UNIUNEA EUROPEANA ANTI-EUROPA: “Abia acum traim cu pofta nebuna in plin comunism!”/ Sfatul unui laureat Nobel pentru Romania: IESITI DIN UE!/ “Euro-iobagii” GERMANIEI/ Propaganda austeritatii: CEA MAI MARE MISTIFICARE

“Adevarul” a oferit o RESTITUIRE INEDITA a unui interviu-eveniment, extrem de… INCORECT POLITIC

“Conu` Alecu” Paleologu, fostul prieten apropiat al lui STEINHARDT si IPS BARTOLOMEU, exploziv, despre “ABJECTUL” MODEL AMERICAN, catastrofa Uniunea Europeana si fascinatia fata de PROSTIE SI TICALOSIE

– E posibilă întoarcerea unui sistem autoritar?

– Nu văd de ce n-ar fi. E o tentaţie prea mare. Mai mult, s-a dovedit că e uşor să aplici comunismul cu multă tărie. N-ai decât să fii zbierăcios, complet idiot şi canalie. Şi merge perfect!

***

• DCnews: 

Sfatul unui laureat al Premiului Nobel dat României: Ieșiți din UE

Sir James Mirrlees, laureat al Premiului Nobel pentru Economie, a spus că România este într-o încurcărură destul de mare și singura salvare este să iasă din Uniunea Europeană. El a mai spus că “rădăcinile sunt clătinate”, iar măsurile impuse de Germania reflectă dorința de reducere a cheltuielilor fiscale, fără a avea în vedere probleme precum șomajul. 

”Rădăcinile voastre sunt clătinate, iar acestea nu se pot repara, nu poți repara sursa de putere. Aceste condiții impuse de Germania reflectă dorința de reducere a cheltuielilor fiscale ale țărilor și de reducere cât mai mult posibil a șanselor de default, fără să își facă griji de alte probleme, precum șomajul. Oamenii nu văd cu ochi buni rezultatele și văd că acum este mai rău decat era inainte. Ceva trebuie făcut, însă nu acum”, a spus Sir James Mirrlees, potrivit caleaeuropeana.ro.

Laureatul Premiului Nobel pentru Economie vede salvarea într-o măsură radicală: ”Te poți gândi cum să schimbi lucrurile, dar e greu să oferi un sfat, sunteți într-o încurcătură destul de serioasă. Răspunsul radical ar fi ieșirea din UE”.

Sir James Mirrlees a adăugat ”Cred că este soluția care ar reduce  șocul cel mai bine.(…) Așa că acesta este varianta mai bună de ajustare a costului forței de muncă. Se va devaloriza mai mult decât prin tăierile date de Guvern, iar așa nu mai trebuie tăiate salariile pentru funcționarii publici. Așa sunteti și capabili să vă extindeti și să creșteti ocuparea forței de muncă. Dar îmi este greu să mă gandesc la alte soluții cât timp sunteți în “jacheta strâmtă” a sistemului euro”.

Avertisment în SUA: Merkel,cel mai mare pericol pentru euro. Austeritatea duce la default sau la revoluții anti-UE

În timp ce SUA și Japonia au ieșit din recesiune, statele euro se află în cel de-al șaselea trimestru de cădere economică fără oprire. Cei peste 300 de milioane de locuitori ai UE  retrăiesc coșmarul Marii Crize din 1930, în vreme ce autoritățile repetă cu obstinație aceleași greșeli care au prăbușit economia acum 80 de ani, scrie New Yorker. Articolul este devastator pentru politicienii de la Bruxelles și pentru promotoarea austerității, Angela Merkel.

Criza datoriilor suverane a fost o minciună, cea mai mare mistificare din istorie, se arată în articol. Nu cheltuielile din sistemul public au declanșat criza datoriilor suverane, ci faptul că statele euro au preluat la datoria publică datoriile băncilor private. Modelul economic impus de Germania va duce fie la un colaps continental, fie la o serie de revoluții în statele membre, care vor dezintegrea UE. Americanii o acuză pe Merkel de imoralitate, odată ce a transferat săracilor povara salvării bancherilor, dar și de lipsă de viziune. Germania refuză planurile de stimulare economică, solicitând doar austeritate, fără să țină seama că exporturile germane depind de țări mai puțin performante de pe continent. Germanii vor cădea odată cu restul Uniunii, dacă mai continuă politicile de austeritate.

Alianță monstruoasă între bancheri și guvernul german

Austeritatea impusă cetățenilor este cea mai mare greșeală în criză, cred americanii. Autoritățile europene spun că fără austeritate nu poate fi menținut euro. Analiștii ziarului New Yorker avertizează că tocmai austeritatea este cea mai mare amenințare a monedei comune. Dacă recesiunea mai durează, instabilitatea politică va arunca în aer zona euro, cu tot cu fragila sa monedă comună.

Jurnaliștii citează dintr-o recentă carte a lui Mark Blyth, profesor de economie la Universitatea Brown, “Austeritatea: Istoria unei idei periculoase. Rădăcinile acestui curent vin din perioada Iluminismului, scrie Blyth. În cazul Europei anilor 2000, austeritatea este generată de o alianță monstruoasă între finanțiști, guvernatorii băncilor centrale și politicienii germani, care au impus o politică nefastă pentru populație și inefientă pentru rezolvarea crizei.

Criza datoriilor suverane, o minciună

Principala mistificare cu care a fost păcălită populația ține de așa numita criză a datoriilor suverane. În realitate, criza datoriilor a fost generată de sectorul privat, nu de cel public, arată Blyth. În 2007,  datoria publică în Irlanda era de 12% din PIB, în Irlanda și 26%, în Spania. Doar în Grecia și Italia se înregistrau cifre mai mari, dar pe ansamblu, zona euro nu era îndatorată semnificativ.

La debutul crizei imobiliare și apoi al celei financiare, Europa a luat hotărârea să salveze băncile private, preluând datoriile acestora. Dintr-o dată, țările din zona euro au devenit supraîndatorate. În loc să recunoască adevărul,  politicienii europeni au spus că scăparea de sub control a cheltuielilor publice a generat criza.

Blyth consideră această campanie de propagandă  drept cea mai mare mistificare din istorie. O imensă campanie de publictate înșelătoare a determinat populația să creadă că datoriile țărilor sunt generate de sectorul public, nu de greșelile și lăcomia băncilor private, apărate de politicienii europeni.

Pactul de stabilitate, default la nivel continental

Mecanismul euro nu a putut împiedica prăbușirea, însă împiedică revenirea la normal și creșterea. Țările membre nu pot tipări bani, pentru a relansa economia, cum au făcut americanii, nici nu-și pot devaloriza moneda. Așa că nu le rămâne decât să crească prețurile și să reducă salariile, adică să genereze austeritate. Ceea ce  pornește un cerc vicios, din care economiile europene nu pot ieși.

Teoretic, s-ar fi putut rupe acest cer vicios prin reducerea taxelor și creșterea cheltuielilor guvernamentale. Dar ridicolul ”Plan de stabilitate și creștere” împiedică Franța și Italia să acționeze, întrucât au deficit peste 3%. Germania,  care ar avea un excedent bugetar, refuză să își ajute vecinii prin introducerea unui plan de stimulare economică, pe model american.

Sfârșitul acestor politici va fi unul dramatic: fie un default la nivel continental, fie o serie de revoluții în statele membre, care va dezintegra UE.

Merkel și Schäuble greșesc și față de Germania

Principalii vinovați sunt politicienii gremani, în special Angela Merkel și  Wolfgang Schäuble, miniastrul său de finanțe. Încurajați de succesul economiei germane în a crea produse pentru export, ei cer Greciei sau Portugaliei să fie la fel de eficiente, ceea ce este imposibil. Mai mult, este greșit și din perspectiva intereselor germane.  În primul rând, prezența unor economii mai slabe în zona euro, menține un curs acceptabil al monedei comune, permițând Germaniei să facă exporturi, să aibă o industrie competitivă. Dacă Grecia sau Portugalia ar ieși din zona euro, moneda s-ar întări prea mult, iar mărcile germane ar deveni prea scumpe la export.

În al doilea rând, este imposibil ca toate țările europene să aibă excedentul Germaniei. De ce? Fiindcă acest execedent e obținut pe seama exporturilor în celelate țări europene. Dacă toate țările ar încerca să cheltuie mai puțin, ca să aibă excedentul Germaniei, ar rezulta o recesiune globală permanentă!

Austeritatea, o calamitate morală ce putea fi evitată!

Austeritatea nu este doar ineficientă economic, este și imorală, arată Blyth. Costurile sociale sunt uriașe, fiind imoral ca actuala generație de muncitori să plătească pentru salvarea bunăstării actualei generații de bancheri. Mai grav este că s-ar putea să nu existe o generație viitoare. Oricât de grele au fost timpurile în care am copilărit, scrie autorul acestei cărți-manifest, original din Țara Galilor, am avut școală gratis, ajutor alimentar, am primit un acoperiș de-asupra capului.

Promotorii austerității vor ca astfel de beneficii sociale să dispară, fiindcă nu mai au reperele morale care au ghidat societatea europeană până acum.  Astfel, acceptă o calamitate morală care ar fi putut fi evitată. E ușor, fiincă de plătit pentru greșelile lor plătesc ceilalți.

• Mircea Platon: O enigmă şi un miracol istoric: “hărnicia germană”

[…] Abia eliberaţi de „prietenia” poporului sovietic, am fost sufocaţi de „piaţa liberă” a poporului american. Nu demult, un reputat istoric american de origine română ne încuraja să perseverăm pe drumul deschis de americani spunându-ne că, deşi suntem o ţară lipsită de „istoria” şi „trecutul” nobile ale SUA, poate vom ajunge să avem şi noi „o soartă demnă de admirat”. De vreme ce o admir ca profesionistă, dincolo de arena publicisticii de opinie, am întrebat-o pe doamna profesoară dacă nu cumva, renunţând la standardele meseriei, demonetizează trecutul românilor şi îl supralicitează pe cel al americanilor, dacă nu cumva ne mistifică pe noi mitizându-i pe ei. Nu am obţinut nici un răspuns. În schimb, doamna profesoară pare a-şi fi întrerupt apariţiile publicistice în România. 

Dispariţia domniei-sale are probabil de a face cu „proverbiala” lipsă de tenacitate sau cu „neseriozitatea” – nu-i aşa?! – românească. Conform acestor clişee, românul nu stăruie în nimic. Nu aşa stau lucrurile cu nemţii însă, popor „harnic” prin definiţie. Spre deosebire de români, deci, nemţii vor minţi tenace chiar şi atunci când sunt prinşi cu mâţa în sac. Din această perspectivă, celebrul îndemn al lui Goebbels de a minţi, minţi, minţi, pentru că până la urmă tot rămâne ceva, poate fi înţeles ca un exemplu de robacitate mincinoasă germană.

Cel puţin aşa ar trebui să se vadă lucrurile din perspectiva unui anumit public din România, public care uneşte reprezentanţii elitei cu cei ai poporului în cultul clişeelor şi banalităţilor cu ifose. E singurul lucru care aduce laolaltă aceste două categorii sociale. Un adevărat liant social. În ochii acestui public, toate sunt relative – mai ales adevărul – dar două lucruri sunt clare: că românii sunt leneşi şi că deci trebuie pus biciul pe ei; şi că nemţii sunt harnici şi că deci n-ar fi rău să pună biciul pe noi.

Lenea românilor, grecilor, italienilor, spaniolilor, francezilor şi a altor popoare neserioase şi naţii eşuate nu poate fi rezolvată decât cu lovituri de euro-cravaşă germană aplicată auster-tenace pe spinările euro-iobagilor.

Numesc „euro-iobagi” pe toţi cei pe spinarea cărora s-a umplut vistieria germană, naţiile ale căror economii sunt handicapate de înhămarea la moneda euro şi la relaţiile comerciale deficitare cu Germania. Din punctul de vedere al economiştilor, finanţiştilor, oamenilor politici din afara UE (precum cei din Japonia), analiştilor economici şi politicineînregimentaţi sub stindardul GEUrmaniei, situaţia a clară, şi nu de ieri de azi, ci de la începutul crizei: economia zonei euro a fost plănuită şi dirijată în folosul Germaniei, care şi-a finanţat creşterea economică pe baza scăderii competitivităţii celorlalte ţări din euro-zonă şi a exporului de inflaţie. […]

Punând cap la cap toate aceste lucruri, din anii 50 şi până astăzi, nu ne rămâne decât să tragem concluzia că statul lor puternic le-a creat lor „piaţa liberă” care să le asigure răsplata performanţei pe spinarea altora. Statul nostru slab, mai ales din ultimii 23 de ani, ne-a creat, în numele pieţei libere pentru alţii, un haos cultural, economic şi instituţional care ne-a închis accesul până şi la propria noastră ţară. Din Germania pleacă doar capitaluri. Din România pleacă oameni. Elitele noastre politico-intelectuale, prea leneşe, prea inculte şi prea mercenare pentru a fi în stare să negocieze cu statele puternice ale altora, se mulţumesc să cânte în struna superiorităţii altor „rase”. E o superioritate care nu îi obligă la nimic. Şi care îi scuteşte de orice responsabilitate faţă de noi. 

O dovadă în plus a impotenţei morale, intelectuale şi funcţionale a elitelor noastre ne e oferită de faptul că întreg acest cadru politic al „miracolului” economic german a fost creat de elitele germane pe baza ideii că, altminteri, „vin ruşii”. În anii 30, Hitler ameninţa Europa că vin ruşii. Şi i-a mers: Vestul a închis ochii şi a pus umărul la multe din potlogăriile Cancelarului cu cearcăne şi mustăcioară ridicolă. În timpul Războiului Rece, Adenauer ştia că americanii sunt speriaţi că „vin ruşii”. Şi a negociat refacerea Germaniei pe baza acestei panici: ca şi în anii 30, o Germanie puternică era considerată singura stavilă în calea „năvălitorilor” de la Est.

Doar elitele noastre nu sunt în stare să foloseasca teama de ruşi pentru a negocia şi pune în aplicare nişte politici mai favorabile României. În loc să îi strige Angelei Merkel că „vin ruşii” ori de câte ori pune beţe în roate României, conducătorii noştri ne ameninţă pe noi că „vin ruşii” ori de câte ori îi prindem la furat.

***

• Adevarul/ Ciprian Chirvasiu: INTERVIU Partea I. Alexandru Paleologu: „Uniunea Europeană este anti-Europa însăşi!”

Cu sănătatea şubrezită, dar bucuros, elegant, amuzat, sclipitor ca de obicei şi radiind dezinvoltură, Maestrul Alexandru Paleologu a acceptat să purtăm prima parte a acestei discuţii, în prezenţa discipolului său Aurelian Titu Dumitrescu şi a fotoreporterului Constantin Ciocan, în toamna anului 2004. Fragmentul de interviu a apărut imediat, dar parţial, în revista „Eurolider”.

Cea de-a doua parte a convorbirii s-a purtat în Ajunul de Crăciun al aceluiaşi an şi în aceeaşi companie. Este ultimul interviu amplu acordat unei publicaţii, înainte de dispariţia sa pământească, în toamna anului următor. Varianta integrală a textului a apărut între coperte în anul 2006. Îl vom relua pe acest blog găzduit de site-ul ziarului „Adevărul”, în patru episoade succesive. […]

“Inteligenţa apare ca monstruoasă tocmai monştrilor care trăiesc şi care domină societatea”

Putem începe? Da, am început deja. Domnule Alexandru Paleologu, până la dumneavoastră nu am întâlnit un înţelept plin de farmec. E greu să fie omul, în acelaşi timp, şi înţelept, şi fermecător?

Nu ştiu cum e aia, fiindcă nu ştiu nici dacă sunt una, nici dacă sunt alta. Nu că n-aş fi în stare să mă laud. Spuneam adineauri: avem dreptate să ne lăudăm când avem dreptate, dar nu când nu avem. Nu că nu sunt eu sigur că sunt deştept sau înţelept. Mai degrabă înclin să cred că da. Am fost învăţat să fiu frumos. Ei, asta poate să fie o eroare. Depinde: e frumos sau urât după felul cum o formulezi. Sunt unii care se laudă cu graţie, cu talent, îţi place să-i auzi lăudându-se. Sunt alţii care se autocritică, aşa, cu răutate, cu violenţă, cu pocitanie, şi e o porcărie să-i auzi. Chiar dacă, în concluzie, eşti de acord cu ei despre ei înşişi. Însă problema asta cu înţeleptul şi farmecul nu ştiu dacă se poate generaliza. Eu cred în farmecul omenesc, cred că există foarte mult farmec pe lume. În unele societăţi, nu în toate. Ţin minte foarte bine, eram un om în toată firea, aproape spre bătrâneţe: în România, de pildă, în plin regim comunist, dădeai de câte unul cu care puteai să stai de vorbă într-un mod inteligent, care avea competenţă, şi politeţe, şi spirit. Nu arăta prea pe faţă, fiindcă era periculos a dovedi că eşti deştept. Dar nici nu o ascundea faţă de omul pe care îl bănuia că e ca el. Ori, actualmente, nimeni nu mai bănuieşte că cineva poate fi deştept, fiindcă e prea sinistră bănuiala. Ura faţă de inteligenţă stârneşte suspiciuni şi este atât de mare încât simpla reprezentare a ideii acesteia arată un monstru care ţine un cuţit între dinţi. 

În mod popular, reprezentarea inteligenţei este cea a monstrului. Am ajuns epoca în care inteligenţa apare ca monstruoasă tocmai monştrilor care trăiesc şi care domină societatea. De pildă, n-am mai auzit de nici un om simpatic, agreabil, spiritual,  capabil să spună limpede, amuzant şi frumos ceva real. N-am auzit  pe cineva făcând aşa ceva. Am auzit doar că se spun vorbe umflate. Se laudă aşa-zisul său curaj, care nu există, aşa-zisa iubire de adevăr, care nu există (categoric, iubirea de adevăr este o vorbă absolut goală). Nimeni nu iubesşte adevărul, dar nimeni! Nici noi nu-l iubim şi rău facem. Ni se pare că e periculos să se afle adevărul despre noi. N-ar trebui să fie periculos, dar este. Toate aceste lucruri arată o viciere profundă şi gravă a comportamentului social. Mai întâi, e fără leac. Păi, uitaţi-vă prin istoria lumii! La cum s-au îndobitocit nişte mari naţiuni ale Europei. Ce a fost Franţa până la Revoluţie? O acumulare de inteligenţă, de generozitate, de curaj, de frumuseţe şi de spirit. Iar cei care au provocat Revoluţia erau, asta-i culmea culmilor!, cei mai spirituali, cei mai vrednici şi cei mai omenoşi. Ei au pregătit Revoluţia tocmai din cauza asta! Dar cei care au adoptat Revoluţia, din ticăloşenie şi din tâmpenie au adoptat-o! Continuă şi acum, tot din cauza asta.

“Modelul american e unul abject, antipatic şi grosolan”

Ce şanse mai avem? Omenirea evoluează, în mod clar, către – să-i spunem aşa – aristofobie. Se detestă ceea ce este nobil, ceea ce este inteligent, ceea ce este frumos. Se place numai ceea ce este tâmpit, grotesc şi abject. Asta place! Ah, ce place: un om tare, un o serios, se zice! Adică un cretin ticălos şi setos de putere. Pentru că setea de putere e cea mai uşor de  împlinit. Setea de băutură, de beţie, nu totdeauna poţi s-o împlineşti. Nu ai mereu atâţia bani să bei atâta vin, sau atâta vodcă, sau atâta whisky cât ai poftă. În materie de putere, câtă vrei atâta capeţi. Nelimitat! Îţi poţi bate joc de omenire în mod nelimitat. Cum se şi petrece în ziua de azi. Repet, nu numai la noi. Noi admirăm câteva ţări mari, le zicem mari în  raport cu noi: au o putere economică destul de mare, au impus anumite modele sau cel puţin au căpătat faima asta. Dar uitaţi-vă, de pildă, la modelul american. Uitaţi-vă atenţi la ce este acesta! Nu la americanul adevărat. Nu încetez a repeta că cel mai mare om de stat al epocii noastre a fost Ronald Reagen. Dispreţuit în ţara lui, în multe altele – între care şi la noi – fiindcă era un om de o cultură relativ mijlocie, nu prea harnic. Spunea foarte bine fiu-meu într-un articol: avea două trăsături aristocratice – incultura şi lenea. Ei bine, avem modelul american. De ce? Pentru că în America nu mai există elite americane. De fapt, ele există dar nu mai contează. Elita e formată din cei învinşi în Războiul de Secesiune, sudiştii. Proprietarii de sclavi. Poţi fi proprietar de sclavi, dar să te porţi omeneşte, după cum poate constata oricine cunoaşte detul de bine marea literatură americană. Există o mare cultură, multă inteligenţă, imens talent în lumea americană.

Dar modelul american e unul tâmpit, abject, antipatic şi grosolan. Şi e preluat de toţi. Acum câţiva ani, când s-a bombardat Kosovo – o porcărie fără margini! – şi a venit madama aia, cum o cheamă?, Madeleine Albright, o stupidă, să ne înveţe, atunci s-a putut vedea ce e asta. Un prieten îmi spunea: ”Trebuie să-i salutăm pe americani, că sunt cei mai tari!”. Pe de o parte, nu sunt cei mai tari. Şi-au dorit asta după aceea, când nu erau. Când au văzut că sunt vulnerabili pe teritoriul lor şi s-a ruinat definitiv mitul “American way of life”. Şi nu se mai  poate repara. Apoi, în Irak, au lăsat să se distrugă, e adevărat de către nişte derbedei de-acolo, muzeul poate cel mai important din istoria omenirii. Mie mi-e antipatic muzeul ăla pentru că am o antipatie pentru lumea arcadiană, asirobabiloniană şi am simpatie doar pentru lumea creştină, europeană, asta e lumea omenească! Dar, totuşi, era de mare preţ acel muzeu. A fost lăsat să fie furat, să intre în posesiune privată şi în incompetentă aproape toată istoriografia de-acolo. Aşa scria în presă, n-am verificat. Deci o altă binefacere americană : aducerea democraţiei unde nu are ce căuta.

“Sunt întunecate luminile modernităţii!”

Altă prejudecată, alt cuvânt: democraţie. Dom’le, e democraţie, e democratic sau nu e democratic! Democraţia poate să fie bună sau rea, vorba aceea, după cum se face. Democraţia e mai puţin bună în principiu pentru că pleacă de la ideea numărului de voturi. Cum poate numărul de voturi decide ce e bine? Nu decide niciodată ce e bine ci ceea ce e statistic. Ei bine, acest amic al meu îmi sugera să ţin cu americanii fiindcă sunt cei mai tari. Unde sunt tari? Au luat bătaie în Irak numărul unu! Acuma fug de frică. Dar au şi îndrăzneala fricosului prost: provoacă şi mai tare.  Prostul care nu are nici un fel de ingeniozitate, nici îndrăzneală, pozează cu prostia lui şi pare tare. Nu e tare, e tâmpit. Dar nu e vorba doar de americani. Uitaţi-vă ce se întâmplă cu Franţa. În principal, eu am o formaţie franceză. Şi, în primul rând, o neascunsă admiraţie pentru marea reuşită europeană care este Franţa. Şi Europa, nu numai Franţa. Când zic Europa, zic creştinătatea. Fiindcă bine spunea De Gaulle :”Europa ţine de la Atlantic până la Urali”. Nu-i altfel! Europa e până Urali. Central europenii sunt nişte proşti. Millan Kundera, de pildă. Un scriitor remarcabil. Dar dintr-o ciudă, poate explicabilă, zice că Europa are ca linie de est arcul carpatic sau graniţa convenţională cu Bielorusia. Păi, de unde Bielorusia? Europa ţine până la Urali! Asta ce poate fi? Dar noi refuzăm modelul rusesc, ca fiind bolşevic. L-am putea refuza atunci şi pe cel francez, ca fiind iacobin! Fiindcă ăştia strică şi trecutul! Toţi revoluţionarii ăştia imbecili deteriorează şi deformează trecutul. Îl fac după modelul lor imbecil, şi ticălos, şi incult. Asta le place lor. Or, remarcaţi ce superbă este Franţa cu toate catedralele ei din timpul Evului Mediu! Evul Mediu, epoca cea mai glorioasă a Europei. Numai proştii vorbesc despre “întunecatul Ev Mediu”. Auzi, “întunecat”. Păi, întunecat eşti tu, idiotule, care zici asta! Din păcate, acest “întunecat Ev Mediu” nu mai există.

Sunt întunecate luminile modernităţii! Întunecata modernitate! Chiar întunecată şi tâmpită! În secolul al XIX-lea, francezii au avut nostalgia instaurării unei ordini normale. Şi încercarea cu bourbonii, apoi cu orleansii, apoi cu Napoleon al III-lea, apoi, după ce a fost înfrântă de nemţi, cu majorităţi electorale zdrobitor de mari în favoarea dreptei. Numai că dreapta n-a fost în stare să instaureze monarhia din cauza tâmpeniei ei! Pentru că oamenii ăştia de dreapta, din nefericire, nu sunt deştepţi! Ei voiau steagul alb. Dom’le, nu se mai putea asta. După ce Napoleon umpluse Europa cu steagul tricolor francez, nu puteai să renunţi la el. A veni cu steagul alb şi cu crinul francez era o sfidare prostească. Dar toţi reacţionarii, care erau mai puţin deştepţi decât aş fi vrut eu să-i văd, voiau steagul alb. Acesta nu s-a mai pus, după gloria tricolorului. De-acuma nu mai există Franţa. Pentru că nu se poate spune că există o ţară în care, în secolul XX – simplific şi rezum – a avut doar doi oameni mari: Valery şi Marlaux. E cam puţin şi nu de talie suficientă cum a fost odinioară: o sumă imensă de genialităţi, de spirit, de splendoare, secol după secol în cultura franceză. Pe de altă parte, nu a răsărit nimic în ţara noastră. Eu am apucat, declar asta sus şi tare, pot s-o şi zbier, sunt în stare să şi sparg pahare pe tema asta, să arunc pe fereastră obiecte: am văzut în România oameni extraordinar de inteligenţi, de subţiri, de fini, de admirabili şi de civilizaţi. Ei bine, acum nu doar că dispar, da nu sunt iubiţi! Remarcaţi cât de tare este detestată inteligenţa! Am auzit de mii de ori expresia: “E periculos de inteligent”. Cum să fie periculos? Numai prostia este periculoasă. Dar de ea nu se teme nimenea. În fiecare zi, se poate vedea pericolul imens pe care-l degajă prostia şi incultura. Însă nouă ni se par omenoase, generoase, frumoase, agreabile, mai cu seamă când te simţi ca şi acasă în prostie şi în incultură. Eu am făcut un copil destul de târziu, la 54 de ani. Credeam că n-o reuşesc să-l mai am. Aş fi trăit degeaba. Dar, de când l-am avut, mi s-a iscat altă groază: ştiu precis în ce lume stupidă şi grosolană va trăi. Nu poate fi dubiu: o lume abjectă şi cretină în ultima expresie. N-am nici un fel de optimism în ceea ce priveşte şansele inteligenţei pentru viitorul apropiat. Despre cel îndepărtat, ce să mai vorbim? Suntem înconjuraţi de o degenerescenţă dusă până la animalitatea cea mai crasă.

“Vom avea o lume stupidă şi ticăloasă”

– Lumea se schimbă fundamental.

În tâmpit se schimbă, nu în altceva!

– Se şterg graniţele, se vorbeşte despre “statul mondial”.

O dobitocie asta cu “statul mondial”. Statul este o creaţie juridică, necesară pentru organizarea unei societăţi care are elemente comune: limbă, istorie. Dar nu acesta este idealul. Actualmente, a apărut o chestie care ar fi trebuit să-mi placă: ideea de Uniune Europeană. Suntem invitaţi, cu destule reticenţe, să aderăm şi noi. Cum să aderăm la ceea ce suntem? Ce să schimbi, când ai fost în istorie pe un anumit loc al planetei? Eşti european pentru că te-ai născut în Europa! Nu poţi fi altceva! Alţi imbecili de la noi şi din alte părţi cred că european e numai elveţianul. Modelul elveţian. Care model elveţian? Ce geniu au elveţienii? Să nu fim balcanici?  Să nu-i mai avem drept modele nici pe Socrate, nici pe Platon, nici pe Aristotel, nici geometria euclidiană, nici sistemul social grec? Socrate, Platon şi Aristotel erau eminamente balcanici! Nu ne mai place, domnule! Vom avea ceea ce ne place: o lume stupidă şi evident ticăloasă. Nu am reuşesc să găsesc nici o consolare în ideea că n-o să fie aşa. Ba o să fie, n-are cum altfel. Grav este că se iau modele stupide.

Uniunea Europeană cu care ne mândrim astăzi a dat un test formidabil: iată, acele declaraţii moderate, normale şi de bun simţ ale lui Buttiglione au stârnit o revoltă grozavă în rândul unor oameni cu mutre normale. Dar care nu mai voiau să fie normali, că nu mai era la modă. Au început să mănânce c… în mod zgomotos, la Uniunea Europeană. Păi ce să aştepţi de la aşa ceva? Cum să fiu pe de o parte cetăţean al unei ţări, apoi al unui continent? Există un parlament european şi unul naţional. Ce să faci cu două parlamente? Şi ăsta, unul, e de prisos. Vorbesc ca parlamentar. Eu ştiu ce era parlamentul pe vremuri, mai puţin acum: ocazie pentru oamenii de talent ţină cuvântări memorabile şi ocazie pentru a vota prosteşte lucruri stupide. Altceva nimic. Uniunea Europenă este o catastrofă. Pare a fi un element ponderator contra influenţei excesive a americanilor. Dar ce, a fost inventată de europeni? Nu, domnule, tot de americani! Uniunea Europenă este anti-Europa însăşi! N-avem ce face. Probabil că n-avem încotro, că ni se pune sula-n coaste ca să fim şi în Uniunea Europeană. Nu era suficientă Europa, trebuia şi o Uniune Europeană! Uniune cu cine? Uniunea asta este negarea unei vizuni globaliste. Dacă trebuie să ne unim, înseamnă că suntem diferiţi. Şi atunci Europa nu poate fi un lucru reductibil la o arhitectură. Dar se dă, o dată în plus, prilejul de a se ţine discursuri stupide. Că, de la Churchil încoace, nu s-au mai ţinut discursuri deştepte.  Nu ştiu ce anume ar putea să ne dea o oarecare indiferenţă necesară. Dar eu nu reuşesc să fiu indiferent. Nici un om care este cât de cât atent nu poate reuşi asta.

Vrem nu vrem, o să ajungem tot acolo. Dar cultura română contemporană are valori suficient de viabile ca să semnifice în noul spaţiu? Sunt Caragiale şi Eminescu suficient de europeni?

Colosal de europeni! Nimeni nu e mai european ca ei! Dar românii îl detestă pe Caragiale, zicând că el ne-a făcut să fim neserioşi. Cum să afirmi aşa ceva?! El, cel care a râs de caraghioşi?! Problema noastră e că nu mai ştim să râdem. Ni se pare că râsul ar fi o atitudine necuvincioasă, ireverenţioasă, nerespectuoasă faţă de valori. Să nu râzi! Să nu se mai râdă! O atitudine care vine din comunism. Atunci, dacă râdeai, te dădeai de gol că nu eşti tâmpit. Era foarte periculos.

INTERVIU Partea a II-a. Alexandru Paleologu: „Uniunea Europeană este anti-Europa însăşi!”

În acest episod, Maestrul Alexandru Paleologu vorbeşte despre cultură şi culturnici, despre proştii care s-au îmbogăţit peste noapte, despre democraţie, despre metehnele poporului român, despre diferenţa fundamentală dintre muncă şi lucru, apoi atrage atenţia: „Comunismul se poate întoarce!”

“Suntem inculţi, dar avem o mare cultură”

– În România, cine face cultura? Talentele autentice, aşa zisele “grupuri de prestigiu”, care generează centre de putere, sau doar culturnicii care-i gestionează sărăcia?

 – În nici un caz culturnicii, care sunt nişte parazitari. Ei vorbesc despre cultură, dar nu ştiu ce-i aia. Trag doar foloase din cultură, au salarii pe baza asta. Iar ceilalţi, care vorbesc despre cultură şi se cred culţi, pot să fie justificaţi sau nu. Căci nu orice prestigiu este justificat. Unele pot fi. Cum se face deosebirea dintre ele? Aici e o mare ceartă şi nu se ajunge niciodată la înţelegere. Mai ales că fiecare are şi excese. Uneori ne ambalăm şi exagerăm. Însă noi avem o mare cultură. Suntem inculţi, dar o mare cultură avem! Suntem inculţi acum, dar n-am fost totdeauna. Cultura se poate discerne în anumite situaţii din viaţa cotidiană. În felul cum reacţionezi într-o anumită împrejurare, în felul cum te porţi într-o circumstanţă. În felul de a fi civilizat stă semnul că ai cultură. Poate că nu una foarte evidentă şi foarte discursivă. Dar o ai sigur dacă ştii să respecţi cuviinţa, spiritul, graţia, frumuseţea. Dar noi mai iubim cumva frumuseţea? Astăzi s-ar putea să mai fie vreo câteva sute de inşi în stare de asta. Nu-i mult! Nu-i destul!

– De ce nu se poate trăi din performanţă culturală în ţara asta? Cine îi împinge pe românii profunzi peste graniţă? Ce s-ar fi făcut Eliade, Cioran, Ionesco, Brâncuşi fără marile biblioteci ale lumii, fără emulaţia culturală a Occidentului? Strălucim numai în exil, domnule Paleologu?

– Aici e o chestie: destinul individual nu este obligatoriu legat de un anumit loc. Un om poate să ajungă ilustru în cu totul altă societate şi în alt mediu decât cel naţional. Orice om inteligent şi glorios merită să fie glorios fiindcă  este inteligent. Dar în materia asta nu cred că e bine să optăm pentru o anumită formulă pentru că riscăm să devenim exclusivişti. E o nenorocire faptul că azi, la noi în ţară, nu ştiu dacă poţi să-i aduni pe toţi inteligenţii într-o încăpere ca asta. Poate mai mare, dar nu cu mult. Evident, n-au dispărut oamenii inteligenţi, nici cei cultivaţi, nici cei cuvincioşi. N-au dispărut. Dovadă că ne vedem între noi. Dar ei nu mai contează. Nimeni nu le acordă nici cea mai mică atenţie, nici cel mai mic respect, nici o preţuire. Azi, la noi, cu anumite excepţii, te uiţi cum oamenii care prezintă interes, despre care se pomeneşte mereu, au o dublă calitate indisociabilă: sunt şi cretini şi miliardari. A fi miliardar fără a fi cretin nu spune nimic. A fi cretin fară a fi miliardar, nici atât. Dar cretinul miliardar are un prestigiu formidabil. Nota bene: nu toţi care sunt consideraţi cretini sunt chiar cretini. De pildă, am avut o reacţie, manifestată în presă, împotriva domnului Gigi Becali. Îl văzusem la televizor vorbind foarte violent cu un jurnalist. Mi s-a părut revoltător şi i-am spus-o. Apoi, mi-a dat el un telefon. N-am reuşit să ne întâlnim, aşa e viaţa. Dar am fost nevoit să constat ce-i cu omul ăsta. E un om poate naiv, dar în orice caz un suflet curat. Ceea ce nu-i puţin lucru: e un lucru stimabil să ai sufletul curat. Chiar mă gândeam să votez cu el. Totuşi nu se va întâmpla, fiindcă şi chestiunea votului e legată de fel de fel de relaţii, de obligaţii, de reprezentări… Dar mărturisesc că aş vota cu el. Întâi că e foarte bine îmbrăcat. Asta nu trebuie dispreţuit, după cum o fac foarte mulţi proşti. A învăţat în Italia cum să asorteze cravata cu costumul, care trebuie să aibă manşetele bine croite. Le poartă şi cu eleganţă! Nu-l fac pe Gigi Becali unul din exponenţii a ceea ce se preferă. Când spun despre cretini şi miliardari mă refer la miliardarii sincer cretini. Cândva aveam o idee: omul deştept se îmbogăţeşte. Da’ de unde! Prostul se îmbogăţeşte şi numai la asta se gândeşte. Deşteptul are lucruri mult mai interesante în cap, alte conversaţii, alte bancuri, alte combinaţii productive. Nu se îmbogăţesc decât proştii. Sigur că se întâmplă ca unii să se îmbogăţească pentru că au un talent special pentru afaceri, o intuiţie mai exactă. Nu o etică, nici o filosofie a avuţiei. Ci o estetică a avuţiei. Ăştia sunt oamenii bogaţi şi inteligenţi. Unii dintre ei. Nu toţi au această calitate. Dar pe cei inteligenţi nu-i prea vezi mereu în actualitate. Nu pot fi omişi, dar nici nu sunt foarte agreaţi.  Românul admiră bogăţia, dar nu pe bogatul inteligent. Bogăţia se admiră pentru prostia ei, nu pentru inteligenţa ei. Am remarcat că prostia place, are simpatizanţi, are partizani. Prostia este un lucru unanim apreciat şi aducător de glorie. Eu nu sunt unul dintre aceia care contribuie la sporirea acestor glorii.

– Există o carismă bolnavă a prostiei.

– Categoric.

“Vom avea dreptul la ceva, dacă ni-l vom impune”

– Când credeţi că se va desprinde cultura română de visteria statului? Oare creatorii or să aibă vreodată dreptul la tihnă, la o viaţă decentă? Vor putea să se exprime fără să facă mereu compromisuri? În “Jurnalul de la Păltiniş“, se relatează cum Noica s-a dus la prim secretara de Timiş şi a rugat-o, plângând, să încerce să investească în cultură, nu în fotbal. Pentru că valorile culturale sunt cele care rămân şi ne reprezintă cu adevărat.

– Noica a făcut cum făcea de obicei. Era un mare gânditor, un mare filosof, un om fermecător. Ştiu precis, fiindcă am fost foarte apropiat de el. Dar uneori avea nişte excese copilăreşti absolut indiscutabile. Să te duci plângând la o secretară de partid!! De ce plângând? De ce nu răstindu-te? Apoi, noi vom avea vreodată dreptul la ceva? Îl vom avea dacă ni-l vom declara şi ni-l vom impune! Dacă nu, nu!

 – Credeţi că va reuşi cultura română să-şi producă propriile resurse? De ce nu e sprijinită nici acum de banul privat? Există soluţii politice care să-i dea o gură de oxigen?

– Ceea ce este politic este suficient de viciat din insuficientă cultură. În ţara noastră, au fost câţiva oameni politici care erau şi oameni de cultură. Secolul trecut, au fost cu duiumul! Astăzi cred că mai există, dar nu îi mai vedem. Dacă ne-am întâlni unul cu altul, ne-am putea da seama că suntem oameni cultivaţi şi deştepţi.

“Abia acum trăim cu poftă nebună în comunism”

– Cât de liberi putem să fim într-un sistem democratic?

– Într-un sistem democratic nu putem fi liberi. Acum câţiva ani, mi-aduc aminte, citeam un articol al unui om pe care eu îl preţuiesc foarte mult. Avea titlul “ Mai presus de orice, democraţia”. Am întrebat-o pe o doamnă din conducerea revistei de ce titlul ăsta. Nu e mai presus de orice! Mai presus de orice e inteligenţa. “ A, zice, deci sunteţi antidemocratic fiincă sunteţi aristocrat!”. Da, îi spun, dar, dacă citiţi istoria, veţi vedea că cei mai nebuni oameni au fost aristocraţii care au impus democraţia în lume. Au impus-o cu o patimă dementă. Secolul trecut a fost o epocă în care s-a impus o bună democraţie. Funcţională. Totuşi cuvântul “democraţie” era un fel de abureală mentală. Democraţia se bazează pe o idee: câte voturi ai. Dacă ai mai multe voturi decât altul, poţi să susţii o dobitocie. N-am avut niciodată stimă pentru omul care are multe voturi. Ci doar pentru cel care are idei bune. Dar fără voturi multe, ideile bune rămân de pripas. O lume în care deciziile se iau pe bază de numărărtoare de voturi, şi aia imperfectă, nu ştiu la ce duce ori la ce serveşte.

 – Oare nu am rămas de pe vremea comunismului cu deprinderea de a fi liberi în interiorul unei norme, care ne dă şi senzaţia că suntem protejaţi? N-am rămas cu “complexul tătucului” sau cu cel al “fratelui mai mare”?

– S-ar putea. În aparenţă, n-ar fi obligatoriu ca lucrurile să stea astfel. Dar, la 14 ani după aşa numita revoluţie, eu constat că abia acum trăim de bunăvoie şi cu plăcere, cu poftă nebună, în plin comunism! Atunci ne mai iritam, ne mai agasa ceea ce vedeam, aveam nişte reacţii destul de inteligente, chiar dacă inoperante. Dar acum asta ne place! Fără nici un fel de tătuc! Avem, ce-i drept, şi nostalgia tătucului: facem tătuci din te miri cine. Oricine e capabil să devină tătuc.

Poate fi votat ca tătuc cu un mare număr de voturi. Dar câţi votează pe tătucul ăsta şi câţi pe celălalt? Se pot încurca socotelile! Acum trăim cu voluptate, cu decizie, cu voinţă fermă în plin comunism! Acum suntem cu adevărat comunişti. D-aia suntem şi aşa tâmpiţi!

“Poate că noua generaţie va aduce o viaţă mai puţin idioată”

– Din istoria noastră am căpătat toate metehnele: şmecheria, lenea, distracţia fără bucurie, cultul basileului şi, mai ales, predispoziţia lăuntrică să ratăm lucrurile mari. Trăim la ciupeală, ne descurcăm doar printre nimicuri. Nu avem idealuri şi, de obicei, negociem în genunchi. Cum vom scăpa de anatemele acestea, domnule Paleologu?

– Nu scăpăm. Azi nu mai avem nici o şansă de scăpare. Dacă însă, nu este exclus!, momentul de stupiditate îngrozitoare pe care îl trăim acum la nivel planetar nu este decât o manie, o boală, o marotă a unei generaţii ( s-ar putea ca generaţiile viitoare să nu mai gândească la fel!). Ar fi o speranţă şi s-ar putea să scăpăm de prostia asta care ne ameninţă la fiecare colţ de drum. Dar e greu de prevăzut. Eu, personal, recunosc un lucru: statistic nu ştiu în ce măsură mă pot încânta cu impresiile mele, dar cunosc mulţi oameni foarte tineri, care erau prea tineri în timpul comunismului, ca să fi fost influenţaţi de acesta într-un fel sau altul, oameni tineri care gândesc bine, care sunt deştepţi, sunt informaţi, au citit, au aflat. Probabil, cu vremea, fiind mai realişti, se vor mai da pe brazdă, vor mai renunţa la principii. Dar de tâmpit nu cred că se vor tâmpi. Speranţa mea e că această generaţie poate să aducă un aer mai respirabil şi o viaţă mai puţin idioată. Acum îmi dau seama ce enorm înseamnă asta: mai puţin idioată! Când afirmăm că ducem o viaţă idioată, spunem o banalitate, nu un lucru excesiv. Viaţa noastră e idioată, clar! Ei, mai puţin idioată e formidabil!

– Mulţi ne arată cu degetul şi spun că suntem necivilizaţi. România e socotită o ţară de risc.

– Aia sunt nişte barbari!

 – Spun că se simt în nesiguranţă aici.

– Ne trimit  comisari europeni sau cum le zice. Vin pe-aici, au nişte mutre bizare toţi. Unul are o mutră pogorâtă din filmele de groază, domnule : Verheugen. Aşa numita baroneasă Emma Nicholson m-a enervat la început. După aceea, am fost mai atent şi am constatat că e o femeie nu lipsită de bun simţ,  nu lipsită de anumite modele acceptabile şi nu atât de răuvoitoare. Dar nu pricep de ce trebuie să facem mereu uniuni: uniunea forţelor de dreapta, uniunea forţelor prostiei, uniunea boilor, uniunea deştepţilor, prea multe uniuni, domnule! Nu cred că astfel se pot păstra caracterele formative. Cred că trăim într-o epocă în care nu se poate greşi nici măcar o singură sugestie valabilă pentru o societate normală! Oamenii au prea multe idei. Foarte simple şi foarte puternic intrate în cap. Dacă sunt simple, ideile intră foarte uşor în cap şi tot aşa ies de acolo. Cel mai subtile, mai complexe şi mai nuanţate nici nu intră, nici nu ies.

“Noi am mâncat toate rahaturile din lume!”

– Spuneaţi că paradoxul Uniunii Europene constă tocmai în faptul că demonstrează că suntem diferiţi…

 – În copilăria şi în adolescenţa mea am apucat o altă aberaţie dar mai puţin dementă: aşa numita Ligă a Naţiunilor. Ocazie ca Titulescu să ţină discursuri strălucite; era un foarte bun vorbitor de limbă franceză. Dar liga Naţiunilor a devenit un lucru ridicol întreţinut cu o imensă cheltuială zadarnică. Dar ce, se mai compară?! Păi, Liga Naţiunilor nu-i decât o copilărie faţă de Uniunea Europeană!! Care nu-i nici uniune, nici europeană. Ce înseamnă european? Un cetăţean care s-a născut, trăieşte în Europa şi aparţine unei naţii europene. Sunt în aceste naţii şi oameni care au dobândit cetăţenia respectivă,  fără să fie originar europeni. Dar s-au format după nişte exemple europene. A apărut şi cuvântul “european”, care a fost încărcat de fel de fel de semnificaţii pe care nu le are. Uniunea Europeană. Ce-i aia? Nu se poate afla ce este Uniunea Europeană! Poate fi ceva foarte bun, câteodată, dacă urmează anumite sensuri care au o înţelegere posibilă. Dar azi cine mai poate înţelege ce e aceea Europa? Azi, când s-a degradat orice tradiţie europeană!

– Se devine european?

– Se poate deveni, dar nu fiindcă îţi propui şi nu aşa repede. Iar, ca să devii european, mai întâi trebuie să existe Europa. Acuma nu există. O Europă care are o Constituţie fără trimitere la creştinism nu există. Timp de secole, când într-adevăr a avut prestanţă, influenţă şi putere asupra planetei, Europa era creştinătate. Şi era bipolară. Nu apăruseră nici protestanţii, nici neoprotestanţii – oameni oneşti şi ingenioşi în a găsi argumente teologico-politice, fără o exigenţă într-adevăr reală în constituirea unui ideal uman. Care sunt acum europenii, nu se mai ştie chiar deloc.  Noi însă am mâncat toate rahaturile din lume, ne-am acomodat la toate mârşăviile şi neruşinările, cu un oportunism formidabil. Înainte vreme,  boierii români umblau în oribile caftane orientale, cu nişte potcapuri infernale, erau groaznici! Cu mai bine de un an în urmă, domnul George W. Bush a propus lumii ca, în cazul în care vreun militar american ar putea fi încriminat  de crime de război, să nu fie dat în justiţie. Cine au sărit primii cu “pentru” şi au semnat? Noi! Ministrul nostru de externe, domnul Geoană! Mi se pare memorabil. Suntem totdeauna primii la mâncat rahat.

“Cuvântul muncă înseamnă tortură. Nu muncă, ci lucru”

 – Credeţi că , după ce li s-a dat înapoi pământul, ţăranii români îl mai simt sub tălpi ca înainte de a le fi fost luat? După ce, între cele două războaie mondiale au ţinut Europa pe pâine, îi va primi acum Europa făcând agricultură de subzistenţă? Cine nu ne lasă, domnule Paleologu, să ne producem tihna pâinii?

– Uite, eu nu ştiu cine. Dar ştiu că aşa e. Am impresia că ţăranilor nu le mai place pământul sau nu mai doresc ce doreau înainte. Acum vor să conteze pe lefuri şi pe chiul. Ei trăiau dacă nu chiuleau. Dar s-au învăţat cu chiulul. Şi aici e o chestie: de ce chiulul este uneori recomandabil, alteori nu? De ce există atâta nedreptate: unora le este îngăduit să fie chiulangii iar altora nu? Cine îngăduie? Poate că Dumnezeu. Dar nu e de aşteptat de la un Dumnezeu drept să aibă asemenea criterii. Însă e clar că unii pot chiuli cu folos. Adică pentru sporul bunei dispoziţii, pentru sporul spiritual al unei societăţi, pentru sporul agrementului, pentru facerea vieţii frumoase şi plăcute în bun gust, prin arta de a trăi, prin arta de a înfrumuseţa interioarele, oraşele. Iar alţii nu pot chiuli, pentru că trebuie să se ocupe temeinic şi sezonier de asigurarea pâinii. Nu e drept, dar aşa e! Ţăranilor nu le mai place să fie ţărani. Pot eu să le spun: duceţi-vă să fiţi astfel? Ar veni şi m-ar lua la goană. Chiar mie mi-ar fi ruşine să vin cu asemenea pretenţii. Dar aşa gândesc că e bine: ţăranilor trebuie să le placă  pământul, nu să le fie impus cu cnutul. Mai e şi chestia cu munca. Cultul muncii mă revoltă la culme. Cuvântul muncă înseamnă tortură. Cum să ai cultul torturii? Cum să aprobi un sistem în care tortura e o metodă acceptată? Nu! Nu muncă! Ci lucru! Oamenilor ar trebui să le placă să lucreze ceea ce ştiu să facă. Celui care ştie bine ceva îi place să lucreze în domeniul în care ştie să lucreze. Dar acum nu se mai pricepe nimeni la nimic. Mai cu seamă ţăranii nu se mai pricep la ţărănie.

– Sistemul politic trecut a dinamitat relaţia dintre ţăran şi pământ. A inventat o struţocămilă: navetistul. Ţăranul care merge cu rata la oraş ca să muncească opt ore în fabrică, apoi să se întoarce în sat , ca să are sau să-şi mulgă vaca. Nu era nici ţăran, nici muncitor. Era navetist.

– Este o aberaţie sinistră şi îngrozitoare. O sfidare neruşinată a ceea ce este natural! Degeaba eşti ţăran dacă vii la oraş, ca să munceşti în fabrică. Există anumite valori ale vieţii rurale, nu le ştiu agrementul dar le ştiu frumuseţea. Nu pot să o proclam fiindcă mi se reproşează: ”A, păi îţi convine, nu ai fost ţăran, ai fost moşier!”. Da, într-adevăr, îmi convine. Am fost moşier şi mi-a convenit. Dar acum nu-mi permit să recomand asta. Mi-ar fi ruşine şi, în ultimă instanţă, ar fi o prostie. Dar ce se întâmplă cu soarta ţăranului este o ticăloşie nemaipomenită provocată de comunişti. Comuniştii îi urau pe ţărani. Au desfiinţat ţărănimea prin toate mijloacele. Simpliste, grosolane. Existau marile lichele, din care multe nu erau deloc proaste. Repet, au fost mari mâncători de rahat care totuşi erau deştepţi. Întrebarea: unde era plusul? La deşteptăciune sau la mâncare de rahat? Dacă eşti mai tare la mâncare de rahat, degeaba. Dacă există totuşi o diferenţă pentru deşteptăciune, asta ar putea pune oarecum în umbră mâncarea de rahat. Sigur că nu e ceva plăcut ca idee şi nu e recomandabil câtuşi de puţin. Nu se poate face din asta o reţetă despre cum să fie oamenii. Dar să nu proclamăm, să nu preconizăm mâncatul de rahat dacă eşti deştept. Până la urmă, e o prostie. N-ai cum să fii deştept dacă mănânci rahat. Dar compatibilitatea de mai sus putea să funcţioneze social. La unii, nu la toţi. Chiar marii noştri intelectuali au mâncat rahat numărul unu: Călinescu, Sadoveanu-cât de mult îmi place mie, nu pot să spun că a fost curat- şi mulţi alţii. Unii mai mâncau rahat cu o oarecare pudoare care se vedea. Dar alţii aveau mai puţină ruşine decât s-ar fi cuvenit. Nici asta nu e bine. Dacă e să-ţi fie ruşine, să-ţi fie destulă ruşine! Nu mai mult decât se cuvine. A te ruşina mai mult decât se cuvine înseamnă să distrugi raportul corect între valori. Dar sigur că nu putem să facem o morală a mâncării de rahat, o morală a lichelismului. N-are cum să fie. Dar parcă este puţin altfel când insul este genial. Călinescu a mâncat mult rahat. Dar era şi genial.

“Comunismul se poate întoarce”

– Nu mai speram să ieşim de sub comunism şi, iată , astăzi pentru mulţi a devenit o tehnică de supravieţuire. Dacă tot se repetă, cât de previzibilă e istoria?

– Cred că în istorie totul e previzibil. Pentru că sunt foarte puţine modele, care alternează. Când crezi că sunt răsuflate şi uitate, apar ca noutăţi.

– E posibilă întoarcerea unui sistem autoritar?

 – Nu văd de ce n-ar fi. E o tentaţie prea mare. Mai mult, s-a dovedit că e uşor să aplici comunismul cu multă tărie. N-ai decât să fii zbierăcios, complet idiot şi canalie. Şi merge perfect!

– Mulţumesc, Maestre!

– Vreau să vă mai spun ceva care poate să vă folosească. Dacă n-ai făcut o mare risipă de iubire în viaţă, eşti nimeni în drum. Este foarte important să îi găseşti la tinereţe pe cei care te ajută să trăieşti. Dar la fel de important, dacă nu mai important, este să-i găseşti la bătrâneţe pe cei care te ajută să mori. Eugen Ionesco vorbeşte despre asta în “Regele moare”. Regele avea două neveste. Una mai tânără şi una mai smucită, mai în vârstă. A fost ajutat să moară regele. Este foarte important să-ţi apropii oamenii care te ajută să mori.

(Interviu publicat integral în volumul „Destine fără noi”, apărut la editura „Badea”, în 1996. Fotografii de Constantin Ciocan)

Legaturi: