• Oameni si demoni:

ŞCOALĂ de LAŞITATE?

Adevărul nu poate fi decît acesta: oamenii nu ştiu ce este creştinismul. Ei Biblia o iau drept o carte pilduitoare — livre édifiant —, pe Iisus Hristos drept un pastor moralist, iar creştinismul tot drept o vagă în­văţătură din care se alcătuiesc programele şcolilor de laşitate, de nerozie şi de fariseism. Domnul se întreba dacă venind pe lume va mai găsi credinţă. Rămîne de văzut dacă va mai găsi măcar un limbaj comun cu oamenii. (N. STEINHARDT)

Abia au trecut câteva minute de când am terminat de vizionat filmul lui Clint Eastwood, CHANGELING. Mă simt ca un astmatic, mă doare pieptul, am trăit emoţii puternice… M-am repezit la calculator ca la un inhalator, trebuie să scriu ca să-mi recapăt suflul normal al conştiinţei… Groaznice multe în film, cu adevărat îngrozitoare… Un ucigaş de copii, poliţie fără nici un scrupul în a asasina sau interna în sanatoriul de boli nervoase orice persoană incomodă, corupţie de proporţii galactice... Un fel de comunism cu faţă capitalistă, ceva care mi-e teamă că pândeşte şi la uşa democraţiei noastre de tinichea…

Un tunel fără luminiţă la capăt, în care demonii sunt liberi să joace orice rol: de primar, şef al poliţiei, etc. Singura lumină, un pastor prezbiterian, nedispus să tacă în Numele lui Hristos şi al intimităţii ori sacralităţii actului religios! Nedispus deloc să accepte, cu cadavre pe trotuarul din faţa bisericii, separaţia dintre Biserică şi Stat! Nedispus deloc să taie din parabola bunului samaritean faptul că cei care l-au tâlhărit pe cel abandonat la marginea drumului, sunt funcţionari de stat şi că fapta lor e sistemică, cotidiană, în fişa postului! O voce a Bisericii care nu rămâne la generalităţi morale sau pe balansoarul diplomatic dintre politic şi apolitic, care nu se rezumă la discursuri de principiu despre dragostea de aproapele! Care nu se teme că sacralitatea religiei sale va avea de pierdut printr-un act de curaj civic, ci dimpotrivă! Pentru el răul are nume, multe nume: numele primarului, numele şefului poliţiei, numele politicienilor etc. Nu rămâne la abstract ca să nu-şi rişte pielea şi să fie socotit rezonabil de toţi: îşi riscă viaţa spunând răului pe numele pe care îl poartă aici şi acum!

Nu crimele, nu ticăloşia infernală, nu nedreptatea strigătoare până la al o sutălea cer m-au durut cel mai tare. Din toţi pumnii pe care mi i-a tras filmul acesta în piept, cel care m-a făcut să urlu a fost cel administrat de o scenă pozitivă: mulţimea adunată în faţa tribunalului ca să susţină victima! La noi, aşa cum se prezintă frecvent în media, singura comunitate care îşi susţine concret un membru, adunându-se în faţa tribunalului, este cea a ţiganilor!

Ce să facem cu frescele de la Voroneţ dacă noi, creştinii ortodocşi suntem incapabili să ne solidarizăm, fizic, vizibil şi pipăibil, aşa cum Îl mărturiseşte Sf Ioan Evanghelistul pe Hristos, cu cel lovit şi nedreptăţit? Pentru că durerea cea mare asta a fost: la noi n-ai să vezi aşa ceva!

La noi, în România sublimei noastre ortodoxii, sublimul nostru laicat, e băgat în mistică şi asceză atât de adânc, e atât de plecat în nirvana albastrului de Voroneţ, e atât de siderat de perfecţiunea dogmei şi a cultului încât, a te solidariza public cu victima unui abuz e treabă de americani neduhovniceşti! E politică! Şi religia nu se amestecă cu politica, aşa a zis tovarăşul X şi aşa trebuie să rămână până la sfârşitul lumii căci s-a dovedit un principiu de supravieţuire spirituală valid! Ce-ai văzut mata, tovarăşe, în film e treabă de jos, de dat la eretici ca să aibă şi ei o şansă la mântuire…

Vai de ortodoxia care a supravieţuit comunismului! De un singur lucru se temeau comuniştii referitor la religie: de ceea ce putea închega o comunitate!  De aceea, au golit ortodoxia românească de tot ce putea rodi comunitar: au amputat-o de tot ce putea fi sămânţă de comuniune adevărată. Şi azi, când e vorba de ortodoxie, ni se dau trei ore de film documentar despre arhitectura bisericească din sec. XV. Zidurile mânăstirilor în care se sfinţesc monahii, au devenit pentru laicatul ortodox, paravanul laşităţii şi lipsei de dragoste! Durerea cea mare, retrezită de acest film, e că nu există decât în statistici, la Trinitas sau pe net o comunitate creştin ortodoxă în România, adică doar în spaţii abstracte, virtuale, în aer! Sub pseudonim!... Suntem o comunitate angelică e clar! Împreună la liturghie, atât! Şi un împreună, altminteri, foarte suspect! Nu ne îmbrăţişăm, nu ne sărutăm, nu ne întrebăm de viaţă şi, mai ales, nu ne împărtăşim prea des, ca nu cumva, Doamne fereşte! să începem să ne simţim UN TRUP şi să ne comportăm ca atare!

Ortodoxiei noastre Net-ul îi vine ca o mănuşă! E un fel de canapea de cabinet psihanalitic! Acolo se defulează, se consumă, tot ce ar fi trebuit să se întâmple în stradă! Acolo se avortează, ca idee, ca analiză şi, adesea, ca invectivă, tot ce ar fi putut da dragostei creştine concreteţea unui trup. Doare, doare de mor… Ortodoxia asta a-socială, a-comunitară, a-politică îmi asasinează copiii, e un criminal duhovnicesc în serie…

Curând n-o să le mai pot spune că Dumnezeul meu e Ziditorul cerului şi al pământului, ci numai al bisericilor, capelelor, cimitirelor şi posturilor de radio şi televiziune ale Patriarhiei… Căci numai acolo e voie de la poliţie, vorba conului Leonida, să fii ortodox… Apoi, trebuie să le spun că numai gesturile evlaviei sunt ortodoxe, restul manifestărilor lor corporale depăşesc jurisdicţia Bisericii, că sunt în offsaid fiziologic şi social… Că Dumnezeul meu e prizonierul bisericilor, e în arest la domiciliu, că a semnat, cu mâna noastră, un angajament cu Statul să nu depăşească spaţiul liturgic... Iar dacă se deplasează în spaţiul public, să nu Se implice în nimic pentru a nu leza principiile statului de drept…

Oare când am ajuns aşa de mulţumiţi cu starea noastră de pioasă laşitate, fraţilor? Oare când am devenit atât de abili în a ne transforma neputinţele în virtuţi băgându-ne adânc capul în nisipul din lumânărar? Oare nu de când am acceptat principiul separării Bisericii de Stat, al credinţei de actul civic, al curajului hristic de domeniul politic, al iubirii creştine de educaţie etc. în gândirea şi activitatea noastră cotidiană?

La urma urmei, stimabili activişti ai civilizaţiei occidentale, cine Îl depăşeşte pe Hristos în civilizaţie, nobleţe, rafinament, toleranţă şi pacifism? Cine, având o miime din puterea Lui ar mai spune: Cine VREA să-mi urmeze … ? Comportamentul lui Hristos este inegalabil şi din punct de vedere civic. Asta înseamnă că El e şi cel mai îndreptăţit să arbitreze civilizaţia europeană, nu-i aşa? Dar suntem noi, creştinii de azi, argumente sociale ale acestui adevăr?

Marius Iordachioaia

Dulcea otravă a pietismului

Dacă dezechilibrul provocat de pietism îşi atinge apogeul in sentimentalismul protestant si mai ales în cel sectant, izvoarele lui sunt mult mai îndepărtate. Învăţăturile şi riturile secrete, jurământul tăcerii, esoterismul, tradiţia transmiterii iniţiatice a doctrinelor şi practicilor rezervate unui număr restrâns de aleşi, sunt prezente încă în iudaismul Vechiului Testament, la sectele iudaice, la samariteni şi la farisei. (Pr.Drd. Andreicuţ Ioan - Pietismul sectant, îndepărtare de la credinţa creştină ortodoxă)

Civilizaţia raţionalistă, pragmatică şi utilitaristă de tip occidental, propune ca religie creştină pietismul, produs al raţionalismului, parte a supermarketului ideologic capitalist, menit să compenseze deficitul emoţional al acestui model social.

Pietismul este un drog spiritual, care poate fi ambalat în orice ambalaj confesional: catolic, protestant, ortodox. Pentru că nu presupune modificări dogmatice, nici ţinând de eclesiologie: ci înlocuieşte harul sfinţitor al Duhului Sfânt din Sfintele Taine, cu emoţia produsă de manipularea psihologică, “artistică”, melodramatică a textelor biblice: înlocuieşte lucrarea curăţitoare, luminătoare şi îndumnezeitoare a harului, cu psihismul manipulării hipnotice, prin mari revărsări de entuziasm sufletesc, a cuvintelor din textele sacre. E un fel de şamanism creştin, în care conducătorul adunării, consumă cuvintele biblice ca drog până la împlinirea unei stări de transă profundă, în care seduce apoi întreg auditoriul prin interpretarea mediumistică a textului biblic.

Practic, ca orice şaman, devine prin invocaţie, mijlocitorul spiritelor văzduhului cu membrii adunării. Şi cei care s-au împărtăşit din acestă experienţă devin fraţi şi surori întru aceeaşi deosebită experienţă a “harului” ( deci nu prin Botez, Mirungere, Spovedanie şi Euharistie, adică Tainele prin care Duhul Sfânt realizează comuniunea credincioşilor în Trupul hristic) care îi particularizează în cadrul Bisericii, ca un grup distinct, special.

Caracteristic acestor grupuri pietiste, când rămân în Biserică, e că ele contestă, mai mult sau mai puţin manifest, valabilitatea experienţei creştine a celorlalţi credincioşi din Biserică. Ei se simt nişte iniţiaţi într-o mai adâncă trăire a Evangheliei, superioritate pe care o exprimă exterior printr-o austeritate a consumului de alcool şi divertisment profan, nu în sens ascetic, ci ca manifest ideologic de grup.

Puţini dintre aceştia însă realizează că succesul în abstinenţa faţă de alcool, de exemplu, nu se datorează lucrării Duhului (care, după cum limpede se vede în Evanghelii nu interzice băutura, ci doar excesul, beţia) ci înlocuirii alcoolului cu un drog mai puternic, trăirea şamanică a textului biblic (de fapt Scriptura e doar un pretext). Efectul principal al acestei substituiri este relativizarea tot mai accentuată a importanţei Liturghiei şi a Sfintelor Taine în viaţa acestor creştini, precum şi o tot mai negativă raportare la cler ca la nişte şamani care şi-au trădat vocaţia şi nu le furnizează trăirea extatică pe care le-o datorau.

Când Karl Marx numea religia opiu pentru mase, se referea la pietismul protestant, singura formă de creştinism pe care a cunoscut-o personal. Pentru orice om neintoxicat cu pietism este o evidenţă caracterul hipnotic, nefiresc, inuman, al acestei manifestări religioase care, incapabilă de a satisface nevoile duhovniceşti ale omului, îl sedează spiritual. Abulismul pietist, dulcegăria predicilor în contrast şocant cu asprimea comportamentului faţă de cel slab şi greşalnic, diferenţa adeseori abisală între purtarea din adunare şi cea din viaţa cotidiană, sunt semne vădite de alienare umană pentru orice om, chiar nereligios fiind.

Starea de slavoslovie a apostolilor de la Cincizecime interpretată psihologic ca manifestare bahică, este justificarea “doctrinară” a acestei forme alienate de creştinism; formă, altminteri, deplin prielnică expansiunii civilizaţiei occidentale secularizante întrucât, aşa cum am spus şi la începutul acestui articol, este o avangardă spirituală a acestei civilizaţii, o torpilă alchimică. Una menită să scufunde corabia creştinismului tradiţional printr-o implozie lentă, “pufoasă”, programată să împrăştie în Trupul Bisericii, o cantitate cât mai mare de drog spiritual care să înlocuiască experienţa adevăratului har al creştinismului.

Marius Iordachioaia

Legaturi:

11 Comentarii »