Ce poate fi mai frumos, din punct de vedere administrativ, decat un proiect de descentralizare regionala?! Small is beautiful, nu-i asa? Se imparte tara in opt fragmente, se deleaga responsabilitati de la centru, birocratia va trebui sa scada, in principiu, iar oamenii vor fi, in final, mai multumiti de schimbarea statului. Dam istoria in spate. Probabil ca mai sunt de pus la punct detalii, dar liniile relevante s-au trasat deja si nimeni nu a gasit vreo obiectie substantiala. Mai ramane sa fie introdusa aceasta “reforma” in Constitutie si apoi ne putem mandri cu o fata mai supla a tarii. Administratia se va plia armonios pe conturul istoric si geografic al natiunii. Pe hartie arata excelent si pare un pas inapoi din drumul spre Statele Unite ale Europei.

Din pacate nu este asa, ci exact pe dos. Ca toate conceptele la moda si regionalizarea a cunoscut blestemul inversiunilor semantice. Schema e urmatoarea: se ia un cuvant cu o conotatie pozitiva si cu un sens istoric bine determinat, este supus unui tratament intelectual radical, in urma caruia i se pastreaza atributele, dar i se schimba complet sensul.

Exemplul clasic il constituie “liberalismul”, dar mai pot fi amintite si altele, precum “comunitarism”, “ecologism”, etc. Regionalismul a fost supus unui tratatement similar si ceea ce a rezultat nu seamana deloc cu un transfer al deciziilor mai aproape de indivizi, ci cu o indepartare a lor catre foruri tot mai arbitrare.

Astfel, aproape sigur agentiile pentru dezvoltare regionala nu vor prelua din atributiile centrului, ci vor primi responsabilitati aflate in mod normal in parohia autoritatilor “mai locale”, sa spunem primarii, consilii judetene si altele. Acestea se vor vedea, odata cu trecerea timpului, din ce in ce mai vidate de sens si atributii, acum inca destul de semnificative. Nu mai insist asupra mirosului de planificare totalitara pe care il respira solutia creionarii de la centru a unei noi harti administrative. In acelasi timp, organismele nou create nu vor fi alese, ci vor fi parasutate de la centru, prin proceduri birocratice caracteristice Uniunii Sovietice.

Poate cititorul va crede ca este o exagerare, iar planul regionalizarii doar o gogorita. Insa avem ilustrari celebre si marturii edificatoare pe aceasta tema. UE, de pilda, nu reprezinta in acest moment decat o forma de regionalizare mai ampla, chiar daca acolo pasul s-a facut oarecum de sus in jos. Ideea ramane neschimbata: transferul suveranitatii “locale” catre “foruri de decizie” indepartate geografic si electoral. In SUA, inca din 2004, Charlotte Iserbyt tragea clopotele de alarma asupra acestui fenomen:

“(…)a new world organisation, United Cities and Local Governments, (certainly a regional government association if ever there was one! ed. ) was launched which will be the interlocutor between local government and the United Nations and will ensure the political representation of local government to the international community. It will progress (sic) local government policies in the key areas of decentralised cooperation, sustainable development, urbanisation, social inclusion and poverty eradication.” / “o noua organizatie mondiala, Orasele Unite si Guvernele Locale (cu siguranta o asociatie a guvernelor regionale daca a existat vreodata una – n.ed.) a fost lansata, ce va tine loc de intermediar intre guvernele locale si ONU si va asigura reprezentarea guvernelor locale in comunitatea internationala. Va progresa politicile guvernamentale locale in domenii cheie ale cooperarii descentralizate, dezvoltare sustenabila, urbanizare, incluziune sociala si eradicarea saraciei” (trad. rom. razbointrucuvant)

In Africa de Vest exista o varianta similara a Uniunii Europene, deja integrata monetar.

In incheiere, sa ne oprim asupra unui teoretician al noii ordini, un model de sinceritate:

“Nu putem sari spre un guvern mondial printr-un singur pas rapid… Preconditia pentru o eventuala si naturala globalizare este regionalizarea progresiva pentru ca ne deplasam catre unitati mai mari, mai stabile si mai cooperante(Zbigniew Brzezinski)

Oriol Pujol este secretarul general al Convergència Democràtica de Catalunya (CDC), principala formaţiune a coaliţiei CiU, care susţine guvernul naţionalist aflat la final de mandat şi drumul către independenţă. Supranumit “talibanul” pentru poziţia sa în favoarea independenţei, Pujol nu a mai fost niciodată atât de aproape de a-şi vedea visul cu ochii.

Le Figaro: Partidele naţionaliste vor fi, fără îndoială, majoritare duminică: care va fi drumul de urmat pentru Catalonia?

Oriol Pujol: A doua zi după alegeri vom vorbi cu celelalte partide pentru a stabili cum va fi formulată întrebarea pentru referendum şi pentru a fixa cadrul unor negocieri cu guvernul spaniol. Dacă aceste negocieri nu duc la niciun rezultat, vom stabili o lege catalană pentru a autoriza un referendum. Dacă guvernul spaniol împiedică intrarea acestei legi în vigoare, atunci vom căuta alte instrumente legale internaţionale.

Le Figaro: Veţi organiza un referendum cu orice preţ?

Oriol Pujol: Vom organiza un referendum în orice caz. Rămâne o ultimă posibilitate: să convocăm alegeri în cadrul cărora singura propunere a partidelor naţionaliste să fie crearea unui nou stat în sânul Uniunii Europene.

Le Figaro: Din cauza dezbaterii privind independenţa, s-a vorbit mai puţin despre bilanţul vostru. În 2010, CiU a promis să înjumătăţească numărul şomerilor, dar şomajul a crescut cu 25%…

Oriol Pujol: După doi ani de guvernare, bilanţul nostru privind şomajul este prost. Dar în momentul în care am venit la putere nu cunoşteam situaţia, bănuiam că este una rea dar nu ştiam cât este de rea…

Le Figaro: Totuşi, rata şomajului este publică…

Oriol Pujol: Şomajul da, dar nu şi instrumetele prin care poate fi combătut. Nu cunoşteam situaţia serviciilor publice de angajare, a finanţelor publice, nici ce marjă aveam pentru a ajuta întreprinderile şi pentru a crea locuri de muncă.

Le Figaro: Şi indicatorii de sărăcie au crescut: ce veţi face pentru a remedia această situaţie?

Oriol Pujol: Procentul persoanelor care ar fi putut să treacă pragul sărăciei era deja mare încă din momentul în care conjunctura era bună şi alţii erau la guvernare. Apoi, a trecut de la 16% la aproape 19%. Am modificat criteriile de atribuire a RMI-ului regional pentru ca beneficiarii să fie acele persoane care au într-adevăr nevoie. Am luat măsuri dificile. Toate ajutoarele pentru familii au fost oprite, deşi familia face parte din ADN-ul partidului nostru.

Le Figaro: Aceste subiecte au fost tratate suficient de mult în timpul campaniei?

Oriol Pujol: Suntem acuzaţi că vorbim despre un stat pentru a nu vorbi despre austeritate. Sunt subiecte separate. Avem nevoie de un stat pentru că nu putem tăia mai mult din buget. Catalanii suportă o austeritate mai mare decât în alte locuri. Statul nu plăteşte banii pe care îi datorează Cataloniei.

Limba, economia, istoria – mişcările separatiste din Europa s-au născut din multe motive. Alegerile regionale din Catalonia au reaprins dezbaterea în jurul tendinţelor secesioniste ale mai multor comunităţi din Europa. Momentul intonării imnului naţional aduce, de regulă, liniştea până şi pe stadioane. Şi-n timp ce, în cazul majorităţii ţărilor, din tribune răsună versuri, galeria Spaniei încă mai lălăie imnul. Nu toţi ştiu versurile care abia începând din 2008 completează, neoficial, partea instrumentală a imnului spaniol – unul dintre puţinele cântece solemne fără text. Spania reprezintă un amalgam de comunităţi diferite. Chiar dacă limba oficială este spaniola, la nivel regional este preferat dialectul.

Pentru independenţă

În Catalonia, una dintre cele mai puternice regiuni economice ale ţării, populaţia a fost chemată la urne pe 26 noiembrie pentru alegerile parlamentare. Premierul conservator, Artur Mas, a sperat să obţină majoritatea în parlament pentru a-şi consolida eforturile în vederea separării Cataloniei de Spania, dar socoteala din târg nu s-a potrivit cu cea de acasă. În parlamentul regional, formaţiunea naţionalistă a lui Mas, CiU, a obţinut doar 50 din cele 135 de locuri în viitorul legislativ. CiU rămâne cel mai puternic partid catalan, dar a pierdut 12 mandate.

Berthold Rittberger, profesor de ştiinţe politice la Universitatea din München şi specialist pe probleme de integrare regională, este de părere că electoratul nu s-a opus neapărat dorinţelor separatiste ale CiU, ci mai degrabă a ţinut să sancţioneze guvernul regional pentru politica sa în alte domenii. “Rezultatul alegerilor demonstrează că o agendă care promovează independenţa poate atrage voturi, dar lucrul acesta nu înseamnă automat şi că electoratul consideră separatimsul ca fiind principala temă”, declară Rittberger.

Un mare succes a repurtat Stânga Republicană (ERC) – formaţiune ce adoptă o poziţie radicală în chestiunea secesiunii Cataloniei şi care şi-a dublat numărul deputaţilor în noul parlament. Mas s-a grăbit să-şi confirme intenţia de a convoca un viitor referendum cu privire la autodeterminarea regiunii.

Factorul decisiv: puterea economică

Chiar dacă în spatele dorinţei de independenţă se ascund multe motive, iar identitatea culturală joacă un rol însemnat, în cele mai multe cazuri tendinţele separatiste se constată mai ales la regiunile cu economii puternice. De exemplu Catalonia (Spania), Tirolul de Sud (Italia) sau Flandra (Belgia) sunt cei mai importanţi contributori la bugetele naţionale şi principalul sprijin al regiunilor mai slab dezvoltate. În prezent, criza economică şi financiară europeană dă şi mai multă apă la moara separatiştilor.

În orice caz, pentru regiunile care caută să devină independente, separarea de UE nici nu intră în discuţie. Dimpotrivă, Catalonia, Tirolul de Sud şi Flandra îşi doresc să devină ţări de sine stătătoare, membre în comunitatea celor, deocamdată, 27.

În Scoţia situaţia este diferită. Cu acordul guvernului londonez, populaţia va decide în 2014, prin referendum, asupra apartenenţei ţării la Regatul Unit. În cazul Scoţiei, nu factorul economic deţine rolul principal. Ţara nu poate fi considerată motorul economic al Marii Britanii. “Nu se ştie nici dacă le ajunge bugetul ca să finanţeze înfiinţarea statului”, crede politologul Roland Sturm. Acesta s-ar putea să fie motivul din care, în prezent, numai o treime din populaţie ar vota pentru independenţa ţării.

[...] Mesajele promovate de liderii ARD în campania electorală pentru alegerile din decembrie, din care transpar clar idei de extremă dreapta, se regăsesc, într-o formă sau alta, și în discursurile rostite în ultima perioadă pe axa Berlin-Bruxelles. Cu același elan vobesc despre „calea dreaptă” președintele Comisiei Europene, Jose Manuel Durrao Barroso, președintele UE, Herman Van Rompuy, sau cancelarul german Angela Merkel, în special când vine vorba de cel mai drag proiect al lor: federalizarea Uniunii Europene, plan prin care se prefigurează abandonarea suveranității statelor comunitare și preluarea puterii de către „elita” birocraților de la Bruxelles. Invocând o Europă progresistă și „o Uniune mai puternică”, Merkel, Barroso & Comp. (majoritatea liderilor PPE, în frunte cu Traian Băsescu) fac lobby masiv pentru transformarea blocului comunitar într-un Superstat UE, construcție extremistă în care primează criteriul etnic și unde ideea de națiune este anihilată, prin conceptul de federalizare și regionalizare. Conceptul de Superstat european a fost lansat însă de predecesorii naziști ai cancelarului Merkel. În 1943, miniștrii germani Joachim von Ribbentrop și Cecil von Renthe-Fink au propus crearea unei confederații europene, care ar fi trebuit să aibă o singură monedă, o Bancă unică, la Berlin, și să se bazeze pe principiul regional. Merkel susținea, recent, că „Germania se simte profund implicată, în relația cu UE, pentru construirea deplină a viitorului Uniunii, încă de la căderea Zidului Berlinului”. Înaintea ei, Hitler profețea că „germanii trebuie să constituie nucleul în jurul căruia Europa va fi federalizată”.

Criza din Europa și politica de austeritate impusă de Berlin, prin vocea Angelei Merkel, au făcut, nu de puține ori, ca șefa Cabinetului german să fie comparată cu un adevărat „terminator nazist al Europei”. O bună parte din tezele expuse de Merkel în intervențiile publice se regăsesc în perorațiile lui Adolf Hitler, din anii ’30. „Pentru noi, în următorii ani, sunt convinsă că numai PPE (Partidul Popular European) va putea să îndeplinească acest proiect, ca Europa să devină cel mai dinamic continent din lume, ceea ce înseamnă că trebuie să facem puțină ordine în Europa”, spunea cancelarul german la Congresul PPE de la București, de luna trecută. Cu gândul la mai multă ordine și disciplină făcea trimitere și fostul lider nazist când afirma despre formațiunea sa național-socialistă că „Partidul nu trebuie să fie o constantă a opiniei publice, ci trebuie să o domine. Nu trebuie să fie servitorul maselor, ci stăpânul acestora”.

Merkel, Hitler și viziunea noii Europe

Merkel și-a expus, recent, atașamentul față de proiectul federalizării Europei, prin care toate statele vor ajunge să răspundă direct doar în fața Bruxelles-ului. Deși recunoaște că există o oarecare reticență față de acest plan, cancelarul german dă asigurări că îl va susține până în pânzele albe. „Bineînţeles că într-o zi Comisia Europeană va deveni guvern, Consiliul UE o a doua Cameră, iar Parlamentul European va avea mai multe puteri. Dar, deocamdată trebuie să ne concentrăm pe euro şi să le dăm timp oamenilor să se obişnuiască cu ideea”, și-a expus Merkel viziunea sa asupra unei noi Europe. Chiar dacă folosea alte cuvinte, pe aceeași idee mergea și Hitler, în 1941, când spunea „Nu este foarte inteligent să ne imaginăm că într-o casă așa de strâmtă precum Europa, o comunitate de popoare poate menține pentru multă vreme sisteme legale diferite și concepții diferite asupra legii”.

Tandemul Merkel-Barroso continuă să funcționeze perfect, așa cum s-a dovedit în cazul crizei politice din vară, din România, dar și când s-a pus problema obsesiei Berlinului pentru măsurile de austeritate. Așa că, la unison cu Angela Merkel, președintele Comisiei Europene consideră că cedarea suveranității economice, a statelor UE, prin pactul de guvernanță fiscală, nu este suficientă. Barroso vrea cu orice preț ca UE să devină federație, aceasta fiind „calea cea dreaptă” pentru rezolvarea crizei. „Este foarte clar că avem nevoie de o integrare suplimentară în zona euro, trebuie să ne îndreptăm către o uniune economică, fiscală și, în cele din urmă, către o uniune politică. Aceasta e soluția la criză”, speră șeful Executivului UE.

Proiectul naziștilor, pus în aplicare de Barroso

Visul foștilor lideri naziști privind crearea unei confederații europene, cu o singură monedă și o singură Bancă, prinde din ce în ce mai mult contur, așa cum a avertizat Barroso: „Lumea are nevoie de o Europă care poate trimite misiuni militare pentru a stabiliza zonele care au nevoie. Să nu ne temem de cuvinte, avem nevoie să ne îndreptăm catre o federație de state”, este concluzia șefului Comisiei Europene, care a promis că, până la alegerile europene din 2014, Bruxelles-ul va prezenta modelul acestui Superstat. Același Barroso afirma, de curând, că „nu este timp pentru alegeri, este timp pentru acțiune”. Cu alte cuvinte, UE consideră că democrația este o opțiune inutilă, probabil chiar dăunătoare, teză specifică dictaturilor. Bruxelles-ul a dovedit cum nu se poate mai bine acest lucru în cazul referendumului din România, organizat pentru demiterea lui Traian Băsescu.

De pe lista celor care visează la un Superstat UE, la o Europă a regiunilor, nu putea lipsi președintele UE, Van Rompuy, supranumit și „preşedintele Bilderberg”, nefiind un secret faptul că belgianul a ajuns în acest post și datorită faptului că este membru al grupului elitist secret. Rompuy mărturisea că alături de Barroso și de șeful Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, are „planuri mari” pentru Europa. „Avem șansa de a termina o casă ridicată pe jumătate”, spunea belgianul.

„Fanatismul vi se citește pe fețe”

Extremismul pe care îl practică liderii europeni, în special trioul Jose Barroso-Van Rompuy-Martin Schulz, a fost atacat cu vehemență de unul dintre europarlamentari. Nigel Farage, liderul UKIP din Parlamentul European și colider al grupului multinațional eurosceptic „Europa Libertății și a Democrației”, cunoscut pentru discursurile explozive, i-a acuzat pe cei trei că au „o mentalitate de buncăr” atunci când vorbesc de statele naționale. „Fanatismul vostru vi se citește pe fețe. Voi spuneați că este un neadevăr să crezi că un stat național ar putea exista în lumea globalizată a sec. XXI”. Același ton virulent l-a folosit europarlamentarul britanic și când a invocat dorința Germaniei, la fel ca în perioada nazistă, de a domina Uniunea Europeană. „Ceea ce mă intrigă este că guvernul Marii Britanii, condus de David Cameron, imploră, practic, restul statelor UE, să realizeze o uniune fiscală, politică și, în cele din urmă, la realizarea unei Uniuni care va fi dominată de Germania”, a spus Farage, care a concluzionat că „Barroso și Van Rompuy sunt, de fapt, cei mai răi oameni pe care i-am văzut în Europa din 1945 încoace”.

Băsescu visează deja la SUE

Președintele Traian Băsescu a îmbrățișat încă de la început proiectul european privind înființarea Statelor Unite ale Europei, lucru de care i-a asigurat pe promotorii acestuia, din nou, la Congresul PPE de la București. Pentru Băsescu, „singura soluție pentru garantarea prosperității cetățenilor noștri este o integrare profundă și accelerată și ea se poate realiza prin intermediul Statelor Unite ale Europei”. Liderul de la Cotroceni, care speră în realizarea cât mai apropiată a acestui plan, nu ține cont de cel mai mare pericol pe care îl reprezintă proiectul european: crearea unui Superstat, sub egida tehnocraților, aflat la mâna lobby-ului bancar și a companiilor multinaționale. (…)

Fărâmițarea Europei, un proces care continuă și azi

Analizând aceste elemente în lumina evenimentelor din ultimii 20 de ani, se poate observa că fărâmițarea Europei devine o certitudine. Divizarea Iugoslaviei, așa cum arată harta, a fost efectul unui șir de conflicte armate, începând cu 1990, când Germania recunoaște prima independența Sloveniei și a Croației. În februarie 2008, Kosovo își declara unilateral independența față de Serbia, cu recunoașterea UE și SUA. Nu este exlcus ca fosta provincie sârbă să se unească cu Albania. În 2007, premierul regional scoțian Alex Salmond vorbea pentru prima oară despre un calendar de separare de Marea Britanie, susținând că Scoția va fi independentă peste 10 ani, adică în 2017. Lucrurile se precipită, după ce, în această toamnă, guvernul de la Londra a fost de acord cu organizarea unui referendum în Scoția, în 2014, pe tema independenței. Tot în 2007, flamanzii din Belgia au dat semnalul scindării, deputații flamanzi votând o lege care vizează reducerea drepturilor de vot ale francofonilor. Începând din 2009 și până astăzi, locuitorii din mai multe zone ale Cataluniei cer independența acestei provincii, care este deja autonomă, de guvernul de la Madrid. Iar semnalul dat de Scoția le vine în ajutor. În 2009, guvernul Berlusconi a fost zguduit de un scandal care a readus în actualitate ideea secesiunii dintre sudul sărac și nordul Italiei, idee promovată cu insistență de partidul extremist și xenofob Liga Nordului, al lui Umberto Bossi. „Eliberarea” bretonilor, considerați urmași ai celților veniți din insulele britanice, de sub „opresiunea franceză” este susținută de Armata Revoluționară Bretonă, care și-a început activitatea încă de la începutul anilor ‘70. Organizația bretonă aparține aripii extremiste a mișcării naționaliste Emgann, al cărei obiectiv este independența Bretaniei față de Franța.

Proiectul unui Superstat european urmărește clar regionalizarea statelor UE, inclusiv a României, subiect pe seama căruia comentatorii politici și istoricii au polemizat intens, avertizând asupra dispariției frontierelor și a implementării unor structuri transnaționale și supranaționale. În cazul României, s-a invocat pericolul euroregionalizării și autonomiei teritoriale, prin care maghiarii să preia de la România nu numai Ardealul, ci și bogate zone din celelalte regiuni istorice, Austria și Ungaria urmând să coordoneze teritorial-administrativ euroregiunile.

Suntem deja „euroregionalizați”

Un document al MAE din 2007 dovedește, o dată în plus, că modelul regionalizării statelor europene este un deziderat mai vechi al Uniunii Europene, iar criteriul de înființare a unor euroregiuni este unul preponderent etnic. Documentul „Direcția Balcanii de Vest și cooperare regională” explică faptul că „modelul euroregional a favorizat o colaborare activă a ţărilor din Europa Centrală şi de Sud-Est într-un asemenea cadru, fiind îmbrăţişat şi de România prin participarea, până la acest moment, la constituirea şi dezvoltarea cooperării în formatul a unsprezece euroregiuni”. Conform documentului MAE, România a fost „tranșată” în mai multe astfel de „euroregiuni”, care au fost deja înființate oficial în ultimii ani, sub pretextul unei mai bune „colaborări transfrontaliere”. Prima dintre acestea, euroregiunea „Carpatica”, acoperă 161.192 km², cu o populaţie de peste 16 milioane de locuitori, şi cuprinde cinci judeţe din Ungaria, nouă judeţe din Slovacia, patru voievodate din Polonia, tot atâtea regiuni din Ucraina (inclusiv Cernăuţi) şi șapte judeţe din România. A doua este Euroregiunea „Dunăre – Criş – Mureş – Tisa” (DCMT), iar parteneri în acest format sunt patru judeţe din România (Timiş, Arad, Caraş-Severin, Hunedoara), patru din Ungaria (Czongrad, Bekes, Jacz Nagykun Szolnok, Bacs – Kiskun Kiskun) şi regiunea Voivodina din Serbia şi Muntenegru. Euroregiunea „Dunărea 21” cuprinde aşezări urbane şi rurale din zonele riverane Dunării, din România (oraşul Calafat, comunele Poiana Mare, Desa, Cetate şi Ciupercenii Noi), Bulgaria (oraşul Vidin şi localităţile Rujniti, Macriş, Belogradcic, Lom, Kula, Dimovo şi Novo Selo) şi Serbia şi Muntenegru (oraşul Zaicear şi localităţile Sokobania, Kladovo, Bolivat, Kniajevat, Bor, Negotin şi Madanpec). O a patra Euroregiune, „Giurgiu-Ruse”, cuprinde Primăria Giurgiu, Primăria Ruse şi organizaţia neguvernamentală Agenţia Municipală Energetică din Ruse. Euroregiunea „Prutul de Sus” are în componență judeţele Botoşani şi Suceava din România, Bălţi şi Edineţ din Republica Moldova, dar şi regiunea Cernăuţi din Ucraina. O ultimă Euroregiune este „Siret-Prut-Nistru”, care include judeţele Iaşi, Vaslui şi Neamţ din România, respectiv Chişinău, Ungheni şi Lăpuşna din Republica Moldova.

Pericolul regionalizării, văzut de academicianul Dinu C. Giurescu

Academicianul Dinu C. Giurescu a realizat încă de anul trecut o analiză aprofundată pe această temă. Una dintre concluziile sale era că „evenimente relativ recente au demonstrat că nu este prea complicat să se constituie un nou stat pe teritoriul unui stat european, fie prin mijloace militare, fie altele, cu concursul susţinut al mass-media internaţionale. Noul ‘stat’ recunoscut de o seamă de guverne este un ‘model’ ce poate fi, în anume împrejurări, invocat şi pus în practică”. [...]

Legaturi: