Asediul final al culturii Mortii asupra Bisericii, familiei si scolii. CUM ARE LOC “INDOBITOCIREA CIVILIZATA SI ASISTATA TEHNOLOGIC” SI OMORAREA IN MASA A SUFLETELOR, SUB OCHII NOSTRI ADORMITI?

“Ortodoxiei i s-a refuzat sau şi-a refuzat atitudinea morală publică, rămânând la o expresie aproape exclusiv dogmatică şi liturgică. Astfel, avem astăzi doar utilitarism şi hiperduhovnicie. Iar hiperduhovnicia contemporană a favorizat apariţia unei abordări spiritualist-utilitariste a credinţei. Mulţi tineri dintre cei care vin astăzi la spovedit au o astfel de abordare, adică vin la duhovnic fie pentru o „asigurare spirituală” pentru viaţa lor materialist-hedonistă, fie din curiozități de tip ezoteric”.

***

***

• Doxologia/Marius Iordăchioaia: 

Clopotul din noi

„Eu le-am dat cuvântul Tău şi lumea i-a urât...” (IOAN 17, 14)

În curtea unei mănăstiri am văzut un clopot vechi, inscripţionat cu litere chirilice. Privindu-l şi încercând să-i descifrez pisania, mi-am amintit de alt clopot, unul inscripţionat cu Legea lui Dumnezeu şi pe care uităm tot mai mult să-l tragem: clopotul conştiinţei morale. Singurul, de altfel, care are puterea de a dezvrăji minciuna confortabilă în care suntem seduşi să locuim ca „buni creştini” ai lumii de azi.

[…]

Spunea părintele Steinhardt că sunt momente când mărturisirea creştină înseamnă a spune că rahatul e rahat şi îngerul, înger. Acesta e nivelul la care ne-a adus „lumea civilizată” de azi […]

În general, în lumea românescă nu ai probleme ca om duhovnicesc, amator de slujbe lungi şi cuminte pelerin de week-end. Nu sunt probleme cu aspectul angelic al credinţei noastre. Problemele încep totdeauna în zona morală, când omul duhovnicesc refuză să tacă în faţa mârşăviei, taxând rahatul ca rahat. Aici începe duşmănia lumii. Căci din punctul de vedere al secularismului asta se vrea: un ghetto duhovnicesc pentru creştinii ortodocşi, o exilare totală în zona privată, angelică, a creştinismului. Nu ca spiritualitate deranjează Ortodoxia, ci ca poziţie morală, mărturisitoare. Ca şi Hristos este urât doar atunci când spune că lucrurile lumii sunt rele (IOAN 7, 7), nu pentru că s-a dus în munte să se roage. Iar acum lucrurile lumii sunt mai rele ca niciodată…

În Occident, după teologia „morţii lui Dumnezeu” a urmat, în mod firesc, moartea moralei creştine, prin trecerea la o civilizaţie în care faptele şi gândurile oamenilor nu mai sunt judecate moral, ci utilitar. Adică binele şi răul nu mai sunt norme divine, universale, nu mai e rău ceea ce Dumnezeu spune că e rău; ci sunt redefinite după interesul individual (rău e ceea ce dăunează intereselor mele).

Aproape simultan, din perioada comunistă şi până azi, din motive politice şi nu numai, Ortodoxiei i s-a refuzat sau şi-a refuzat atitudinea morală publică, rămânând la o expresie aproape exclusiv dogmatică şi liturgică.

Astfel, avem astăzi doar utilitarism şi hiperduhovnicie. Iar hiperduhovnicia contemporană a favorizat apariţia unei abordări spiritualist-utilitariste a credinţei. Mulţi tineri dintre cei care vin astăzi la spovedit au o astfel de abordare, adică vin la duhovnic fie pentru o „asigurare spirituală” pentru viaţa lor materialist-hedonistă, fie din curiozități de tip ezoteric.

Atât utilitarismul lumii, cât şi hiperduhovnicia Bisericii conlucrează cu succes la eliminarea crizei morale din viaţa omului contemporan. Şi odată cu eliminarea crizei morale se evaporă adevărata temelie umană a unei convertiri autentice.

Când Sf. Ap. Petru a propovăduit Evanghelia în ziua Cincizecimii, nu le-a vorbit iudeilor despre isihasm, ci le-a spus că erau ucigaşii Fiului lui Dumnezeu. Străpungerea de inimă şi întrebarea lor cutremurată: „ce să facem?” sunt semnele unei crize morale profunde, care nu e altceva decât o pătrundere a uneltei Semănătorului până la pământul cel bun, sensibil, al inimii, înainte de a pune sămânţa Evangheliei. E rana morală ce nu se vindecă decât cu viaţă duhovnicească; criza morală care cere o reconsiderare din temelii a vieţii noastre.

*

Domnii Buhuceanu şi Cernea spuneau că încă nu e vorba despre căsătoriile homosexuale, pentru că societatea românească nu e pregătită încă pentru acestă schimbare. Metodele de eliminare ale acestui încă, cum ar fi asediul civic al asociaţiilor umanist-seculare asupra Bisericii, simultan cu presiunea politică din exterior şi tele-reeducarea maselor, le ştim. Cele pe care nu le ştim sunt cele cu care Biserica va depolua moral, cotidian, spaţiul civic. Adică ce va face, organizat şi metodic, Biserica pentru ca clopotele bisericilor de piatră să le angreneze pe cele din turlelele bisericilor de carne, clopotele conştinţei morale; astfel ca sunetul de alertă morală să umple spaţiul civic şi să nu mai lase să coboare la „nivelul fiziologic” dialogul Bisericii cu societatea civilă.

Adică, în ce fel va rezolva „schisma” dintre liturgică şi morală din lăuntrul nostru, atât de vizibilă şi distructivă în expresia ei practică: „schisma” dintre duhovnicie şi reacţia civică.

*

Moartea din suflet

Istoria este o operă de selecţie pe baze morale, chiar dacă nu se observă la prima vedere. (Dinu Pillat, „Aşteptând ceasul de apoi”)

În fiecare zi, în drum spre birou, trec prin parcul din centrul oraşului. Am astfel dureroasa ocazie de a-i vedea pe liceeni zbătându-se, tot mai slab, în plasa tot mai întinsă şi mai necruţătoare a Culturii morţii.

Îi văd îmbrăţişaţi, pregătindu-se cu fervoare să-i mai facă morţii un copil, la clinica de avorturi. Îi văd sorbind din sângele ei negru ambalat sub formă de băutură răcoritoare. Îi văd trăgând adânc în piept respiraţia morţii, din ţigările fumate până la filtru. Totul cu căştile pe urechi, pentru că acolo pulsează inima vorbitoare a morţii, o muzică ce lasă în urmă o disperare uleioasă ce cuprinde lasciv sufletul şi-l duce, gâdilindu-l, în iad. Parcul e un paradis ocult în care setea de viaţă a tinerilor e preschimbată în sete de moarte…

Ajuns la serviciu, intru într-un alt sector al Culturii morţii: birocraţia. Toţi funcţionarii par a spune pentru Birocraţie ceea ce a spus Sf. Ioan Botezătorul pentru Iisus: Noi trebuie să ne micşorăm, ca ea să crească. Pentru că Birocraţia este o religie care bate cu legea ei numai la minte, cum altădată îi loveau numai la cap pe studenţii creştini, reeducatorii din închisorile comuniste. Despre dumnezeul ei citiţi în romanele lui Kafka, iar despre produsul uman final al Birocraţiei, transformarea lăuntrică a funcţionarului într-o insectă, vedeţi, de acelaşi autor,  Metamorfoza.

Ca şi în parc, pretutindeni acelaşi satanism domestic ca mod de viaţă, pe culori şi mărimi pentru toate gusturile. Acelaşi proces de îndobitocire „civilizată”, asistată tehnologic, de transformare a oamenilor în animale de companie ale diavolilor. Fie prin pseudocultura tinerilor, fie prin Maşina de Tocat suflete a Birocraţiei, fie prin disperarea crudă a căutătorilor de resturi alimentare prin pubele ori a copiilor abuzaţi, violaţi şi ucişi prin instituţiile de profil ale Statului, umbra democraţiei se lasă tot mai neagră, mai mazacă şi grea peste ce-a mai rămas din sufletele noastre.

Mă urmăreşte de aproape două decenii un cuvânt al scriitorului Marcel Moreau. Când l-am citit întâia oară, în anii ’90, l-am primit cu rezerva naivă a unui proaspăt ieşit din dictatură. Dar de atunci văd pretutindeni, ivindu-se din oameni, ca o igrasie a feţelor şi cuvintelor, „lucrul acela”, clauza cea mai secretă a integrării noastre în Europa. Iată textul:

„Cum să împiedici popoarele din Est să nu cadă şi ele pradă la tot ce e mai putred în Occident? La ceea ce mai rău şi, în fond, mai antilibertar în utilizarea frivolă şi cupidă a libertăţilor? Le va trebui multă imaginaţie acestor popoare pentru a lichida comunismul fără a îmbrăţişa tot materialismul nostru, această de nezdruncinat arhitectură a banului, a intoxicării, a publicităţii şi a dezrădăcinării care este înspăimântătoarea faţă a crizei noastre spirituale. Nu vom avea de oferit acestor preţioşi eliberaţi, în afară de ajutoare economice şi câteva lecţii de democraţie, decât răul ascuns care ne roade, „moartea din suflet” şi cinismele căpătuielii.” (Farmecul şi Groaza)

Numai că sunt şi câteva noutăţi. Privirea esticului e mai curată, mai ingenuă, ca cea a intelectualului occidental. Noi nu privim realitatea pentru a scoate un text bun, ci ca să mai găsim în ea, ca flămândul ce scotoceşte prin gunoaie, un rest, o rămăşiţă de viaţă comestibilă. Noi am văzut, în douăzeci de ani de libertate, că „moartea din suflet” şi cinismele căpătuielii sunt cam tot ce mai rămâne din ajutoarele economice şi lecţiile de democraţie. Că acesta ar fi cam tot conţinutul lor. Că de fapt acestea n-au fost decât seringile cu care ni se injectat HIV-ul spiritual care ne ia, pe zi ce trece, toate puterile morale. Probabil se ştia că numai „moartea din suflet” ne-ar putea aduce, cu vremea, în halul de a accepta homosexualitatea ca şi comportament normal sau că martirul Valeriu Gafencu nu este sfânt.

Căci am văzut „moartea din suflet” şi cinismele căpătuielii votând la Târgu Ocna. La ora când a fost vândut Iisus, a fost vândut, post mortem, şi Valeriu Gafencu. I s-a retras, după ce s-a bravat public, titlul de cetăţean de onoare. Nu ştim suma, dar oricare ar fi valoarea ei, la bursa Veşniciei, e mereu aceeaşi: 30 de arginţi. Care acum vin probabil ca fonduri europene… Lui Valeriu Gafencu nu i s-a luat nimic. Dar românilor li s-a mai furat ceva din bruma de demnitate pe care ne-o mai dă singurul nostru furnizor de aşa ceva: Biserica.

Pentru mine, la urma urmei, lucrul cel mai important împotriva căruia s-a votat la Târgu Ocna a fost însăşi ideea de mântuire, însăşi Evanghelia; a fost negarea posibilităţii ca un om să se schimbe, din simpatizant legionar sau criminal, din proxenet sau prostituată, din politician român sau bancher, în sfânt. Indiferent de unde ar veni, de la o instituţie sau o persoană, ţintuirea omului în greşeala sa, îngroparea lui pe vecie sub o etichetă de circumstanţă, refuzul  de a accepta posibilitatea reabilitării şi regenerării lui morale este cea mai mare crimă cu putinţă. Pentru că se ucide însăşi raţiunea de a fi a lumii…

Evenimentul de la Târgu Ocna ne arată că după ce ne-au infectat cu „moartea din suflet”, încep deja să ne împiedice, legal, accesul la antidot. Căci Hristos este singura noastră scăpare din acestă mreajă pe care a început s-o ţeasă şi cu gândurile, cuvintele şi faptele noastre, moartea din sufletul celor care L-au ucis pe Dumnezeu.

*

• Paul Cocei/ crestinortodox:

Tara te vrea prost!

“Este o vreme de pustiire a neamului, cand familia este risipita, scoala dispretuita si Biserica atacata” (Parintele Iustin Parvu).

“Familia, scoala si Biserica”, acestea erau cele trei institutii fundamentale, nominalizate de parintele nostru Iustin Parvu intr-un interviu recent televizat, ca fiind pilonii pe care se sprijina dezvoltarea oricarui om in viata.

Familia, in aceste zile in care se discuta despre casatorii intre homosexuali, este lovita incontinuu, astfel incat sa fie redusa la o simpla formalitate si apoi eventual desfiintata in fapt, pierzandu-si aspectul sau sacru, transformandu-se intr-o simpla unire de interese comune.

Biserica, la randul ei, este supusa la tot felul de atacuri, fie datorita luptei acerbe de discreditare a pastorilor ei, fie, mai ales, prin alungarea ei din spatiul “laic” intr-o periferie a societatii. Biserica insa nu va fi biruita pana in sfarsit, intrucat evlavia oamenilor va fi mereu intretinuta de Duhul Sfant, care “sufla unde vrea” si este imposibil de inchistat intr-o forma.

[…]

Statul, asadar, nu are direct fraiele familiei sau ale Bisericii. Dar are in totalitate fraiele scolii, si ca atare poate face astfel incat oamenii sa beneficieze de o educatie corecta si luminata, sau poate face astfel incat sa transforme tot procesul educatiei intr-o amestecatura ideologica combinata cu o ameteala organizatoriceasca din care elevul sa nu isi mai revina decat cu greu.

Nu putem crede altfel decat ca acest stat european a decis ca poporul roman trebuie sa fie prost. Nu doar prostit, asa cum a fost pana acum, ci prost de-a dreptul. Altfel ne este imposibil sa explicam cum Ministrul Educatiei vorbeste despre “scoala de vis” pe care o vede implinindu-se intr-un viitor luminos, scoala in care se folosesc exclusiv mijloace electronice si in care elevul poarta pe piept o reclama digitala care face publicitate propriului nume.

Este un vis, intr-adevar, in care s-ar putea cheltui cateva miliarde de euro pentru retehnologizarea elevilor si a caietelor lor. Din pacate, statul roman nici macar nu-si pune problema de a imbunatati si constiinta elevilor sai. Daca si-ar pune-o, ar avea ocazia sa o arate oferind conditii de salarizare mai normale bietilor sai angajati, profesorilor. I-ar putea trata omeneste, recompensand “performanta”, pe care atat de mult o trambiteaza, intr-un mod real si uman.Ar putea deci, cu o mica parte din acesti bani care foarte probabil vor fi aruncati pe fereastra, sa pretuiasca si omul, nu doar masina. Cu siguranta insa ca problema inteligentei elevilor romani este pe plan secund in fata “maretelor infaptuiri tehnologice”.

De asemenea, daca si-ar fi dorit ca romanii sa fie un popor inteligent, guvernantii n-ar fi ignorat realitatea ca expunerea la mijloacele tehnologice moderne slabesc nu doar gandirea, dar mai ales trairea, firescul si autenticul trairii omenesti. Dar in spatele acestei “goane dupa tablete” se afla, cel mai probabil, o afacere profitabila pentru clientii guvernantilor nostri, care nu s-au saturat furand de la adulti si chiar pensionari, ci construiesc o “vaca de muls” si din educatia copiilor nostri.

[…]

Scoala se prezinta, asadar, ca un taram pe care se va fauri indobitocirea constiintelor copiilor nostri. Familia se clatina din temelii, dar ea se intemeiaza pe jertfa pe care o putem face noi pentru stabilitatea ei. Iar Biserica este intemeiata pe credinta noastra, aceeasi de la Apostoli si pana azi. Statul va duce cu constiinta oamenilor un razboi din ce in ce mai fatis. Si depinde de noi sa rezistam si chiar sa contracaram aceste idei marsave prin marturisirea cea adevarata care, se pare, incepe sa devina singura noastra arma.

articolul integral la SURSA

Legaturi: