Ponta face servicii de PR pentru OMV PETROM. Protejam MARILE COMPANII si garbovim MICII LOCUITORI

• Voxpublica/Mihai Gotiu: Ponta, Petromul și forfetarii. Dubla măsură a satârului

Arareori mi-a fost dat să văd un mai bun exercițiu de PR decât cel pe care premierul Vitor Ponta l-a făcut ieri (marți) companiei OMV Petrom. Cum ar veni, OMV Petrom nu mai e compania care se judecă la Paris cu statul român pentru costul ecologizărilor efectuate în 2009 și 2010 la Doljchim și Petrobrazi. Nici compania care a evaluat chletuielile de mediu pe care ar trebui să le recupereze de la România la 511 milioane de euro (peste trei sferturi din suma încasată de stat la privatizare). Nici compania care, prin poziția dominantă de pe piață, controlează prețurile carburanților la pompă (nu că ar fi celelalte companii mai puțin nevinovate). Nimic din toate acestea. OMV Petrom e, spune Victor Ponta, ”cel mai mare plătitor de taxe și impozite”, ”mai bun administrator decât statul român”, ”cel mai mare angajator”, ”cel mai mare investitor” etc. În concluzie, mai vedem, mai discutăm, mai analizăm cum va fi cu mărirea redevențelor din 2014, nu cumva să-i speriem pe cei de la OMV Petrom. ”Nu vreau să dau un semnal, cum s-a întâmplat în Ungaria, să ne punem cu satârul pe marile companii, pentru că într-un an, doi ne trezim că pleacă”, a explicat Ponta.

Foarte frumos. Asta ne și dorim pentru România: o țară paradis pentru marile companii. Dar ce facem cu locuitorii ei?. Dacă satârul rămâne în desagă în cazul marilor companii, nu cu aceeași măsură sunt tratați și micii investitori autohtoni (atâți câți au mai supraviețuit ”celebrului” forfetar Pogea). Da, ei sunt buni de puși la zid, deasupra capetelor lor flutură satârul forfetarului, buni plătitori ori mai puțin buni plătitori de impozite. Ce uită domnul premier e faptul că acești mici investitori, la un loc, reprezintă, de fapt, ”cel mai mare investitor din România”. Că dacă o parte dintre ei sunt ”mai puțin buni plătitori de impozite” nu e pentru că micii antreprenori autohtoni și-au umflat conturile bancare din Elveția ori din cine știe ce insule colorate, cu papagali și multe banane, ci pentru că din cauza facturilor tot mai mari la carburanți, gaz și energie, au trecut pe planul secund plățile către stat. Sunt antreprenori pe care nu-i vezi plimbându-se cu ”4×4” și nici nu-și fac concediile în Dubai, pentru că mai plătesc niște bani celor cu care lucrează (la alb, la gri sau la negru). Venituri care tot în țara asta se cheltuie, de cele mai multe ori doar ajungându-le pentru a plăti aceleași facturi la gaz și curent ori dobânzile și comisioanele bancare ale micilor lor credite. Chiar și marile profituri ale companiilor petroliere, în frunte cu OMV-Petrom, nu ar exista fără acești mici investitori cărora le este fluturată, din nou, pe sub nas, amenințarea forfetarului.

Înainte de a-și pune problema ce semnale transmite dincolo de granițele României marilor companii (și susținătorilor politici ale acestora), Victor Ponta ar trebui să fie mai atent ce semnal le transmite mai micilor investitori autohtoni. Fără ei, tot la rezultatul de care se teme – plecarea marilor investitori – se va ajunge. Cu o diferență: dacă marii investitori vor pleca, cei mai mici nu știu dacă vor avea unde. Cel mai probabil, Ponta se va trezi cu ei la poarta Palatului Victoria. Și nu cred că vor veni în mână doar cu jalba.

Victor Ponta ne mai spune că, de când e premier, a avut trei întâlniri cu șeful OMV și o să se mai vadă încă o dată cu el, la Viena, la sfârșitul acestei luni. Sunt curios însă câte întâlniri a avut domnul premier și cu micii investitori autohtoni. Să le mai asculte și problemele lor și să le găsească soluții de rezolvare.

***

Un lucru aproape bun (sau cel puțin o intenție bună la nivel declarativ) există, totuși, în discursul de ieri al lui Victor Ponta. ”Avem de anul acesta, de discutat și de introdus o taxă specială pentru veniturile excepționale în ceea ce privește creșterea prețurilor la gaze și electricitate”, a spus premierul. Ce înseamnă ”venituri (și profituri) excepționale”?  Acele profituri care rezultă din creșterea prețurilor la petrol, gaze, energie în condițiile în care costurile de extragere/producție rămân aceleași sau cresc într-o măsură mult mai mică. Conform economiștilor de prestigiu (Joseph E. Stiglitz, în ”Mecanismele globalizării”), dar și a practicii din țările dezvoltate, profitul suplimentar care se datorează creșterii prețurilor cu mult peste creșterea costurilor de extracție/producție ar trebui să revină țării care deține resursa. În anii 70, după ce prețul petrolului a crescut enorm, SUA a impus companiilor petroliere o astfel de taxă pe profiturile excepționale¹.

E de mirare însă (sau poate nu e de mirare, ținând cont de întâlnirile dese cu șeful OMV) de ce Victor Ponta nu pune în discuție o taxă specială pentru veniturile excepționale și în cazul petrolului. Pe 2011, grupul OMV a raportat un profit net de 1,57 miliarde de euro, în creștere cu 30% față de 2010. Mai mult de jumătate din profitul întregului grup OMV se datorează contribuției reprezentanței din România (profit net de 886 milioane de euro în 2011, în creștere cu 70% față de 2010). În fapt, creșterea profitului net al OMV în 2011 (față de 2010) s-a datorat în exclusivitate creșterii excepționale a profitului net obținut de Petrom în România (fără creșterea excepțională din România, profitul net al grupului OMV, oricum considerabil, ar fi fost la același nivel sau chiar mai mic decât în 2010).

”Faptul că un contract obișnuit le permite companiilor petroliere să fie singurul beneficiar al profiturilor excepționale sugerează că elaborarea acestui tip de contract are unele neajunsuri”². Nu o spun eu, ci Joseph E. Stiglitz, laureat al Premiului Nobel pentru economie și fost vice-președinte și economist șef la Banca Mondială (dacă aș fi spus-o eu, cu siguranță n-aș fi folosit termenul atât de corect politic: ”neajunsuri”). Aici nu e vorba de o negociere (re-negociere) a câtorva puncte procentuale la redevență, ci de taxarea absolut justă și echitabilă a profiturilor excepționale, care (după cum am arătat) reprezintă o normalitate în țările dezvoltate, nu un ”satăr pus pe marile companii”.

Notă: 1,2 – Joseph E. Stiglitz, ”Mecanismele globalizării”, ”Cum scăpăm de blestemul resurselor”, pag. 127, Ed. Polirom, Iași, 2008

Legaturi: