Pocainta, candela ce ne lumineaza/ Parintele NICOLAE STEINHARDT: 29 de moduri de a-L MARTURISI pe Dumnezeu/ Cum biruim MANIA?/ Sf. Simeon Noul Teolog DESPRE CREDINTA/ Gheron Iosif Isihastul: FELURILE ISPITELOR
- Doxologia:
Pocăinţa e candela care ne luminează persoana
„Trebuie să întreţinem lumina cu untdelemnul faptelor noastre.”
„Pocăinţa, a cărei posibilitate ne-a dat-o Dumnezeu spre a primi ajutorul Fiului Său când se va întrupa, este ca o candelă. Noi trebuie să întreţinem lumina din ea cu untdelemnul faptelor noastre. Şi numai de vom fi luminaţi prin lumina candelei ce ne vine din Hristos, izvorul de lumină al tuturor, vom putea intra în Împărăţiea luminii. Numai de vom fi luminaţi, cunoscându-L şi acceptându-L pe Hristos ca pe lumina lumii, ca pe sensul existenţei, prin faptul că arată pe Dumnezeu ca Tată iubitor, având un Fiu iubitor, vom avea parte în veci de lumină. Pocăinţa e candelă luminată care ne luminează persoana, pentru că prin ea ne vedem cum ar trebui să fim şi vedem şi legătura noastră cu Dumnezeu şi cu semenii”
(Părintele Dumitru Stăniloae, nota 263 la Isaia Pustnicul, Douăzeci şi nouă de cuvinte, Filocalia XII, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 126)
Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădi dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.
Părintele Nicolae Steinhardt
1. Îl slăvim pe Hristos mai întâi săvârșind cele menționate de El însuși: dând să mănânce flămânzilor, dând de băut însetaților, primind pe cei străini, îmbrăcând pe cei goi, cercetând pe bolnavi și mergând să-i vedem pe cei ferecați în temniță.
2. Tot astfel crezând neîndoielnic că El este Calea, Adevărul și Viața.
3. Postind, rugându-ne, priveghind, făcând milostenii, înfrânându-ne;
4. Dar și iertând pe greșiții noștri, alungând de la noi ținerea de minte a răului ce ni s-a făcut, iubind pe aproapele nostru (și nu numai iubindu-l, ci îngăduindu-i a fi așa cum este, nepretinzându-i să fie aidoma nouă), binecuvântându-ne (ori, de ne vine peste poate, măcar neblestemându-ne) vrășmașii;
5. Dovedindu-ne blânzi și smeriți cu inima, făcători de pace, nearțăgoși, neînfumurați, păstrători de cuget curat;
6. Făptuind binele în taină, mâniindu-ne doar pe foarte scurtă vreme, nu mai târziu de apusul soarelui, oricând gata a ierta și a ne domoli, neîngrijorându-ne în exces de cele ale lumii și ale trupului. Făcându-ne muți și surzi când suntem zădărâți, neînvoindu-ne facilei ispite de a mustra și dojeni când simțim că avem dreptate, nejudecând pe nimeni (anevoioasă, dar meritorie virtute);
8. Adăpostind pe călători, ajutând pe cei slabi, primind cu bucurie pe slujitorii Domnului, necerând (cu fățarnică nepărtinire și vicleană înțelepciune) semne și minuni, neispitindu-L pe Domnul cu cereri nesăbuite, ridicole sau neobrăzate;
9. Nefiind formaliști, bucheri și pierduți în mărunțișuri, nepunând litera deasupra legii. Ci privind lucrurile, de fiecare dată, cu spirit larg și tolerant, izbutind a ieși din noi înșine, a ne vedea, judeca și aprecia din afară, așa cum ne-ar surprinde privirea rece și neprevenită a unui terț;
10. Neacceptând a fi robi patimilor (spre a ne face de basm și de batjocoră demonilor), dar nici textelor;
11. Nelăsând bogăția (ori arghirofilia, care poate locui și în cel neavut) să ne stăpânească, nepunându-ne toată încrederea în cele vremelnice, făcându-ne din legea relativității, principiul incertitudinii și doctrina instabilității celor lumești întreitul temei al unui reflex instinctiv când vor să ne subjuge cu strălucirea lor;
12. Nepizmuind, neațintindu-ne ochii asupra semenilor noștri, asupra greșelilor și inevitabilelor cusururi omenești, ci mai vârtos asupra alor noastre;
13. Neluând numele lui Dumnezeu în deșert, rodindu-ne talentul ori talanții, ori fracțiunea de talant;
14. Neîngăduind ca strâmtoarea, prigoana, grijile veacului, înșelăciunea avuției și poftele să înăbușe rodirea Cuvântului în noi;
15. Lăsând nevinovăția copilăriei să ne roureze sufletul și să ne vindece de uscata respectabilitate, întocmai ca Zaheu care, om în toată firea, nu s-a rușinat să se cațere în pom ca să-L vadă mai bine pe Iisus;
16. Veghind, păstrându-ne treji, dar nepunând mare preț pe tăria noastră, știind că duhul e osârduitor, dar trupul neputincios, iar noi oricând capabili de slăbiciune, de cădere (n-a grăit Fericitul Filip Nerri: ține-mă Doamne de urechi că altminteri Te vând ca Iuda?)
17. Fiind modești, recunoscători, iubindu-L pe Domnul din toată inima, din tot cugetul, din tot sufletul și toată virtutea noastră;
18. Ferindu-ne de șovăială și impunându-ne a fi statornici în hotărâri;
19. Fiind înțelepți ca șerpii, nu numai blânzi ca porumbeii;
20. Crezând neclintit în Cuvântul lui Iisus, păzindu-l, mâncând și bând la vremea potrivită preacuratul trup și scump sângele Domnului, dându-ne bine seama: cât de fericiți suntem că ne învrednicim de aceasta, că niciodată n-a vorbit un om cum vorbește Hristos, că ne putem numi prieteni ai Săi;
21. Grăind vorbe bune ori săvârșind gesturi de compasiune față de semenii noștri, de simpli oameni, în ocaziile cele mai întâmplătoare și mai mărunte, nesfiindu-ne a fi politicoși, a schița un zâmbet binevoitor până și unui străin, spre exemplu insului care, după ce fără de voie ne-a lovit cu cotul, își cere scuze;
22. Descoperindu-ne capul când salutăm, răspunzând negrăbiți când ni se pune o întrebare, când ne cere cineva să-i arătăm drumul – lucruri mici, profane, de nu și triviale! Dar din categoria celor care prisosesc stricta dreptate și, în consecință, plăcute lui Hristos;
23. Și-L mai slăvim pe Domnul poftind la cină pe cei desconsiderați, nu numai cei sărmani, ci în general cei care nu se bucură de atenția și cinstirea semenilor; cei uitați sau părăsiți – acestora să le dovedim gentilețe, cuviință, solicitudine;
24. Oprindu-ne de la păcate, devenind adevărați creștini, orice am fi fost înainte de trezire, cu oricare urâte păcate ne-am fi murdărit;
25. Scriind, pictând ori compunând (cei care pot) capodopere. Toate au fost și sunt create numai în starea harului sfinților (Sf. Iustin: „Toate câte filosofii și legislatorii le-au gândit și le-au spus frumos, le-au elaborat grație părții de Logos aflătoare în ei.”)
26. Sărutând pe cei leproși: orice ins izolat, prigonit, ocărât pe nedrept, de care căpătuiții, rostuiții, chivernisiții, slugarnicii se feresc și se tem, e un lepros vrednic de a fi sărutat;
27. Refuzând a ne zgâi la cel în suferință și descumpănire, rugându-ne așa cum știm, chiar dacă nu cunoaștem la perfecție tipicul rugăciunilor (și poate nici Tatăl nostru, ca în povestirea cu cei trei sihaștri de pe insulă care nu-l știau, dar umblau pe mare);
28. Neprecupețindu-ne vremea, zăbovind, ca samarineanul cel milostiv pentru a veni în ajutorul păgubiților, accidentaților, nenorociților;
29. Aducându-ne mereu aminte că în orice semen al nostru sălășluiește suflarea lui Dumnezeu, adică o fărâmă de spirit divin și purtându-ne cu el ca atare.
Să nu se îngrijoreze nimeni. Enumerarea de mai sus e strict exemplificatorie. Suntem neîncetat îmbiați cu posibilitatea de a ne recunoaște și vădi ucenici feluriți și neabătuți ai lui Iisus Hristos. Oricui îi este oricând dat – nu numai în momente eroice – a-L mărturisi. Și poate că această mărturisire, zi de zi, în împrejurări modeste și mărunte, nu-i deloc mai ușoară decât cea eroică de care nu toți avem parte. Numărul drumurilor prin care Îi putem vădim dragostea, încrederea și devotamentul nostru este infinit.
Toți Îl slăvim pe Hristos numai pe măsura darului, puterii și priceperii noastre, potrivit stilului nostru, ar zice Blaga.
Adaptare după Nicolae Steinhardt, cap. Felurimi din cartea „Dăruind vei dobândi” (Maria Burlă)
Vrei să afli cât de mare rău este mânia? Uită-te la cei care se ceartă în piaţă sau pe drum. La tine cu greutate poţi vedea urâciunea acestei patimi, pentru că atunci când te mânii, gândul tău se tulbură şi parcă eşti beat. Însă când eşti liniştit, poţi să te uiţi la semenii tăi care sunt înfuriaţi şi să înţelegi că aşa eşti şi tu.
Ce se întâmplă, aşadar? Pieptul fierbe, gura răcneşte, pe ochi ies flăcări, faţa se umflă şi se înroşeşte, mâinile sunt scuturate, picioarele sar ca la circ – omul întreg seamănă cu un nebun, sau mai bine zis, cu un măgar sălbatic, care azvârle şi muşcă. Iată cât de necuviincioasă şi de umilitoare este înfăţişarea celui care este stăpânit de mânie.
„Dar inima mea este tulburată şi suferă din pricina jignirilor care mi se aduc”, îmi spui tu. Ştiu lucrul acesta şi tocmai de aceea mă minunez de cei care nu se lasă pradă furiei. Şi să ştii că dacă vrei, cu toţii avem puterea să o împiedicăm să izbucnească. De ce nu ne supărăm sau nu arătăm că suntem supăraţi la lucru, atunci când cel care este mai mare peste noi ne ceartă? Pentru că ne temem ca nu cumva, dacă-i răspundem cu mânie, să ne dea afară. Aşadar, frica potoleşte mânia. De ce când îi certăm pe slujbaşii noştri, ei nu scot nici un cuvânt? Pentru că şi pe ei îi reţine aceeaşi primejdie care atârnă deasupra capetelor lor.
Aşadar, atunci când ne jignesc oameni puternici, adică cei care au puterea să ne facă rău, îndurăm mai mult decât am fi crezut. Dar dacă jignirea vine de la oameni care sunt mai prejos de noi sau lipsiţi de putere, de la oameni de care nu este nevoie să ne fie frică, nu îndurăm insulta. De ce nu ne gândim că şi într-un caz şi în celălalt, Dumnezeu este Cel care îngăduie să fim atacaţi? Dumnezeu este Cel care ne dă medicamentul amar, dar mântuitor, ca să ne vindece de egoismul nostru. Aşadar, să nu ne mâniem şi să nu ne îndreptăm nici împotriva înţeleptului Doctor, nici împotriva oamenilor, care sunt instrumentele prin care lucrează Dumnezeu. Să întâmpinăm orice vorbă rea şi orice nedreptate cu tăcere, îndelungă-răbdare şi smerenie.
Te-a supărat careva? Adu-ţi atunci aminte de păcatele tale şi gândeşte-te de câte ori L-ai supărat tu pe Dumnezeu. Dacă acum nu te vei mânia şi vei ierta, nici Dumnezeu nu se va mânia pe tine atunci când va fi nevoie să dai socoteală pentru faptele tale. Iertaţi orice aveţi împotriva cuiva, ca şi Tatăl vostru Cel din ceruri să vă ierte vouă greşealele voastre (Marcu 11, 25).
Dacă te vei purta astfel, nu vei avea folos numai în ceruri, ci şi aici, pe pământ. Adu-ţi aminte de două împrejurări când ai fost vorbit de rău sau nedreptăţit: una când ai dat frâu liber mâniei tale şi una când ai rămas liniştit. Spune-mi: când ai fost mai mulţumit şi când te-ai folosit? Atunci când ai fost biruit de mânie sau când ai biruit mânia? De multe ori, am ajuns să ne blestemăm pe noi înşine, pentru că mânia ne-a împins să spunem vorbe rele. Dimpotrivă, când am fost deasupra mâniei, am scăpat de multe rele şi am fost mulţumiţi, ca atunci când ne-am biruit duşmanul. Când ne apărăm prin mânie, nu biruim, ci suferim cea mai mare înfrângere. Biruieşti doar atunci când întâmpini răul cu blândeţe. Cei nebuni, desigur, spun că este tocmai invers. Dar tu să nu ceri părerea oamenilor nebuni, ci a celor cu minte. Sau mai bine, îndreaptă privirea ta spre Dumnezeu, pentru ca El să te cinstească. Cine are cinstirea lui Dumnezeu, nu are nevoie de altă cinstire.
Iar dacă eşti mânios din fire şi nu poţi să te abţii, măcar nu lăsa ca mânia să pună stăpânire pe tine pentru multă vreme. Alung-o departe cât mai repede. Soarele să nu apună peste mânia voastră (Efes. 4, 26). Trebuie să avem mare grijă cu această patimă, căci ea a distrus familii, a stricat prietenii şi a pricinuit nenumărate nenorociri.
Te nedreptăţeşte cineva? Nu te certa cu el, ci cu diavolul, care îl îndeamnă la rău. De omul care păcătuieşte să-ţi pară rău. Să te gândeşti că dacă nu se pocăieşte, va fi pedepsit în iad pe vecie. În felul acesta, nu numai că nu te vei mânia, dar îţi şi va părea rău pentru el.
Aşa cum îţi este milă de un bolnav care este cuprins de febră, la fel să îţi fie milă şi de fratele tău care te nedreptăţeşte. Şi acesta este bolnav. Vrei să te aperi de nedreptate? Atunci smereşte-te şi taci. În felul acesta, îl vei răni pe duşmanul tău, diavolul. Altfel, dacă te mânii şi te răzbuni, îţi vei face rău atât ţie, cât şi fratelui tău, care este deja rănit de diavol şi nu mai are nevoie de încă o rană, ci de compătimire, rugăciune şi de ajutorul tău. Dacă nu cazi, poţi chiar să-l ajuţi. Dar dacă şi tu cazi sub săgeata mâniei aruncată de diavol, cine vă va ridica pe amândoi? Nici tu nu-l mai poţi ajuta pe el, nici el pe tine.
De aceea, să ne purtăm mereu în aşa fel, încât să ajutăm la vindecarea rănilor fraţilor noştri. Să nu le facem şi
Crezi, aşadar, că nu faci un lucru rău atunci când îl înjuri pe fratele tău? Chiar dacă ţi-a făcut vreun rău, el este tot fratele tău. Când zici, „Tatăl nostru”, „nostru” înseamnă mai multe persoane. Aşadar, Domnul este Părintele tuturor. Iar noi, pentru că avem acelaşi Părinte, suntem fraţi. De aceea, nu-l poţi vedea pe fratele tău ca vrăjmaş şi în acelaşi timp, să-L numeşti Părinte pe preabunul şi iubitorul de oameni Dumnezeu, Care te-a făcut după chipul şi după asemănarea Sa. Nu te poţi repezi ca un taur, să dai din picioare ca măgarul, să urli ca un lup, să muşti cu viclenie ca un scorpion şi, în acelaşi timp, să fii copilul lui Dumnezeu. Nu eşti om, pentru că omul are bunătatea Creatorului său. Atunci ce eşti? Fiară? Dar fiarele au doar una din neajunsurile pe care le-am spus mai înainte, pe când tu le ai pe toate şi chiar mai multe. De altfel, fiarele pădurii, deşi sunt sălbatice prin firea lor, dacă te porţi cum trebuie cu ele, se îmblânzesc. Dar tu, care eşti blând prin firea ta, te sălbăticeşti prin mânie.
Vrei să fii copil adevărat al lui Dumnezeu? Dacă da, trebuie să semeni cu El. Şi nimic nu te face să semeni mai mult cu Dumnezeu decât dacă îi ierţi pe cei care te nedreptăţesc, dacă faci bine celor care îţi fac rău, dacă îi lauzi pe cei care te vorbesc de rău, dacă eşti blând cu cei care te batjocoresc. Dar chiar dacă vrei să pedepseşti pe cineva care ţi-a făcut rău, nu-i răspunde cu rău. Fă-i bine şi l-ai pedepsit! Pentru că dacă te răzbuni pe el, vei fi judecat cu acela. Pe când dacă arăţi bunătate, tu vei fi lăudat şi numai acela va fi judecat. Şi nu există pentru duşmanul tău o pedeapsă mai mare decât să vadă că tu eşti lăudat, iar el este judecat. Nu uita nici că Dumnezeu, Care este dreptul Judecător, îl va pedepsi pentru răul pe care ţi l-a făcut, în afară de cazul în care se va pocăi la timp. Şi cum se va pocăi? Văzându-ţi îndelunga-răbdare. Iată ce ne sfătuieşte Sfântul Apostol Pavel: Nu răsplătiţi nimănui răul cu rău. Purtaţi grijă de cele bune înaintea tuturor oamenilor. Dacă se poate, pe cât stă în puterea voastră, trăiţi în bună pace cu toţi oamenii. Nu vă răzbunaţi singuri, iubiţilor, ci lăsaţi loc mâniei (lui Dumnezeu), căci scris este: „A Mea este răzbunarea; Eu voi răsplăti, zice Domnul”. Deci, dacă vrăjmaşul tău este flămând, dă-i de mâncare; dacă îi este sete, dă-i să bea, căci, făcând acestea, vei grămădi cărbuni de foc pe capul lui. Nu te lăsa biruit de rău, ci biruieşte răul cu binele (Rom. 12, 17-21).
Dacă la rău nu trebuie să răspundem cu rău, cu atât mai mult, la bine nu trebuie să răspundem cu rău. Tuturor oamenilor, prieteni sau duşmani, să le arătăm mereu bunătate, prin faptele şi vorbele noastre. Bunătatea naşte în noi nădejdea mântuirii şi ne umple inima de bucurie. Cum ne-ar putea lua tristeţea în stăpânire dacă suntem atât de buni la suflet, încât şi vrăşmaşilor noştri le facem bine?
Aşadar, să nu ne preocupe nimic mai mult ca vindecarea sufletului nostru de mânie şi răutate. Să ne împăcăm cu cei care au ceva împotriva noastră, pentru că nici rugăciunea, nici postul, nici milostenia, nici virtuţile nu ne vor putea izbăvi de iad în ziua Judecăţii, dacă sufletul nostru este pătat de această patimă. Iată de ce Domnul ne porunceşte fiecăruia dintre noi: Dacă îţi vei aduce darul tău la altar şi acolo îţi vei aduce aminte că fratele tău are ceva împotriva ta, lasă darul tău acolo, înaintea altarului, şi mergi întâi şi împacă-te cu fratele tău şi apoi, venind, adu darul tău (Mat. 5, 23-24).
Sfântul Ioan Gura de Aur – Din cartea “Problemele vietii“, Ed. Egumenita
- Pemptousia: Despre credinţă
Credinţă este să crezi în Dumnezeul Cel de necuprins cu mintea, Care din nimic a adus la fiinţă cerul şi pământul, marea şi toată făptura văzută şi pe cea înţelegătoare [îngerii, puterile înţelegătoare, n.tr.]. Această credinţă o aveau toţi vechii Proroci şi Drepţi, de la Adam până la Hristos. După venirea lui Hristos, credinţă este să creadă cineva în Tatăl, în Fiul şi în Sfântul Duh – o fire (phýsis) şi trei ipostasuri –, şi în marea taină a iconomiei că Fiul şi Cuvântul lui Dumnezeu, Care este de aceeaşi fire cu Tatăl şi Ipostas [al Sfintei Treimi], fără să se despartă de Tatăl, a încăput în pântecele Fecioarei Maria – care a fost Fecioară înainte de naştere, iar după Naştere tot Fecioară a rămas – şi S-a întrupat, asumându-Şi deplin firea omenească într-un Ipostas şi rămânând Dumnezeu neschimbat. Şi S-a născut din Fecioara Maria ca om cu Trup – cu două firi desăvârşite, unite fără amestecare şi fără separare. Şi cu voia Lui a primit îngropare, fără ca Dumnezeirea Lui să se despartă nicidecum nici de suflet, nici de trup, odată cu despărţirea pe care o aduce moartea. Apoi, după trei zile a înviat şi după 40 de zile S-a înălţat la ceruri ca om şi stă pe Tronul Dumnezeirii Sale slăvit şi în Trupul Lui omenesc de cetele îngereşti împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt.
Credinţă este să crezi că acestea au avut loc, pentru ca aceia care cred în Însuşi Hristos, să se îmbrace din nou prin Hristos cu Duhul Sfânt, de Care s-a dezbrăcat Adam cel-întâi-zidit prin încălcarea poruncii. Şi după ce se fac părtaşi Sfântului Duh, să poată săvârşi în împreună-lucrarea Duhului şi dumnezeieştile porunci – la fel cum mai înainte făceau Sfinţii prin credinţă – şi să îl biruiască desăvârşit pe diavol şi pe demonii nevăzuţi. Pentru că, fără Duhul Sfânt, nu este cu putinţă nici să nu păcătuim, nici să săvârşim sfintele porunci, nici să respingem stăpânirea şi puterea demonilor care stau împotriva noastră. Credinţă este să crezi în Dumnezeu, pentru câte a spus în toate Scripturile însuflate de El, fie binevestind cu bucurie, fie ameninţând. Credinţă este să primeşti cele ale lui Dumnezeu, fie dogme, fie porunci, adică să primeşti pe Duhul Sfânt. Pentru aceasta se şi numeşte fiecare credincios, „credincios”.
Credinţă este să te dăruieşti lui Dumnezeu întru totul, şi cu tot sufletul să-ţi pui doar în El toată nădejdea mântuirii. Credinţă este să crezi că Dumnezeu poate să le facă pe toate câte sunt după bunăvoirea bunătăţii Sale şi să cunoşti că El le făptuieşte spre folosul nostru. Credinţă este să ai încredere în puterea de nebiruit a Dumnezeului Atoatestăpânitor, aşa încât să porunceşti şi munţilor să se mute din loc – lucru care este al celor puţini – şi munţii să se mute din loc. Şi aceia care împlinesc acestea sunt număraţi pe degete, după cum scrie: „Nu este pentru toţi credinţa”. Fără credinţă neruşinată în Hristos şi fără credinţă neşovăielnică în dumnezeieştile cuvinte şi fără dragoste de Dumnezeu şi de oameni venită din conştiinţă curată, din care se naşte smerenia şi milostivirea, nu este cu putinţă să ne mântuim.
Înaintea oricărei virtuţi merge Harul care vine din credinţă şi este temeiul fiecărei virtuţi. Şi oricare virtute, vine, se statorniceşte şi lucrează prin Har. Însă oricare virtute, fără Har, este socotită de Dumnezeu mai prejos decât orice răutate, pentru că acea virtute este diavolească, este lucru uneltit de demoni, care fiind puteri înţelegătoare înşeală mintea înţelegătoare a oamenilor, adică ne fac să părem oamenilor înţelepţi, milostivi şi foarte blânzi, [deşi nu suntem]. Harul lui Dumnezeu vine la orice om, oricât de pângărit şi întinat ar fi, atunci când el aduce lui Dumnezeu mulţumire adevărată. Iar mulţumire adevărată înseamnă cunoştinţa Harului. Cum însă ar putea să mulţumească după vrednicie cel care a primit binefacerea, dacă nu cântăreşte mai întâi mărimea binefacerii primite? Pentru că toţi cei care nu au cunoscut mărimea binefacerii, au sfârşit prin a o dispreţui. Trebuie, aşadar, să cunoaştem că puterea Duhului Sfânt pogoară la toţi cei care cred în Hristos nu din faptele mai înainte făptuite –, pentru că, dacă Harul ar veni din fapte, nu ar mai fi Har [gr. χάρις înseamnă la bază „dar”, n.tr.] –, ci din credinţă, ca Harul să meargă înaintea faptelor şi fapta să se construiască pe temelia Harului, să se împlinească prin Har. Faptele însă care se împlinesc fără Har sunt socotite de Dumnezeu ca şi cum nici nu s-ar împlini, pentru că nu au existenţă, nu există.
Căci binele nu este bine, dacă nu se face bine. Este aşadar cu neputinţă ca binele să se facă bine fără Harul lui Hristos; pentru că, dacă acest lucru ar fi fost cu putinţă şi uşor de împlinit, Dumnezeu nu S-ar mai fi făcut om; căci, numai şi numai prin Harul Său se poate împlini bine orice faptă bună. Fericit este acela care cunoaşte acest lucru şi vrednic de plâns este oricine nu ţine seama de aceasta, pentru că zadarnic mai crede în Hristos. De aceea, cei mai mulţi dintre cei care psălmuiesc în biserică şi se roagă, cu buzele doar rostesc cuvintele, dar mintea (nous) lor stă de vorbă cu demonii, atraşi de aceştia prin griji deşarte, fie ale traiului zilnic, fie ale cărnii, fie ale închipuirii, fie ale ţinerii de minte a răului, aşa încât binele să nu se facă bine, pentru că, fără Har nimic nu se poate face bine.
Pentru care motiv, aşadar, să se laude omul? Pentru nici unul. De aceea, adevăraţii creştini sunt cu zdrobire de inimă şi smeriţi, pentru că ei ştiu că nu au nimic al lor, ci toate sunt ale Harului. Iată însuşirile celor care nu sunt adevăraţi creştini: vanitate şi îngâmfare, înfumurare, trufie, aroganţă, iubire de slăvire şi, în al şaptelea rând, smerenia făţarnică, de suprafaţă, care atrage cinstirea oamenilor. Două sunt cele care îşi urmează una alteia: credinţa şi faptele. Credinţa pentru fapte, faptele însă nu pentru credinţă, ci, prin credinţă. Fără credinţă nu este cu putinţă să primească cineva bunăvoire de Sus, de vreme ce din credinţă vine Harul Domnului nostru Iisus Hristos către cel ce crede, însă fiecăruia se dă după o măsură anume. Dacă multă este credinţa, mult va fi şi Harul, iar dacă puţină este credinţa, puţin va fi şi Harul.
Astfel, pentru cel care crede adevărat şi ortodox nu există nici un folos din credinţa fără fapte. Pentru că dovedire a credinţei este puterea pe care ea o dă; şi arătare a puterii este săvârşirea bunelor porunci, adică a faptelor bineplăcute lui Dumnezeu. Orice lucrare vine din puterea prin care omul poate înfăptui ceva. Şi dacă este cu neputinţă să primim bunăvoirea lui Dumnezeu fără credinţă, este vădit că forţa care vine din credinţă dă tăria prin care se împlineşte fapta bineplăcută lui Dumnezeu şi după voia Lui. Prin credinţă înţelegem însă aici nu doar să credem în Hristos sau să ne încredinţăm Lui, ci să credem că în Hristos este cu putinţă şi să ne eliberăm de răutate şi să ne facem lucrători neînfruntaţi ai oricărei virtuţi, aşa cum învaţă şi fericitul Apostol spunând „M-am ostenit mai mult decât ei toţi, dar nu eu, ci Harul lui Dumnezeu care este în mine” (I Cor. 15, 10).
Şi chiar dacă ar împărţi săracilor toate ale sale, chiar dacă ar posti şi ar priveghea şi ar dormi pe pământ, şi s-ar ruga şi ar implora pe Dumnezeu să fie miluit, însă nu cunoaşte că Harul care vine din credinţă este milostivirea, de aceea, lăsând toate cererile sale, să ceară Domnului înaintea acestora şi înaintea tuturor celorlalte să îi dea doar Harul. Şi dacă, doar pentru Har ar cheltui bani şi ar suferi orice răutate şi ar arăta grăbire şi zel, fie să îl dobândească pentru prima oară acum, când s-a făcut creştin, fie, după ce a pierdut Harul, să îl redobândească prin pocăinţă şi spovedanie şi printr-o vieţuire mai plină de umilinţă; cu toate acestea, dacă el crede că împlineşte oarecare fapte bune care îl vor îndreptăţi [înaintea lui Dumnezeu], adică milostenii, şi postiri, şi privegheri, şi rugăciuni, zadarnic le face pe toate acestea şi se şi osândeşte.
Aceasta este taina creştinătăţii ascunsă din neam în neam, care s-a arătat în vremurile din urmă, despre care şi Pavel spune arătând că Dumnezeu „vrea ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină”. Căci cunoştinţa adevărului nu este nimic altceva decât însuşi Harul, care este şi adevărul care s-a împlinit în Iisus Hristos, după cuvântul Evangheliei. Fără această cunoştinţă, este cu neputinţă să găsească creştinul milă la Dumnezeu. Pentru că, aşa cum nu este cu putinţă ca Hristos să facă minuni necredincioşilor, nici să se dezmintă, nici să se lepede de Sine, la fel nu este cu putinţă să miluiască pe cineva dintre cei care cred în El, dacă nu mai înainte acela înţelege deplin că Harul care vine de la El şi prin El este milostivirea şi mântuirea. Pentru că mântuirea nu se dobândeşte decât dacă cei care vor să se mântuiască ajung la îndumnezeire.
Sursa: Αγ. Συμεών του Νέου Θεολόγου [Sfântul Simeon Noul Theolog]. Αλφαβητικά κεφάλαια [Capete alfabetice], ed. Ι. Μ. Σταυρονικήτα, Άγιο Όρος 2011, pp. 224- 233.
Ispitele se numesc astfel deoarece nasc experienţă (în limba greacă, cuvintele „ispită” (πειρασμός) şi „experienţă” (πείρα) au aceeaşi rădăcină). Într-adevăr, în războiul nevăzut, ispitele se fac pricinuitoare de cunoaştere duhovnicească pentru cei cu luare-aminte. Ispită se numeşte şi orice împotrivire faţă de nevoinţa noastră pentru credinţă şi evlavie, atunci când ne silim să ne supunem lui Dumnezeu. După învăţătura Sfinţilor Părinţi, ispitele se împart în mai multe feluri. Unele sunt ispitele nevoitorilor, prin care adaugă câştig şi sporire în nevoinţa lor, altele sunt ispitele celor trândavi şi nepăsători, prin care li se atrage atenţia la ceea ce îi vatămă şi îi primejduiesc; altele sunt ispitele celor ce dorm, prin care sunt deşteptaţi, altele iarăşi sunt ispitele celor depărtaţi de Dumnezeu şi înşelaţi, prin care se apropie de Dumnezeu; de asemenea, diferite sunt ispitele drepţilor şi ale prietenilor lui Dumnezeu, prin care moştenesc făgăduinţa. Pentru cei desăvârşiţi, Dumnezeu îngăduie ispite prin răbdarea cărora aceştia se fac reazem credincioşilor şi pildă de urmat. Există şi un alt fel de ispite, tot pentru cei desăvârşiţi, asemenea cu cele prin care au fost încercaţi Domnul nostru şi Apostolii prin care „au plătit” legea comunicării cu lumea (oamenii), ridicând propriile noastre ispite.
La această lege a „comunicării” participă şi Părinţii duhovniceşti, prin ridicarea greutăţilor şi a slăbiciunilor fiilor lor duhovniceşti, prin rugăciuni şi prin alte nevoinţe ce completează lipsurile celorlalţi. Conform Sfinţilor Părinţi, există şi un alt mod de a „comunica” (participa) cineva la ispite străine. De exemplu, cel ce cleveteşte „comunică” cu ispitele celui clevetit, cel ce judecă, cu cele ale celui judecat, cel ce nedreptăţeşte, cu cele ale celui nedreptăţit, mai ales când cei nedreptăţiţi suferă paguba fără murmur.
Aici voi enumera ispitele celor ce au sporit datorită trezviei şi a nevoinţei lor, care, după judecata Sfinţilor Părinţi, sunt de obicei acestea: lenevia, greutatea trupului, moleşirea mădularelor, acedia, tulburarea cugetării, boală trupească închipuită – adică micimea de suflet –, întunecarea gândurilor, părăsirea ajutorului omenesc, strâmtorarea în nevoile exterioare şi altele de acest fel. Toate acestea, atunci când li se întâmplă nevoitorilor cu îngăduinţa lui Dumnezeu, le pricinuiesc simţământul de părăsire. Atunci credinţa începe să se clatine şi să li se taie nădejdea care îi întărea până atunci. Tainic însă, Harul îi mângâie, ca să nu-şi schimbe programul; îi convinge că ispita n-a venit de la ei înşişi, de vreme ce toate mărturisesc că n-au părăsit obişnuinţa lor cea bună. După această nelinişte şi după mângâierea tainică a Harului, ei se întorc cu credinţă şi ardoare către Domnul puterilor ca să-i mântuiască, şi cad înaintea Lui cu smerenie, cerând de la El mântuirea, care este şi scopul pentru care au fost ispitiţi. Acestea, precum spun Părinţii, sunt ispitele celor sporiţi şi înaintaţi în cele duhovniceşti.
Cei ce se întâmplă să-şi neglijeze îndatoririle sau – ceea ce este mai întristător – să cadă în trufie şi mândrie, au ispite diferite şi mai aspre, după cum la boli grele sunt necesare operaţii şi tăieturi mai adânci. Pe aceştia, diavolii îi luptă mai întâi la arătare, cu multă neruşinare şi insistenţă şi mai presus de puterile lor (1Cor. 10,13). Li se întunecă mintea, încât pierd complet puterea discernerii, li se accentuează demenţa şi se înmulţesc gândurile neghioabe; au război puternic al trupului, care constrânge buna lor intenţie; li se stârneşte mânie fără pricină şi asprime în ceea ce priveşte voia proprie; li se naşte împotrivire în cuvânt şi mustrare a celorlalţi, după care urmează gânduri de hulă împotriva lui Dumnezeu, pierderea curajului din inimă, batjocura dracilor în ascuns şi la arătare, neînfrânare în vorbă deşartă, şi, în general, dorirea celor din lume şi a celor deşarte. Apoi urmează ispite crâncene şi greu de înfruntat, simptome de boli ciudate şi neobişnuite, precum şi răni dureroase, sărăcie şi părăsire neobişnuită şi nemângâiată, fapte sau lucruri cu neputinţă de dezlegat, care produc deznădejde şi frică, fiindcă inima este lipsită de nădejde. Toate acestea sunt urmările mândriei şi i se întâmplă mai ales omului înşelat, care se încrede în sine. Dar ele sunt şi leacuri pentru tămăduirea lui, ca să se dezmeticească, să se smerească şi să verse veninul acestei distrugătoare patimi.
Aşa cum în cele ale Harului există mijloace ajutătoare, care fac să prisosească sporirea în timp şi cantitate, tot astfel şi în ceea ce priveşte înşelarea, există factori care contribuie la micşorarea ei. În privinţa Harului, atunci când omul călătoreşte cu Harul lui Hristos pe calea cea strâmtă şi cu scârbe a poruncilor (Mt. 7, 14), după măsura înţelegerii sale, dacă adaugă la această călătorie a sa smerenie şi bună dispoziţie în slujirea dragostei, sporeşte măsura Harului şi a luminării. În chip asemănător se întâmplă şi în privinţa înşelării. Dacă adaugă cineva nerăbdare şi cârteală, îşi îngreuiază crucea, dublând-o. Micimea de suflet şi lipsa de nădejde sunt nenorocirile cele mai chinuitoare ale războiului nevăzut şi sunt lăsate celor tari la cerbice şi nesmeriţi la cuget, ca o pedagogie mai aspră, ca o pregustare a gheenei şi a iadului prin simţirea lepădării şi a părăsirii. Aici este nevoie de rugăciunile Sfinţilor şi de intervenţia minunii, pentru a le înmuia inima. E nevoie de multe rugăciuni şi lacrimi ca un astfel de suflet bolnav să se unească din nou cu Harul şi în felul acesta să se vindece. Altfel, în mod inevitabil, înşelarea va pune stăpânire pe el şi îl va duce până la ieşirea din minţi şi la distrugere.
Cu adevărat, fericită eşti smerenie! Cine este cel înţelept, care păzeşte căile tale şi urmează îndreptările tale, ca să te cucerească cu totul? Şi să te aibă părtaşă şi împreună-locuitoare, ca să mergi înainte şi să-l urmezi în toate căile lui, până când îl vei înfăţişa Stăpânului şi Împăratului tău, Care te-a îmbrăcat ca pe o preaiubită a Sa şi te-a descoperit şi nouă? „Învăţaţi de la Mine, că sunt blând şi smerit cu inima”, iar nu doar la arătare, „şi veţi afla odihnă sufletelor voastre”(Mt. 11, 29). Desigur, scopul nostru nu a fost să repetăm învăţături şi citate atât de cunoscute de la Sfinţii Părinţi, dar ne-a atras subiectul, de vreme ce aproape fără de voie ne-am aflat în vârtejul ispitelor, cărora atât de des ne facem victime din pricina lipsurilor şi a nepăsării noastre.
Pururea-pomenitul Stareţ nu înceta, în chipul său atrăgător, să ne explice în toate fazele vieţii noastre, scopul acestor pedepse pedagogice. Vedeam mişcările şi lucrarea acestor imbolduri totdeauna în cadrul legii duhovniceşti care rânduia totul, în amănunt, în viaţa noastră. Într-adevăr, câtă înţelepciune se ascunde aici pentru cei înţelepţi şi pentru cei experimentaţi în viaţa duhovnicească, atunci când îşi îndreaptă călătoria lor pe acest ocean al vieţii, având ca sprijin şi ţel în legea duhovnicească, „legea duhului vieţii” (Rom. 8,2) !
Sursa: Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2009, pp. 180-184.
Căci prefacerea există fără deosebire în toată firea cuvântătoare (raţională) şi schimbări se întâmplă fiecărui om în toate clipele vieţii lui.
(Sfântul Isaac Sirul, Cuvântul 49)Atunci când, în timpul diferitelor prefaceri (ἀλλοιώσις = denaturare, deformare, prefacere, schimbare în rău), schimbările neaşteptate ne înspăimântau, pururea-pomenitul Stareţ ne tâlcuia în amănunt, din experienţa Părinţilor, tainele acestor lucrări. Adeseori, ne atrăgea atenţia asupra prefacerilor şi ne spunea:
„Să fiţi bărbătoşi în ambele stadii ale prefacerilor, care sunt şi cele mai importante. Mai întâi să rămâneţi neclintiţi la constrângerile şi la schimbările care vi se petrec şi, în al doilea rând, să distingeţi cauzele care le-au pricinuit.
Cele mai importante cauze ale prefacerilor, după Marele Maxim, sunt următoarele patru, fără să lipsească feluritele complicaţii ale patimilor şi ale intervenţiilor satanice care le produc:
a) cele fireşti, legate de condiţiile climaterice, care pricinuiesc prefacere în dispoziţia omului;
b) alimentaţia care nu se potriveşte cu constituţia organismului, schimbă dispoziţia lăuntrică;
c) mustrarea conştiinţei pricinuită de neglijarea sau exagerarea datoriilor de îndeplinit, în general, şi în special din pricina vieţii neprogramate, când legea duhovnicească îngăduie o zguduitură seismică spre deşteptare;
d) însuşi diavolul, care războieşte, după îngăduinţa dumnezeiască, cu pizmă, pe cei ce sporesc[1].
Aceasta e firea prefacerilor, în vreme ce însuşirile lor sunt folositoare dacă omul se foloseşte de ele în mod corect.
Prefacerile şi ispitele formează o tovărăşie în care greu se deosebesc unele de altele, astfel că una o pricinuieşte pe cealaltă şi invers, deşi amândouă duc pe cei înţelepţi la folos şi la sporire. Fie că ispita pricinuieşte prefacerea, fie că prefacerea [precede] ispita, concluzia este că ele trebuie înfruntate cu înţelepciune şi răbdare. Avva Marcu spune: „Necazurile ce vin asupra oamenilor sunt roadele păcatelor şi ale relelor lor. Dacă le răbdăm cu rugăciune, atunci vedem că vin iarăşi cele bune”[2].
Prefaceri li se pot întâmpla şi celor care se nevoiesc corect. Atunci când cineva împlineşte o poruncă sau altă lucrare bună cu deplină conştiinţă, trebuie neapărat să aştepte pecetea peste lucrarea sa. Mulţi au păzit osteneala lucrării poruncii fără să cârtească, însă din lipsă de experienţă, n-au rezistat la ispita pecetluirii bunei lor osteneli, şi astfel, s-au păgubit.
Legat de acest lucru, pururea-pomenitul Stareţ, care insista asupra acestor amănunte, ne spunea adesea: „Precum nopţilor le urmează zilele, tot astfel şi reuşitelor, ispitele de încercare”.
Răbdarea, în încercarea ce urmează faptei celei bune, arată intenţia cea bună şi conştientă a omului şi adevereşte faptul că nu a săvârşit această faptă oricum, ci din bună alegere şi numai pentru porunca lui Dumnezeu. Acesta este un aspect. Pe de altă parte, [ispita] sporeşte în om pomenirea lui Dumnezeu şi, într-un fel, acesta primeşte adaosul cel bun în atelierul minţii sale. Dimpotrivă, cel ce se împuţinează la suflet în ispita ce urmează faptei bune, pierde curajul credinţei neclintite pe care o avea şi, din cauza nereuşitei, pricinuieşte minţii uitare.
Acolo unde există dragoste şi înfrânare şi, aşa cum spunea pururea-pomenitul, pocăinţă şi rugăciune, orice greutate şi nedumerire se destramă.
Mai ales la început, atunci când cel ce se pocăieşte porneşte pe calea nevoinţei duhovniceşti, prefacerile îl slăbesc mult. Iar aceasta se întâmplă deoarece nu se aşteaptă la ele şi nu ştie că prefacerile se preschimbă în canon natural, mai ales atunci când nevoitorul este cu luare-aminte şi nu dă el însuşi prilejuri. Stareţul ne spunea mereu:
„În prefacerile cele bune să vă lăcomiţi şi să strigaţi la Dumnezeu ca şi David, ca să-Şi aducă aminte Acela de voi, când voi Îl uitaţi”.
Urmarea prefacerilor [celor rele] este uitarea lui Dumnezeu, completa paralizie a mădularelor şi dezgustul de orice bine. Şi acestea le avea în vedere Proorocul atunci când zicea: „Şi până la bătrâneţe şi cărunteţe, Dumnezeul meu, să nu mă părăseşti”(Ps. 70, 18).
De asemenea Stareţul ne spunea:
„Să nu ne înşelăm socotind că aceste stări de uscăciune, lipsite de bucurie, se depăşesc prin întâlniri şi glume, ci numai cu răbdare, rugăciune şi nădejde. Celor mai tineri le ajută amintirea de cele viitoare, de clipa morţii şi de viaţa veşnică, şi – în parte – cugetarea la iconomia mântuirii lumii”.
Când l-am întrebat cât a fost de ispitit de aceste prefaceri, ne-a spus:
„Dacă v-aş descrie nevoinţa mea în privinţa aceasta, nu veţi suferi să ascultaţi. Dar bunătatea lui Dumnezeu şi Stăpâna noastră Născătoarea de Dumnezeu, care întotdeauna m-a păzit, mi-au dat un fel de stăruinţă şi tărie şi n-am dat înapoi. Aici cel mai mult ajută şi izbăvesc lacrimile. Toate ţin de bunătatea dumnezeiască”.
Altădată ne spunea:
„Şi frica pricinuieşte prefacere, dar mare pagubă le aduce începătorilor aşa-zisa prejudecată a aproapelui împotriva lor, precum şi reaua dispoziţie a acestuia. Când oarecare persoană este de faţă şi ştii că te judecă şi te defaimă, este aproape cu neputinţă să nu-ţi provoace vreo prefacere, oricât ai încerca să nu te schimbi. Însă, după iertare şi după rugăciunea pentru el, iarăşi te echilibrezi, vindecându-te de rana întristării”.
Una dintre cele mai mari mângâieri în perioada de început a nevoinţei noastre a fost faptul că Stareţul ne-a lămurit şi ne-a descris prefacerile succesive, care – precum se vede – se petrec în călătoria noastră de fiecare zi. Râvnei celei dintru început[3] sau, mai degrabă, „evlaviei începătoare”, după cum o numeşte Sfântul Ioan Scărarul, i se pare ciudată schimbarea ce o suferă şi ea provoacă nemulţumire celor neexperimentaţi şi neştiutori. Ei nu înţeleg de ce o astfel de schimbare a înrăutăţit, fără pricină, toată starea lor sufletească, şi pe lângă acestea încă şi mădularele trupului. Caută să afle învinuiri în propria lor schimbare, dar nu le află uşor, căci, potrivit cu puterea lor, n-au trecut nimic cu vederea. Şi atunci de unde schimbarea? De unde uscăciunea, nepăsarea, slăbiciunea, oboseala nefirească în mădulare şi lâncezeala în rugăciune? Şi totuşi acestea se întâmplă!
Căderea primilor zidiţi ne-a lăsat ca moştenire înclinaţiile păcătoase, pervertirea personalităţii, rămăşiţele stricăciunii, soarta de muritori şi însăşi moartea. În toate aceste chipuri ale stricăciunii şi ale nestatorniciei se găsesc şi „prefacerile şi schimbările”, precum le numesc Părinţii. Urmările acestor prefaceri provoacă tulburările citate mai sus. Aceste stări ale prefacerii noastre, deja înnăscute, au devenit însoţitorii noştri cei mai vicleni şi nedespărţiţi. Dacă nu suntem cu luare-aminte la manifestările acestea, ele ne păgubesc într-o măsură nespus de mare.
Ele, după părerea Sfinţilor Părinţi, sunt şi fireşti şi dobândite. Fireşti sunt acelea care întotdeauna se află în caracterul omului, fie că vrea, fie că nu, chiar şi atunci când ia aminte la sine cu toată puterea sa. Este vorba de chinul moştenit de la cădere, precum am spus. Cele dobândite sunt de două feluri, una mai rea decât cealaltă. Prefacerile dobândite depind de pricini şi de prilejuri. Primul fel, mai nevinovat, provine din înrâuririle fireşti ale bolii, ale dietei, ale climei şi ale viclenilor demoni. Celălalt fel sunt din vina noastră personală. Când omul este mustrat de conştiinţă din mai multe cauze pe drept cuvânt, atunci se preface şi i se schimbă dispoziţia, independent de voinţa sa.
În primul caz, în cel al deselor prefaceri naturale, nu există alt mod de înfruntare a lor, afară de credinţă. Deoarece, aşa cum spune Sfântul Pavel, „prin credinţă umblăm, iar nu prin vedere”(2Cor. 5, 7), nu cerem dovezi şi minuni, nici nu luăm aminte la simţăminte, rămânând nepăsători la ceea ce se întâmplă. Nu luăm aminte la ce simţim în arşiţa zilei sau în frigul nopţii, ci un singur lucru ne interesează: să ridicăm cu bucurie şi fără murmur greutatea crucii noastre, să împlinim legea poruncii şi tot ceea ce ne cere datoria, potrivit cuvântului: „mergând mergeau şi plângeau aruncând seminţele lor”(Ps. 125, 6). Cu dreptate este să călătorească mângâierea împreună cu lucrătorii cei „osteniţi şi împovăraţi” ai poruncilor (Mt. 11, 28). Dar în această vale ceţoasă a plângerii, unde ispăşim pedeapsa surghiunului nostru, prefacerile întrerup desfăşurarea firească a nevoinţei, la fel cum se întâmplă în atmosferă cu diferitele schimbări ale vremii. Aici însă, taina este alta. Purtarea de grijă a lui Dumnezeu cea atotdreaptă a rânduit ca simptomele naturale ale prefacerilor să devină mijloace de instruire mântuitoare spre formarea şi desăvârşirea fiilor Lui. Când Dumnezeu cheamă un suflet la cunoaşterea Sa, îi dă în dar Harul Său sub chipul râvnei, al credinţei şi al afierosirii, precum şi prin alte manifestări aducătoare de bucurie ale dărniciei Sale. Dar apoi, atunci când sunt semnate „acordurile”şi încep „înrolarea” oficială şi supunerea, Împărţitorul de daruri Îşi retrage Harul Său treptat şi îl lasă pe ostaş singur, ca să-i încerce credinţa. Va rămâne oştindu-se şi lucrând sau se va întoarce înapoi? Tocmai în timpul acestor retrageri periodice ale Harului vin prefacerile; de aceea, prezenţa lor în viaţa noastră a dobândit de acum un rol. Slavă iubirii de oameni a Bunului nostru Stăpân, Care a rânduit anomaliile stricăciunii şi ale morţii spre instruirea şi formarea fiilor Săi!
Însă, în al doilea caz, în care prefacerile predominante nu sunt fiziologice, când Harul nu se retrage singur spre încercarea noastră, ci noi suntem răspunzători pentru retragerea lui, este nevoie de atenţie pentru a îndrepta greşeala mai înainte de a se mări paguba. Atunci greşeala are aceste cauze principale: fie trândăvia, când s-au neglijat îndatoririle, fie îngâmfarea, din care se naşte mândria. Atunci e nevoie de smerenie şi osteneală, de post, priveghere şi de multă rugăciune cu adâncă smerenie, precum zice Psalmistul: „Vezi smerenia mea şi osteneala mea şi-mi iartă toate păcatele mele” (Ps. 24, 18). Şi iarăşi: „smeritu-m-am şi m-a mântuit” Domnul (Ps. 114, 6) .
Prezenţa Harului în suflet, care este chintesenţa (πεμπτουσία în gr.) vieţii noastre, cere de la om o purtare creştinească şi nobleţe în adevăratul sens al cuvântului, deoarece, după Sfântul Pavel, suntem
Îmi aduc aminte că am greşit odată din lipsă de experienţă, precum mi se pare. După ce am mărturisit Stareţului greşeala mea, despre care el ştia înainte să-i zic eu, şi după sincera mea căinţă, mi-a spus:
– Vreau să faci o osteneală în plus pentru „satisfacerea” Harului, pe care l-ai întristat prin neluarea ta aminte.
M-a trimis să fac o călătorie lungă, de la chiliile noastre de la Sfânta Ana Mică până la Karyés şi să mă întorc pe partea de nord, trecând pe la Marea Lavră şi pe la Schitul Kavsokalivía. Aparent, a fost o ascultare pentru a împlini o slujire, însă în esenţă a fost un canon, care este o condiţie practică a pocăinţei. Aşa ştiau aceşti Bătrâni duhovniceşti să împace neputinţele omeneşti cu dreptatea dumnezeiască, deoarece credeau în ceea ce s-a spus: „Mai înainte de ce m-am smerit eu am greşit, pentru aceasta cuvântul Tău am păzit” (Ps. 118, 67) şi „bine este mie că m-ai smerit, ca să mă învăţ îndreptările Tale” (Ps. 11, 71). După această instruire mântuitoare a mea, prin care mi-am redobândit locul în purtarea de grijă cea iubitoare de oameni a lui Hristos, am cântat cântarea de biruinţă: „Să mă întoarcă pe mine cei ce se tem de Tine şi cei ce cunosc mărturiile Tale” (Ps. 118, 79), şi „drepte sunt judecăţile Tale şi întru adevăr m-ai smerit” (Ps. 118, 75).
Orice eveniment din viaţa noastră era pentru Stareţ un prilej de a tâlcui Pronia cea atotmântuitoare a lui Dumnezeu, o pagină a felului cum sunt chivernisite fiinţele în hotarele nesfârşite şi părinteşti ale lui Dumnezeu Tatăl. Lucrarea fericitului Stareţ, precum am arătat şi altădată, era aceea de a ne ajuta să observăm rânduiala corectă a mişcării şi a dependenţei tuturor de ochiul neadormit al dumnezeieştii înţelepciuni şi a dreptăţii Aceluia „prin Care toate s-au făcut; şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut” (Ioan 1, 3).
Stareţul ne spunea:
„Dacă veţi face ca aceasta să devină conştiinţa voastră, veţi ajunge fără osteneală la o nemişcare pricinuitoare de pace îndelungată în viaţa voastră. Şi în felul acesta, pentru nimic nu veţi fi prihăniţi şi nu veţi judeca pe nimeni, nici chiar pe satana. Învăţaţi să consideraţi prihănirea de sine ca mijlocul cel mai de temelie al sporirii şi căutaţi cu atenţie direct la punctul de plecare al greşelii, căci „dacă orice lucru fără voie îşi are pricină în cele de voie, după cum spune Scriptura, nimeni nu este atât de mult vrăjmaş omului, precum îşi este el însuşi sieşi” [4].
[1] Sfântul Maxim Mărturisitorul, Capete despre dragoste, Suta a doua, cap. 92, p. 100.
[2] Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce cred că se îndreaptă prin fapte, cap. 9, p. 311.
[3] Sfântul Ioan Scărarul, Scara, Cuvântul 1, cap. 21, p. 21-22.
[4] Sfântul Marcu Ascetul, Despre cei ce-şi închipuiesc că se îndreaptă din fapte, cap. 104, p. 324.
Sursa: Monahul Iosif Vatopedinul, Stareţul Iosif Isihastul. Nevoinţe, experienţe, învăţături, Editura Evanghelismos, Bucureşti 2009, pp. 185-194.
Doneaza pentru filmul "Scrum"
1 Commentariu la “Pocainta, candela ce ne lumineaza/ Parintele NICOLAE STEINHARDT: 29 de moduri de a-L MARTURISI pe Dumnezeu/ Cum biruim MANIA?/ Sf. Simeon Noul Teolog DESPRE CREDINTA/ Gheron Iosif Isihastul: FELURILE ISPITELOR”