GADARENII DE AZI. Bebelusul regal, casatoriile homosexuale si teoriile satanice ale “identitatii de gen”. NE-AM OBISNUIT CU RAUL? Pr. Vasile Mihoc despre LUPTA LUMII DEMONIZATE CU TINERII SI COPIII (video)

• Doxologia/ pr. Constantin Sturzu: Libertate, regalitate, homosexualitate?

Aş fi vrut să închei astăzi seria de articole dedicate aberaţiilor ce se nasc de pe urma ridicării “corectitudinii politice” la rang de religie. Voi amâna pentru data viitoare concluziile pentru că săptămâna aceasta ne-a oferit o imagine ce merită comentată şi pe alte coordonate decât a făcut-o presa naţională şi cea internaţională. Este vorba despre apariţia, în faţa maternităţii, a tânărului cuplu regal britanic format din prinţul William şi ducesa Kate, purtându-şi în braţe primul lor prunc, pe George Alexander Louis. “Suntem extrem de emoţionaţi, e un moment pe care orice părinte îl cunoaşte, extrem de special“, a explicat Kate Middleton, în timp ce prinţul William a glumit (sau nu!) remarcând: “A moştenit frumuseţea mamei sale, slavă Domnului!“. Momente, am spune, fireşti, în viaţa unei familii, fie ea şi de “sânge albastru”. Care dintre noi, cei care am trecut prin bucuria naşterii de prunci, nu am putea rezona cu starea de spirit a celor doi?

Cu puţine zile însă înainte de acest îndelung mediatizat eveniment, în timp ce cuplul regal se pregătea de venirea pe lume a încă unui moştenitor al tronului, regina Marii Britanii, Elisabeta a II-a, a semnat un document prin care “căsătoriile” homosexuale au devenit, practic, legale în Anglia şi în Ţara Galilor. Este vorba despre o cartă valabilă pentru fiecare naţiune din Commonwealth, în care se stipulează: “Ne opunem în mod implacabil tuturor formelor de discriminare“. Ceea ce va face ca, conform interpretărilor date de oficialităţi din Marea Britanie, cel mai probabil din vara lui 2014 (după ce vor fi aduse unele “ajustări administrative”) să se poată încheia primele “căsătorii” între persoane de acelaşi sex. Acest act legislativ nu face decât să ducă până la ultimele consecinţe o stare deja legală în Regatul Unit: cuplurile de homosexuali au deja aceleaşi drepturi parentale ca şi cele heterosexuale, încă din 2005 putându-se “căsători” printr-un parteneriat civil. Ei pot adopta copii (a se vedea cazul lui Elton John şi al “partenerului” său), pot recurge chiar şi la procreere asistată medical, inclusiv au dreptul la o mamă purtătoare (surogat).

Care este conexiunea dintre cele două evenimente evocate mai sus? Aparent nici una, dar cu un mic efort de imaginaţie ne putem da seama ce ne poate rezerva viitorul. Pe viitor, având în vedere prevederile legislaţiei, nu este deloc exclus să avem ca prinţ moştenitor al Marii Britanii şi o persoană cu înclinaţii homosexuale. Poate cineva să oprească acest moştenitor de tron a se “căsători” cu o persoană de acelaşi sex? Desigur, nu. Acum închipuiţi-vă tânăra “familie” regală ieşind de la maternitate cu un copilaş în braţe, abia născut (evident, de o mamă surogat). Ce ar putea să declare presei? Mai pot ei spune că este un moment pe care “orice părinte îl cunoaşte“? Sau că bebeluşul are ceva din frumuseţea mamei? (moment la care unul dintre bărbaţi va trebui să indice, sugestiv, către… celălalt bărbat!)… Sunt convins că imaginea pe care o descriu ar cutremura orice om care nu şi-a pierdut de tot simţul penibilului. După cum sunt convins şi că regina Marii Britanii este perfect conştientă de posibilitatea unui astfel de scenariu şi că, într-un fel sau altul, a fost forţată să semneze un document pe care, oricum, nu-l putea opri. Drept dovadă este faptul că Alteţa sa nu a pomenit nici măcar o singură dată, de când este regină, adică din 1952, cuvintele “gay” sau “lesbiană”. Nu a făcut referire la “comunităţile” LGBT (lesbiene, gay, bisexuali, transsexuali) în nici un discurs oficial, rostit sau scris, ca şi cum nici nu ar exista. Fapt ce l-a înfuriat pe jurnalistul Peter Tatchell care afirma, maliţios, într-un articol publicat în The Guardian, pe 1 iunie 2012, că menţionarea persoanelor din categoria LGBT pare a fi “sub demnitatea monarhului”.

Apropo însă de documentul britanic care incriminează… “toate formele de discriminare” şi care va conduce la legalizarea “căsătoriilor” între homosexuali. Aceasta este o formulare foarte asemănătoare cu cea propusă de senatorul PNL Tudor Chiuariu (şi aprobată, în final, de comisia parlamentară pentru revizuirea Constituţiei României), prin care, în articolul 4, se prevede că “discriminarea bazată pe (…) orice altă situaţie este interzisă“. Este evident că, dacă va intra în Constituţia noastră această prevedere, legiferarea “căsătoriilor” între homosexuali devine o simplă formalitate. Pe de altă parte, nu există doar lesbiene şi gay între membrii LGBT, ci şi, spre exemplu, bisexuali. Cu alte cuvinte, dacă nu vei putea interzice unui cuplu de homosexuali să se căsătorească (ar fi o discriminare!), nu vei putea opri nici pe un bisexual să-şi legalizeze cele două relaţii (şi cu un bărbat, şi cu o femeie). Şi nu doar bigamia ar fi astfel legalizată, ci şi poligamia. Păi nu ar fi tot discriminare să opreşti pe cineva să aibă mai mulţi parteneri, dacă asta este (dez)orientarea sa sexuală? Cu ce este mai prejos un astfel de om, care are mai mulţi parteneri/e faţă de un gay sau o lesbiană?… Şi uite aşa, din această postmodernă cutie a Pandorei vor tot continua să iasă lucruri de neînchipuit acum pentru orice minte normală.

După mai bine de două secole de la Revoluţia franceză, care a impus, o dată cu A Treia Republică, celebrul Liberté, égalité, fraternité, iată că omenirea a mai făcut, zilele trecute, un pas “important”. De data asta pasul aparţine unei monarhii, care s-a inspirat tot de la Republica Franceză, entuziasta apărătoare a “căsătoriilor” între persoane de acelaşi sex. Să ne aşteptăm, pe viitor, la un slogan adaptat monarhiei britanice, de genul “Libertate, regalitate, homosexualitate“?

Ceva şi despre “drepturile” demonizaţilor

Să ne oprim, în final, la ceea ce constituie esenţa rubricii de faţă şi să ne întoarcem acum vreo două mii de ani, undeva prin ţinutul Gadarei, acolo unde Mântuitorul a fost întâmpinat de doi demonizaţi ce locuiau în morminte (v. Matei 8, 28-34, pericopa evanghelică ce se va rosti mâine în biserici). Aceştia se manifestau atât de cumplit, încât nimic nu-i putea ţine legaţi, nici cele mai groase lanţuri, şi nici nu îndrăznea cineva să treacă, de frica lor, măcar pe lângă acel cimitir. Demonii sunt scoşi afară de Hristos şi îngăduiţi să intre într-o turmă mare de porci care, posedaţi de acele duhuri necurate, s-a şi aruncat de pe ţărm în marea din apropiere, pierind cu totul. Consecinţa a fost că locuitorii acelor ţinuturi l-au rugat respectuos, dar ferm, pe Domnul “să treacă din hotarele lor”.

Sigur că se pot comenta multe aici cu privire la faptul că acei gadareni i-au cerut lui Hristos să iasă de acolo supăraţi fiind pentru paguba suferită prin moartea tuturor porcilor (o avere pentru vremea aceea). Dar putem să ne gândim şi la faptul că acei locuitori au arătat de fapt, prin gestul lor, cât de mult ţineau ei la “drepturile” demonizaţilor: Dacă aceşti doi îndrăciţi au ales să slujească puterilor întunericului (că nimeni nu devine posedat până nu face voia diavolului), de ce să nu fie lasaţi ca atare, să li se respecte alegerea? De ce, cu alte cuvinte, să fie discriminaţi doar pentru că sunt diferiţi de ceilalţi oameni? Poţi fi om firesc, trăind în comunitate, într-o familie, dar poţi fi, la fel de bine, şi demonizat, trăind izolat, nu-i aşa? De ce să ne deranjeze astfel de oameni? Mai ales când, intervenind pentru vindecarea lor, rişti să ai pagube materiale consistente. Cam aşa or fi gândind cei din Gadara, preocupaţi de a nu deranja comunitatea demonizaţilor, una foarte consistentă în acele vremuri.

Gadarenii de azi au progresat. Ei lucrează preventiv. Nu mai aşteaptă intervenţia lui Dumnezeu, ca abia apoi să-L roage să plece din viaţa lor, ci veghează ca nu cumva să vină Domnul şi să reintegreze în societate, vindecând, vreun posedat de vreo patimă. Pentru asta au nevoie de legi care să restricţioneze accesul lui Dumnezeu în şcoli, în locuri şi instituţii publice, lăsându-I, totuşi, mărinimoşi, şansa de a fi prezent în spaţiul privat (deocamdată…).

Şi gadarenii României de azi, mai ales de frica de a nu avea vreo pagubă porcească, se grăbesc să dea tuturor posedaţilor sexual “dreptul” de a trăi la nesfârşit în mormintele însingurării, suferinţei şi neîmplinirii ca bărbat sau ca femeie. Sub pretextul respectării “drepturilor omului” se ascunde, de fapt, neputinţa de a iubi, cu adevărat, omul. Pe om nu-l iubeşti când îl laşi în situaţia de a fi continuu traumatizat, nu-l ajuţi respectându-i dreptul de a suferi de unul singur (sau într-un cuplu homosexual, care se vrea “căsătorit”). Pe om îl iubeşti când înţelegi să intervii pentru a-l ajuta să iasă din durerea care-l face să aleagă în mod greşit. În mod greşit faţă de el însuşi, faţă de nevoile sale reale, faţă de dorul său de îndumnezeire, dor imposibil de smuls prin legi şi directive “de sus”.

• Cultura vietii: Bebelușul Regal: în sfârșit, toată lumea este de acord că un copil este un copil. Nu toți sunt însă de acord că are și un sex!

Astăzi, întreaga lume a așteptat cu sufletul la gură naşterea băieţelului Ducesei de Cambridge, Kate Middleton.

Pe măsură ce zilele se transformau în ore, iar orele în minute, oamenii din întreaga lume au aşteptat naşterea „Bebeluşului Regal” angajându-se în discuţii pe Twitter pe această temă. Şi, aşa cum publicistul creștin Eric Metaxas a subliniat: în timpul sarcinii lui Kate Middleton, lumea, în cele din urmă, a fost de acord, măcar pentru o dată, cu faptul că un copil înainte de naștere este copil.

În timp ce activiștii pro-avort folosesc pentru copiii din pântecele mamelor lor orice alt apelativ cu excepția celui de „copil”, acest caz a reprezentat o ocazie rară în care „Bebelușul Regal” (Royal Baby) a câștigat bătălia cu „Fetusul Regal” (Royal Fetus).

Iată ce scrie Eric Metaxas:

Lupta pentru demnitatea umană se duce nu doar la clinica locală de avorturi sau la centrul de criză al sarcinii, și nici doar în sălile Congresului sau la Curtea Supremă de Justiție. Ea are loc, de asemenea, atunci când alegem cuvintele.

Războiul împotriva sacralității vieții umane se folosește și de gloanțe ale înșelăciunii și de focoase de neadevăr – pe scurt, de ceea ce George Orwell a numit „limbaj politic”, care, a spus el, „este conceput pentru a face minciuna să sune veridică și crima respectabilă, și să dea impresia de soliditate la ceea ce este doar o pală de vânt.”

Cei care susțin uciderea legală a ființelor umane nenăscute au folosit de zeci de ani limbajul politic, mascând poziția lor, care este imposibil de apărat din punct de vedere moral, cu cuvinte ce sună inofensiv, cum ar fi „alegere” și „sănătatea femeilor”, sperând că ceilalți vor uita despre statutul și drepturile altor persoane afectate direct de procesul avortului, adică de făt.

Pentru oricine ar vrea să exprime şi cea mai mică mustrare pentru pierderea vieții copilului nenăscut, acești manipulatori ai limbajului politic neagă rapid umanitatea și statutul de persoană al fătului, numindu-l o „bucată de țesut”, un „produs de concepție” sau chiar o „potențială persoană”! Astfel, prin vocabularul pe care îl aleg, ei încearcă să submineze rațiunea și compasiune umană pe care le-am simți pentru cele 50 de milioane de ființe umane lipsite de apărare care au fost avortate legal, adică au murit, în pântecele mamelor lor, începând cu procesul Roe vs. Wade din 1973.

Dar e greu să aibă tot timpul grijă la ce cuvinte folosesc. Un exemplu în acest sens este euforia la aflarea veștii că Ducesa de Cambridge, Kate Middleton, poartă în pântece un copil. Da, chiar așa, un copil, nu un „produs de concepție”!

Ni s-a spus că „bebelușul” ei va fi al treilea în linia succesiunii la tron, chiar după prințul William și prințul Charles. Nu sunt singurul care a observat descrierile neobișnuite pe care presa le-a făcut Copilului Regal.

Un observator uimit este bloggerul britanic ce folosește pseudonimul „Archbishop Cranmer” (Arhiepiscopul Cranmer, nume care se referă la protestantul din secolul 16 ce a fost executat în timpul domniei Reginei Maria, fiind acuzat de erezie).

Luând act de entuziasmul societății britanice cu privire la copilul ce este „destinat a urca pe tron”, modernul „Arhiepiscop Cranmer” se întreabă: „Oare oamenii, ziarele și revistele pro-avort ar trebui să vorbească despre o grămadă de celule stem pluripotente, despre un embrion sau despre un făt?”. „Căci, așa cum reporterii spun, ducesa este încă în primul trimestru de sarcină, deci nu poate fi vorba despre un copil sau ceva ce ar putea avea vreun fel de destin. În această etapă, cu siguranță, acesta este o non-persoană, la fel ca celelalte 201.931 non-persoane care anul trecut au fost evacuați din uter în Anglia, Scoția și Țara Galilor.”

Britanicii în mod clar, și pe bună dreptate, tratează bebelușul regal nu ca pe un mănunchi de celule ce pot fi eliminate din nu contează ce motiv, ci ca pe un om deplin, ca pe o persoană. Da, prieteni, limbajul pe care îl folosim contează. Este viața din uter un „produs de concepție” sau o persoană, poate chiar un prinț?

Filosoful Peter Kreeft spune că „statutul de persoană a fătului este în mod clar problema crucială a avortului, căci, în cazul în care fătul nu este o persoană, avortul nu reprezintă uciderea deliberată a unei persoane nevinovate.” Kreeft adaugă: „Persoanele au dreptul la viață, dar non-persoanele (de exemplu, celulele, țesuturile și organele, animalele) nu au.”

Prieteni, cea mai puternică armă a noastră în apărarea demnității umane nu sunt bombele sau gloanțele, ci adevărul. Să-l folosim. Așa cum Orwell a spus: ”Într-un timp al minciunilor, a spune adevărul este un act revoluționar.”

În românește de Vremuri vechi și noi, după LifeNews.com

Pe Twitter s-a discutat intens în ultimele zile, sub tag-ul #RoyalBaby, nu dacă este sau nu copil, ci dacă părinții au sau nu dreptul să afirme că este de sex masculin (băiat)! De ce n-au așteptat ca acesta singur să decidă ulterior cărui „gen” îi aparține? se întreabă „un grup de indignați”, scandalizați că familia și presa „impun un determinism social” bietului copil.

Pentru cei care nu știu, teoria „Gender identity” (identitate de gen) afirmă că există o diferență între „sex” – caracteristica biologică înnăscută – și „gen”, adică modul în care te simți în interiorul tău. Cu alte cuvinte, o persoană care are organe genitale de bărbat poate fi, de fapt, femeie și invers. Mai rău, genul este volatil și schimbabil; adică cineva care azi „se simte” femeie, mâine se poate „simți” bărbat. Încă și mai mult, se poate simți amândouă în același timp sau… niciuna.

Nu există, deci, spune această ideologie, un determinism biologic, întrucât diferenţele anatomice şi fiziologice, cauzate de influenţa hormonilor sexuali, dintre creierul masculin şi feminin nu sunt mai importante decât diferenţele dintre indivizii de acelaşi sex.

„Genul” este o construcție artificială, inventată ca o extensie a revoluției sexuale și are același scop: demantelarea ordinii sociale tradiționale prin dezorientarea copiilor și tinerilor cu privire la identitatea și rolul lor în cadrul familiei. Vezi articolul Noua ideologie sexuală mondială, băgată cu forța pe gâtul copiilor.

La fel ca și revoluția sexuală, identitatea de gen are rădăcini în marxismul cultural. Vezi de exemplu Revoluția sexuală și terorismul cultural

„Gender identity theory” este o ideologie totalitară și perversă, care se răspândește, de 15 ani încoace, precum focul pe o câmpie de paie uscate. Se predă, deocamdată sporadic, și în România – vezi „Educație sexuală” sau sexualizare și pervertire a copiilor? MEMORIU adresat ministrului Educației.

Priviți imaginea atașată; e un colaj de postări pe Twitter. Veți fi șocați de tonul brutal, categoric și extremist al propagandiștilor – care, de când ideologia lor a devenit dominantă în Occident, au renunțat la măștile „toleranței” și își impun opinia prin forță.

• Doxologia:

Marius Iordachioaia: Creştinism gadarean?

[…]

Nu am nimic cu acest om, nici o aversiune, ba chiar ne salutăm când ne întâlnim. Dar mă doare că sunt mulţi în biserica noastră care cred la fel ca el: că Hristos a devenit un personaj al concepţiei lor despre viaţă, că nu mai merge în Gadara să scoată demonii pe care cultura satanistă de azi îi bagă în oameni şi mai ales în tineri. Un fel de nepăsare acoperită de smerenie. Unii susţin că numai sfinţii trebuie să facă asta, lăsând exclusiv clerului pornirile celei mai elementare iubiri de aproapele. Iar clerul e copleşit de o grămadă de probleme administrative…

Mă doare că Ortodoxia este pentru mulţi apa sfinţită în care, ca odinioară Pilat, se spală pe mâini de orice fărâmă de atitudine creştină, o mască a egoismului, o justificare pioasă a individualismului. Nu e oare cea mai mare nenorocire să mori fără a cunoaşte puterea Numelui lui Hristos şi a Sfintelor Taine, a iubirii care ne-a fost dăruită prin ele şi care se arată atunci când te încrezi în harul lor pentru un gest de iubire faţă de un semen? Cum să nu rămână Hristos, Dumnezeu cel întrupat, tot un Dumnezeu de dincolo de stele, un paznic al confortului şi prosperităţii noastre asemenea idolilor păgâni, într-un creştinism practicat doar în acest scop şi adaptat cu totul iubirii de sine şi instinctului de conservare?

Ne adunăm în biserici să cerem milă, spunem de sute de ori „Doamne miluieşte” dar când ieşim suntem, cel mai adesea, nemiloşi şi duri, legişti şi ipocriţi ori plini de spaime nefireşti… ca şi cum mila nu s-ar înmulţi dăruind-o mai departe şi altora, binevestindu-l, prin ea, pe Hristos. În spaţiul public devenim timizi, de-a dreptul fricoşi. Credem în Hristos în mod necreştin, superstiţios, pentru noi, nu pentru El, din interes, nu din dragoste. Pentru bunătăţile lumii de aici, nu pentru Împărăţia lui Dumnezeu… La ce să-i chemăm pe tineri la biserică, când noi înşine, stând acolo, Îl rugăm pe Hristos să nu vină mai aproape dacă asta ne pune în pericol confortul şi prosperitatea?

Să ştii că mulţi tineri ne privesc cu scârbă, ca pe o altă turmă de porci care se aruncă, nu pe ritm de heavy metal, ci pe muzică bizantină, în marea egoismului. Tot ce ne-a dat Hristos e dragostea Lui: din ea să ne săturăm sufletele şi cu ea să-i căutăm pe cei flămânzi şi însetaţi de iubire.

Ştii, cei doi rockeri au venit la conferinţă, apoi la biserică… Apoi s-au dus să se spovedească la o mănăstire… Şi fiindcă ne-am împrietenit, mi-au mărturisit că numai la mănăstire au găsit un părinte care să aibă îndrăzneala de a-i primi cu dragoste. Doar acest părinte i-a convins, prin felul în care i-a primit, că Dumnezeul creştinilor este iubire. Căci în oraş au trecut prin mari ispite cu preoţi care-i tratau cu suspiciune şi cu o mare răceală.

Rare sunt parohiile în care comunitatea să nu semene mai degrabă cu poporul gadarean din Evanghelie, decât cu Biserica lui Hristos pe care au întemeiat-o apostolii… Dacă Hristos-ul dragostei, nu hristosul imaginat de noi şi conformat nevoilor noastre egoiste, pătimaşe, ar veni astăzi în oricare din parohiile din oraş, ar fi primit de credincioşi aşa cum L-au primit gadarenii: ca pe un pericol pentru creştinismul lor…

[…]

Pr. Gheorghe Calciu: Ne-am obişnuit cu răul

Astăzi ne-am obişnuit cu toate ereziile. Aşa ne-am obişnuit cu ele, încât nu se mai tulbură nimeni de nici o erezie nouă care apare. Nu se mai tulbură nici de homosexuali, nu se mai tulbură nici de „Codul lui da Vinci”. Ne-am obişnuit cu răul. Aceasta este partea cea mai grea pentru societatea noastră. Ne-am obişnuit cu răul în aşa măsură, încât nu-l mai sesizăm. Aceasta a ajuns situaţia noastră morală, în momentul de faţă, în lume. Orice erezie care apare, în primul rând îşi câştigă prezenţa în cetate prin legea murdară a societăţii. Toate societăţile contemporane au legi murdare. Toate sunt antihristice, toate sunt pentru distrugerea morală, pentru izolarea individului, pentru dezbinarea lui, pentru a face din el un sclav, o rotiţă a Guvernului. Indiferent unde este, în cea mai mare democraţie! Toate acestea, încet-încet ne-au obişnuit cu răul. Astăzi nimeni nu mai strigă că se întâmplă aşa sau că se întâmplă aşa, sau că Iisus este batjocorit, sau că toată credinţa noastră este transformată într-un fel de joc murdar. Creştinii sunt socotiţi înapoiaţi mintal fiindcă cred în Iisus Hristos. Nu avem altă credinţă, spun cei de azi, decât credinţa care este palpabilă: avem dreptul la bucuria vieţii acesteia, fără frâu!

(Părintele Gheorghe Calciu, Cuvinte vii, Editura Bonifaciu, p. 96)

[mai mult vezi la: PARINTELE CALCIU DESPRE ISPITELE LUMII DE ASTAZI (I). Batjocorirea lui Hristos si agresiunea continua a pacatului si a hulei ]

***

Extraordinara aventură a vieții în Hristos

Joi seară, la Nemțișor a debutat cea de-a IV-a ediție a Adunării Tinerilor Creştini Ortodocşi din Mitropolia Moldovei şi Bucovinei. După sosirea celor 330 de participanți și luarea cinei, părintele protosinghel Nicodim Petre, coordonatorul Compartimentului asociaţii de tineret din cadrul Sectorului de misiune, statistică şi prognoză pastorală al Arhiepiscopiei Iaşilor, a ținut un scurt cuvânt de introducere în tema taberei din acest an, „Spovedania, un leac uitat”, în care a subliniat importanța Tainei Mărturisirii: „O formulă mai bună de a-i proteja pe tineri astăzi nu este alta decât legătura lor cu un duhovnic, cel mai în măsură să le descopere adevărul, și să-i ferească de rătăcire, de minciună și de moarte. Aștept de la toți tinerii prezenți să fie uniți, să se apropie de Dumnezeu, să comunice între ei, să se informeze asupra binecuvântării pe care o are un tânăr care se spovedește, și să primească Ortodoxia ca un mod de viață, ca pe ceva firesc”.

A urmat apoi o piesă de teatru, despre o pildă duhovnicească în care s-a arătat necesitatea spovedaniei în perioada tinereții, jucată de membrii „Asociaţiei Tineretul Ortodox Român”(ATOR) și ai „Asociaţiei Studenţilor Creştini Ortodocşi Români” (ASCOR) – filiala Iaşi, după care, participanții au putut viziona, în aer liber, filmul rusesc „12”. Ziua s-a încheiat cu oficierea rugăciunilor de seară.

„Viața este un lucru serios, ce presupune luptă”

Vineri, 26 iulie, programul taberei de la Nemțișor a debutat cu oficierea Sfintei Liturghii de către un sobor de preoți și diaconi, pe un pe un podium special amenajat în incinta taberei, cuvântul de învățătură fiind rostit de pr. prof. univ. dr. Vasile Mihoc, profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă „Sfântul Andrei Şaguna” din Sibiu.

„Trăim într-o lume în care ai impresia că se vrea ca oamenii, iar în special tinerii și copiii, să fie înfrânți de la bun început, să fie niște predați de bună voie în mâna vrăjmașului. Dacă suntem atenți la lucrarea demonică care se petrece în jurul nostru, observăm lucrarea de înșelare prin care ni se spune că nu există luptă și că nu este necesară o luptă. Patimile sunt proclamate normalitate, și nu se pune problema ca cineva să lupte împotriva patimilor, și, implicit împotriva celui ascuns în patimi, diavolul cel viclean. Viața este un lucru serios, care presupune luptă. Dacă nu suntem conștienți de această luptă, suntem victimele celui viclean. Sfântul Apostol Ioan, însă, în prima epistolă sobornicească, ne încurajează, spunându-ne: «Scris-am vouă, tinerilor, căci sunteți tari și cuvântul lui Dumnezeu rămâne în voi și ați biruit pe cel viclean», cuvinte pe care, mai ales tinerii, trebuie să le aibă tot timpul ca mijloc de încurajare, mai ales azi, când adolescenții par fragili spiritual, și sunt slăbiți moral în mod sistematic și programatic. Majoritatea tinerilor contemporani își doresc o viață interesantă, lipsită de griji, uitând că cea mai extraordinară aventură e viața în Hristos. Calea lui Hristos este o cale plină cu surprize, ce, deși pare strâmtă la început, se lărgește pe măsură ce o stăbați, până la infinitul Împărăției lui Dumnezeu. Calea păcatului pare o cale largă la început, dar se tot strâmtează cu timpul și ajunge la o fundătură, în care nu mai ai nici o ieșire. Calea mântuirii este calea disciplinei, a luptei și a seriozității”, a subliniat în cuvântul său părintele profesor.

[…]

>

Legaturi: