Nesimtirea cea buna/ IPS PIMEN DESPRE CALAII DE AZI, CARE UCID SUFLETELE/ “Valoare” si smerenie. Caderea prin putere/ DE CE NU AVEM HOTARARE PENTRU MANTUIRE?/ Marta si Maria sau cum sa nu ne grabim sa dam sfaturi si sentinte/ CARE E CEL MAI BUN CANON DE POCAINTA?

• Doxologia:

pr. Ioan Valentin Istrati:  Elogiu nesimţirii

Am citit recent câteva frânturi dintr-o carte într-adevăr memorabilă numită Ghidul nesimţitului. Într-o societate unde spiritul gregar şi manelismul ontologic pun stăpânire pe lume, în timp ce TVR Cultural se desfiinţează din lipsă de privitori, un asemenea Ghid este mai mult decât binevenit. Este de fapt o manieră frustă şi concretă de a sancţiona grobianismul promovat insistent în media şi practicat pe scară largă în cele mai diverse contexte sociale.

A trecut de mult timpul în care Ghidul manierelor elegante era savurat de junii îndrăgostiţi înaintea vreunui ceai dansant, nici măcar atitudinea gen Invitaţie la vals nu mai e la modă. Astăzi bairamul noptatic, filmul tras de pe torrenturi, votca pasată şi altele sunt la modă printre tineri şi nu numai.

Dar nu vreau să ţin o nouă lecţie plicticoasă de moralism cu efecte speciale creştine, despre precaritatea civilizaţiei mioritice sau despre lipsa de bun simţ ridicată la nivel de imn naţional.

Vreau dimpotrivă să fac un elogiu nesimţirii. Însă nu nesimţirii aceleia găunoase, violente, care mutilează libertatea şi gustul aproapelui, care asurzeşte şi nivelează valorile. Nesimţirea pe care o promovez eu aici este de fapt opusul hiper-sensibilităţii omului de azi, lupta împotriva caracterului lui senzitiv, reactiv şi permanent predispus la suspiciune. Simţirea asta maximală e ifosul acela care atunci când se trânteşte o uşă, sopteşte amarnic: Expre` mi-a făcut-o. Este exacerbarea de senzitivităţi şi fiţe comportamentale, preocuparea omului de azi excesiv de formă şi de ce spun alţii despre el, fără a-i mai păsa despre putreziciunea lăuntrică.

Senzitivitatea excesivă este generatoare de conflicte pe termen scurt sau lung, aduce ură, inventează duşmănii, loveşte şi răneşte fără intenţie, creează complexe felurite, instaurează suferinţa, depresia sau ura de sine şi de alţii. Omul înstrăinat de Izvorul harului este permanent atacat de propriul sine hiper-tensionat, simte orice zgomot ca pe un afront, aşteaptă chiar niscaiva jigniri de pretutindeni, înţelege substraturi şi subînţelesuri în vorbe banale, întoarce capul pe stradă atunci când râde cineva şi-şi priveşte hainele sau frizura.

Toate aceste anomalii ale post-modernităţii, prezente mai ales în jungla urbană, sunt de fapt semne clare ale unui sine fosilizat, integrat într-un insectar de valori, lipsit de creativitate şi de umor sănătos. Este însă şi până la urmă semnul clar al absenţei harului Duhului Sfânt în viaţa omului. Omul care nu se roagă se simte mereu jignit, şi de tăcerea ta şi de orice cuvânt ai rosti, şi de zâmbet (potenţial batjocoritor) şi de compliment (înţeles pe invers) şi de bineţe şi de totul. O astfel de creatură se simte mereu şi spre nefericirea ei o pradă, o ţintă a răutăţilor celorlalţi, un obiect de critică sau de băşcălie. Şi toate acestea dintr-o hiper-activitate a simţului critic în defavoarea adevăratelor priorităţi ale omului: vocaţie, sfinţenie, moralitate, virtute, înţelegere, comunicare, rugăciune, pocăinţă.

Ceea ce propun eu în atari circumstanţe este o întoarcere la simţul frust şi realist al strămoşilor, o înţelegere domoală şi profundă a realităţii, o pătrundere în adâncurile firii omeneşti şi o anesteziere masivă şi de durată a organului interior al jignirii, ofensării, memoriei răutăcioase, răzbunării şi invidiei. Toţi suntem atinşi mai mult sau mai puţin de acest sindrom al lipsei de Dumnezeu (Vai, mi-a zis, mi-a făcut, nu pot să uit, cum m-am simţit etc.). Remediul naturist adică firesc pentru această boală, care ne blochează veşnicia personală în răutăţi insignifiante sau mai grav inexistente, este bunul simţ, compasiunea pentru lipsurile celorlalţi şi hotărârea de a le îndrepta pe ale tale, iubirea de fraţi, fie ei şi risipitori, liniştirea de sine în rugăciune, dar mai ales pocăinţa ca întoarcere şi focalizare a atenţiei mele la ceea ce sunt, nu la ceea ce spun alţii despre mine. Pocăinţa este o Taină a veacului viitor, căci anulează efectele răutăţii din noi, vesteşte noul eshaton, revarsă har peste lume şi peste suflet, şterge păcatul din memoria infinită a lui Dumnezeu şi ne educă pe calea bunătăţii celei adevărate. Tăcerea rugătoare este mai de preţ decât orice argument.

Odată m-am dus la duhovnic, verde de supărare, ofensat pânâ în măduva oaselor, cu scrâşnetul răzbunării în inimă, spunându-i că nu mai pot suporta. Cineva mă jignea fără măsură, uneori în glumă, alteori în serios. Toate acestea însă clădeau în mine un sentiment masiv de neîncredere, de ură şi de judecată comparativă. Părintele m-a ascultat atent, fără niciun gest, până am pus în sfârşit punct mărturisirii. Apoi a oftat adânc şi a zis: Promite-mi că vei asculta şi vei urma întocmai un sfat extras din Sfintele Scripturi, mereu şi mereu, că te vei întoarce mereu la el în gând şi în lucrare. Am zis: Promit. Şi părintele duhovnic şi-a făcut semnul Sfintei Cruci şi a zis: „Şi m-am făcut ca un om ce nu aude şi nu are în gura lui mustrări” (Psamul 37, 14).

Cuvantul ierarhului – IPS Pimen:

“Așa cum au pierit călăii de la conducerea lumii înrobite de regimul comunist-ateu, care au ucis atâția creștini, așa vor pieri și cei de astăzi, care ucid atâtea suflete nevinovate prin imaginile rușinoase pe care le prezintă prin reviste și pe ecranele televizoarelor”.

Libertatea creștină

Libertatea creștină este cel mai mare dar pe care ni L-a lăsat Dumnezeu. Voința liberă și conștiința fac parte din zestrea sufletească cea mai de seamă a omului, ea fiind chipul lui Dumnezeu în om.

Atât de mult respectă Dumnezeu libertatea omului, încât niciodată nu-l silește fizic spre binele la care îl cheamă neîncetat. De aceea ne spun Sfinții Părinți că Dumnezeu face totul în afară de a constrânge libertatea de voință a omului și voiește ca binele pe care-l săvârșește omul, cu ajutorul Său, să fie și fapta lui personală și, dacă totuși omul va alege răul, să fie răspunzător în fața lui Dumnezeu, pentru că a avut posibilitatea de a nu-l face și totuși l-a făcut din voință proprie.

Pentru a-l ajuta să fie cu adevărat liber și să distingă binele de rău, Dumnezeu lasă omului și un îndreptar moral desăvârșit: „Iată eu astăzi ți-am pus înainte viața și moartea, binele și răul…” (Deuteronom 30, 15); „Ca martori înaintea voastră iau astăzi cerul și pământul; viață și moarte ți-am pus eu astăzi înainte, și binecuvântare și blestem. Alege viața ca să trăiești și tu și urmașii tăi” (Deuteronom 30, 19); „Pus-a înaintea ta foc și apă și, ori la care vei vrea, vei întinde mâna ta” (Isus Sirah 15, 16); „Dacă vrea cineva să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie” (Matei 16, 24).

„Voiești să te faci sănătos? …” (Ioan 5, 6), întreabă Mântuitorul pe slăbănogul de la scăldătoarea Vitezda.

Deci stă în puterea, în voința noastră liberă de a alege binele sau răul.

Firește, niciun om nu alege răul în locul binelui. Și totuși omul alege, de multe ori, răul pe care-l consideră a fi bine. Cum se explică aceasta ne-o arată Sfântul Apostol Pavel: „Căci nu fac binele pe care-l voiesc, ci răul pe care nu-l voiesc, pe acela îl săvârșesc. Iar, dacă fac ceea ce nu voiesc eu, nu eu fac aceasta, ci păcatul care locuiește în mine” (Romani 7, 19-20).

Omul alege răul în locul binelui numai atunci când este robit, stăpânit de păcat: „Au nu știți că celui ce vă dați spre ascultare robi, sunteți robi aceluia căruia vă supuneți: fie ai păcatului spre moarte, fie ai ascultării spre dreptate?” (Romani 6, 16).

Libertarea înseamnă ieșirea din robia păcatului. Libertatea înseamnă viață, viață trăită după voia lui Dumnezeu, care este „sfințirea vieții noastre” (I Tesaloniceni 4, 3).

Omul ieșit de sub robia păcatului știe să aleagă, cum să facă deosebire între bine și rău: „Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate îmi folosesc. Toate îmi sunt îngăduite, dar nu toate zidesc” (I Corinteni 10, 28).

Să nu uităm faptul că, atunci când alegem și trăim binele, avem de purtat și necazurile, încercările; aceasta este legea vieții creștine, cum ne-o spune Mântuitorul: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți, Eu am biruit lumea” (Ioan 16, 23); „... prin multe suferințe trebuie să intrăm în împărăția lui Dumnezeu” (Fapte 14, 22); „și toți care voiesc să trăiască cucernic în Hristos Iisus vor fi prigoniți”; „… vouă vi s-a dăruit, pentru Hristos, nu numai să credeți în El, ci să și pătimiți pentru El” (Filipeni 1, 29).

În viața creștină de-a lungul veacurilor au fost perioade când creștinii erau prigoniți, când libertatea de trăire și mărturisire a credinței a fost îngrădită și chiar suprimată. Să amintim numai de primele trei veacuri de la începutul creștinismului  sau în secolul trecut perioada stăpânirii puterii politice materialiste – atee, când mii de creștini au fost persecutați și chiar omorâți.

Împăratul Constantin cel Mare a fost trecut în rândul sfinților și pentru faptul că a oprit prin lege persecuțiile și a dat libertatea creștinilor de a trăi și a mărturisi credința public (ca urmare a libertății date creștinilor s-a creat și s-a dezvoltat cultura creștină). Dar o dată cu această libertate de mărturisire a credinței creștine s-au înmulțit și sectele, apoi ereziile care au adus multă tulburare în viața oamenilor.

Libertatea dată creștinilor a făcut însă să înflorească arta și cultura creștină, nemuritoare opere, zestre nealterabilă.

Sfinții Părinți ai Bisericii în cadrul sinoadelor ecumenice au adus lămuririle cuvenite adevărului de credință creștină.

Astăzi au apărut, ca și în perioada de după pacea adusă de împăratul Constantin, un număr foarte mare de așa-zise „credințe”, străine cu totul de învățătura și morala creștină.

Deci, cum spune Eccleziastul: „Ceea ce a mai fost, aceea va mai fi și ceea ce s-a întâmplat se va mai petrece, căci nu este nimic nou sub soare” (Eccleziastul 1, 9).

Adevărata libertate este sfinţenia

Astăzi imoralitatea este prezentă ca o realitate firească; numai că este o realitate a firii robite de păcat, urmare a ateismului practicat în cei cincizeci de ani, pentru că oamenii nu au știut să folosească libertatea potrivit voii lui Dumnezeu.

Neputința lor se datorează faptului că ei sunt supuși păcatului și deci nu au puterea de a deosebi binele de rău și de a se elibera de el. Nu știu care este numărul real al celor vânduți, robiți păcatului și al celor care se luptă cu păcatul „până la sânge” (Evrei 12, 4), dar un lucru îl știu sigur; așa cum au pierit călăii de la conducerea lumii înrobite de regimul comunist-ateu, care au ucis atâția creștini, așa vor pieri și cei de astăzi, care ucid atâtea suflete nevinovate prin imaginile rușinoase pe care le prezintă prin reviste și pe ecranele televizoarelor.

Mai știm și avem încrederea că tineretul de astăzi începe să-și dea seama tot mai mult de pericolul destrăbălărilor de tot felul și că acest mucegai, acest putregai macină sănătatea trupului și a sufletului.

Prin Biserica Ortodoxă părinții trupești și cei duhovnicești – sufletești au îndatorirea sfântă de a educa pe tineri în folosirea libertății, călăuzindu-se permanent de voia lui Dumnezeu care este, cum am amintit mai sus, „sfințirea vieții”.

Sfințenia înseamnă trăirea libertății potrivit voii lui Dumnezeu; sfințenia înseamnă deci libertatea adevărată și ea se arată în săvârșirea clipă de clipă a tot ce este bine, adevărat, sănătos.

Adevărata libertate respectă libertatea și drepturile semenilor noștri; adevărata libertate înseamnă viața adevărată, viața omului – chip al lui Dumnezeu; adevărata libertate ne dă puterea de a realiza asemănarea noastră cu Dumnezeu, adică sfințenia vieții.

Să faci numai ce vrea Dumnezeu înseamnă înstrăinarea desăvârșită de poftele păcătoase. Ajuns în această stare ești rob al lui Dumnezeu, adică voința ta este unită cu voința lui Dumnezeu și aceasta îți dă adevărata libertate pentru că ea alege numai binele, numai ce este plăcut lui Dumnezeu.

Robul lui Dumnezeu este omul cu adevărat liber, adică ieșit din robia păcatului.

Judecătorul din noi

„Cel ce-şi simte păcatele lui e mai bun decât cel ce scoală morţii prin rugăciunea lui. Cel ce suspină un ceas pentru sufletul său e mai bun decât cel ce foloseşte lumii întregi pentru gândirea lui. Cel ce s-a învrednicit să se vadă pe sine e mai bun decât cel ce s-a învrednicit să vadă pe îngeri. Căci cel din urmă comunică prin ochii trupeşti, dar cel dintâi prin cei ai sufletului” (Sfântul Isaac Sirul).

Conştiinţa este coroana chipului sădit de Dumnezeu în om, numită adesea cugetul cel bun al omului, glasul lui Dumnezeu sau judecătorul din noi.

Dumnezeu ne vorbeşte şi ne povăţuieşte prin conştiinţă; conştiinţa judecă faptele şi gândurile noastre, fără părtinire, fără greşeală; aceasta se petrece atât timp cât omul nu este robit de păcat, potrivit cuvintelor Sfântului Apostol Petru: „…ceea ce te biruieşte, aceea te şi stăpâneşte” (II Petru 2, 19) sau, cum scrie Sfântul Apostol Pavel: „Au nu ştiţi că celui ce vă daţi spre ascultare robi, sunteţi robi aceluia căruia vă supuneţi: fie păcatului spre moarte, fie ascultării spre dreptate?” (Romani 6, 16).

Omul robit de păcat nu mai poate face deosebirea dintre bine şi rău, „nu mai poate săvârşi binele pe care îl voieşte, ci răul pe care nu-l voieşte” (Romani 6, 13 – 14).

[…]

Frumuseţea păcatului nu ne satură niciodată

Cel ce se judecă pe sine îşi păstrează sufletul curat, iar la înfricoşătoarea judecată a lui Dumnezeu va învia spre viaţă şi nu spre osândire (Ioan 5, 29), „la judecată nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viaţă” (Ioan 5, 24).

Cugetul nostru, conştiinţa noastră este un judecător pe cât de drept, pe atât de aspru, sever, necruţător; acest adevăr ne este arătat de Sfântul Andrei Criteanul în Canonul Mare, care se citește în prima săptămână a Postului Mare: „Dintru aceasta m-am judecat, dintru aceasta m-am osândit, adică din cugetul meu, decât care nimic nu este în lume mai apăsător” (Cântarea a IV – a).

Mustrarea cugetului ne este prezentată şi în icoana înfricoşătoarei judecăţi în locul celor păcătoşi, iadul este înfăţişat sub chipul flăcărilor unui foc, în care se chinuiesc cei păcătoşi; numai că mustrarea cugetului este mult mai chinuitoare, mult mai apăsătoare decât cea a unui foc material. Mai mult, focul material mistuieşte ceea ce se află în el, pe când focul mustrării cugetului, al conştiinţei nu mistuieşte pe cei cuprinşi în el, ci răul cel veşnic, cum spune Însuşi Mântuitorul: „Şi vor merge aceştia la osândă veşnică, iar drepţii la viaţă veşnică” (Matei 25, 46).

Ceea ce atrage şi stăpâneşte mai mult pe om este frumosul sau frumuseţea. Dacă avem cugetul curat vom fi atraşi şi stăpâniţi de frumosul moral, de frumuseţile vieţii de sfinţenie; dacă avem cugetul întunecat de păcat ne va stăpâni frumuseţea lumii trecătoare, frumuseţea înşelătoare în care este învăluit păcatul. „Frumos la vedere şi bun la mâncare era pomul ce m-a omorât”, ne spune o cântare bisericească, când se vorbeşte despre păcatul strămoşilor în rai, care au mâncat din pomul oprit.

Frumuseţea păcatului nu ne satură niciodată, nu ne face fericiţi, mai mult ne consumă. Ne distruge şi trupeşte, nu numai sufleteşte, ne scurtează zilele pământeşti, ne grăbeşte ceasul morţii trupeşti: „Plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23), păcatul fiind o moarte a sufletului.

În scaunul de spovedanie ne curăţim ochiul sufletului

Frumosul duhovnicesc ne este arătat de Biserică în sfintele icoane, unde sfinţii sunt înfăţişaţi cu frumuseţea sufletului lor, iar supleţea trupurilor lor ne arată că sunt purtătoare de Dumnezeu, temple ale Duhului Sfânt.

Glasul conştiinţei, acest judecător cu totul drept, nepărtinitor, îl auzim şi îl urmăm în măsura în care cercetăm cât mai des scaunul de spovedanie. Aici ne judecăm pe noi înşine în faţa lui Dumnezeu, Care este de faţă, în chip nevăzut, primind mărturisirea noastră, pe care o facem duhovnicului – martorul mărturisirii noastre  înaintea  lui Dumnezeu.

Aici, în scaunul de spovedanie, ne curăţim ochiul sufletului, care este cugetul – conştiinţa – pentru ca viaţa nostră să o trăim în curăţia sfinţeniei: „…de va fi ochiul tău curat, tot trupul tău va fi luminat” (Matei 6, 22); aici Mântuitorul ne învaţă ce înseamnă pentru om a avea curat nu numai ochiul trupesc, ci mai ales pe cel al sufletului, care este conştiinţa. Adevăratul creştin este călăuzit de acest judecător în orice clipă a vieţii sale, îndeosebi în scaunul de spovedanie; postul, rugăciunea şi milostenia ne sunt de mare ajutor în păstrarea curăţiei ochiului sufletului nostru – judecătorul din noi.

Nimic nu este în lume mai apăsător decât mustrarea cugetului pentru păcatele săvârşite şi nemărturisite în scaunul de spovedanie, pentru că s-a lăsat povăţuit de conştiinţă judecătorul din noi.

• Lumina de Duminica: Diacon Eugeniu Rogoti: Unde se găseşte smerenia?

Există o calitate moral-spirituală a omului pe care o întâlnim mult mai rar decât ne-am dori. Romanii îi spuneau “pasăre rară” (rara avis), românii îi spun “floare rară”. Chiar dacă aceste proverbe se referă în mod direct la modestie, aş asemăna această calitate umană cu smerenia, care e la fel de rară. Omul nu a dorit să fie modest sau smerit niciodată. Se spune de multe ori că Dumnezeu îi smereşte pe oameni. Noul Testament ne spune că “Dumnezeu celor mândri le stă împotrivă“. Ne mândrim cu ce avem, iar uneori ne mândrim cu ceea ce suntem sau am devenit. Avem bogăţii, suntem şefi, avem funcţii, avem putere asupra altora (fie şi prin mită) şi de aceea “viaţa e frumoasă”! Atunci când ajungem să conştientizăm că avem nimic sau prea puţin din cele enumerate mai sus, viaţa începe să devină cam grea şi încercăm din răsputeri să o “îndulcim” prin distracţii, care acum sunt vândute foarte bine.

Totuşi, în calitate de creştini sau măcar pretendenţi la acest nume care ne obligă, auzim adeseori îndemnul la smerenie şi citim sau, în zilele noastre, auzim pilde despre smerenia unor oameni sfinţi. Ne minunăm de aceste pilde, prin care oamenii indicaţi au ajuns la puterea de a nu se răzbuna pe răul care li se făcea şi a sta cu capul plecat, chiar dacă ar fi putut să-şi dovedească “valoarea”.

Îmi vin în minte cuvintele unei cunoştinţe de-a mea: “fac aşa pentru că am conştiinţa propriei valori” care, deşi m-au frapat pe moment, constituie mottoul fiecărui om “de succes” din lumea noastră contemporană. Orice om care, noi am spune prin şansă, a ajuns să ocupe o funcţie sau să întreprindă o afacere şi, respectiv, să aibă mai mulţi bani, confort şi putere va avea în minte tot timpul acest motto nefericit. Şi de ce spun aceasta? Pentru că un astfel de om va trebui să se menţină pe poziţia pe care o ocupă. Şi nu poate face acest lucru mai bine decât prin recunoaşterea propriei valori.

Până acum parcă nu vedem vreo problemă în aceasta.

Într-adevăr, există oameni care sunt mai buni decât alţii, în diverse domenii şi din diferite motive (persistenţă în învăţătură, exerciţii periodice), ceea ce îi face candidaţi pentru posturi înalte. Cu toate acestea, pericolul punerii propriei persoane deasupra altora este unul foarte mare, atunci când vorbim de creştini, bineînţeles. Dacă ne situăm, din punctul de vedere al valorii umane, deasupra celorlalţi, atunci suntem munciţi de patima mândriei. Chiar dacă acest sentiment ne vine ca urmare a unei experienţe şi a multor activităţi extraordinare, poziţionarea propriei persoane deasupra celorlalţi nu poate duce la ceva bun.

Pericolul căderii tot mai adânci în prăpastia mândriei îi paşte foarte mult pe cei care au putere şi funcţii, fie în lume, fie în Biserică. Mulţi oameni sunt supăraţi pe faptul că preoţii îi pomenesc la slujbe şi se roagă pentru sănătatea şi mântuirea conducătorilor ţării. Dar trebuie să ne venim în fire şi să conştientizăm Pronia dumnezeiască, precum şi responsabilitatea noastră pentru alegerea (în cazul democraţiei) sau numirea unor conducători care nu fac bine poporului. Rugăciunea noastră autentică şi smerită este singura capabilă să întoarcă inimile celor care, prin orgoliu nemăsurat, ajung să-i supere pe cei simpli, fără o poziţie socială înaltă.

Astfel, smerenia nu este doar o virtute care te ajută să dobândeşti Împărăţia, deşi acest lucru este mai mult decât suficient pentru un creştin, ci şi o calitate care te poate linişti şi rezolva unele probleme sociale. Să încercăm găsirea acestei flori rare şi păstrarea ei, ca a unei comori fără preţ, indiferent cât de greu ar fi acest demers sau ce consecinţe pe plan social ar avea!

• Pemptousia:

Sfantul Teofan Zavoratul: Lucrurile care ne plac, le iubim şi le preţuim, pe acestea ni le amintim şi lor le dăruim inima …

Întreabă pe cineva: „Vrei să mergi în rai, în Împărăția cerurilor?” Imediat îți va răspunde: „Sigur că vreau”. Dacă îi spui, însă, mai apoi: „Ca să mergi acolo trebuie să faci asta și asta”, o să-l vezi cum amorțește.

Toți creștinii vor să meargă în rai, dar nu toți vor să se lupte pentru a dobândi raiul. Spun asta, pentru că nu este de ajuns să îți dorești mântuirea. Ca să-ți împlinești această dorință, este nevoie de luptă. Iar ca să începi lupta, este nevoie de o hotărâre de fier. Pentru a înțelege mai bine ce vreau să spun, îți voi explica cum, de obicei, dorințele sfârșesc în a deveni hotărâri.

Ne gândim și plănuim multe. Adeseori se întâmplă să ne gândim puțin timp la un lucru, iar apoi să-l uităm. De ce-l uităm? Pentru că inima noastră nu este la acesta. Dacă era, ne-ar fi plăcut. Iar de ceea ce ne place, de ceea ce iubim, de ceea ce considerăm a fi de preț, de aceasta ne amintim. Îi dăm, vezi, inima noastră. Cum a spus Domnul: „unde este comoara voastră, acolo va fi și inima voastră” (Mt. 6:21). Ca să împlinim, cu toate acestea, o lucrare sau să dobândim un lucru care ne place, este de ajuns să îi dăm inima noastră, este de ajuns să-l admirăm și să-l dorim? Nu.

Sunt multe dorințe care rămâne neîmplinite din lipsă de putere sau de entuziasm. Ca o dorință să se împlinească, trebuie să se transforme în hotărâre și țintă statornică. Când inima spune: „Cu orice chip și cu orice sacrificiu voi dobândi lucrul cutare sau voi face lucrarea cutare”, omul începe să își facă planul pentru împlinirea hotărârii sale. Evaluează mijloacele, caută condiții favorabile de loc și de timp, își ia măsuri de precauție pentru depășirea eventualelor obstacole și face o apreciere de ansamblu a demersului pe care-l va urma, pentru a-și atinge scopul. După schițarea planului, în cele din urmă, acesta trebuie pus în practică. Trebuie să înceapă acțiunea, străduința, lupta. Să înceapă și să continue până la sfârșit cu statornicie, răbdare și cu grijă.

Întregul demers, așa cum îl descriu, seamănă, aș zice, cu pregătirea unei mașini de tăiat lemne, înainte de a fi pusă în funcțiune: motorul cu aburi este gata, cheresteaua este așezată sub fierăstrău, totul e la locul său. Ca să înceapă tăierea lemnelor, nu mai rămâne decât să aducem în față mașina, să o punem în mișcare. Această punere în mișcare este rezultatul întregii pregătiri anterioare și de aceasta depinde următorul act decisiv, începutul strădaniei. Începutul este, trebuie să îți spun, pasul cel mai greu. Până în momentul luării hotărârii, procesul este lăuntric. Odată ce hotărârea este luată, trebuie continuat în exterior, să fie exprimat prin fapte, să fie făcut cunoscut prin luptă. Fă primul pas, și starea însăși, care s-a încropit înlăuntrul tău, te va îndemna să continui strădania. Asta-i tot!

Înțelegi acum ce este nevoie să mai faci, astfel încât dorirea ta după o viață duhovnicească să devină faptă. Dacă vrei ca dorirea ta să se împlinească, transform-o în hotărâre, într-o hotărâre nu grăbită și superficială, ci atentă, cercetată, statornică, conștientă și, mai presus de toate, definitivă. Apoi așterne-te la lucru, aruncă-te în luptă. Hotărârea are nevoie de reculegere și rugăciune; începutul, la rândul său, are nevoie de fermitate, iar înaintarea, de spirit de luptă, de răbdare și statornicie.

Domnul să te binecuvânteze, ca având binecuvântarea Sa, să înfăptuiești toate acestea.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Drumul vieții, p. 129-131, Ed. Sf. Măn. Paraklitou

Arhimandrit Zaharia Zaharou: Cultivarea inimii prin harul pocăinţei

Evanghelia lui Hristos începe prin cuvintele: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat Împărăţia Cerurilor”. Cuvintele acestea continuă dialogul dintre Dumnezeu şi om, care a fost întrerupt în Rai prin neascultarea întâilor-zidiţi. Cuvintele acestea sunt rostite acum în vederea unei creaţii, a unui neam al cărui strămoş este Însuşi Creatorul, Hristos. Pocăinţa, aşadar, este mijlocul prin care se şterge păcatul şi, în cele din urmă, se împlineşte întâiul cuvânt al lui Dumnezeu despre om: „Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră” (Facere 1, 26).

Vine o vreme când omul simte că toate lucrările vieţii sale poartă sămânţa stricăciunii şi sunt incapabile să suporte privirea Judecătorului Veşnic. Simţământul acesta conduce la deznădăjduirea cea mântuitoare şi, în continuare, la pocăinţă. Aceasta este întristarea cea bună, care „aduce pocăinţă spre mântuire, fără părere de rău” (II Corinteni 7, 10), după cum spune Apostolul.

În viaţa Sfântului Ambrozie de la Optina se arată că Sfântul, întrebat fiind, cu puţin înainte de a muri, despre canonul de rugăciune pe care îl ţinea, a răspuns: „Nu există un canon mai bun decât canonul de pocăinţă pe care ni l-a predat Vameşul: «Dumnezeule, milostiv fii mie, păcătosului!» (Luca 18, 13)”. De multe ori, marii Sfinţi, precum avva Sisoe, înainte de a muri, cereau lui Dumnezeu să le prelungească viaţa, ca să aibă mai mult timp de pocăinţă. Acest lucru arată că pocăinţa nu caracterizează doar începutul, ci şi parcursul şi sfârşitul vieţii duhovniceşti.

Primul pas al omului către pocăinţă este să taie legăturile care îl leagă de lumea din afară, ca să poată să intre în adâncul inimii sale. A doua mişcare este să se instaleze în inima sa adâncă, ca să poată să se tămăduiască prin harul lui Dumnezeu şi să se regăsească în unitate cu întreaga lume.

Viaţa creştinului începe cu credinţa în Hristos şi cu pocăinţa, care constituie pentru Biserică premizele Botezului. Potrivit învăţăturii patristice, după naşterea trupească a omului de către părinţii lui, urmează a doua naştere, care este duhovnicească şi se împlineşte în taina Botezului. Există însă şi a treia naştere care cere împreună-lucrarea noastră şi se împlineşte lăuntric prin plânsul pocăinţei.

Viaţa creştină nu este statică, ci în creştere şi dinamică. Credinciosul are nevoie să-și păstreze pocăinţa şi după Botez, ca să poată să valorifice harul pe care îl primeşte. Asta se întâmplă prin ţinerea poruncilor lui Dumnezeu.Poruncile arată calea Domnului, şi cine intră pe calea Lui, Îl găseşte tovarăş de drum pe Însuşi Domnul. Potrivit Sfântului Marcu Ascetul, Domnul se află ascuns în poruncile Lui. Astfel, prin ţinerea lor, credinciosul se face bineplăcut lui Dumnezeu şi Tatălui său; arată că este fiu renăscut al lui Dumnezeu, Îi împlineşte voia şi rămâne în casa Tatălui său.

După Prorocul Isaia, există două niveluri de vieţuire şi cugetare, cel dumnezeiesc şi cel omenesc. Acestea sunt aşa de departe unul de altul, precum este departe cerul de pământ. Prin harisma pocăinţei, omul rămâne la nivelul dumnezeiesc, la vederea-lui-Dumnezeu pe care i-o inspiră dumnezeieştile porunci. În felul acesta rămâne şi creşte ca fiu al lui Dumnezeu.

Pocăinţa este o harismă universală, deoarece cuprinde toate virtuţile. Avva Amona aseamănă pocăinţa monahului cu un cerc de foc care îl înconjură şi îl fereşte de păcat. Pocăinţa îl ţine la înălţimea altor înţelesuri, îi dăruieşte altă vedere, îl eliberează de perspectiva omului, care este urâciune înaintea ochilor lui Dumnezeu şi îl aşează în perspectiva Cerului. Imbolduri pentru pocăinţa adâncă sunt, fie conştientizarea păcatelor sale, fie simţământul neputinţei sale de a răspunde măreţiei chemării lui Dumnezeu. Semnificative sunt şi exemplele Apostolilor Petru şi Pavel: aceştia, amintindu-şi de păcatul lor, se pocăiau, dar harul acestei pocăinţe a lor le revela planul dinainte de veci al lui Dumnezeu pentru om şi îi conducea la o mai mare plinire a pocăinţei.

Încă de la stadiile ei de început, pocăinţa este strâns legată de o mare mângâiere. Îndeplinirea poruncii este legată de răsplata de la Dumnezeu. Pocăinţa este înfrânare de la faptele moarte ale păcatului şi alipire de Dumnezeul Cel Viu. Este insuflată de credinţa care dă viaţă şi conduce la „mai multă viaţă”. Înlătură înstrăinarea omului şi îl leagă din nou de arhetipul său, de Dumnezeu. Îndată ce omul a găsit calea pocăinţei, se întâlneşte cu Domnul, Calea vieţii.

În acest mod, pocăinţa care se oferă cu credinţă şi cuget smerit îi dă credinciosului nădejdea vie că nu va muri în păcatele lui. Cel care se pocăieşte cu adevărat nu poate să aibă deznădăjduirea cea bolnavă. Poate să aibă doar o singură deznădăjduire, deznădăjduirea pentru sărăcia lui duhovnicească. El trăieşte singur această deznădăjduire harismatică. Singur, el cu Dumnezeu. Dimpotrivă, cel care se posomorăşte în relaţiile cu semenii lui, arată că nu trăieşte deznădăjduirea singur înaintea lui Dumnezeu. Lucrul acesta îi împovărează pe fraţii săi, deşi are poruncă să li se facă plăcut.

Părintele Sofronie întărea pocăinţa ca mod de viaţă, prin care omul poate să-şi găsească inima, locul unde se întâlneşte cu Dumnezeu. Prin pocăinţă se sfărâmă zidurile care înconjură inima. De obicei, la primele stadii ale pocăinţei, lacrimile sunt mai mult psihologice; însă, pentru că se înalţă la Dumnezeu şi mobilizează puterile sufleteşti ale omului, ele sunt lăudabile. Îmi aduc aminte că o tânără grecoaică i-a spus cândva lui Gheronda: „Părinte, plâng foarte uşor, poate e ceva psihologic, poate greşesc”. Gheronda i-a răspuns: „Lasă lacrimile să vină şi fă din ele rugăciune”. Asta înseamnă că nu are importanţă dacă lacrimile sunt psihologice, căci amestecându-le cu rugăciunea ele se preschimbă în lacrimi duhovniceşti. Cu toate acestea, plânsul care are loc atunci când se deschide inima, este diferit; se aseamănă cutremurului prorocesc, care este necesar înainte să urmeze adierea lină. Cutremurul şi vijelia sunt durerea pocăinţei ce curăţeşte inima omului de necurăţia şi stricăciunea morţii şi o pregăteşte să primească mângâierea nestricăcioasă a Duhului.

Pocăinţa deschide inima adâncă a omului înaintea lui Dumnezeu, ca să se sălăşluiască în ea harul Duhului Sfânt. Când omul primeşte acest har, trăieşte începătura celei de a treia naşteri, a aceleia în care devine el însuşi împreună-lucrător al lui Dumnezeu pentru înnoirea sa. Atunci dobândeşte omul starea lui Hristos; Îl primeşte în inima lui pe Hristos, Care Se face El Însuşi slujitor al mântuirii omului; i se deschid ochii sufletului şi Îl vede în chip diferit pe Dumnezeu şi pe aproapele.

Prin pocăinţă se împlineşte prima poruncă a iubirii. Prin aceasta, omul arată că îşi îndreaptă tot elanul său către Dumnezeu, pentru că îşi reuneşte toate puterile şi înaintează către Dumnezeu cu toată existenţa sa. Astfel, se ridică la nivelul marii porunci de a-L iubi pe Dumnezeu cu tot sufletul său, cu tot cugetul său şi cu toată inima sa. Atunci începe să îl vadă pe fratele său şi întreaga lume aşa cum vrea Dumnezeu şi are doar o singură dispoziţie. Doreşte „ca toţi să se mântuiască prin El”, după cum obişnuia să spună Sfântul Siluan. Are dor şi se roagă ca partea de milă care a primit-o să devină moştenire a tuturor oamenilor. Astfel, omul începe să devină al întregii lumi şi să fie condus către „măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos”.

În sfârşit, prin pocăinţă omul devine autentic, pe măsură ce recunoaşte deplin păcătoşenia firii sale căzute. După cum spune Sfântul Apostol şi Evanghelist Ioan, „dacă zicem că păcat nu avem, ne amăgim pe noi înşine şi adevărul nu este întru noi” (I Ioan 1, 8). Păcătoşenia, din pricina dimensiunilor cosmice ale urmărilor ei, constituie un fapt universal, care alcătuieşte în acelaşi timp moştenire şi jalnică „contribuţie” a fiecărui om. „Fiindcă toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu”. Îndată ce credinciosul îşi diagnostichează păcatul, nu îl ascunde, ci mărturiseşte căderea sa înaintea Feţei lui Dumnezeu. Aduce păcatul său la lumină şi prin aceasta îl şterge. În aceasta stă şi puterea Tainei Spovedaniei. Omul care se pocăieşte şi îşi spovedeşte căderea înaintea lui Dumnezeu mărturiseşte un adevăr universal. De aceea, putem să spunem că, dacă există un moment în care omul devine infailibil în faţa ochilor Domnului, acesta este atunci când îşi mărturiseşte păcătoşenia. Iar când vădeşte adevărul, atrage pe Duhul Adevărului, Care îl aduce pe credincios la simţământul adânc al sărăciei lui duhovniceşti şi în continuare îl conduce la pocăinţă. Acelaşi Duh Sfânt îi dăruieşte în acelaşi timp tămăduirea şi îndreptarea.

În plus, prin pocăinţă şi spovedanie, creştinul recunoaşte mântuirea lui Dumnezeu şi mărturiseşte că îşi pune nădejdea nu în om, nici în înger, ci în Însuşi Hristos, Care l-a răscumpărat cu sângele jertfei Sale.

În sfârşit, pocăinţa şi spovedania sunt crucea pe care o ridică credinciosul pentru îndreptarea şi mântuirea lui. Este ruşinea pe care o suferă arătându-şi păcatele în faţa lui Dumnezeu şi a slujitorului Bisericii. Astfel se aşează pe drumul Domnului. Ruşinea mică sau mare a spovedaniei, Dumnezeu o primeşte ca mulţumire şi jertfă, de aceea îl răsplăteşte cu harul care îl înnoieşte. Aşadar, cel care se aşează prin ruşinea cea de bunăvoie pe drumul Domnului, Îl găseşte pe Domnul ca tovarăş de drum, pentru că El, după cum a spus, este Calea, Cale a Adevărului şi, în acelaşi timp, a Vieţii. Astfel, credinciosului care merge smerit împreună cu Domnul i se dă harul şi starea Marelui Tovarăş de drum. În puţine cuvinte, prin ruşinea cea de bunăvoie a spovedaniei scăpăm de ruşinea cea fără de voie a judecăţii din urmă şi primim lauda veşnică a lui Dumnezeu.

Desigur, omul primeşte deplinătatea harului prin pocăinţa adamică. Îndată ce rodeşte pocăinţa personală, Dumnezeu înfăţişează în om întregul Adam, şi omul își aduce rugăciunea şi pocăinţa sa ca strigăt al întregului pământ către Dumnezeu. Acest lucru se vede adesea la drepţii Noului şi Vechiului Testament. În Vechiul Testament este semnificativ exemplul celor Trei Tineri care au rămas nevătămaţi în cuptor şi se pocăiau, luând asupra lor păcatul apostaziei întregului Israel în Babilon, primind flăcările de supliciu ale cuptorului ca răspuns drept al lui Dumnezeu pentru păcatul poporului Său. Exemple asemănătoare vedem şi în vieţile Sfinţilor. Sfântul Apostol Pavel se ruga să se facă el anatema de dragul poporului său. Moise s-a rugat pentru poporul lui şi l-a implorat pe Dumnezeu să îl şteargă din Cartea Sa, dacă nu se mântuiesc toţi oamenii lui, fără excepţie. Și în vremea noastră, Sfântul Siluan ridică la Dumnezeu rugăciune de pocăinţă pentru întreaga lume.

Sursa: Arhim. Zaharia Zaharou, «Ο κρυπτός της καρδίας άνθρωπος» [„Omul tainic al inimii”], ed. Stavropegic Monastery of St. John the Baptist, Essex, pp. 152-160.

• Gigel Chiazna: Cum dăm sfaturi bune?

Un parinte spunea ca trebuie sa ne pregatim bine inainte de a spune cuvant despre Dumnezeu, nu putem pur si simplu sa vorbim doar pentru ca suntem nevoiti, ca trebuie, ca este prilej sau avem obligatia sa spunem ceva. Fiind preot, se adresa cu privire la preoti si se scuza de ce nu poate el sa ne tina predica atunci, pentru ca fiind preocupat cu diverse probleme, nu a putut sa pregateasca predica, desi nu este un parinte incepator, ci are totusi experienta, are cunostinte multe, ba chiar a scris si carti. Deci nu e vorba de un preot nepregatit ci doar de un preot care nu a avut curaj sa spuna un cuvant fara sa fi fost pregatit special dinainte pentru acea zi, pentru Evanghelia citita in acea zi si pentru timpul din acea zi. Caci cu siguranta din cunostintele si experienta proprie, parintele nu avea problema sa incropeasca un cuvant si sa spuna ceva de folos. Pesemne insa ca este foarte important ce spui si oamenilor carora le vorbesti – nu toti sunt la fel, nu toti au aceeasi educatie, aceeasi mentalitate – si momentul cand le vorbesti: lumea e mereu in schimbare, un cuvant spus acum un an, la acelasi praznic, are o cu tot alta greutate azi, cand lucrurile s-au schimbat, chiar daca toate’s vechi si noua’s toate, cum spune poetul. Mai cu seama, daca repeti aceleasi idei pe care poate multi din cei prezenti le-au auzit deja la acelasi praznic sarbatorit in anii anteriori.

Am ramas putin surprins in momentul in care parintele ne-a pus in fata aceasta scuza si nu l-am inteles, tocmai pentru ca oricum cunoscandu-l si iubindu-l, imi doream sa ascult orice cuvant si nu intelegeam cum la nivelul sfintiei sale sa nu puna in balanta ca totusi, un cuvant de la preot poate sa ajute macar un suflet aflat in nevoie care poate nu fusese atent cand se citise Cazania. Ca o mica paranteza, Cazania este intr-adevar o colectie extraordinara de predici si ar fi bine ca oricine sa o aiba si sa o citeasca, dupa Biblie, Catehism, Pateric si Vietile Sfintilor fiind o carte alcatuita special pentru catehizarea si talcuirea pericopelor care se citesc la slujbe, in vremurile de demult cand preotii nu erau pregatiti mai deloc, fiind doar oameni simpli din popor hirotoniti de episcopi fara o pregatire deosebita cum au in zilele noastre. Cu toate acestea, am observat ca atunci cand se citeste ceva in locul predicii, atentia oamenilor este foarte slaba, cuvantul citit de la strana este mult mai slab decat cel rostit de preot de la amvon, tocmai pentru ca oamenii cauta sare si piper, adica cuvant viu, plin de viata, plin de sens si rost pentru ei cei de aici si de acum. Cu cat preotul isi cunoaste mai mult credinciosii, cu cat le vorbeste mai mult din experienta proprie si despre viata de acum si de aici, cu atat cuvantul are mai multa atractie si ajuta mai mult. Proloagele si vietile sfintilor chiar daca sunt esente tari, nu se lipesc de urechile oamenilor obositi si-asa de osteneala slujbei si care asteapta cu nerabdare sa se termine slujba si sa plece acasa sa manance si sa se odihneasca.

Abia azi la citirea pericopei despre Marta si Maria am inteles cat de usor putem gresi cand dam sfaturi fiind in posibilitatea de a spune un cuvant sau chiar fiind nevoiti sa dam un raspuns. Bunaoara, m-am gandit, ce sfat ar fi dat un crestin si ce raspuns daca era in locul Mantuitorului si i Marta ii cerea ca sa o sfatuiasca pe Maria sa o ajute si sa nu mai stea doar ascultandu-L pe Mantuitorul, ci si slujind invitatilor, adica Mantuitorului si celor care erau cu el, apostolii si ucenicii.

Fara indoiala, nu putem sa excludem ca un staret de exemplu, in aceeasi situatie, in care el ar tine un cuvant de folos intr-o adunare si in conditiile in care doua surori s-ar fi certat (mult spus, sa zicem ca ar fi avut o disputa) pe problema slujirii ar fi dat o cu totul alta rezolvare. Putem sa presupunem ca inainte de a se adresa Mantuitorului, foarte probabil Marta s-a adresat si direct Mariei atragandu-i atentia ca are nevoie de ea si rugandu-o sa o ajute. Poate ca nu doar o data, poate ca chiar de mai multe ori Marta a rugat-o pe Maria, inainte de a intrerupe pe Mantuitorul si a-I cere sfatul. Slujirea aproapelui, primirea de oaspeti, intr-ajutorarea intre frati sunt virtuti crestinesti si erau si la vremea aceea la mare cinste in randul iudeilor care il urmau pe Hristos si primeau noua invatatura. Prima miscare si primul gand care ne-ar veni catre rezolvarea acestei situatii, privind crestineste problema (dar nu doar crestineste, chiar si moral si social) ar fi cu siguranta ca Maria era datoare sa o ajute pe Marta si prin urmare sfatul logic si matematic ar fi fost ca Marta sa o ajute pe Maria, ca cele doua sa faca pace intre ele si sa lucreze in pace la pregatirea ospatului. Bineinteles ca noi nu avem datele complete ale situatiei si nu stim cat de mult exagerase Marta in organizarea ospatului, caci suntem avertizati ca “Marta se silea cu multă slujire” (Luca 10#40). Avem deci indicii ca este posibil ca Marta sa fi exagerat si sa fi facut mai mult decat se cuvenea, din mandria de a arata cat de buna gazda este ea si cat de mult isi iubeste oaspetii. Exista si aceasta ispita la unii oameni, care atunci cand ii vizitezi, pierd mai mult timp incercand sa te indoape cu mancaruri si bauturi si nu poti sa schimbi cu ei o vorba pentru ca ei au un stres continuu daca tu nu consumi ce iti ofera sau daca refuzi tratamentul lor.

Fara indoiala, Mantuitorul cunoscand inimile celor doua si avand intelepciunea dumnezeiasca, a spus cuvantul pe care il stim si a dat sfatul pe care il stim. Iata deci cat de usor putem gresi atunci cand chiar daca avem cunostinte si cunoastem datele unei probleme, daca nu cunoastem inima omului putem sa ne aflam in gresala si sa dam sfaturi si sentinte gresite. Putem sa mai speculam ca Maria nu era deloc in pierdere daca Mantuitorul o ruga totusi sa isi ajute sora, dar cunoscatorul inimilor noastre ne doreste sa atingem punctul maxim spre care suntem chemati si pentru care avem puterea sa il atingem daca ne nevoim. Cu siguranta ca si osteneala Martei era apreciata, si ospitalitatea ei era o virtute mare si frumoasa. Insa fiecare virtute este doar o treapta catre o alta virtute si asta este lectia pe care trebuie sa o intelegem din aceasca pericopa, ca suntem indemnati sa cautam “partea buna” care nu se va lua de la noi. Cu greu putem intelege fiecare care este aceasta parte buna pentru noi, ce ne lipseste, ce trebuie sa mai facem. Dar de aceea avem invatatori si duhovnici, ca sa le cerem sfat si indrumare. Mi-as fi dorit foarte mult sa stiu despre ce vorbea Mantuitorul incat Maria nu putea sa se dezlipeasca de langa El, chiar avand aceeasi dragoste de oaspeti ca Marta si chiar cunoscand nevoia acesteia de ajutor si supararea ei pentru lipsa de ajutor a Mariei. Pesemne insa ca nu ne este de folos sa stim subiectele aflate in discutie in acel moment, ci mai important este sa intelegem ca uneori ravna noastra poate fi orientata gresit in directii in care chiar daca nu pacatuim, pierdem timp si energie pe care le-am putea folosi altfel. Sau poate pierdem chiar apa cea vie, cum e cazul Martei.