“CADEREA UNUI IMPERIU – LECTIA BIZANTINA”: filmul documentar realizat de arhim. Tihon Şevkunov (VIDEO, subtitrat in limba romana). CARE AU FOST CAUZELE DUHOVNICESTI ALE PRABUSIRII IMPERIULUI BIZANTIN?

30-09-2013 20 minute Sublinieri

…si un interesant interviu cu celebrul bizantolog Steven Runciman: “pentru România şi Iugoslavia… mă simt deznădăjduit când mă gândesc la viitorul lor”

Nu cu mult timp în urmă, filmul documentar al stareţului Mănăstirii Sretensky, Arhim. Tihon, intitulat Căderea unui imperiu, a fost transmis pe un post de TV rusesc. Într-un interviu cu Alexei Sosedov de la agenţia de ştiri Interfax Religion, Natalia Narochnitskaya, doctor în ştiinţe istorice şi preşedinte al Fondului Perspectivelor Istorice, ne-a împărtăşit impresiile sale.

Filmul Căderea unui Imperiu transpune într-o viziune panoramică dinamica generală a istoriei umane – ceea ce omul modern refuza să vadă. Din păcate, omul modern vede doar suprafaţa acestui film, ne-dorind să-și asume povara responsabilităţii acţiunilor sale aşa cum sunt ele scrutate de microscopul istoriei. Omul modern preferă să vadă numai micul zig-zag pe care râul îl ţese în dreptul lui, nu doreşte să ştie de unde îşi trage seva acest râu învolburat al istoriei. Filmul ne readuce aminte despre strămoşul nostru, Bizanţul, ce a fost scos intenţionat nu doar din conştiinţa istorică a Rusiei sovietice, ci şi din cea a Europei.

Acest film este folositor şi, din punct de vedere istoric, corect, deşi orice film de acest gen este obligat la simplificări. Dar liberalii noştri prefera să îl contrazică pe baza unui detaliu sau altul; de exemplu, ei spun că uneori acest lucru a provenit dintr-un anume secol, alteori din altul. Dar acest lucru se întâmplă pentru că însăşi concepţia este de nesuportat pentru ei, pentru că sugerează că altceva decât Vestul este lumina lumii!

Nu există aspecte măgulitoare în film cu privire la Bizanț; filmul prezintă forțele vitale ale Bizanțului și modul în care acesta le-a pierdut, cum a fost pierdut sensul acestor forțe și cum acest lucru a distrus Imperiul, în timp ce alții au profitat de situație. Este perfect adevărat că până la mijlocul celui de al doilea mileniu Bizanțul a fost de fapt metropola culturală a lumii, în timp ce Europa de Vest, unde regii se îmbăiau doar de două ori pe an – la naştere şi atunci când erau puşi în sicriu – reprezenta chiar mai puțin decât o provincie, fiind practic o gârlă acestei civilizații.

În acest timp, la nivel de comparație istorică, Bizanțul era foarte rafinat ca maniere, cultura națională și standardele de viață erau foarte dezvoltate, la fel stăteau lucrurile şi în ceea ce priveşte arhitectură, comerțul său producţia de îmbrăcăminte. Acest lucru este absolut adevărat, așa cum este adevărat că, după căderea Bizanțului întreaga gândire intelectuală s-a mutat în Europa de Vest și a servit ca un impuls enorm la dezvoltarea științelor occidentale, a culturii și civilizației. Europa a decăzut foarte mult. Aceste influențe de natură materială pe care Occidentul şi le-a asigurat pentru sine, prin jaful Bizanțului și al Americii de Sud nu sunt suficient de bine apreciate ca valoare – fiind comparabile cu secole întregi de creștere organică, naturală.

natalia

Natalia Narochnitskaya

Principalul sens al filmului constă în evidenţierea faptului că nici o tehnologie, nici o știință sau dezvoltare externă nu poate preveni colapsul dacă miezul interior al civilizaţiei este distrus; în cazul în care se pierde conexiunea între ceea ce este personal și ceea ce este comun; în cazul în care sensibilitatea civilă este pierdută sau dacă înțelegerea faptului că există păcat aşa cum există şi virtute este pierdută; atunci când elitele au devenit putrede şi nu se mai pot recunoaște pe ele însele ca parte a națiunii.

Occidentul poate vedea, de asemenea, un avertisment în acest film, pentru că același lucru se întâmplă civilizației occidentale, o civilizație care a avut, de asemenea, un impuls, o mare cultură fondată pe convingerea clară a adevărului creștin, pe lupta dintre bine și rău. Din acest lucru îşi trag seva celebrele monologuri ale lui Macbeth și Hamlet, de aici vin eroii lui Schiller. Ce s-a ales de toate acestea de vreme ce s-a ajuns ca alegerea cea mai importantă a omului modern este brandul său de pastă de dinţi, iar patria lui este acolo unde taxele sunt mai mici?

Acesta este motivul pentru care sunt neajutorați în fața migranților, nu pentru că există atât de mulți migranți, ci pentru că europenii nu mai au propriile lor valori.

Filmul nu este foarte măgulitor nici pentru propriul nostru stat rus; ba din contră, din el răzbate mustrarea îndrăzneață și curajoasă cum că guvernele, chiar şi cele speciale, responsabile și constructive vor sfârşi în istorie ca fiind nimic mai mult decât guverne speciale şi constructive, în cazul în care esenţa a fost pierdută și elitele au devenit putrede.

„Căderea unui imperiu – lecţia bizantină”, documentar de arhim. Tihon Şevkunov
Articol apărut în revista “Lumea credinţei”, numărul pe noiembrie 2008.

Unul din filmele cele mai incitante şi mai cotroversate, ce circulă de aproape un an în lumea ortodoxă este documentarul rusesc „Căderea unui imperiu – lecţia bizantină. Filmul, lansat în primăvara lui 2008 de Canalul de Televiziune Rossia, a stârnit vâlvă în Rusia şi în ţările slave. A fost prezentat şi în cadrul Festivalului Asociaţiei Tineretului Ortodox din Balcani, desfăşurat în septembrie a.c. la Varna, unde, de asemeni, a iscat discuţii încinse.

Documentarul este realizat de arhim. Tihon Şevkunov după un scenariu propriu. Părintele Tihon a absolvit cursuri universitare de regie de film (1982), a îmbrăcat haina monahală în 1991 şi din 1995 este egumen al mănăstirii reînfiinţate a Întâmpinării Domnului (Sretenski) din Moscova, în cadrul căreia funcţionează cel mai mare important portal ortodox din Rusia, http://www.pravoslavie.ru/. Acesta oferă filmul, tradus în mai multe limbi, spre vizionare on-line.

Bun cunoscător al istoriei, părintele Tihon propune o meditaţie filozofică, etică şi duhovnicească asupra celui mai longeviv imperiu din lume, leagănul şi matricea de dezvoltare şi răspândire a civilizaţiei creştine. Exploatând o cazuistică bogată, bine documentată, filmul încearcă să elucideze resorturile morale şi duhovniceşti care au stat la baza ascensiunii, înfloririi şi decăderii Imperiului Bizantin.

Întrebările lansate de film nu sunt întâmplătoare: ele încearcă să propună soluţii de supravieţuire valabile pentru orice conclav supranaţional, dar în special pentru Rusia (supranumită „a treia Romă”), aflată, după căderea Uniunii Sovietice, într-un moment de cotitură a existenţei sale istorice, definit, din punctul de vedere al ideologiei politice, de o criză de identitate resimţită acut, la toate nivelurile, mai ales în epoca lui Elţân.

Analizând doctrina politică, militară, demografică a Bizanţului, filmul face un elogiu nemascat imperiului supranaţional creştin, în care „nu mai este iudeu, nici elin” (Gal. 3:28), imperiu unit în jurul unei singure credinţe şi Biserici – oglindire terestră a Împărăţiei lui Dumnezeu. Ideea nu este originală pentru antichitate, când – susţine un înţelept al istoriei, Nicolae Iorga – fiecare popor, în momentul ascensiunii sale, dorea să întemeieze împărăţia lui Dumnezeu pe pământ. Acesta a fost, se ştie, şi fundamentul ideologic al „Celei de-a treia Rome”. Biserica – inimă a societăţii şi garant al unităţii şi armoniei statale – iată o idee de forţă în deplin acord cu spiritul evanghelic şi în total răspăr cu corectitudinea politică a zilei, când „corect” este statul laic, fie el etnic sau multinaţional.

Filmul ignoră, însă, celălalt model statal din istorie, cel mai frecvent (şi, am zice noi, cel mai firesc, în timp ce primul ţine de suprafiresc), bazat pe principiul etnic, la fel de legitimat scripturistic („atunci a statornicit hotarele neamurilor după numărul îngerilor lui Dumnezeu”, Deut. 32:8) şi susţinut pe profeţia apocaliptică a înfăţişării neamurilor la Judecata din Urmă.

Şi totuşi, chiar şi „neamurile”, aşezate, din mila Domnului, în hotarele lor, au destule de învăţat din filmul părintelui Şevkunov, dacă au luciditatea să-şi depăşească primul sentiment de respingere. În fond, confruntarea a două „naţionalisme” sau doctrine statale nu poate fi rezolvată evanghelic decât urmând sfatul „suprafiresc” al Apostolului, adresat Galatenilor. Căci meritul important al filmului, valabil dincolo de frontierele gândirii geopolitice, este recursul la teologia istoriei, singura perspectivă care descoperă în istorie un sens superior – pronierea divină; aceeaşi perspectivă a stat la baza gândirii sfinţilor Nicolae Velimirovici şi Iustin Popovici, care au tâlcuit duhovniceşte câteva momente semnificative din istoria lumii şi a poporului sârb (în cărţileRăzboiul şi Biblia şi „Taina şi semnificaţia bătăliei de la Kosovo”).

Desigur, de la fixarea perspectivei ideale şi până la obţinerea unei imagini corecte, calea e destul de lungă: filmul suferă de viziuni în alb/negru, ignorând greşelile marilor imperii (altele decât cea a apostaziei… dar oare nu de la acesta se trag toate?), exacerbând „păcatele naţiilor” şi absolutizând vrăjmăşia, considerată ireconciliabilă, între Orient şi Apus, văzute ca două vetre de civilizaţie radical diferite. Apusul, personificat într-un mascat veneţian – filmul abundă de mascatulmici metafore vizuale inspirate, foarte plastice şi uşor descifrabile – , este văzut (astăzi, ca şi în vremea Bizanţului) ca o „pasăre răpitoare, venită să se înfrupte din bogăţiile materiale ale Ortodoxiei, dorind, în acelaşi timp, să-i corupă sufletul”.

Principiul schimbului între culturi şi civilizaţii, ce modelează, după subtile legi ale duhului, evoluţia mentalităţilor lumii, este ignorat, în favoarea sloganului (când util, când păgubos) „prin noi înşine”. Ce-i drept, după ani de exod al tineretului spre Occident şi de import necontrolat al modelelor occidentale (de care vorbeşte filmul), el este util. Totul stă, ca-ntotdeauna, în dreapta socotinţă. De care au nevoie şi imperiile, şi „neamurile” – a căror dăinuire, ne învaţă filmul, e condiţionată de unitatea în jurul Bisericii lui Hristos.

Din cauza densităţii informaţiei şi a judecăţilor de valoare, ca şi a fluxului dens de imagini muzeale, deosebit de interesante şi inspirat prelucrate grafic, filmul trebuie văzut de cel puţin două ori; Internetul, acest fruct al supertehnologiei şi simbol al globalizării, ne oferă această posibilitate.

Interviul care urmează a fost acordat de Sir Steven Runciman, la castelul familiei sale din Elshieshields, Scoţia, în octombrie 1994, canalului de televiziune ET3, fiind realizat de ziaristele Hrýsa Arápoglou şi Lambriní H. Thōmá. Din motive tehnice, interviul nu a fost niciodată difuzat, cu toate că cele două ziariste care l-au realizat îl socotesc printre cele mai importante interviuri din cariera lor, aparţinând genului de discuţii care te formează şi pe care nu le uiţi niciodată.

Reporterul: Cum se simte un om care a studiat vreme de atâţia ani Bizanţul? Aţi obosit?

Steven Runciman si staretul Efrem Vatopedinul

Steven Runciman si staretul Efrem Vatopedinul

Sir Steven Runciman: E o întrebare la care nu pot răspunde uşor. Interesul meu nu s-a împuţinat niciodată. Când am început să studiez Bizanţul, în această ţară (n. r. Marea Britanie) existau foarte puţini oameni care să fie interesaţi, chiar şi într-o foarte mică măsură, de Bizanţ. Îmi place să cred că am contribuit la naşterea interesului pentru Bizanţ. Ceea ce mă face să fiu foarte mulţumit, cu deosebire astăzi, este faptul că există deja destui reprezentanţi ai studiilor bizantine în Marea Britanie. Sunt, prin urmare, bucuros că am ales Bizanţul ca obiect principal de cercetare istorică.

Rep.: Interesul dumneavoastră a rămas viu în toţi aceşti ani?

S. S. R.: Sunt de părere că orice eveniment istoric, atunci când începi să-l studiezi în profunzime, poate deveni captivant. Bizanţul îl găsesc cu deosebire fascinant, deoarece a fost o cultură care a supravieţuit prin sine vreme de un mileniu şi mai bine. Pentru a studia Bizanţul, trebuie să studiezi arta, religia, să studiezi un întreg mod de viaţă foarte diferit de cel actual.

Rep.: Foarte diferit, în bine sau în rău?

S. S. R.: Vedeţi… Nu sunt sigur că mi-ar fi plăcut să trăiesc în Imperiul Bizantin. Nu mi-ar plăcea, de pildă, să-mi las barbă. Cu toate aceste, modul de trai era mai bine organizat în Imperiul Bizantin. De altminteri, când ai o trăire religioasă intensă, viaţa ta capătă sens şi este mult mai mulţumitoare decât viaţa actuală, când nimeni nu crede în nimic prea mult.

Rep.: Era, prin urmare, un stat religios?

S. S. R.: Era o cultură în sânul căreia religia era trăită ca parte a vieţii.

Rep.: De-a lungul tuturor acestor unsprezece secole?

S. S. R.: Cred că lumea vorbeşte despre Bizanţ ca şi cum ar fi rămas acelaşi de-a lungul vremii, o cultură imuabilă de-a lungul atâtor secole de existenţă. Cu toate acestea, Bizanţul a suferit multe schimbări de la început până la sfârşitul său, deşi câteva elemente de bază s-au menţinut de-a lungul existenţei lui, cum ar fi, de pildă, trăirea religioasă. Se poate ca oamenii acelor vremi să fi avut păreri diferite în privinţa anumitor subiecte de natură religioasă, dar credeau cu toţii, iar această credinţă este statornică. Respectul, preţuirea artelor ca modalitate de se face plăcuţi lui Dumnezeu, şi acestea s-au menţinut. Şi astfel, deşi modele s-au schimbat, situaţia economică, s-a schimbat, conjuncturile politice s-au schimbat, a existat o unitate foarte interesantă în întreg.

Rep.: Vorbim despre religie şi morală. Mulţi consideră Bizanţul o perioadă caracterizată de războaie, crime, intrigi, „bizantinisme”, care nu aveau nici o legătură cu morala.

S. S. R.: Aveau loc şi atunci multe crime, dar nu există perioadă istorică din care să lipsească crimele. Am ţinut odată o conferinţă în Statele Unite, iar în public se afla şi fiica preşedintelui Johnson, care studia Bizanţul. Venise la conferinţă însoţită de doi bodyguarzi, doi domni duri, care o supravegheau. Mi-a explicat că aceştia iubesc istoria bizantină fiindcă e plină de crime şi pare un fel de temă pentru acasă (homework). Am avut tactul să nu-i răspund că, până în acel moment, numărul total al preşedinţilor americani care fuseseră ucişi era mult mai mare raportat la anii de existenţă ai SUA, decât numărul total de împăraţi bizantini ucişi de-a lungul secolelor de existenţă a Imperiului Bizantin. Oamenii continuă să comită crime.

Rep.: Scrieţi în cartea dumneavoastră, Cultura bizantină, că în Bizanţ nu exista pedeapsa cu moartea.

S. S. R.: Într-adevăr, nu ucideau. Şi marea diferenţă se vede în primii ani. Când Imperiul Roman a devenit creştin, una dintre schimbările de bază a fost desfiinţarea luptelor cu gladiatori, a practicii de a arunca oameni în arene cu lei şi toate celelalte. Imperiul a devenit mult mai umanist. Şi întotdeauna evitau, pe cât posibil, pedeapsa cu moartea. În răstimpuri, unii împăraţi recurgeau la pedeapsa capitală, dar cei mai mulţi foloseau drept pedeapsă capitală o metodă care astăzi pare oribilă: mutilarea. Dar am impresia că cei mai mulţi oameni preferau să li se taie, de exemplu, o mână, în loc să fie omorâţi.

Rep.: Există, de multă vreme, în Grecia, o polemică deschisă. Există unii intelectuali greci contemporani care susţin că Bizanţul nu merită să fie studiat în mod special, că nu a creat nimic, că a avut numai comentatori ai scrierilor mai vechi şi nu intelectuali autentici. Într-o singură frază: „Nu a lăsat nimic memorabil”.

S. S. R.: Cred că aceşti greci îi nedreptăţesc profund pe înaintaşii lor bizantini. Bizanţul nu a fost o societate fără intelectuali, e de ajuns să priveşti ocupaţia şi evoluţia medicinii bizantine. E posibil ca unii să nu aibă o simpatie specială pentru religie, dar unii dintre scriitorii eclesiastici precum Părinţii Capadocieni şi mulţi alţii încă, precum Grigorie Palama, au fost reprezentanţi ai unei spiritualităţi unice… A existat o adevărată efervescenţă intelectuală şi o viaţă spirituală intensă în Bizanţ. Mai cu seamă în ultimii ani de existenţă ai Imperiului Bizantin, spre exemplu, în perioada paleologă. Este destul de bizar cum în vremea în care imperiul se micşora din ce în ce mai mult viaţa intelectuală era mai înfloritoare ca niciodată.

Rep.: Alţii susţin că nu a avut artă.

S. S. R.: Cei care susţin asta trebuie că nu ştiu nimic despre artă. Arta bizantină a fost printre cele mai mari şcoli artistice pe plan mondial. Nici un grec din Antichitate nu ar fi putut construi Sfânta Sofia, căci aceasta cerea o ştiinţă tehnică foarte profundă. Unii, ştiţi, susţin că arta bizantină ar fi statică. Nu este deloc statică. A fost una dintre cele mai importante şcoli artistice din lume, care, cu trecerea vremii, este preţuită din ce în ce mai mult. Prin urmare, acei intelectuali greci care susţin că Bizanţul nu a creat nimic, trebuie că sunt orbi.

Rep.: Cei care vorbesc despre arta bizantină caracterizând-o drept „simplă imitaţie şi copiere” a modelelor mai vechi, greşesc probabil.

S. S. R.: Dacă faci ceva excelent, poţi să şi repeţi acel lucru la fel de bine. Dar au existat întotdeauna diferenţe. Privind o icoană, o putem data. Dacă ar fi fost toate la fel, datarea nu ar fi fost posibilă. Există anumite tradiţii care se păstrau, dar această artă prezintă mari diferenţe de la un secol la altul. A îngheţat şi a rămas neschimbată după căderea turcocraţiei, din pricina faptului că au lipsit din ţara dumneavoastră sponsorii luminaţi. Arta Paleologilor este foarte diferită de cea iustiniană. Sigur, au existat şi analogii, dar nu era mimetică. Lucrurile sunt simple: oamenii care ponegresc şi prigonesc Bizanţul nu l-au studiat niciodată, au pornit cu prejudecăţi împotriva acestuia. Nu-i cunosc izbândele,realizările.

Rep.: Unii susţin că Bizanţul nu a fost grecesc şi că nu a existat nici o continuitate cu Grecia Antică. Că nu a avut o democraţie sau măcar instituţii democratice.

S. S. R.: Nu cred că grecii de astăzi sunt mai greci decât bizantinii. Rasele umane nu rămân curate de-a lungul vremii, de-a lungul secolelor. Există, însă, anumite elemente caracteristice ale culturilor, care rămân naţionale. Bizantinii foloseau limba greacă. Sigur că această limbă a suferit unele schimbări. Toate limbile se schimbă… Bizantinii era interesaţi de filozofie şi de viaţa filosofică într-un grad foarte înalt. Se supuneau unui împărat, dar acest împărat trebuia să se poarte corect, deoarece revoltele populare se stârneau destul de uşor. Cel mai rău lucru pe care l-ar putea spune cineva despre Bizanţ ar putea fi, probabil, acela că Bizanțul era un stat birocrat. Avea însă o birocraţie foarte cultivată, mult mai educată decât birocraţii vremii noastre. Şi ce înţelegeţi prin cuvântul „democraţie”? Grecia Antică a fost de la început până la sfârşit democratică? Nu. Le-aş recomanda grecilor care susţin astfel de lucruri să citească propria istorie, mai ales pe aceea a Greciei clasice. Acolo vor găsi multe lucruri de condamnat… Personal nu am înţeles niciodată ce înseamnă „democraţia”. În cele mai multe părţi ale lumii de astăzi, democraţie înseamnă să fii condus de mijloacele de informare în masă, ziarele, televizorul.

Fiindcă avem prin lege ceea ce se cheamă „votul popular”, dar din moment ce oamenii nu pot judeca singuri ceea ce li se întâmplă, şi sunt mulţi cei care nu gândesc în lumea contemporană, transferă puterea în mâna celor care stăpânesc mijloacele de informare în masă iar aceştia, prin puterea pe care o au, ar trebui să aleagă calea cea grea şi să educe întreaga lume. Mulţi dintre aceştia, nu toţi, din fericire, sunt iresponsabili. Democraţia poate exista numai dacă avem un public foarte educat. Într-un oraş ca Atena Antică exista democraţie, dar nu ne gândim cum trăiau sclavii, femeile, fiindcă cei educaţi erau bărbaţii. De obicei nu îşi alegeau conducătorii prin vot ci prin aruncarea sorţilor, ca şi cum ar fi lăsat în mâinile lui Dumnezeu această alegere. Nici o legătură, deci, cu Camera Comunelor.

Rep.: A existat un stat social în Bizanţ?

S. S. R.: Biserica făcea multe pentru oameni. Bizanţul avea o sensibilitate socială desăvârşită. Spitalele erau foarte bune, la fel ca şi azilele de bătrâni, care ţineau, în principal, de Biserică, dar nu exclusiv. Existau şi azile de stat. Să nu uităm că unul dintre cei mai înalţi demnitari era orfanotroful (n. tr. în limba greacă, orfanotrófos înseamnă „care are în grijă, care hrăneşte, pe orfani”). Sigur, Biserica juca rolul social de bază. Nu era doar o orânduire a eremiţilor care locuiau în Sfântul Munte. Era şi asta, dar exista un sistem de cornulmănăstiri şi în oraşe. Mănăstirile aveau în grijă casele de bătrâni. Monahii se ocupau şi de educarea tinerilor, mai ales a băieţilor, căci fetele erau educate acasă, iar multe primeau o educaţie foarte bună. Fetele din Bizanţ primeau, de multe ori, o educaţie mai bună, fiindcă se bucurau de o mai mare atenție. Cred că nota pe care am acorda-o operei sociale a Bisericii în Bizanţ ar trebui să fie foarte mare.

Rep.: Educaţia lor trebuia să se bazeze pe Homer, „învăţătorul virtuţilor”, după cum afirmă Vasile cel Mare.

S. S. R.: Erau cunoscători ai literaturii antice greceşti. Cu toate acestea, este demn de menţionat faptul că nu se acorda o importanţă prea mare tragedienilor atici, ci mai ales celorlalţi poeţi. Există o istorie celebră a unei doamne fermecătoare, prietenă a unui împărat, pe care-o povesteşte Ana Komnena. În timp ce această doamnă trecea pe o stradă din Constantinopol, cineva a citat cu voce tare un stih homeric, care vorbea despre Elena din Troia iar doamna căreia stihul îi fusese adresat a înţeles aluzia. Nu a trebuit să îi explice nimeni cui îi aparţineau acele versuri. Toţi băieţii şi toate fetele, fără deosebire, cunoşteau pe Homer. Ana Komnena nu explică niciodată, în scrierile sale, locurile din Homer pe care le citează, căci toţi cititorii ei le cunoşteau.

Rep.: Existau şi oameni needucaţi în Bizanţ?

S. S. R.: Altele erau problemele literaturii bizantine. Erau atât de buni cunoscători ai literaturii elene, încât au fost influenţaţi de aceasta în modelarea limbii. Mulţi dintre istorici voiau să scrie precum Tucidide, nu voiau să scrie în limba care era mai firească pentru ei, ci în limba antică. Marea tragedie a literelor bizantine a fost dependenţa ei de literatura clasică. Nu din pricină că nu cunoşteau destule lucruri, ci din pricină că ştiau mult mai multe decât erau necesare pentru binele lor în ce priveşte creaţia literară.

Rep.: Aţi fi vrut să trăiţi în Bizanţ?

S. S. R.: Nu ştiu dacă aş fi consonat cu epoca bizantină. Dacă aş fi trăit atunci, cred că m-aş fi retras la o mănăstire, trăind cum trăiau mulţi monahi, o viaţă de intelectual, îngropat în bibliotecile fantastice ale vremii. Nu cred că mi-ar fi plăcut să fiu implicat în viaţa politică bizantină, dar e greu de găsit o perioadă din istoria universală în care ai putea spune că ai fi vrut să trăieşti. Depinde foarte mult de regimul politic, de societate, de clasa socială în care te naşti. Aş fi vrut să trăiesc în Anglia secolului al XVIII-lea, dacă ar fi fost să mă fi născut într-o familie aristocratică, altfel nu mi-ar face nici o plăcere să trăiesc în acea perioadă.

Rep.: Situaţia din Balcani vă nelinişteşte?

S. S. R.: Mă interesează mult Balcanii, este un loc care mi-a fost alături vreme de mulţi ani, aşa că mă interesează mult şi mă întristează ce se întâmplă acolo.

Nu ştiu ce poate aduce viitorul. Unul dintre lucrurile care mă deranjează oarecum la vârsta mea este că sunt curios ce se va întâmpla în anumite părţi de pe glob în următorii ani, mai cu seamă în Balcani, şi nu ştiu dacă o să apuc să văd. Grecia va face progrese şi dintre celelalte ţări balcanice, probabil, Bulgaria. Dar pentru România şi Iugoslavia… mă simt deznădăjduit când mă gândesc la viitorul lor…

Rep.: Balcanii îşi plătesc istoria astăzi?

S. S. R.: Într-un anume sens, da. E o mare problemă să ai o istorie îndelungată în spate. Fiindcă ai mult mai multe amintiri decât poţi duce. Amintirile sunt o adevărată tragedie în această zonă, fiindcă ai foarte multe prilejuri de îngrijorare. Lucrurile nu curg uşor tocmai din pricina memoriei lor vechi, cu rădăcini foarte adânci.

Rep.: A fost iniţiat de curând un dialog mondial, şi aici, în ţara dumneavoastră, despre cel de-al treilea război mondial şi măsura în care acesta va fi unul religios.

S. S. R.: Îmi fac griji pentru anumite religii, mă îngrijorează extremiştii musulmani, care constituie un real pericol pentru cultură, dar religia este necesară. Oamenii de astăzi s-ar simţi mai fericiţi, mai puţin pierduţi, dacă ar fi credincioşi. Problema este că nu putem avea o religie mondială iar diferitele religii care există nu s-au simpatizat niciodată în mod deosebit una pe cealaltă. Filantropia nu-l include şi pe vecinul de la uşa de alături, dacă acesta este de altă religie. Cu alte cuvinte , nu cred că religia va aduce salvarea, dar nici nu cunosc altceva care ar putea să aducă salvarea. Cu o populaţie în continuă creştere, este foarte dificil să se aducă o schimbare pozitivă în educaţie, la scară mondială. Pur şi simplu nu vor exista niciodată destui învăţători în lume, cel puţin învăţători cultivaţi. Mi-e teamă că sunt pesimist.

Rep.: Cum vedeţi ortodoxia în acest cadru?

S. S. R.: Am un mare respect pentru dogmele creştine, şi în special pentru ortodoxie, deoarece numai ortodoxia recunoaşte faptul că religia este taină. Romano-catolicii şi protestanţii vor să explice totul. N-are nici un sens să crezi într-o religie, considerând că această religie te va ajuta să înţelegi totul. Scopul religiei este tocmai acela de a ne ajuta să înţelegem că nu putem explica totul. Cred că ortodoxia păstrează acest preţios sentiment al tainei.

Rep.: Dar avem nevoie de taină?

S. S. R.: Sigur că avem. Ne este foarte de folos această perspectivă, conform căreia în univers există mult mai multe decât ceea ce putem noi înţelege. Avem nevoie de modestie intelectuală, căci aceasta cam lipseşte, mai cu seamă în rândul bărbaţilor din biserica apuseană.

Rep.: Aceasta este caracteristica relaţiei credincioşilor ortodocşi cu sfinţii lor, respectul pios, smerit. Cum aţi comenta faptul că destul de mulţi dintre sfinţi s-au amestecat în politică sau au deţinut funcţii în ierarhia politică?

S. S. R.: Toţi cei care vor să influenţeze pe ceilalţi oameni exercită un rol politic sau sunt oameni politici. Politica înseamnă să încerci să organizezi Cetatea conform propriului sau unui anumit mod de gândire. Sfinţii sunt oameni politici. Niciodată nu am crezut că poţi separa credinţa în sfinţi de intelect. Mă întorc la ceea ce am spus despre biserici. Din clipa în care încerci să explici totul, distrugi în esenţă acel ceva care ar trebui să constituie şi să caracterizeze intuiţia omenească, cea care face legătura între intelect, sfinţi şi simţirea lui Dumnezeu.

Rep.: Intelectul, politica şi credinţa în Cele Sfinte pot, prin urmare, să păşească împreună?

S. S. R.: Un exemplu în acest sens este oraşul dumneavoastră, Tesalonicul. Era foarte cunoscut pentru intelectualitatea sa, mai ales în perioada târzie a Imperiului. A beneficiat, însă, şi de ajutor din partea soldaţilor lui care, asemenea Sfântului Dimitrie, veneau să-l salveze la momentul potrivit. Credinţa în sfinţi îţi dă curajul să aperi oraşul de atacuri vrăjmaşe, aşa cum făcea şi Sfântul Dimitrie.

Rep.: Cum vedeţi celelalte biserici?

S. S. R.: Biserica romano-catolică a fost întotdeauna şi instituţie politică, nu numai religioasă, şi s-a preocupat întotdeauna de lege. Trebuie să ne amintim că atunci când Imperiul Roman a abandonat Vestul şi au venit regatele barbare, nobilii romani au dispărut, dar bărbaţii Bisericii au rămas şi ei erau singurii care aveau o cultură romană Prin urmare, pe aceştia i-au folosit regii barbari pentru aplicarea legii. În acest fel, Biserica Apuseană s-a „încurcat” cu legea. Poţi vedea peste tot legea în Biserica romano-catolică. Biserica romano-catolică vrea ca toate să fie întemeiate pe lege. În Bizanţ, şi este interesant cum, după cucerirea de către turci, substratul se păstrează, Biserica se interesează numai de Canon, de legea Scripturii. Nu şi-a propus să rânduiască totul. Bisericile apusene, care s-au rupt de Biserica romano-catolică, au moştenit această nevoie de lege, de determinare absolută. Este un subiect foarte interesant de cercetare, de care eu mă ocup de multă vreme, dialogul dintre Biserica Anglicană şi Biserica Ortodoxă, din secolul al XVII-lea. Anglicanii erau foarte tulburaţi, căci nu puteau înţelege exact ce credeau ortodocşii în ce priveşte preschimbarea pâinii şi vinului în Trupul şi Sângele lui Hristos. Ortodocşii spuneau: „Este o taină pe care nu o putem înţelege. Credem că se întâmplă, dar nu putem cunoaşte cum”. Anglicanii, însă, la fel ca şi romano-catolicii, voiau o explicaţie clară. Aceasta este diferenţa caracteristică dintre Biserici şi exact din această pricină îi iubesc pe ortodocşi.

[…]

Moştenirea Bi­zan­ţului au râvnit-o pe rând bulga­rii, sârbii, lati­nii, dar mai ales turcii din Asia Mică. Popoarele balcanice, greci, bulgari, sârbi, albanezi, răvăşite de naţionalism şi lipsite de unitate în faţa pericolului comun, au căzut rând pe rând sub dominaţia turcilor: Serbia a fost cucerită definitiv în 1459, Bulgaria în 1396, Grecia în 1459-1460, Bosnia în 1463, iar Egiptul în 1517. Întregul Orient ortodox, cu excepţia Rusiei, se afla sub jugul islamic, care s-a menţinut timp de patru veacuri.

Atunci când Mahomed al II-lea a intrat în Constantinopol, după trei zile de asediu, el a instaurat ceea ce s-a numit la acea vreme „legea şi ordinea“. Sultanul Mahomed al II-lea nu era un barbar: el fusese deja la Constantinopol, cunoştea limba greacă, iar în iniţiativa sa de a cuceri Bizanţul, el era stimulat şi de dragostea sinceră pe care o nutrea faţă de creaţiile gre­asediul-constantinopoluluiceşti. Unii istorici au remarcat chiar faptul că în suita sa „erau unii creştini care se bucurau de favorurile sale şi care-i serveau drept secretari“. Mahomed se gândea să-şi consolideze imperiul şi cu ajutorul culturii greceşti. În plus, Coranul, chiar dacă-i pomeneşte pe creştini ca fiind necredincioşi, recunoaşte în persoana lui Iisus un Profet, Căruia îi datorau respect. De aceea, după cucerirea Con­stan­ti­no­polului, una dintre primele iniţiative ale turcilor a fost invitaţia adresată grecilor de a-şi alege un patriarh (alegerea l-a vizat pe Ghenadie Scolarul, unul dintre participanţii la Con­ciliul de la Ferrara – Flo­ren­ţa). Toţi creştinii erau obli­gaţi să plătească anual ha­ra­ciul, aceasta fiind practic singura lor obligaţie faţă de cuceritori. În schimb, patriarhul se bucura de libertate deplină în administrarea Bisericii şi nimeni nu avea dreptul să se a­mes­tece în hotărârile sale. Per­soanele din anturajul patriarhului, episcopi sau preoţi, erau persoane declarate inviolabile; clerul era scutit de impozite. Chiar dacă jumătate dintre bisericile Con­stan­ti­no­po­lului au fost transformate în moschei, Poarta nu se ames­te­ca în problemele interne ale Bisericii. Libertatea de a ţine sărbătorile şi de a res­pecta cultul public era recunoscută; că­să­toriile, înmor­mân­tările şi alte slujbe puteau avea loc fără nici o restricţie. Săr­bătoarea Paştilor era autori­zată în toate oraşele şi satele. Într-un cuvânt, Biserica avea permisiunea de a rămâne Biserică, iar creştinii îşi puteau păstra religia.

Biserica Ortodoxă în Imperiul turc

Nu trebuie uitat însă un alt aspect fundamental, şi anume acela privind statutul creş­ti­ni­lor în Imperiul turc: spre deosebire de arabi, pentru turci, care nu erau fanatici în materie de religie, creştinismul era cre­din­ţa naţională a grecilor, aşa cum cea mahomedană era cea a turcilor. Ca şi în iudaism, de-o ma­nieră generală putem spune că islamul nu făcea distincţie în­tre societatea seculară şi cea religioasă. Instituţiile civile şi politice ale societăţii musulmane, justiţia, legile erau de­ter­minate de islam, nefiind a­pli­cabile celor care nu erau mu­sul­mani. Patriarhul devine acum Milet Paşa sau etnarh, adică şeful naţiunii, iar ierar­hia bisericească a fost în­săr­cinată cu administrarea civilă a populaţiei creştine. Ea judeca pe creştini conform legilor gre­ceşti, tribunalele sale erau recunoscute de Poartă, iar sen­tin­ţele trebuiau executate de autorităţile turceşti. Creştinii puteau avea, de asemenea, propriile lor şcoli şi propria programă de învăţământ. În mod teoretic, Biserica devenea un fel de stat în stat.

În mod formal, putem considera poziţia Bisericii în Im­pe­riul turc ca fiind solidă, numai că nu putem lua în consideraţie numai acest aspect. În realitate, situaţia Bisericii era adesea dramatică, fiind greu de descris toate suferinţele, umi­lin­ţele sau adevăratele persecuţii îndurate. Sultanul turc era izvorul tuturor drepturilor, favorurilor sau defavorurilor şi nu dădea nimănui socoteală pentru acţiunile sale. În filoso­fia religioasă a islamului, creş­ti­nii erau considerati rayah, adică un popor cucerit, necre­dincioşi; ei nu aveau nici drepturi reale, nici cetăţenie. Chiar şi Mahomed al II-lea, un om cu un nivel politic şi cultural ridicat, săvârşeşte unele abuzuri, exemplul cel mai cunoscut fiind acela când confiscă patriarhului Ghenadie biserica celor 12 Apostoli, pe care cu puţin timp mai înainte tot el i-o acordase. Imperiul Otoman va intra în scurt timp într-o perioadă de declin politic şi arbitrariu, cinis­mul şi corupţia devenind regulă. Drepturile patriarhului au fost reduse în mod progresiv; nu-i mai rămânea decât tristul „privilegiu“ de a fi res­pon­sabil al creştinilor. În seco­lul al XVIII-lea, 48 de patriarhi s-au succedat într-un interval de 73 de ani. Unii dintre aceştia au fost depuşi din sca­un, după care au fost reaşezaţi, ajun­gându-se chiar la reinstalarea unora de 5 ori; mulţi au suferit moarte martirică. La rândul lor, bisericile erau pân­gă­rite, iar Sfintele Daruri, profanate. În secolul al XIX-lea, Turcia era în plină descompunere, numai că era în continuare susţinută de naţiunile euro­pene, care vedeau în ea o contragreutate în faţa Rusiei. Chiar dacă la un moment dat asistăm la o serie de reforme prin care sultanii, încercând să europenizeze Turcia, ameliorau într-un fel situaţia creştinilor, aceştia din urmă au avut de înfruntat noi persecuţii. La rândul lor, grecii din Turcia şi din Constantinopol au plătit insurecţia greacă din 1821 prin masacre cutremurătoare.

„11 secole, Constantinopolul a fost centrul lumii luminate“

Anul 1821 este marcat şi de martiriul patriarhului Grigorie al V-lea, omorât chiar în ziua de Paşti a anului 1821. A doua jumătate a secolului al XIX-lea a fost marcată de nenumărate revolte ale creştinilor şi de represiunea sângeroasă a turcilor. A fost o perioadă de luptă deschisă şi de masacre. Anul 1861 a reprezentat mai multe revolte în Bosnia, Herţegovina, Serbia, Ţara Românească, Mol­do­va şi Bulgaria; în 1866 asis­tăm la o rebeliune în Creta, iar în 1875, la noi revolte în Bosnia şi Herţegovina.

Căderea Constantinopolului la 1453 a constituit sfârşitul Im­periului Bizantin. Timp de un mileniu, în acest spaţiu s-a realizat o sinteză originală, s-a împlinit un ciclu cultural din istoria spiritului uman. Aşa cum afirmă bizantinologul Run­ciman, „timp de 11 secole, Constantinopolul a fost centrul lumii luminate“. Cronologic Bi­zan­ţul a succedat Imperiului Ro­man, dar a pus bazele unei noi ere; a fost prima formaţiune politică a acesteia. Chiar dacă în structura sa a păstrat norme ce au susţinut edificiul imperial roman, cursul său a urmat o direcţie diferită, cu un conţinut deosebit mai ales pe plan spiritual. Bizanţul s-a impus ca reali­tate de prim rang pe mai multe planuri, determinând efecte dintre cele mai evidente pe întregul continent european. Astfel, Bizanţului îi datorăm faptul că a reuşit să conserve de-a lungul Evului Mediu, în condiţiile unei adevărate anar­hii feudale în Occident, no­ţi­u­nea de stat. De asemenea, re­gi­mul breslelor, pe care se va clădi viaţa socială a Europei apusene, a pornit de la Con­stan­tinopol, răspândirea acestui sistem începând cu Veneţia, aflată în directă dependenţă cu statul bizantin. De aceea nu trebuie să minimalizăm o reali­tate căreia istoria universală apuseană nu prea îi dă importanţa cuvenită: începând cu secolul al V-lea, când a avut loc prăbuşirea părţii apusene a Imperiului Roman, şi până la apariţia şi consolidarea mo­nar­hi­i­lor moderne, Imperiul Bi­zan­tin a reprezentat singura realitate politică europeană care poate fi desemnată cu termenul de stat în accepţia romană şi modernă a cuvântului. Acest lucru s-a datorat imensei forţe de expansiune politică şi spirituală, care îl aşază în centrul istoriei medievale. Nicolae Iorga remarca la un moment dat:marea forţă a Bizanţului în interior şi în exterior vine de aici: din această capacitate de a fi fost într-un mod permanent un bloc, şi în istoria generală, numai statele care pot fi sub toate aspectele blocuri fixate o dată pentru totdeauna şi sus­ţi­nute de o naţiune sau un grup de naţiuni, legate printr-o solidaritate perfectă, pot exercita o influenţă asupra celorlalte sta­te şi celorlalte naţiuni“. Acest bloc a zidformat un organism istoric cu o viaţă de aproape un mileniu: constituit în vremea lui Constantin cel Mare, el a început să se dizolve sub influ­enţa feudalismului arabo-persan, pe de-o parte, şi apusean, pe de altă parte, mai ales sub Comneni, care au reprezentat triumful partidei feudale din statul bizantin, prăbuşindu-se sub loviturile latine din 1204.

Permanenţele şi diferitele mutaţii care au avut loc în acest spaţiu civilizator au dat naştere şi mitului Moscovei, celei de-a treia Rome, contribuind în mod decisiv la constituirea unor baze economice şi sociale, a unor mentalităţi specifice Europei Orientale.

Astfel, la întretăierea dintre Orient şi elenism s-a dezvoltat o civilizaţie deosebită, care a fascinat atât pe creştinii occidentali, cât şi pe musulmani. De­ţi­nător al unui stat bine administrat într-o perioadă în care în alte părţi puterea publică se dizolva, loc de formare al creşti­nis­mului ortodox, conservator al culturii greceşti antice, Imperiul Bizantin face le­gă­tu­ra dintre Antichitate şi lumea modernă. Aceste câteva consideraţii credem că pot fi sintetizate prin cuvintele lui Nicolae Iorga:Bizanţul nu putea să dispară cu desăvârşire în catastrofa imperiului, slăbit, apoi distrus de turcii otomani… El cuprindea o organizare romană desăvârşită, patrimoniul, de care era atât de orgolios, al or­to­doxiei şi acele tradiţii ale ci­vi­lizaţiei greceşti care se po­tri­veau tendinţelor sale…Un contact de o mie de ani cu lumea orientală zămislise o nouă sinteză de spirit din aceste vechi ţări de organizare şi lumină, care au fuzionat cu alte elemente bizantine. În sfârşit, din biruinţele şi căderile sale, din triumfurile şi din adâncile u­mi­linţe, imperiul a lăsat o lecţie nepreţuită, care formează tezaurul unei experienţe politice unice“.

 constantinopol-sfanta-sofia-interior-2

***

Arhimandritul Tihon s-a botezat la vârsta deplinei cunoştinţe. In 1982, la scurtă vreme după ce a absolvise cursurile Academiei de Film, intr-o Uniune Sovietică făţiş prigonitoare a credinţei, şi a ales să intre in monahism, formându-se duhovniceşte pe seama Părintelui Ioan Krestiankin — marele duhovnic de la Mănăstirea Peşterilor din Pskov. La mănăstire, scrie el: „mi s-a deschis pe neaşteptate o lume nouă, de o neasemuită frumuseţe”.

Este in prezent egumenul Mănăstirii moscovite Sretenski şi directorul seminarului monahal de acolo. A avut un rol insemnat in reunificarea Bisericii Ruse din afara graniţelor cu Patriarhia Rusă, din 2007. A ajuns cunoscut in mediile ortodoxe de la noi pentru filmul documentarCăderea unui Imperiu — lecţia Bizanţului” (2008), cât şi pentru volumul apărut de curând la Editura Egumeniţa „Nesfinţii Sfinţi (declarat in 2012 de către Uniunea Scriitorilor ruşi „Cartea anului“).

 


Categorii

1. Slider, Documentare/ Reportaje, Raspunsurile Bisericii la problemele vremurilor, Razboiul impotriva Bisericii/ crestinismului, Traduceri, Video

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

46 Commentarii la ““CADEREA UNUI IMPERIU – LECTIA BIZANTINA”: filmul documentar realizat de arhim. Tihon Şevkunov (VIDEO, subtitrat in limba romana). CARE AU FOST CAUZELE DUHOVNICESTI ALE PRABUSIRII IMPERIULUI BIZANTIN?

VEZI COMENTARII MAI VECHI << Pagina 2 / 2 >>

  1. Pingback: OTOMAN SHOW OFF. Celebrarea indecenta a CADERII CONSTANTINOPOLULUI de catre Turcia lui Erdogan (Video) | Cuvântul Ortodox
  2. Pingback: “Este epoca vieţii ticăloase… Popoarele nu se pocăiesc. Noi cărbuni aprinşi sunt pregătiţi pentru omenirea care are inima împietrită…”/ PACAT, IMPATIMIRE sau MENTALITATE STRICATA: pentru ce ne mustra mai mult Dumnezeu? | C
  3. Plus o prelegere tinuta de IPS Hierotheos Vlachos in Patras, 2002: https://www.johnsanidopoulos.com/2015/05/the-city-has-fallen-but-it-also-lives-1.html
    https://www.johnsanidopoulos.com/2015/06/the-city-has-fallen-but-it-also-lives-2.html
    https://www.johnsanidopoulos.com/2015/06/the-city-has-fallen-but-it-also-lives-3.html

    Interesanta aceasta observatie a parintelui – dimensiunea catafatica (rationala) in care a functionat Bizantul pana la caderea Constantinopolului, in timp ce dupa aceea se poate vorbi mai degraba de cealalta dimensiune a cunoasterii lui Dumnezeu, cea apofatica (negraita, a trairii misterului divin).

  4. Bizantul si-a inceput decaderea cu mult inainte de a fi cucerit de turci, mai exact in 1082 cand a semnat tratatul cu Venetia (https://en.wikipedia.org/wiki/Byzantine%E2%80%93Venetian_Treaty_of_1082). Veneticii sunt cei care au dus compromiterea traditiilor bizantine si a moralei ortodoxe. Venetia a profitat de Bizant tot asa cum Cartagina a profitat de Roma.
    Roma si-a inceput decaderea inainte de a deveni imperiu odata cu ocuparea Cartaginei, dupa al treilea razboi punic, ceea ce a dus la un aflux de cartaginezi care au corupt traditiile romane. In timpul lui Cezar, Cartagina a renascut si a devenit ‘unul dintre cele mai opulente oraşe ale lumii romane’, al doilea oraş ca mărime din Apus, după Roma.

  5. Sunt unul din putinii romani care accepta istoria adevarata cu bune si rele.Am vazut filmul tradus in romana acum catva timp si este foarte bun.Acum nu mai este pe internet. Acest film este mai bun decat toata istoria invatata in scoala.Stiu ca este problema drepturilor de autor si sunt de acord cu ea dar uneori adevarul este mai pretios mai ales daca este recunoscut si de adversari.Cinste celor care l-au realizat.Asta o spun eu iftime mihai care sunt ateu.

Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare