este logic: cum un om nu se poate sa se revolte impotriva republicii, vandeeanul nu poate fi deci considerat om, si cum niste neoameni nu pot avea bunuri, deci un teritoriu, acest teritoriu  nu mai poate avea nume; prin urmare Vandeea este rebotezata. [...]

Trebuie apoi trecut de la teorie la practica: problema nu e usor de rezolvat, caci este vorba de a elimina 815 000 locuitori – care, in plus, sunt atat de “rai republicani” incat refuza sa se lase ucisi. Trebuie distinse trei mari etape.

Prima corespunde fazei stiintifice. Ideea este simpla, desi greu de concretizat din motive tehnice: e vorba, conform dorintei si legilor Conventiei si a Comitetului Salvarii Publice, de a pune in aplicare mijloacele de exterminare la o scara mare dintre cele mai eficace. [...] aceste proiecte au fost abandonate , din cauza nesigurantei lor, in favoarea unor masuri empirice punctuale ca ghilotina – poreclita “razatoarea nationala”, “moara de tacere” sau “mama sfanta”- glontul, baioneta, sabia si patul pustii. Totusi, dupa marturisirea republicanilor insisi, ansamblul acestor mijloace este prea lent, deci ineficace, si mai ales prea costisitor; vandea-64calaul percepe 59 livre 950 pentru el, 9 pentru carator), pentru fiecare cap taiat; gloantele sunt rare si mai cu seama destinate efortului de razboi extern; baionetele si sabiile se rup usor sub loviturile repetate si paturile pustilor, de care revolutionarii se folosesc ca de niste maciuci pentru a sfarama capetele vandeenilor aliniati in forma de matanii, nu sunt destul de solide.

Pe deasupra, calaii-soldati, insuficient de caliti, devin repede ineficienti fiind “prea sensibili”. In ceea ce priveste problema financiara, se pleaca de la principiul ca executatul trebuie sa-si plateasca executia, iar daca nu, trebuie sa o faca comunele razvratite si departamentele, totul completat prin vinderea la mezat a hainelor, dintilor si parului condamnatilor. Sistemul va fi rationalizat si globalizat de catre Comisia de Subzistenta, comisie insarcinata cu jefuirea Vandeei

Orasele, mari si mijlocii, au devenit centre de exterminare, intre altele prin intermediul “anticamerelor mortii” si al inecarilor.

“Anticamerele mortii” sunt compuse din inchisori ca cea din La Bouffay si Nantes, din lagare sub cerul liber, indeosebi lagerele din insulele Loirei. Aceste locuri sunt concepute ca tot atatea “locuri ale mortii” dupa expresia la moda din Nantes. Se spera ca prizonierii ingramaditi unii peste altii vor muri in mod natural rapusi de boala sau, daca nu, se vor ucide intre ei. In fapt, rezultatele dezamagesc, caci “cainii astia nu crapa indejauns de repede”: se dovedeste, deci, necesar ca procesul sa fie accelerat, de unde recursul la mijloacele obisnuite, adica ghilotina, impuscarile masive si inecarile, surse de mari festivitati si banchete chiar la fata locului.

Mult timp s-a crezut ca aceste inecari s-au limitat doar la orasul Nantes (cel putin 23 sunt recenzate, dintre care una cu cel putin 1200 persoane); de fapt, nu e adevarat, le regasim cam peste tot.

Dupa caz, inecarile sunt individuale, pe cupluri sau in numar mare. vandea-69Inecurile pe cupluri, poreclite “casatorii republicane”, i-au amuzat in mod special pe organizatori si i-au marcat profund pe martori din cauza caracterului lor – este vorba de a uni goi (hainele sunt confiscate si vandute de catre calai) in pozitii obscene un barbat si o femeie, de preferinta tata si mama, fratele si sora, un preot si o calugarita etc., inainte de a-i arunca in apa.

Pentru inecarile in numar mare, procedura este mai lunga: se ingramadeste “incarcatura umana” intr-o galiota prevazuta cu saborduri; odata ajunsa in larg, scandurile sunt facute bucati cu lovituri de topor; apa tanseste din toate partile si in cateva clipe vasul se scufunda si prizonierii mor inecati; daca nu se intampla acest lucru, supravieuitorii sunt trecuti imediat prin taisul sabiei, de unde numele de “insabiere”.

[...]

Numeroase sunt marturiile de acest fel, al caror ecou devine avocatul Tronson-Ducoudray cu ocazia procesului Carrier. Dincolo de aceasta pledoarie, intelegem ce a vazut si auzit acest om:

“Vedeti aceste femei, aceste mame nefericite aruncate in valuri impreuna cu copiii lor. Copilaria, frumoasa copilarie, devine obiectul celei mai de necrezut turbari. O crima, pe care furiile razboiului o fac abia credibila, este comisa in orasul Nantes inarmat pentru patrie. Copii de 10, 5, 2 ani, copii ce sug inca, sunt masacrati sau inecati. Ii vad pe acesti nefericiti intanzindu-si catre calaii lor bratele nevinovate, zambindu-le de la sanul ce ii poarta si de la care un brat feroce ii smulge. Vad vandea-68fluviul aducand la mal o femeie ce isi strange inca la piept copilul mort, o fata incolacita in jurul mamei ei. Trec prin piata unde se afla instrumentul supliciului. Vad un copil de 13 ani pe esafod; el ii spune calaului aceste vorbe sfasietoare: O sa ma doara tare? [...]“

Conventionalii, dintr-o preocupare pentru economie (o nava scufundata costa 200 de livre) au incercata asfixierea in vapoare inchise ermetic. Totusi, acest mijloc nu este retinut din cauza unei plangeri la municipalitate . “Horcaitul murbunzilor ii deranjeaza pe vandea-67riverani”.

Urmeaza in mod logic a treia etapa. Esecul este evident din lipsa unui plan de ansamblu. Conventia ii cere lui Tourreau, general sef al armatei din vest, sa-l conceapa, ceea ce si face in termeni foarte precisi. Pentru a-si duce la sfarsit misiunea, el se sprijina pe trei structuri: coloanele infernale, sau “cozi ale lui Robespierre”, care pornesc la drum la 21 ianuarie 1794, flotila de la Loara si Comisia de Subzistenta. Prudent, el solicita girul Comitetului Salvarii Publice, care ii este dat la 8 februarie:

“[...]extermina-i pe banditi pana la ultimul, aceasta ti-e datoria”.

El este deci linistit, cu atat mai mult cu cat a dat deja consemne:

vandea-63“Camarazi, intram in tinutul razvratit. Va ordon sa dati foc la orice poate fi ars si sa-i treceti prin taisul sabiei pe toti locuitorii pe care-i veti intalni. Stiu ca pot exista cativa patrioti in acest tinut; nu conteaza, trebuie sa sacrificam totul.”

La 24 ianuarie, adica la trei zile dupa inceputul “plimbarilor”, el reaminteste consemnele si finalitatea operatiunii:

“Daca intentiile mele sunt bine sprijinite, nu vor mai exista in Vandeea, peste 14 zile, nici case, nici hrana, nici arme, nici locuitori. Trebuie ca toti copacii, toti codrii inalti care exista sa fie doborati.”

[...] De partea vandeeana, descrierile facute dezvaluie ferocitatea situatiei:

“Femei insarcinate erau intinse si zdrobite sub teascuri. O biata femeie, ce ce se afla in aceasta situatie, a fost spintecata de vie. Numitul J. L. a fost  ars de viu in patul sau unde fusese retinut de boala. Membre insangerate si sugari erau purtati in triumf in varful baionetelor. O tanara din La Chapelle a fost luata de calai care, dupa ce au violat-o, au agat-o de un stejar. Fiecare picior era legat de o creanga a copacului si indepartat cat mai mult de celalalt. In aceasta pozitie au vandea-72spintecat-o cu sabia pana la cap si au taiat-o in doua”.

Cele mai cumplite atrocitati, raportate chiar de revolutionari, sunt comise: ei tabacesc pieile vandeenilor pentru a face din ele pantaloni de calarie destinati ofiterilor superiori; la Angers, taie capetele pentru a le diseca; la LEs Herbiers, arunca femeile si copiii, de-a valma, in cuptoare; la Clissons, topesc cadavre pentru a recupera grasimea pentru spitale si carute, etc.

Orice sentiment de mila este interzis, dupa cum proclama Carrier:

“Sa nu vina nimeni sa ne vorbeasca de omenie fata de acesti vandeeni feroce; ei vor fi exterminati cu totii; masurile adoptate ne asigura o rapida intoarcere la liniste in aceasta regiune; dar nu trebuie sa lasam nici macar un singur rebel, caci cainta lor nu va fi niciodata sincera.”

[...] Bilantul se impune: Vandeea militara, dintr-o populatie estimata la 815 000 persoane, a pierdut cel putin 117 000 de membri, dintre care o mare parte din cauza sistemului de depopulare denuntat la vremea respectiva de Graccus Babeuf, care vorbeste despre populicid.

R. Secher, “Razboiul din Vandeea. Razboi civil, genocid, memoricid”, Cartea neagra a Revolutiei Franceze, Ed. Grinta

Sursa imagini: storialibera.it

vandea-82

Memorialul de la Vendeea este construit în apropiere de Boulogne şi de Muzeul de Istorie de la Vendeea. Clădirea comemorativă a fost realizată de Agenţia „Christine de Vichet şi Philippe Noir” şi aduce un omagiu victimelor războiului de la Vendeea, în special celor 564 de victime ucise de ultima coloană General Cordellier.De asemenea, se aduce un memoriu tuturor victimelor sistemului totalitar, iar aceasta este motivul pentru care Aleksandr Soljeniţîn a inaugurat monumentul în 1993.

Două au fost marile discursuri cu care Aleksandr Soljeniţîn a scandalizat America şi Europa Occidentală, devenind de atunci încolo, pentru cei mai mulţi, un indezirabil. Unul dintre ele a fost rostit în Franţa, la Vendée, pe o ploaie infernală, în faţa câtorva mii de oameni, în toamna lui 1993, cu prilejul comemorării a 200 de ani de la primul mare genocid din istoria modernă a lumii, pe care Soljeniţîn l-a denunţat fără menajamente, arătând tuturor abominabila crimă a Revoluţiei Franceze, ce masacrase cel puţin 117.000 de creştini (cf. Le livre noir de la Révolution Français, Cerf, 2008).

Domnule preşedinte al Consiliului General al Vendeei, dragi vendeeni,

 Cu două treimi de secol în urmă, copil fiind, citeam deja cu admiraţie povestirile care evocau revolta din Vendeea, atât de curajoasă, atât de disperată. Dar niciodată nu mi-aş fi putut închipui, nici măcar în vis, că, în zilele bătrâneţii mele, voi avea onoarea de a inaugura monumentul în cinstea eroilor, în cinstea victimelor acestei revolte.

Douăzeci de decenii s-au scurs de atunci, timp în care fiecare ţară a evoluat diferit. Nu numai în Franţa, ci şi în alte părţi, revolta din Vendeea şi represiunea sa sângeroasă şi-au găsit alte şi alte lămuriri, mereu reînnoite. Aceasta deoarece evenimentele istorice nu sunt niciodată cu adevărat înţelese în incandescenţa pasiunilor care le însoţesc, ci de departe, atunci când trecerea timpului le-a mai răcit.

Multă vreme, am refuzat să auzim şi să acceptăm ceea ce strigau cei ce piereau, cei ce erau arşi de vii, ţăranii dintr-un ţinut de oameni harnici, pentru care Revoluţia părea să fi fost făcută şi pe care aceeaşi Revoluţie i-a oprimat şi umilit în modul cel mai îngrozitor.

Ei bine, da, aceşti ţărani s-au revoltat împotriva Revoluţiei. Toate revoluţiile dezlănţuiesc în oameni instinctele barbariei celei mai elementare, forţele opace ale invidiei, lăcomiei şi urii; contemporanii înţeleseseră foarte bine acest lucru. Au plătit un tribut greu psihozei generale, într-o perioadă în care fie şi numai un comportament de om politic moderat – sau aparenţa lui – trecea drept o crimă.

Secolul XX a estompat, în ochii umanităţii, aureola romantică care învăluia Revoluţia din secolul al XVIII-lea. O dată cu trecerea anilor, oamenii au sfârşit prin a se convinge, prin propria lor nefericire, de faptul că revoluţiile distrug caracterul organic al societăţii, că ruinează cursul natural al vieţii, că anihilează cele mai bune elemente din viaţa publică, lăsând terenul liber pentru cele mai rele. Nici o revoluţie nu poate îmbogăţi o ţară; câţiva descurcăreţi fără scrupule provoacă nenumărate morţi, o pauperizare extinsă şi, în cazurile cele mai grave, o degradare de durată a populaţiei.

Cuvântul „revoluţie” însuşi, din latinescul revolvere, semnifică a te rostogoli înapoi, a reveni, a resimţi, a reaprinde. În cel mai bun caz, a provoca dezordine. Cu alte cuvinte, un şir întreg de semnificaţii prea puţin atrăgătoare. În zilele noastre, în lumea întreagă, cuvântul „revoluţie” nu mai este însoţit de epitetul „mare” decât cu circumspecţie şi, de multe ori, cu multă amărăciune.

Înţelegem acum din ce în ce mai bine că efectul social dorit cu atâta ardoare poate fi obţinut printr-o desfăşurare evolutivă normală, cu infinit mai puţine pierderi şi fără sălbăticie generalizată. Trebuie să ştim să chivernisim cu răbdare ceea ce ne oferă fiecare zi din prezent. E vană speranţa că revoluţia poate regenera natura umană. Acesta este lucrul pe care îl sperase revoluţia voastră, şi încă mai mult a noastră.

Revoluţia franceză s-a desfăşurat în numele unui slogan intrinsec contradictoriu şi irealizabil: “libertate, egalitate, fraternitate”. În viaţa socială, libertatea şi egalitatea tind să se excludă în mod natural, sunt antagonice una alteia! Libertatea distruge egalitatea socială – acesta este chiar unul din rolurile libertăţii –, iar egalitatea restrânge libertatea, deoarece, altminteri, prima nu ar putea fi atinsă. În ce priveşte fraternitatea, ea nu face parte din familia primelor două. Este doar un adaos exaltat la slogan şi nu dispoziţiile sociale vor crea adevărata fraternitate. Aceasta este de ordin spiritual.

Mai mult, acestui slogan temerar i se adăuga pe ton ameninţător: „sau moartea”, ceea ce îi distrugea întreaga semnificaţie. Nu voi putea niciodată dori nici unei ţări o revoluţie. Dacă revoluţia secolului al XVIII-lea nu a dus la ruina Franţei, este numai pentru că a avut loc Thermidor.

Revoluţia rusă nu a cunoscut un Thermidor care să o zăgăzuiască. Ea a antrenat poporul nostru până la capăt, până la prăpastie, până la abisul pierzaniei. Regret că nu sunt prezente aici persoane care să adauge ceea ce au învăţat din experienţa proprie, în străfundurile Chinei, ale Cambodgiei, ale Vietnamului, care să ne spună care a fost preţul plătit de ei pentru revoluţie. Experienţa Revoluţiei franceze ar fi trebuit să fie o lecţie suficientă pentru organizatorii raţionalişti ai fericirii poporului. Dar nu! În Rusia, totul s-a desfăşurat încă şi mai rău, şi la o scară incomparabil mai mare.

Multe din procedeele crude ale Revoluţiei franceze au fost docil aplicate pe corpul Rusiei de comuniştii leninişti şi de socialiştii internaţionalişti. Numai că gradul lor de organizare şi caracterul lor sistematic le-au depăşit cu mult pe cele ale iacobinilor. Nu am avut un Thermidor, dar – şi putem fi mândri de aceasta, cu toată onestitatea – am avut Vendeea noastră. Şi nu una, ci mai multe. Este vorba despre marile răscoale ţărăneşti din 1920-21. Voi evoca doar un episod bine cunoscut: masele de ţărani, înarmaţi cu bâte şi furci, care s-au îndreptat spre Tambov, însoţite de dangătele clopotelor de la bisericile din jur, pentru a fi secerate de mitraliere. Răscoala de la Tambov a rezistat unsprezece luni, deşi comuniştii au folosit în reprimarea ei tancuri, trenuri blindate, avioane, au luat ostatece familiile răsculaţilor şi au fost la un pas de a utiliza gaze toxice. Am cunoscut şi o rezistenţă teribilă în faţa bolşevismului la cazacii din Urali şi de pe Don, înăbuşită în valuri de sânge. Un adevărat genocid.

Inaugurând astăzi memorialul eroicei voastre Vendeea, văd cu ochii minţii monumentele care vor fi ridicate cândva în Rusia, martore ale rezistenţei ruse în faţa năvălirilor hoardei comuniste. Am traversat împreună cu voi secolul XX. De la un capăt la celălalt, un secol de teroare, cumplită încoronare a acestui progres la care visase atâta secolul al XVIII-lea. În zilele noastre, cred, tot mai mulţi francezi vor înţelege din ce în ce mai bine, vor aprecia mai just, vor păstra cu mândrie în memorie rezistenţa şi sacrificiul celor din Vendeea.

Aleksandr SOLJENIŢÎN

Lucs-sur-Boulogne, sâmbătă 25 septembrie 1993

În româneşte de Ioana Ocneanu

Sursă: Răzvan Codrescu