INVIEREA – singurul lucru care s-a intamplat cu adevarat. CAT DE MULT TREBUIE SA MURIM CA SA INVIEM?/ Astazi Hristos Biruitorul a ZDROBIT PORTILE IADULUI/ Sarbatoarea Pastilor: intre NOSTALGIA SACRULUI si DESACRALIZAREA NOII RELIGII A CONSUMISMULUI

Ziarul Lumina: Astăzi, mâna lui Hristos ne scoate din moarte

Învierea Mântuitorului Hristos ne deschide un conţinut de existenţă din alt plan, cu impact major asupra lumii în care trăim. Ea ne dovedeşte că istoria şi cosmosul întreg, în generalitatea lor, sunt destinate să se ridice spre viaţa veşnică. Învierea este actul puterii smerite a lui Dumnezeu prin care Acesta răstoarnă logica viciată de păcat, neputinţă şi moarte. Despre evenimentul central care stă la baza credinţei creştine ne vorbeşte părintele Andrew Louth, profesor de patristică şi studii bizantine la Universitatea din Durham, Marea Britanie.

Părinte profesor, doar în lumina Învierii îşi găsesc sens vieţile oamenilor. Altfel, aşa cum spune şi Apostolul Pavel, „dacă Hristos n-a înviat, zadarnică este credinţa noastră şi suntem mai de plâns decât toţi oamenii“ (I Cor. 15, 15-20). Cum motivează Învierea lui Hristos viaţa noastră?

Învierea nu este singurul eveniment din Evanghelii care aparţine şi trecutului, şi prezentului. Într-o piesă de teatru despre viaţa lui Hristos, scrisă de Dorothy L. Seyers, unul dintre personaje remarcă, gândindu-se la viaţa Domnului: „A fost singurul lucru care s-a întâmplat într-adevăr“. Întreaga viaţă a lui Hristos este şi acum prezentă. Când citim Evangheliile, în special la Sfânta Liturghie, Domnul este prezent între noi, cei care Îl ascultăm. Mircea Eliade ne aminteşte de semnificaţia cuvintelor cu care începem citirea liturgică a Evangheliei: in illo tempore, „în vremea aceea“, o vreme care este prezentă acum. Din acelaşi motiv, multe dintre cântările de la marile praznice încep cu „astăzi“: „Ieri m-am îngropat împreună cu Tine, Hristoase, astăzi mă ridic împreună cu Tine, înviind Tu“ (Canonul Învierii),„Astăzi este înainte însemnarea bunei voinţe a lui Dumnezeu… în Biserica lui Dumnezeu luminat Fecioara se arată… (praznicul Intrării în Biserică a Maicii Domnului), „Astăzi Fecioara pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peştera Celui neapropiat aduce“ (sărbătoarea Crăciunului).

Harul lui Dumnezeu prezent în marile sărbători ne este oferit astăzi. Cu toate acestea, este adevărat că lucrurile se întâmplă astfel în special la praznicul Învierii Domnului, căci această sărbătoare prăznuieşte biruirea morţii, ruperea zăvoarelor care-i despărţeau pe cei morţi de cei vii – într-un fel, depăşirea felului în care timpul separă şi desparte.

„Numai din moarte se înviază“, scria un filosof german. Cât de mult trebuie să murim ca să dobândim o înviere deplină?

Se poate spune că Sfintele Paşti, „praznicul praznicelor“, le face pe toate celelalte posibile. Icoana acestei sărbători nu este a unui eveniment istoric – Hristos ieşind din mormânt, lăsând mormântul gol, de exemplu -, ci Hristos pogorându-Se la iad şi scoţându-i de mână pe Adam şi Eva din împărăţia morţii la Împărăţia Vieţii. Acest lucru este adevărat şi acum: mâna lui Hristos, mâna Celui Care a biruit moartea se întinde spre noi; nu trebuie decât să întindem şi noi mâna noastră şi să o prindem pe a Lui. După cum se cântă în ritualul apusean: Mors et vita duello conflixeremirando: dux vitae mortuus regnatvivus (Moartea şi viaţa s-au confruntat în acea luptă uimitoare, Împăratul vieţii, Cel care a murit, împărăţeşte viu).

Dar cum întindem noi mâna ca să o prindem pe a lui Hristos? Ca şi Adam şi Eva, din Împărăţia morţii. Numai prin moarte, în moarte, putem să simţim mâna Celui Înviat. Aşa încât la întrebarea cât de mult trebuie să murim, răspunsul este: total. De ce? Pentru că nu trebuie să confundăm micile cicluri ale vieţii şi ale morţii în care suntem prinşi cu marea confruntare care a avut loc pe Cruce. Aceste mici morţi sunt necesare – acesta este sensul Postului Mare – ca să învăţăm cât de mult trebuie să murim în felurile noastre de vieţuire. Pentru că concepţiile noastre despre viaţă şi moarte sunt foarte limitate. Ciclul vieţii şi al morţii pare să caracterizeze totul. Lumea naturii şi cea a istoriei umane sunt cicluri care înalţă speranţe şi apoi le năruie. Moartea este orizontul întregii vieţi – umane, animale şi vegetale. Totul se sfârşeşte în moarte şi din nou ciclul vieţii începe. Astfel de cicluri par să fie lipsite de sens. Cum putem scăpa? Numai apucând mâna lui Hristos înviat. Numai eliberându-ne de deziluzia morală cauzată de ciclul fără sens al vieţii şi al morţii.

Şi cum facem asta?

Prin pocăinţă, unindu-ne cu celălalt ciclu – ciclul lui Dumnezeu Care Se face om, Care îndură moartea şi Crucea şi ne dă harul Învierii, dăruindu-ne o viaţă care transcende moartea, însăşi viaţa dumnezeiască – astfel încât ciclurile umane ale vieţii şi morţii încetează să mai fie fără sens, ci devin, ca să zicem aşa, o spirală, înălţându-ne, dar nu de pe pământ, ci cu pământ cu tot la slava transfigurată a Împărăţiei. Dacă nu facem asta, nici măcar cât de puţin, sărbătoarea Paştelui rămâne doar un festival de primăvară, celebrând noua viaţă care se va sfârşi inexorabil în moarte.

De ce a ales Hristos să învieze în taină, neştiut de nimeni? Ce semnifică pentru noi această discreţie a Învierii Sale, care, deşi tainică, a reordonat, a dat o nouă orientare lumii şi istoriei?

Să ne întoarcem la icoana Învierii, Anastasis, nu la un eveniment istoric aşa cum am spus, ci la un eveniment cosmic. Învierea a lăsat o urmă în istoria lumii: mormântul gol, întâlnirile cu Domnul Înviat.

Există însă în toate acestea ceva ascuns. Nimeni nu a văzut Învierea – singurele persoane prezente, soldaţii, dormeau – şi chiar atunci când Domnul Înviat le apare ucenicilor spre Emaus, Mariei Magdalena în grădină, nu este recunoscut imediat. De ce? Cred că există două motive. Mai întâi, Învierea lui Hristos nu a fost o resuscitare a unui cadavru, care ar fi putut fi observată, ci a fost biruinţa asupra morţii, a cărei consecinţă a fost că mormântul nu a putut ţine trupul Domnului.

Iar biruinţa asupra morţii este mai mult decât întoarcerea la viaţă: este o recreaţie, o nouă naştere, un eveniment paralel creării lumii de către Dumnezeu.

Nu era doar un capriciu al creştinilor din Biserica primară să sărbătorească concomitent crearea omenirii, Întruparea Cuvântului lui Dumnezeu în pântecele Fecioarei şi taina pascală – toate petrecându-se, după cum erau convinşi, pe 25 martie.

Căci toate acestea sunt manifestări ale puterii creatoare şi recreatoare a lui Dumnezeu: ceva dincolo de înţelegerea şi percepţia omenească. Aşa încât cel dintâi motiv al faptului că Învierea a rămas ascunsă de ochii tuturor este însăşi natura ei: însăşi lucrarea lui Dumnezeu, dincolo de orice scrutare omenească. După cum spune şi troparul: „Ca un purtător de viaţă mai frumos decât Raiul, cu adevărat pântecele tău s-a arătat mai luminos decât o cămară de nuntă împărătească, căci s-a făcut izvor al Învierii noastre“.

Înainte ca Hristos să Se înalţe la cer a spus: „Voi fi cu voi până la sfârşitul veacurilor“ (Matei 28, 20). T.S. Elliot, un scriitor britanic, recunoaşte, după douăzeci de secole, că „există întotdeauna Cineva care merge alături de tine“. Cum putem înţelege şi simţi prezenţa Lui?

Al doilea motiv al naturii ascunse a Învierii, care decurge din cel dintâi, este faptul că Domnul Înviat nu poate fi întâlnit decât în prezenţa Sa personală, nu-L putem urmări, nici nu-L putem lua prin surprindere. El ni se descoperă prin glasul Său. Aşa cum spune Sfântul Ioan Evanghelistul despre Hristos, Păstorul cel bun: „Oile aud glasul Său şi El le cheamă pe nume şi le mână afară“ (Ioan 10, 3). A-L întâlni pe Domnul Înviat înseamnă a-I auzi glasul, a-L recunoaşte: este o întâlnire personală. Cum Îi recunoaştem glasul?

Cunoscându-L, fiindu-ne familiar glasul Domnului din Evanghelii, primindu-L în Sfânta Taină a Euharistiei, ascultându-L în rugăciune. Însă, adesea, prezenţa Sa va fi greu de observat, adesea, Îl vom percepe foarte puţin şi ne vom da seama că este acolo şi nu L-am recunoscut: după cum strigă ucenicul iubit către Petru care era cuprins de uimire: „Domnul este!“ ( Ioan 21, 7).

Dacă însă perseverăm în rugăciune şi ne familiarizăm tot mai mult cu glasul Său, atunci Îl vom găsi, adesea în locuri neaşteptate, de multe ori ca o prezenţă lângă noi – căci Domnul Însuşi ne-a spus că Îl găsim întotdeauna atunci când avem grijă de alţii şi luptăm să ne trăim viaţa în iubire. (Traducere de prof. Anca Popescu)

***

Pemptousia/ : Sâmbăta Mare: Biruința asupra morții

Astăzi Domnul nostru s-a pogorât la Iad. Astăzi a zdrobit porțile de aramă și zăvoarele de fier ale acestuia. Observați exprimarea precisă: nu a spus că a deschis porțile, ci că le-a zdrobit, pentru a pierde cu totul închisoarea sufletelor. Nu a deschis zăvoarele, ci le-a sfărâmat, pentru ca închisoarea să rămână neputincioasă. Bineînțeles, acolo unde nu există nici o încuietoare sau poartă, dacă cineva intră, nu este împiedicat să iasă. Deci, atunci când Hristos nimicește ceva, nimeni nu poate să refacă acel lucru.

Împărații nu fac ceea ce a făcut Hristos atunci când vine vorba de eliberarea de prizonieri, ci dau porunci și lasă la locul lor atât porțile cât și gărzile, arătând prin aceasta că este posibil să intre din nou înăuntru aceia care au fost eliberați sau alții în locul lor. Dar Hristos nu procedează în acest fel. Dorind să arate că strică moartea cu totul, a zdrobit porțile de aramă ale acesteia. Și le-a numit de aramă, nu pentru că erau făcute din cupru, ci mai degrabă pentru a arăta duritatea și intransigența morții. Și ca să se știe despre cupru și fier că exprimă rigiditatea și duritatea, ascultați ce se spune despre cineva încruntat: “Nervii tăi sunt de fier și gâtul și fruntea de aramă”. Și s-a spus astfel nu pentru că ar fi avut, literal, nervii de fier sau fruntea de aramă, ci pentru a arăta cum este să fii aspru, încruntat și dur.

Vreți să aflați cât de aspră, rigidă și nepăsătoare este moartea? Niciodată nu a izbutit cineva să elibereze vreun prizonier al morții, până când nu a venit Domnul Îngerilor și a silit-o. În primul rând, a prins și a închis moartea și pe urmă i-a luat acesteia ceea ce îi aparținea. De aceea adaugă: “Comorile care se află în întuneric sunt ascunse și nu se văd”. Cu toate că se referă la un singur lucru, are două înțelesuri. Adică, există locuri întunecate, care pot fi luminate dacă punem în ele sfeșnic și lumină.

Întinderile Iadului au fost foarte întunecate și mohorâte, nepătrunzând în ele niciodată raze de lumină, de aceea le-a numit întunecate și nevăzute. În realitate, au fost întunecate până în momentul în care a coborât asupra lor Soarele Dreptății și cu lumină strălucitoare le-a luminat și a făcut din Iad, Cer. Deoarece, acolo unde se află Hristos, locul acela se transformă în cer. Este firesc să numească Iadul o comoară întunecată de mare preț, fiindcă acolo este adunată multă bogăție.

În realitate, tot neamul omenesc, care forma avuția lui Dumnezeu, a fost prădat de către diavol, care l-a înșelat pe cel Întâi zidit și l-a supus morții. Despre faptul că neamul omenesc era avuția lui Dumnezeu, ne arată și Sfântul Apostol Pavel atunci când spune că:  “Domnul este bogat în îndurare pentru toți cei ce-L cheamă”.

La fel precum un rege, care prinde un hoț care a tâlhărit și a luat tot ce se găsea prin orașe, ascunzându-se în peșteri, unde a strâns averea furată, așa a făcut și Hristos: l-a prins, l-a închis, l-a pedepsit și i-a luat comoara. Prin moartea Lui, Domnul a închis pe tâlhar și pe cel legat, adică pe diavol și pe moarte, și a adus toată comoara, adică Neamul omenesc, în vistieriile Împărătești. Același lucru ne spune și Sfântul Apostol Pavel: “Domnul nostru ne-a izbăvit din robia noastră, din întuneric, și ne-a adus în Împărăția iubirii Lui”.

De admirat este faptul că Însuși Împăratul s-a îngrijit de acest lucru, pe când nici un alt rege nu a găsit de cuviință să facă ceva asemănător, poruncind slujitorilor lui să elibereze pe cei întemnițați. Aici, însă nu s-a întâmplat așa, a venit Însuși Împăratul la cei închiși în temniță și nu s-a rușinat nici de închisoare, nici de cei întemnițați, pentru că era cu neputință să se rușineze Creatorul.

A zdrobit porțile și a sfărâmat zăvoarele, a pus stăpânire pe Iad și a făcut nevăzută toată straja și, fiindcă a supus și moartea, a revenit apoi la noi. Tiranul a fost luat prizonier și legat strâns. Însăși moartea și-a aruncat armele sale, a alergat neînarmată și s-a supus Împăratului. Ați văzut ce victorie strălucită? Ați văzut biruințele Crucii? Îngăduiți-mi să vă spun ceva mult mai admirabil. Dacă veți afla cum a învins Hristos, admirația voastră va deveni mai mare. Cu armele cu care diavolul biruia, cu aceleași a fost el supus de către Hristos. După ce l-a prins (Hristos), cu armele lui, cu acelea l-a și învins.

Și ascultați cum: […] Continuarea AICI

***

Doxologia/ Pr. Eugen Tanasescu: Învierea, de la „tinereţe fără bătrâneţe” la „viaţă fără de moarte”

Noaptea Învierii transformă întunericul în lumină, mormântul în Cer şi moartea în viaţă veşnică. Hristos-Paştele Cel Sfânt ne sfinţeşte pe toţi şi ne transformă, haric, din păcătoşi în fiii lui Dumnezeu. Dar omul contemporan preţuieşte mai mult „tinereţea fără bătrâneţe“ decât „viaţa fără de moarte“.

Noapte pascală de Duminică. Întuneric şi tăcere. Într-o grădină, lângă Ierusalim, un mormânt rece, în care a fost pus un Răstignit. Deodată, ţâşneşte din el o lumină puternică, piatra care acoperea mormântul se prăbuşeşte, iar Viaţa lumii întregi, neputând fi ţinută sub mormânt, iese din el ca din pântecele Iadului, zdrobind puterea morţii şi ucigând vicleşugul păcatului.

An de an, în această noapte fără de întuneric, Mireasa lui Hristos ne cheamă la fiecare Sfânt Altar, ca la Mormântul Învierii, spre a primi Lumina lui Hristos, care luminează pe tot omul din această lume: Veniţi de primiţi Lumina!

Observaţi, vă rog, iubiţi fraţi cititori, dubla mişcare ce apare în invitaţia Bisericii: venirea şi primirea. Adică Întâlnirea. Primim, dacă venim. Devenim sfinţi dacă primim a urma lui Hristos. Căci El vine la cel ce Îl primeşte. Şi primeşte pe oricine vine la El. Căci aşa cum Hristos este Lumina lumii, tot aşa ne dă putere, celor ce Îl urmăm, spre a deveni, la rându-ne lumina lumii. Căci suntem lumină din Lumină.

Cercetătorii au arătat că lumina reprezintă, în esenţă, unirea dintre două caracteristici: undă (energie) şi particulă (substanţă). Nimic mai potrivit pentru a simboliza unirea umanităţii cu divinitatea, în Hristos Cel Înviat. Dar marea minune a Luminii pascale este simbolizarea sfinţirii firii umane, în şi prin Hristos, posibilitate a transformării noastre din păcătoşi în sfinţi, fiii lui Dumnezeu şi dumnezei, după har.

Prin urmare, să primim Lumina ca pe Însuşi Hristos. Când ţinem făclia în mâini, să înţelegem că Dumnezeu a poposit în palmele noastre.  Când ne uităm la ea, să-L vedem pe Hristos, al cărui chip suntem fiecare dintre noi. Să transformăm această lumină văzută în lumina nevăzută a sufletelor noastre, care să ne lumineze nu numai drumul în această viaţă, ci şi în viaţa viitoare. Să oferim lumina aproapelui nostru împreună cu jertfa iubirii de aproapele. Nimănui cu nimic să nu-i fiţi datori, decât cu iubirea unuia faţă de altul.

Aşa cum protejăm plăpânda flacără din mâini să nu se stingă, aşa să nu lăsăm păcatele să stingă sfinţenia din sufletele noastre. Să ne iertăm unii cu alţii, ca să nu mai suferim patimile individualismului. Să ne îmbrăţişăm cu toţii ca să nu ne mai despartă mândria şi egoismul. Să ne bucurăm unii de alţii, cinstindu-ne întru preţuire, iar nu destrăbălându-ne întru batjocorire (a celor sfinte sau a unora către alţii).

Să nu transformăm zilele Învierii în nopţile morţii noastre sufleteşti. Adunarea noastră în jurul mesei pascale să devină agapă (prilej de comuniune iubitoare), nicidecum prilej de lăcomie a unor gurmanzi gata să devină drobaţi (drogaţi ai droburilor). Să alungăm întunericul sărăciei şi al răutăţii prin lumina milosteniei şi a faptelor bune. Să nu ne lăsăm „convertiţi“ la noua religie mondială, din noile catedrale ale consumismului: mall-urile şi hypermarket-urile. Şi să fim cu luare aminte la păgubirea sufletească adusă prin filozofiile iluministe (dar nu luminoase)  şi secular-umaniste, centrate mai mult pe tinereţe fără bătrâneţe decât pe viaţă fără de moarte, pe lumescul antropocentric de aici decât pe viaţa hristocentrică din veşnicie. Dar oare, cum vom putea trăi o veşnicie singuri, fără iubire?

Să ne mărturisim credinţa, către întreaga lume, prin strigătul bucuriei creştine: Hristos a Înviat! Căci este vremea a răspunde, creştineşte şi curat: Adevărat a Înviat! Cu aceastăcredinţădătătoare de viaţă, care ne dăputere şi biruinţă, săcântăm împreunăcântarea Învierii: Hristos a înviat din morţi, cu moartea pe moarte călcând şi celor din morminte viaţădăruindu-le. Amin!

Ziarul Lumina/ Nicu Gavriluta: Ce (mai) este astăzi sărbătoarea?

Este evident faptul că trăim astăzi altfel sărbătoarea decât timpul profan al unei zile oarecare. Avem o minivacanţă la început de mai (cei care muncim în România actuală), ne relaxăm, călătorim, frecventăm din nou natura, vizităm şi ne lăsăm vizitaţi, acceptăm oferta adaptată sărbătorii a tuturor programelor de televiziune. Cei cu reală şi proaspătă sensibilitate religioasă suntem însă în continuare atinşi de fiorul sacru al sărbătorii.

Având mai multe clipe de răgaz, cred că este firesc să ne întrebăm: ce (mai) reprezintă astăzi sărbătoarea?Eu cred că sărbătoarea este în continuare, în ciuda crizei şi a oboselii noastre, o izbucnire a sacrului în lume. Aşa cum scria Mircea Eliade, timpul sărbătorii este sanctificat de ceva mult mai subtil şi tainic, care-l preia şi împlineşte: de eternitate. Sărbătoarea este intrarea festivă în lume a eternităţii. Sărbătoarea, cu sfinţii ei, şi, înainte de toate, sărbătoarea Paştelui este modelul arhetipal la care ne raportăm şi cea care ne defineşte condiţia umană de creştini. Este esenţial şi chiar terapeutic să redescoperim în timpul sărbătorii încărcătura religioasă a propriei vieţi. Cum? Asumându-ne drumul arătat de Mântuitorul Iisus Hristos şi preluat astăzi de Biserică. 

Chiar dacă unii dintre noi sunt creştini sezonieri, adică frecventează Biserica din an în Paşti, totuşi în perioada sărbătorilor ne reamintim de cele sfinte. Dacă televiziunile, serialele, concursurile televizate şi dramele politice autohtone nu ne-au tocit cu totul sensibilitatea religioasă, atunci nu avem cum să nu fim impresionaţi de formidabila continuitate în timp a unor tradiţii, ritualuri şi simboluri religioase legate de sărbători, de la începuturi până acum în 2013. Despre sărbători auzim la radio, le vedem prezentate la televizor. Totuşi, de puţine ori suntem dispuşi şi capabili să le înţelegem tâlcul ascuns şi rosturile actuale, camuflate parcă sub stratul de mimetism şi trivialitate sub care ne asumăm întâlnirea cu sacrul.

Pe bună dreptate, cei mai mulţi dintre noi continuăm să fim fascinaţi de misterul răstignirii, morţii şi Învierii Mântuitorului Iisus Hristos. În joc este intervalul sacru al sărbătorii Paştelui. El abundă de simboluri, ritualuri, credinţe populare şi chiar superstiţii. Toate au farmecul şi importanţa lor în ceea ce numim astăzi construcţia şi reconstrucţia spirituală a identităţii unui popor.

Un singur exemplu. Ritualul special al acestui interval sacru este sacrificiul mielului pascal. Astăzi ne reprezentăm mielul într-un registru pur culinar, perfect desacralizat. Mielul este valorizat exclusiv ca aliment cotidian. Mai mult, mielul vetero-testamentar şi cel creştin sunt înlocuiţi cu iepuraşul simpatic şi bonom care ne aduce daruri şi preţuri promoţionale de Paşti. Este, poate, ipostaza ultimă a desacralizării unor ritualuri şi simboluri româneşti, cea prin care uitarea sacrului îşi face simţită prezenţa.

Aşa se întâmplă astăzi peste tot în lume. Sărbătorile sunt desacralizate, devenind pentru mulţi dintre noi simple ocazii de relaxare, somn, lene intelectuală,  cleveteală şi destrăbălare culinară. Este şi acesta un motiv pentru care artizanii publicităţii folosesc sărbătoarea la maximum în interes exclusiv pecuniar. Comercianţii speculează apetitul românului pentru cheltuieli sărbătoreşti, încercând să mai compenseze ceva din pierderile provocate de criză.

A început deja frenezia cumpărăturilor de sărbători. Supermarketurile sunt asaltate, cozile au devenit parcă nesfârşite, iar parcările neîncăpătoare. Shoppingul creează o dulce reverie şi o veritabilă dependenţă. Este din nou momentul ca bunul român să confirme o mai veche mentalitate: aceea de a-şi ilustra  lipsa de raţionalitate cumpărând cu maximă generozitate, acum, în vreme de criză. Unii cumpără şi consumă ostentativ pentru a-şi compensa în felul acesta proiectele ratate şi visele spulberate. Trăiesc viaţa prin transfer. Îşi făuresc o lume imaginară în care ei sunt aşa cum şi-au dorit dintotdeauna să fie: frumoşi, bogaţi şi celebri. Alţii, cei mai mulţi, cumpără din sărăcia lor pentru a avea ceva pe masa de Paşti. Într-un fel sau altul, exuberanţa sărbătorilor ne stăpâneşte pe toţi.

Televiziunile nu ratează nimic din ineditul tradiţiilor şi al sărbătorilor ca prilej de creştere a ratingului. Politicienii le vânează electoral. Împreună cu „analiştii politici“ nu pierd nici o ocazie pentru a ne învăţa totul, de la prepararea mielului de Paşti până la metafizica ascensiunii sufletului la cer! La limită, aproape oricine transformă sărbătoarea în prilej de sporire a propriei popularităţi.

Ordinea socială şi timpul sărbătorii

Totuşi, constat mereu că se întâmplă ceva straniu în timpul sărbătorii cu ordinea socială. Tensiunile sociale sunt dezamorsate, iar conflictele sociale amânate. Înainte de toate, eu îmi explic acest fapt prin puterea spirituală excepţională, inegalabilă, pe care drama răstignirii, morţii şi Învierii Mântuitorului o revarsă în lume. Ea sanctifică întreg cosmosul, făcând cu putinţă acel „creştinism cosmic“ despre care scria la timpul său Mircea Eliade.

Timpul sărbătorii continuă să fie şi astăzi o splendidă ilustrare a tezei lui Mircea Eliade privind căutarea inconştientă a unor ţinuturi mitice, beatifice, departe de orice atingere a lumii dezlănţuite. Sunt prezente subtilele fantasme soteriologice, dublate de o veritabilă  nostalgie  postmodernă  a originilor. Iată cum miturile şi nostalgiile străvechi continuă să ne stăpânească şi acum, în preajma minunatelor sărbători. Ne alimentăm inconştient din substanţa vechilor obiceiuri, dar trăim deseori şi cu deliciile amăgitoare ale vieţii prin delegaţie. E ca şi cum am încerca să ne compensăm neîmplinirile, ambiţiile frânte şi mândriile tăinuite printr-o mare risipă de sărbători sau prin darurile ostentative. Cu toate acestea, îmi place însă să cred că nu am uitat cu totul de rostul dăruirii în zilele de sărbătoare. Scriu convins fiind în continuare că valoarea darurilor nu stă (doar) în banii pe care-i dai pe ele. Contează enorm să oferi ceva simplu, drag primitorului. Un gând bun, o vorbă înţeleaptă, un obiect drag. Să dăruieşti orice îi face bucurie Celuilalt. Ceea ce este însă capital este obligaţia noastră de a dărui creştineşte, adică sincer, dezinteresat, fără ostentaţie şi dorinţă de imediată recompensă.

În concluzie, timpul sacru al sărbătorii se camuflează sub cele mai neaşteptate măşti ale cotidianului. Se camuflează, nu dispare. Chiar şi omul insensibil religios, dornic de călătorii şi petreceri, de telenovele şi divertisment, resimte sărbătoarea ca altceva. Intuieşte faptul că timpul sărbătorii este altul. Este un timp saturat şi transfigurat de prezenţa eternităţii. Ne oferă aici şi acum ceva din beatitudinea lumii de dincolo.

Convingerea mea profundă este aceea că numai cunoscând câte ceva din metafizica creştină a timpului ne vom redeştepta în cele din urmă simţul sacru şi sensibilitatea pentru tâlcurile ascunse ale sărbătorii. Ele continuă să fie şi acum, în 2013, acele superbe, tainice şi permanente descinderi ale sacrului în lume.

EvZ/Adrian Patrusca: DOVADA că Hristos a înviat!

Cei unsprezece stau laolaltă, încuiați într-o cămară, ascunzându-se de frica iudeilor. O teroare cumplită le strânge capetele ca într-o menghină. Învățătorul lor, acuzat de tentativă de lovitură de stat, fusese executat. El, care vindecase leproșii, orbii și șchiopii, care înviase morții, nu fusese în stare să repete nici una dintre strașnicele sale minuni, de data asta pentru a se salva pe Sine.

Ba chiar, ce straniu, parcă Își dorise să fie prins. Cu ce privire Îl țintuise pe Petru când sărise cu sabia la gardienii veniți să-L aresteze! Ba l-a mai și repezit cu vorbă aspră să arunce arma. Atunci i s-a topit toată bruma de curaj și o frică teribilă l-a înghețat. Puțin mai târziu, când l-a luat la întrebări slujnica lui Caiafa, Petru era deja o cârpă. Ar fi vrut să intre în pământ, să se prelingă pe peretele de care stătea lipit.