TURCIA VS SIRIA: Erdogan Magnificul, RAZBOIUL TOTAL, pacea si dezinformarea

sursa foto: http://rt.com/news/turkey-return-fire-syria-771/

• Gandul/ Lelia Munteanu: Erdogan Magnificul: “Care pace”?

Ca să putem pricepe cum vor evolua relaţiile turco-siriene, într-o regiune în care steagurile false şi zvonurile împiedică fatal vizibilitatea, trebuie să încercăm un slalom printre lungi paranteze.

De unde să pornim? De la personalitatea premierului turc Recep Tayyip Erdogan. Aflat în fruntea Executivului de la Ankara din 2003, şi-a anunţat dorinţa de a candida, în 2014, la Preşedinţie, după ce partidul de guvernământ (a cărui şefie a recâştigat-o la sfârşitul lui septembrie) va amenda Constituţia, transformând Turcia dintr-o republică parlamentară într-una prezidenţială. Erdogan e un ghem de contradicţii. Musulman practicant, şi-a declarat public ruptura cu trecutul religios (a sa şi a formaţiunii sale politice, AKP, Adalet ve Kalkinma Partisi, Partidului Justiţiei şi Dezvoltării, provenit din Partidul islamist al Virtuţii, Fazilet). Cu toate acestea, mai ales în ultima vreme, semne ale re-islamizării apar la tot pasul, de la redeschiderea şcolilor religioase, până la discursul public al liderilor AKP. Premierul turc e măgulit să fie considerat cel mai important personaj politic după Ataturk (fondatorul statului modern şi laic), ba chiar mai mult decât atât: “Am demonstrat întregii lumi că o democraţie avansată poate exista într-o ţară cu o puternică majoritate musulmană. Am devenit un model pentru toate ţările musulmane”.

Erdogan se autointitulează “premierul lumii arabe”, “liderul Orientului Mijlociu” şi are ambiţii pe măsură. Presa îl invocă, tot mai adesea, ca “Noul Sultan”, cu atât mai mult cu cât şi-a anunţat intenţia de a ridica, la Istanbul, una dintre cele mai mari moschei din lume (o “Mecca de plastic”, cum au şi poreclit-o arhitecţii). Ambiţiile sale,  taxate ca megalomanice, includ cel mai mare canal din lume (!), între Marmara şi Marea Neagră: “Ne pregătim să construim canalul secolului, un proiect atât de măreţ încât nu se va compara cu cel din Suez sau Panama”. Mai are în proiect un mega-aeroport (tot la Istanbul, al cărui primar a fost în 2004-2008). E limpede că, din 2014, Erdogan nu-şi poate permite sa piardă cei doi ani de mandat prezidenţial, pentru ca, la sfârşitul celui de-al doilea, când se vor fi sărbători 100 de ani de la proclamarea republicii, să-şi poată vedea materializate grandioasele proiecte. Retorica lui capătă accentee patologice: “Turcia are nevoie de un proiect magnific, nebunesc, până în 2023“.

Cu atâtea proiecte civile, Erdogan Magnificul n-ar trebui să agite decât mistria. Doar că singura care poate să împlinească dezideratul de a-l debarca pe Bashar al-Assad şi a pune capăt măcelului e Turcia. Niciodată NATO nu va escalada un conflict în regiune, prevalându-se de articolul 5 al Tratatului (toţi pentru unul). Că Turciei îi revine misiunea rezolvării problemei siriene a spus-o, încă de la începutul anului, o voce cu autoritate în problematica Orientului Mijlociu şi mentor al lui Barack Obama – Zbigniew Brzezinski.

Iar Turcia a făcut – până la incidentul din 3 octombrie, când mortiere siriene au lovit satul turc Akcakale, iar artileria turcă a răspuns vag – tot ce-a putut: găzduieşte aproape 100.000 de refugiaţi sirieni, toată logistica militară care a înarmat până în dinţi oponenţii regimului de la Damasc (provenind mai ales din Arabia Saudită şi din Qatar) intră prin cei 880 de kilometri de graniţă cu Siria, a amenajat baze de antrenament pentru Armata Siriană Liberă şi găzduieşte – tot la Istanbul – comitetele şi comiţiile care se pregătesc să preia puterea în momentul alungării lui Assad.

Declaraţiile sfăritoare ale lui Erdogan, din ultimele zile, nu înseamnă mai nimic, chiar dacă ele cresc în intransigenţă. De la “Atunci când vine vremea, războiul devine cheia către pace”,  sau “Nu suntem războinici, însă ştim ce este un război”, până la “Le mai spun încă o dată regimului Assad şi susţinătorilor săi: nu vă aventuraţi să puneţi la încercare răbdarea Turciei! (…) Turcia va ieşi teafără din orice incident şi îşi va continua drumul (…) Însă voi veţi ieşi afectaţi, veţi plăti un preţ uriaş”.

Mai importantă, când discutăm despre pace şi război în relaţiile turco-siriene, e declaraţia impecabilului ministru de externe turc, care a revizuit foarte de curând doctrina Turciei “zero probleme cu vecinii”. Ahmet Davudoglu, căruia îi aparţine formula, a nuanţat-o astfel: “Esenţa acestei sintagme se află în relaţie cu oamenii, nu cu guvernele. Regimurile din Tripoli şi apoi din Damasc şi-au pierdut legitimitatea, comiţând crime împotriva umanităţii, în realţie cu propriii cetăţeni”.

Politica externă a Turciei din ultimii ani a devenit (mai ales odată cu debutul primăverii arabe, care a modificat jocul influenţelor în regiume) extrem de ambiţioasă. Pe fondul unei economii înfloritoare (mulţi se felicită că n-au intrat în falimentara Uniune Europeană), regimul de la Ankara îşi permite să fie critic cu Israelul, apărând, în acelaşi timp, cauza palestiniană. Vocea Turciei devine pe zi ce trece mai clară, chiar şi atunci când o ridică din considerente de orgoliu politic: ”Ne adresăm Rusiei, Chinei, dar şi Iranului. Vă rugăm să vă reconsideraţi atitudinea! Istoria nu-i va ierta pe cei care sunt alături de aceste regimuri nemiloase”.

E dificil de anticipat atitudinea Turciei în următoarele ore şi chiar faptul dacă “război” e cuvântul potrivit pentru ce ar putea să urmeze. Realităţile zonei trebuie privite cu multe nuanţe. Bashar al-Assad nu poate fi caracterizat drept un dictator dement care îşi ucide propriul popor, fără să simplificăm până la schimonosire portretul unui lider allawit într-o ţară sunnită. Majoritarii sirieni sunt dezbinaţi, nu atât după criterii religioase, ci economice. Drama Alepului (unde clasa mijlocie simpatiza regimul), cu vestigiile sale inestimabile făcute scrum de rebeli, poate fi un argument. Dar nici în sânul Opoziţiei înarmate nu există armonie, mai ales de când în interiorul şi pe lângă Armata Siriană Liberă s-au pripăşit o serie de bande salafiste (venite din Arabia Saudită sau facţiuni Al-Qaeda de aiurea). Kurzii (masaţi în nord-estul Siriei), obsesia turcilor, sunt şi ei divizaţi – mare parte declarându-se neutri faţă de Putere şi încercând să-şi croiască un teritoriu autonom. În portul Tartus se află distrugătoarele, crucişătoarele, fregatele de atac, submarinul şi singurul port-avion rusesc (Amiral Kuzneţov). În sudul Libanului, sunt bazele de rachete ale Hezballah.

Cum va folosi premierul Erdogan autorizaţia Parlamentului (obţinută joi) de a acţiona armat, în caz de nevoie, pe teritoriul Siriei? Dacă i-ar da curs, ar face, în primul rând, un imens serviciu Isarelului, în perspectiva unui atac asupra Iranului, neutralizând Siria. (Matan Vilnai, ministrul Protecţiei Civile de la Tel Aviv, declara săptămânile trecute că un eventual război cu Iranul ar dura 30 de zile, timp în care rachetele Hezballah ar putea face aproximativ 300 de victime, la care s-ar mai adăuga 200 dacă Siria s-ar alătura susţinătorilor săi din Tehran).

Nu doar reacţia Rusiei (aflată cu arme şi bagaje la Tartus), dar şi reacţia Chinei, a Iranului, a Coreei de Nord la un eventual război turco-sirian sunt încă dificil de aproximat.

Cert este că incidentul de la graniţă din 3 octombrie (urmat de schimbul de obuze de ieri) sunt parte a unui balet de intimidare, a cărui coregrafie neoliberalul musulman Erdogan va trebui s-o controleze la perfecţie. Însă strigătul său retoric repetat la mitingul de ieri, de la Istanbul, din mijlocul susţinătorilor săi (pe care îi încredinţa că, la nevoie, va merge el însuşi la război) – “Care pace?” – nu sună deloc încurajator.

• Gigel Chiazna: Siria şi dezinformarea din presa românească

Nu stiu daca este dezinformare sau lipsa de profesionalism. Deja a vorbi despre profesionalism in presa romaneasca pare desuet: in epoca internetului, a breaking news-urilor si a austeritatii castiga doar cine stie sa traduca mai pe scurt si doar ce face rating si cine are poze mai frumoase.

Nici o televiziune si nici un ziar romanesc nu au mentionat ca Siria isi cere scuze pentru incident si s-a angajat sa investigheze cum de a avut loc:

Syria’s U.N. envoy said his government is not seeking any escalation of violence with Turkey and wants to maintain good neighborly relations. Ambassador Bashar Ja’afari said the government hasn’t apologized for the shelling from Syria because it is waiting for the outcome of an investigation on the source of the firing. (Sursa: Washington Post)

Poate ca departamentul de traduceri are un delay cam mare si reporterii de politica externa nu sunt capabili sa citeasca in engleza. Altfel nu inteleg, de ce nu au mentionat un asemenea element important al conflictului ci au mers doar pe ce le-au servit altii pe tzeava. Cum ar fi de exemplu Gandul care in “analiza” sa de cateva paragrafe, a tradus si a extins unele idei care au facut stirea mai picanta ca sa atraga interes si sa aduca audienta.

Revenind la relatarea in presa romaneasca a acestui incident, o alta omisiune importanta a fost facuta: nu am vazut undeva sa aminteasca ca acum cateva zile Rusia a amenintat NATO sa nu mai zgarme dupa un conflict in Siria, chiar pe 2 octombrie, cu o zi inainte de acest incident. Oare “expertii” din presa au uitat de la mana pana la gura? Ieri Rusia ameninta NATO sa nu creeze pretexte pentru zone buffer sau nofly si azi se intampla ce se intampla si nimeni nu mentioneaza asta, ba chiar ne arunca praf in ochi cu comparatii ale armatelor Turciei si Siriei si “analizeaza” ce puternica e Turcia si cum e ea o mare putere militara si cum nu are ea nevoie de NATO,etc.

Oare expertii ziaristi nu stiu ca NATO este deja prezenta in Siria si la granita Turciei prin suportul tehnic si militar acordat insurgentilor?

Dar nu doar aceste amanunte au uitat ziaristii romani sa mentioneze ci si faptul ca recent, Turcia i-a gonit pe insurgenti (Free Syrian Army) din teritoriul sau – o mutare destul de interesanta si deloc lipsita de semnificatie. Daca FSA se simteau pe picior mare, era logic sa ramana in Turcia si sa continue organizarea luptei de acolo, daca aveau probleme, de asemenea era logic sa ramana ca sa nu piara de tot. Nimeni nu a dezlegat misterul acestei miscari, lasand doar o singura posibila explicatie: FSA s-au mutat in Siria ca sa provoace armata siriana sa ii atace si ca sa poata apoi cere “No Fly Zone” precum a inceput si “eliberarea” Libiei.

Mutare cu mutare, vedem cum evenimentele converg catre inevitabil: razboi total. Vedem pe de o parte cum rusii observand intentiile si cunoscand modus-ul operandi al americanilor ii avertizeaza dinainte dar o fac degeaba si pe de alta parte vedem cum Turcia joaca un teatru pe care il va regreta amarnic ulterior. Apropos de puterea militara a Turciei, parca si de Irak inainte de razboi se zvonea ca are a patra armata a lumii ca numar de soldati.

In momentul de fata, in orice directie vor decurge evenimentele, se pare ca razboiul nu poate fi evitat. Pe de o parte, daca insurgentii vor fi batuti de armata siriana, NATO va incerca tot ce poata ca sa nu piarda “investitia” facuta deja in acest razboi si ca sa “mentina cursul” pe directia pe care si-a propus-o de tatonare continua a zonelor cu relevanta geostrategica pentru rusi si chinezi. Si in acest moment, se pare ca acest incident se incadreaza pe aceasta linie. Pe de alta parte, daca insurgentii cumuleaza progres si armata siriana este in retragere, Siria va dori ca sa porneasca un razboi in ideea de a atrage si alti actori in acest conflict si de a spera intr-un alt final decat cel pierzator. Se intelege ca singurii actori pe care s-ar putea baza Siria sunt Iranul si Rusia, ambii declarandu-si deja intentia ferma de a nu sta cu mainile in san.

Iata deci cum presa ne serveste pe tava gogosi mai mari decat “armele de distrugere in masa” care au provocat razboiul din Irak, doar ca de data aceasta informatiile sunt clare si limpezi, nu e nevoie sa fii geniu ca sa prezinti lucrurile cum sunt. Daca acum nu sunt in stare, oare ce informare corecta vom avea noi cand va incepe razboiul?