“NU FI DE PARTEA CELUI CARE FACE RAU SEMENULUI SAU!”/ Cum poti sa-ti faci rugaciunea fara sa te rogi?/ TRAIM DE PARCA AM FI NEMURITORI… SI APOI NE INTREBAM UNDE NI S-A DUS VIATA/ Marturii despre parintele Paisie Olaru/ CUM SA NE PURTAM CU BARFITORII?

• Doxologia [diac. Liviu Petcu]: Calea care duce la ceruri trece și prin suferință

Problema suferinței este o realitate complexă ce are resorturi și fațete atât de numeroase și de felurite încât ne este foarte greu să le trecem în revistă sau să le găsim tuturor soluții. Suferința umană este o taină care nu intră în orizontul obișnuit al înțelegerii noastre, un mister a cărui cunoaștere nu ne poate veni decât pe calea Revelației.

Transformările civilizaţiei europene din secolele al XX-lea și al XXI-lea au modificat profund condiţiile bolnavilor, ceea ce a influenţat comportamentul spiritual al acestora. Progresele medicinii, devenite capabile să trateze un mare număr de boli socotite letale, au permis în multe situaţii speranţe de vindecare, organizarea ştiinţifică a curelor, iar în cazurile incurabile prelungirea timpului de evoluţie a bolii sau alinarea suferinţei.

În privinţa problemelor puse de suferinţă, poziţiile unilaterale şi raţionamentele logice riguroase au ajuns în impas. Oamenii au progresat mai mult în lupta împotriva durerii decât în înţelegerea suferinţei sau în modul cum poate fi ea răbdată și valorificată, prin credință. Credinţa nu aduce o soluţie teoretică, ci o speranţă pe drum.

Textele patristice ne lansează în acest sens o exortație la introspecţie, la meditaţia profundă şi constantă, sprijinită pe conţinutul Sfintei Scripturi, al Sfintei Tradiții şi pe paradigmele oferite de acestea asupra fragilităţii, coruptibilităţii, nestatorniciei şi efemerităţii lumii acesteia. Acesta este pentru om începutul căii de a-şi îndrepta din ce în ce mai mult atenţia către suflet şi către ceea ce ar trebui să primeze în viaţa lui, căci adesea, în goana după lucrurile urgente omul uită de fapt de cele fundamentale și cu adevărat folositoare ale vieții lui, iar grijile lumeşti exterioare devin apăsătoare şi înrobitoare și-i răpesc timpul care ar trebui dedicat rugăciunii, meditației, lecturii etc. Omul secularizat, atunci când este atins de boli sau de oarece suferințe ori necazuri, devine debusolat, nu le înțelege taina, noima sau rostul și modul cum le poate depăși sau cum poate urca, valorizându-le, mai aproape de Dumnezeu.

Creştinismul recunoaşte deschis realitatea şi durerea suferinţei. Este ceva împărtăşit de Fiul lui Dumnezeu şi de fiii Săi prin har. Nici măcar pentru un moment nu ni se sugerează că o persoană, devenind creştină, ar putea evada sau scăpa din lumea suferinţei. Creştinii poate nu aparţin lumii, nu sunt din lume; şi totuşi rămân în interiorul acesteia. Nu există modalitate prin care a deveni credincios să însemne a fi izolat de suferinţa lumii. Mântuirea de lume nu înseamnă îndepărtarea din lume.

Creştinii sunt în lume pentru că trebuiau să fie în această lume și e de dorit ca ei să fie o lumină a lumii. Nu există izolare, nu există menajare în faţa realităţilor dure ale vieţii. Nădejdea dobândirii frumuseților raiului este reală dar nu ne protejează în faţa durerii vieţii de aici. Suferinţa, crucificarea şi învierea lui Iisus Hristos cartografiază forma adevăratei vieţi creştine. Calea care conduce la ceruri trece și prin suferinţă şi moarte.

A deveni un adevărat creştin implică, printre altele, şi răbdarea suferinţei. A fi creștin înseamnă și a ridica crucea şi a-L urma pe Hristos. „(…) Hristos a pătimit pentru voi, lăsându-vă pildă, ca să pășiți pe urmele Lui”.(I Pt. 2, 21). Suferinţa este parte a căii credinciosului către ceruri. „Ci, întrucât sunteţi părtaşi la suferinţele lui Hristos, bucuraţi-vă, pentru ca şi la arătarea slavei Lui să vă bucuraţi cu bucurie mare”.(I Pt. 4, 13). În scrierile Sfinților Părinți ni se arată că, după cum Domnul, trecând prin suferinţe şi răstignire, a fost slăvit şi aşezat de-a dreapta Tatălui, tot aşa şi creștinul suferă, împreună cu El, se răstignește împreună cu El, pentru a fi ridicat şi a împărăți împreună cu El, pentru a se uni cu Hristos şi pentru a împărăţi, împreună cu El în veci. Pentru că „dacă pătimim împreună cu El, vom fi şi slăviţi împreună cu El” (Rom. 8, 17).

Însă aceasta nu înseamnă că bunii și înțelepții creştinii ar trebui să caute suferinţa, pentru a fi mai asemănători lui Hristos. Suferinţa ne vine la dorinţa sau îngăduința lui Dumnezeu, dacă vine. Este mai bine ca momentul şi locul suferinţei să fie lăsate la înţelepciunea lui Dumnezeu Care găsește pe cineva vrednic să-l purifice sufletește ori să-i ofere șansa pentru o credință mai desăvârșită, pentru ca și cununile cerești să fie mai strălucitoare. Ce contează este modul în care percepem acea suferinţă şi modul în care ne pregătim s-o valorizăm.

A dori vindecarea nu este un lucru contrar voinței divine. Și Hristos i-a vindecat pe unii dintre bolnavii care I-au cerut ajutorul. Simone Weill spunea: „Nu căutați să nu suferiți și nici să suferiți mai puțin, ci să nu fiți alterați de suferință” (La pesanteur et la Grâce, Paris, 1948, p. 158). Nu trebuie să fugim de suferință atunci când aceasta vine la noi, dar nici să alergăm în căutarea ei, ca și cum aceasta ar avea o valoare prin ea însăși.

• Doxologia [pr. Ioan Valentin Istrati]: Arhanghelul, omul şi câinele

În cartea lui Tobit, care există în Septuaginta şi în tradiţia canonică catolică şi ortodoxă, citim despre o istorie care are loc în Ninive în secolele 8-7 înainte de Hristos, după luarea în captivitate a regatului lui Israel de către asirieni.

În centrul istoriei este o călătorie. După ce dreptul Tobit orbeşte, şi aşteaptă să moară, îl trimite pe fiul său Tobie într-o misiune să aducă banii împrumutaţi unei rude, pentru a-şi îngropa tatăl orb, a avea grijă de mama sa şi a face milostenie (cap 4).

În cursul călătoriei, un străin îl însoţeşte, şi se vădeşte a fi un arhanghel, Rafael, care „stă în faţa slavei Domnului”. Împreună Tobie şi Rafael iau banii, o eliberează pe dreapta Sara de demonul Asmodeus, Tobie se căsătoreşte cu Sara (7, 12) şi se întorc acasă, unde îl vindecă pe Tobit de orbire. Întreaga istorie este plină de o înfiorare spirituală unică, exprimând discret şi totuşi evident iubirea dintre tată şi fiu, dar şi dintre om şi Dumnezeu.

La capitolul 6, există un text care vorbeşte despre un câine: “Tânărul Tobie a mers şi îngerul a venit cu el, şi câinele a venit cu el şi a mers împreună cu el”. Iar apoi în capitolul 11, se spune: „Şi câinele a mers în spatele lor”.

Câinele apare în ambele ocaziile fără nicio introducere. Este oare câinele lui Tobit? Versiunile vaticane şi alexandrine cuprind textul: „câinele tânărului”. Este oare doar un câine vagabond? Codex Sinaiticus spune „câinele” fără nicio explicaţie, şi totuşi de ce apare în istorie? În cuvintele biblice nimic nu este întâmplător sau insignifiant, ci fiecare cuvânt înseamnă ceva, de obicei mult mai mult decât se crede la prima vedere.

Unii exegeţi au sugerat că prezenţa unui câine în această istorie biblică, în care omul (Tobie), îngerul (Rafael) şi animalul (câinele) merg împreună într-o călătorie providenţială şi minunată, arată într-un mod teologic integrator, specific istoriilor semitice, o realitate unitivă, în care regnul angelic, cel uman şi cel animal cooperează spre slava lui Dumnezeu. Alţi comentatori sugerează chiar faptul că acel câine misterios este tot un înger.

Ceea ce este simptomatic în această istorie minunată este că întreaga creaţie a lui Dumnezeu concurează la imnul de slavă adus Creatorului. Este în această carte biblică milostenie, smerenie, suferinţă, vindecare, providenţă, taină, jertfă de sine, iubire şi nemurire, toate ingredientele unei viziuni teologice asupra lumii. Teologii de-a lungul istoriei au spus chiar că această Carte a lui Tobit este o carte profetică prin mesajul ei providenţial şi vindecător. Mesajul iniţiatic de o teologie profundă se află de obicei în substratul anagogic al textului, acolo unde semantica se uneşte discret cu contextul, într-o semiologie a iubirii împărtăşite dintre om cu Dumnezeu.

De fapt, întreaga Sfântă Scriptură integrează proniator creaţia în planul lui Dumnezeu, imaginează raiul ca fiind o grădină plină de frumuseţe, incluzând plante şi animale, accesează plenar taina zidirii ca asumare de jertfă şi dăruire de sine, pătrunde în subţiorile creaţiei, în interioritatea ei plină de sens pentru a arăta prezenţa lui Dumnezeu în istorie şi în fiecare clipă, în întregul univers şi în fiecare (at)om.

• Doxologia: Sfântul Teofan Zăvorâtul – Despre iluziile de fiecare zi și despre hrănirea sufletului

„Ce fel de creștini suntem, când nici nu ne atingem de cărțile în care este explicat creștinismul, în schimb citim cine știe ce aiureli?“
Sfântul Teofan Zăvorâtul

Este un adevăr dumnezeiesc, care este oferit din belșug în Biserică, tuturor celor ce vor să asculte; este oferit și prin citirea cuvântului lui Dumnezeu, și în predici, și în cântările bisericești, și în toate rânduielile și tipicurile Bisericii, și în scrierile Sfinților Părinți, și într-o mulțime de cărți mântuitoare. Doritorii se adapă de aici din belșug cu lumina adevărului dumnezeiesc și se veselesc de strălucirea lui. Dar nu toți fac așa și nu toți cei ce par a fi purtători ai adevărului lui Dumnezeu îl cuprind cu adevărat în sufletul lor. Există oameni care își pierd zilele și nopțile studiind vreo știință, matematică, fizică, astronomie, istorie și altele‚ crezând că-și hrănesc sufletul cu adevărul, dar sufletul lor se vlăguiește și se chinuiește. De ce? Din pricină că nu se află adevăr acolo unde ei îl caută! Nu spun că științele n-ar putea cuprinde adevărul, ci că adesea ele îl izgonesc, înlocuindu-l cu iluzii sau cu presupuneri potrivnice adevărului.

Dar sufletul nu-l poți înșela, cum nu poți înșela pe un om înfometat, dându-i o piatră în loc de pâine. De aceea sufletul se chinuiește! Dar acestea, științele, încă par preocupări serioase. Dar ce să mai zicem de cititorii împătimiți ai publicațiilor noastre periodice? Priviți cu câtă strădanie se zbate un tânăr, sau uneori chiar unul mai puțin tânăr să obțină cât mai repede banalul număr al vreunei reviste lunare, cu câtă nestăpânire se aruncă să devoreze, cum se zice, prada obținută! Nu-i mai arde nici de mâncare, uită uneori și de somn… Și care-i folosul?! Două-trei fraze reușite, câteva fantezii mincinoase, câteva presupuneri înșelătoare, și atât… Restul nu-i bun de nimic. Iar sufletul rămâne nemulțumit. Luăm o altă carte, apoi alta…mereu, același lucru… Te doare sufletul! Începem conversațiile… Mereu, același lucru, pentru că atât subiectele conversațiilor, cât și modul lor de tratare sunt preluate din aceleași cărți…

Adăugați la aceasta mediocritatea ocupațiilor și a relațiilor de zi cu zi și veți înțelege că, dacă am descoperi acel auz care aude vocea sufletului, am desluși un strigăt amar: „Scoateți-mă afară din această închisoare!… Mă înăbuș aici! Dați-mi să privesc măcar o clipă lumina lui Dumnezeu!“.

Așa și este. Dar cine-l ascultă?! Vedeți, aici nu este de „bon ton“ să hrănești sufletul cu adevărul lui Dumnezeu… Și sufletul se chinuiește. Și măcar dac-ar trebui să meargă departe după acest adevăr! Dar nu, el este aici, însă nu vor să-și deschidă ochii ca să-i primească lumina. Intră în biserică, ascultă ce se cântă, ce se citește și se face aici și vei vedea lumina adevărului lui Dumnezeu. Deschide Evanghelia sau măcar ține în mâini această carte dumnezeiască și deja se va bucura sufletul tău. Iar scrierile părinților, nu avem destule acum, în traduceri accesibile tuturor? Și alte cărți ziditoare de suflet și tipărituri periodice duhovnicești câte nu avem?! Dar noi nu cunoaștem toate aceste comori ale adevărului dumnezeiesc, n-am auzit nici de titlurile lor! Frați și părinți! Ce fel de creștini suntem, când nici nu ne atingem de cărțile în care este explicat creștinismul, în schimb citim cine știe ce aiureli? Și ne chinuim sufletul într-un întuneric înăbușitor, noi, fiii zilei și ai luminii, cum ne numea Sfântul Apostol! […] Acela care nu știe decât de baluri și de teatre, de plimbări la serate, tablouri, scamatorii și altele asemenea, când rămâne singur cu el însuși, sufletul aceluia tânjește și suferă de dor…. Și sufletul îi spune atunci: „Mă sufoc… Ia-mă de aici și du-mă acolo unde aerul este întotdeauna curat și cerul este senin. […] Iată de ce sunt bolnave, suferinde și tânjesc sufletele celor cufundați numai în griji lumești sau numai în treburile de la serviciu sau, și mai rău, în lucruri pătimașe, iar a face vreo faptă bună nici nu le trece prin minte. Cu toate că nu pierd nici o părticică hrănitoare pentru suflet, ea se ofilește tot mai mult.

Nu vreau să spun că treburile de la serviciu și cele ale traiului zilnic, grijile de familie, negustoria, feluritele tranzacții și întreprinderi ar fi păgubitoare de suflet… Nu. Nu ele însele sunt păgubitoare, ci păgubitor este a ne ocupa numai de ele, neglijând faptele bune, cât și preocuparea cu ele nu întru slava lui Dumnezeu, ci pentru anumite scopuri individualiste. Așa cum sevele trupului nostru se transformă în sânge viu prin unirea cu oxigenul din aer, la fel toate treburile, și cele de la serviciu, și cele ale traiului zilnic se pot transforma într-o stihie hrănitoare de suflet, dacă le vom închina lui Dumnezeu! Iar când nu facem așa și nici fapte bune nu avem, atunci cu ce să se hrănească sufletul?! […] Asta-i tot dar, fraților, pe toate acestea le cunoașteți! Știți că sufletul, luminat din belșug de lumina adevărului lui Dumnezeu, păstrat în aerul curat și ceresc al rugăciunilor și al ierurgiilor Bisericii și întărit cu hrana bogată a faptelor bune, este asemeni unui copac răsădit lângă ape izvoare, care-și va da rodul la timpul cuvenit, și frunza nu-i va cădea. Iar un alt suflet, lipsit de toate acestea, se aseamănă cu o plantă nobilă ținută cu cruzime, într-un loc fără lumină, fără aer curat și fără umezeală, și care se vlăguiește! Le știți pe toate acestea. Fericiți sunteți, dacă le faceți. De ce, omule, îți tiranizezi sufletul, robindu-te, orb și fără socotință, zbuciumului vieții lumești?! Aceste gânduri, pe care vi le-am expus acum, mi le-a sugerat ziua de astăzi, închinată Sfântului Ioan Scărarul, care a trăit în pustie și a fost un îndrumător al vieții pustnicești. Mulți cred că pustia sau lăcașurile de însingurare sunt locuri uscate, care nu oferă nimic hrănitor pentru suflet. Dar priviți faptele Sfântului Ioan, deschideți Scara lui și citiți orice din ea și veți vedea câtă viață și putere era în el!

Pustia epuizează numai trupul, dar sufletul îl hrănește din belșug cu felurite bunuri cerești. Lumea vi se pare bogată, dar ea îngrașă numai trupul, dar sufletul îl epuizează prin înfometare, neoferindu-i o cât de mică părticică hrănitoare. Chivernisiți-vă viața după această deosebire, toți cei ce vreți să vă creșteți sufletul ca să devină un pom viu, vrednic de a fi răsădit în raiul ceresc. (Sfântul Teofan Zăvorâtul)

• Pemptousia: Concentrarea minții la rugăciune

– Ce să facem când mintea noastră aleargă încoace și încolo și nu putem să o adunăm la rugăciune?

– Când suntem singuri acasă, putem să amânăm începerea rugăciunii, sau dacă deja am început-o, să o întrerupem pentru puțin. Dacă nici după această scurtă pauză, mintea nu conlucrează cu voința, atunci nu avem altceva de făcut decât să îi impunem cu forța, fie că vrea, fie că nu vrea, să se concentreze la rugăciune, desigur, în măsura în care este cu putință. În Biserică, iarăși, câteodată nu auzim sau nu înțelegem cele ce se cântă, se citesc sau se rostesc. În aceste situații, stați cu mintea înaintea Domnului și adânciți-vă în rugăciunea lui Iisus.

Trebuie să știți, totuși, că în Biserică, în timpul fiecărei slujbe și cu precădere în timpul Dumnezeieștii Liturghii, orice act de cult, orice mișcare, are o anumită însemnătate. Cine știe, așadar, și înțelege semnificația fiecărui amănunt liturgic, ia parte întru cunoștință la adunarea credincioșilor și își hrănește sufletul cu mană cerească, ce se dă din belșug la ospețele duhovnicești ale cultului bisericesc.

Noaptea, mai cu seamă orele de după miezul nopții, este cel mai potrivit timp pentru rugăciune.

– Câte metanii să facă cineva, spunând rugăciunea?

– Câte vrea, mici sau mari, după puterea fizică și dispoziția sa sufletească. Bine este, totuși, să stabilească un număr minim de metanii pentru fiecare zi și să le săvârșească cu multă acrivie.

Evanghelia nu este nevoie să o citiți în picioare. Dacă ședeți, o înțelegeți mai bine, pentru că nu vă obosiți, și astfel, atenția dumneavoastră se concentrează asupra cuvintelor sfinte, fără a vi se împuțina evlavia. Cât despre psalmi, citiți câți puteți și câți doriți. Unul, doi, trei sau mai mulți…

Vă puteți împărtăși des, este de ajuns să fiți de fiecare dată pregătit așa cum se cuvine.

– Ce înseamnă să avem conștiința curată în ceea ce privește lucrurile materiale?

– Înseamnă să nu folosim rău lucrurile, ci să le folosim cu înțelepciune și să le păstrăm în stare bună cu cea mai mare grijă posibilă.

Pomenirea neîncetată a lui Dumnezeu

Vrei ca mintea ta să nu se împrăștie în timpul rugăciunii și a slujbei? Străduiește-te să îți aduci aminte de Dumnezeu în fiecare clipă de peste zi, fie că ești singur sau împreună cu alții, acasă, la serviciu, pe drum, oriunde. Astfel, și la ceasul rugăciunii sau al slujbei în Biserică, mintea ta va fi cu luare aminte la El și va vorbi cu El cu multă evlavie.

– Când Îi este bineplăcută lui Dumnezeu rugăciunea noastră?

Să țineți minte faptul că rugăciunea nu înseamnă vorbe și metanii, ci ațintirea minții și a inimii la Dumnezeu. Se poate să citiți toate Laudele de peste zi și să faceți toate metaniile rânduite, dar legătura dumneavoastră cu Dumnezeu, sau să lipsească cu desăvârșire, sau să fie neînsemnată, având mintea împrăștiată și inima rece. În felul acesta, faceți pravila pe care o aveți, nu însă și rugăciune. O asemenea „rugăciune” este întru păcat. Să ne ferească Dumnezeu!

Cu frică și cu cutremur trebuie să săvârșim cele ale lui Dumnezeu – asta să ținem minte întotdeauna. În orice chip și cu toată puterea dumneavoastră, încercați să aveți mintea adâncită în cuvintele rugăciunii sau, după cum spune Cuviosul Ioan Scărarul, să închideți mintea în cuvintele rugăciunii. În clipa în care veți începe să vă rugați, trebuie ca întreaga atenție să fie îndreptată spre Dumnezeu și să nu vă îndepărtați de El…

Doar atunci veți considera că v-ați rugat cum trebuie, când, la sfârșit, sufletul vă este cutremurat de zdrobire și de mustrare de sine. Pe durata zilei încercați, prin rugăciune neîncetată, să vă aflați cu mintea în fața Domnului în fiece clipă, așa cum stau îngerii. Aceștia Îi aduc doxologie neîncetată. Noi să Îi aducem pocăința noastră.

Când este ascultată de Dumnezeu rugăciunea noastră

Uite cum trebuie să ceri ceva de la Dumnezeu: „Doamne, Tu vezi că am nevoie de lucrul cutare sau că trec prin cutare necaz. Ajută-mă, după cum știi și după cum vrei! Facă-se voia Ta…”.

Cu această stare lăuntrică să te rogi mult. Nu o dată, chiar și îndelungată de ar fi rugăciunea, nu doar o zi, ci săptămâni întregi, luni, ani… Să tot ceri fierbinte, să strigi: „Doamne, ajută-mă! Doamne, scapă-mă! Să nu fie, însă, după cum vreau eu, ci după cum Tu vrei”. Întocmai aceasta spunea și Hristos în Ghetsimani, când se ruga către Tatăl Său. Și văduva din pilda Evangheliei și-a aflat în cele din urmă dreptatea, numai și numai pentru faptul că nu a obosit să o ceară timp îndelungat. Un înțelept a spus acest cuvânt: „Trebuie să le devii sâcâitor lui Dumnezeu și Sfinților Săi!”.

Puterea rugăciunii

Puterea rugăciunii constă nu în chipul ei exterior, ci în conținut, în duhul ei.

Încercați să trăiți rugăciunea. Întocmai de acest lucru este nevoie. Unul dintre Părinți spune că, în vremea rugăciunii, trebuie să ne simțim precum acuzații în fața judecătorului.

A întrebat cineva pe un părinte nevoitor: „Cum să stau la rugăciune?” Și acela i-a răspuns: „Să stai ca la judecată, cu privirea ta ațintită spre buzele Domnului, care în clipa imediat următoare – așa să crezi – vor rosti sentința cea de pe urmă pentru tine: „Vino lângă Mine!” sau „Du-te departe de Mine!”. Și să strigi: „Doamne miluiește!”.

Cred, totodată, că rugăciunea lui Iisus este cea mai bună și mai puternică rugăciune pentru orice situație, doar că trebuie să o rostim nu mecanic, fără simțire, ci cu părtășia minții și a inimii.

Sursa: Sfântul Teofan Zăvorâtul, Drumul vieții – selecții, Sf. Măn. Paraklitou

• Pemptousia: 

Sensul vieții, de MONAHUL MOISE AGHIORITUL

Unii spun că viața noastră este destul de scurtă. Credem, însă, că noi înșine ne scurtăm timpul vieții prin lipsa de măsură, prin reaua întrebuințare a lucrurilor și prin pervertirea obiceiurilor.

Dacă ne folosim viața cu respect, cu socotință și cumpătare, atunci aceasta este cu siguranță destul de lungă. Omul, în general, nu apreciază timpul, îl lasă să curgă fără să dobândească vreun folos, îl irosește cu ușurință, nu-l valorifică, nu-l întrebuințează într-un mod folositor. Oamenii trăiesc adesea de parcă ar fi nemuritori aici, pe acest pământ. Nu răscumpără timpul, deși zilele sunt destul de rele. Timpul sporește pe măsură ce omul crește duhovnicește, pe măsură ce se apropie de adâncul și de sfințenia sensului vieții.

Unii au îmbătrânit fără să-și fi trăit bătrânețea, iar alții, tineri, au îmbătrânit înainte de a înainta în vârstă. Se tem de moarte, deși nu știu să trăiască. Viața li se scurge printre degete fără să apuce să o trăiască. Nu știu nici ce înseamnă viață, nici ce înseamnă moarte, nici care este sensul esențial al vieții omului. Cel mai mult se tem de moarte cei pe care îi mustră conștiința, cei care nu și-au pus în rânduială identitatea lor duhovnicească, cei care s-au lăsat târâți de desfătările vieții. Stilul de viață duhovnicesc al omului se împotrivește cu multă putere stricăciunii și vătămării pe care timpul le poate provoca. Liniștea se poate sălășlui definitiv în sufletul omului doar după o aprigă luptă cu răul. Încrederea în pronia dumnezeiască va contribui într-o măsură importantă la această reușită.

Filosoful Seneca spune că „problema nu este, însă, faptul că avem un timp al vieții scurt, ci că irosim mare parte din acesta”. Dacă omul este târât în vânarea plăcerii, a luxului, a slavei și a bunăstării, nu va înțelege cum a trecut pe lângă el o viață întreagă. Goana avidă după bani, beția, lenea, ambiția, lăcomia, uneltirile îl chinuie mult pe cel care le îndrăgește. Patimile nu îl lasă pe cel care le lucrează să vadă adevărul. Desfătările îl țintuiesc pe om în cele de jos și nu îl lasă să se desprindă de cele pământești. Mulți îi admiră pe cei bogați, nu știu însă ce mări învolburate poartă aceștia înlăuntrul lor. Foarte puțini ar putea să spună cu ușurință că sunt destul de mulțumiți față de ei înșiși, față de sinele lor. Nu i-au dat acestuia timpul pe care, după dreptate, l-a dorit, nu l-au ascultat cu atenție, nu l-au privit drept în ochi, nu l-au cercetat cu acrivie, nu l-au cunoscut bine niciodată. De aceea n-ai fost liniștit, plin de pace, fără frică și răbdător. Am uitat complet că suntem muritori și trecători pe acest pământ.

Oricât și-ar bate omul joc, în fel și chip, de sine însuși, întotdeauna, în esență, va căuta adevărata odihnă. Un înțelept împărat roman se bucura chiar și numai la gândul că odată și odată va izbuti să se elibereze de fastul stăpânirii sale pentru a se odihni cu adevărat. Când omul se ocupă cu multe, se îngrijește și pentru multe se silește, nu se poate concentra într-o direcție ca munca lui să aibă randament, nu are timp să trăiască liber. Foarte adesea oamenii sunt obosiți de cele din trecut și din prezent. Încearcă să trăiască un viitor mai bun, fără să facă, însă, nimic important în acest sens. Viața se scurge și omul, adâncit în multele sale îndeletniciri, nu ia seama de aceasta. Se întreabă cum de au trecut atât de repede atâția ani. Desigur, cu atât mai scurtă le pare viața celor care se ocupă de multe.

În viață dăm examene. Dacă ne-am biruit patimile, dacă am dorit iubirea, dacă am urât răul, dacă ne-am cunoscut pe noi înșine, dacă L-am întâlnit pe Dumnezeu, atunci am găsit scopul, ținta, sensul vieții. Am trecut examenele, suntem câștigători. Simțim mireasma veșniciei. Nu ne temem de moarte. Nu ni se pare obositoare viața. Ne pocăim. Nădăjduim. Ne bucurăm.

Makedonia, 28 august 2011

• Doxologia: „Nu fi de partea celui care face rău semenului său”

Un novice îl întreabă avva Moise: „Ce trebuie să facă omul când este ispitit sau când vine asupra lui un gând al duşmanului?”. Bătrânul îi zice: „Trebuie să plângă în faţa bunătăţii lui Dumnezeu ca să-l ajute. Îndată ne găsim liniştea, dacă ne rugăm cu ştiinţă, căci este scris: Domnul m-a ajutat, nu mă tem de ce-o să-mi facă omul”.

Din momentul în care omul îşi ia greşeala asupră-şi, spunând “am greşit”, stăpânul se milostiveşte de dânsul. Morala tuturor acestora este să nu ne judecăm aproapele. Când mâna lui Dumnezeu a ucis pe toţi întâi-născuţii din Egipt, n-a rămas nici o casă fără un mort”. Fratele îl întreabă: „Ce înseamnă aceasta?“. Bătrânul zice: „Înseamnă că dacă suntem atenţi la păcatele noastre, nu mai vedem păcatele aproapelui. E o nebunie ca un om cu un mort în casă, să-şi lase mortul său şi să se ducă să plângă mortul aproapelui. A muri faţă de aproapele tău, înseamnă a-ţi duce păcatele proprii şi a nu avea grija altuia, dacă-i bun sau rău.

Să nu faci rău nimănui şi să nu ai nici un gând rău pentru cineva în inima ta. Nu-l dispreţui pe cel care face rău, nu fi de partea celui care face rău semenului său şi nu te bucura împreună cu el. Nu bârfi pe nimeni, ci spune: «Dumnezeu îi cunoaşte pe toţi». Nu fi alături de cel care bârfeşte, nu te bucura de bârfa lui, dar nici nu-l urî. Iată ce înseamnă să nu judeci pe nimeni. Nu duşmăni pe nimeni şi nu ţine duşmănia în inima ta. Nu-l urî pe cel care-şi duşmăneşte aproapele. Aceasta este pacea. În toate mângâie-te cu gândul că truda durează puţin, iar odihna totdeauna, prin harul lui Dumnezeu, Cuvântul. Amin“.

(Patericul, ediţia Polirom, Iaşi, 2003)

• Pemptousia: Dacă îmi vor vorbi de alţii, mă voi ridica să plec

Cunoașterea vicleniei oamenilor, adică a răului, mic sau mare, pe care îl fac alţii, ne schimonosește rațiunea, ne slăbește puterile, pentru că nu mărturisește împreună cu Dumnezeu, sfârşind, în cele din urmă, prin a ne pune neîncetat în fața noastră o ispită.

De aceea, nu trebuie să vrem să aflăm, să cunoaștem ce face celălalt. Dacă vin unii să-mi vorbească despre alţii, le voi închide gura sau mă voi ridica să plec. Iar dacă cineva vine să-mi spună durerea lui, îi voi zice: Nu ai părinte duhovnicesc? Cu Părintele tău să vorbești. Iar dacă îmi spune că nu are, îi voi zice: Să-ţi găsești! Eu nu sunt Duhovnic. Du-te să găsești un duhovnic care să te poată asculta.

Aceasta [se întâmplă] întrucât, de îndată ce celălalt îți spune ceva rău, imediat decade în ochii tăi și ți se micșorează dragostea, oricât ai crede că-l ajuți. Așa suntem noi oamenii, în momentul în care ne amestecăm în viața personală a celorlalți, ni se nimicește pe de-a-ntregul dragostea noastră și față de Dumnezeu și față de oameni. Aceasta este o chestiune care privește doar pe cel ce are căderea de a se ocupa de ea, în nici un caz pe monah sau pe mirean.

Facerea de bine celor care îmi fac rău mă conduce spre liniștire. Până la urmă, toți oamenii ne dau pricini de poticneală, printr-un cuvânt, printr-o privire, prin mersul lor, prin bucuria lor, prin tristețea lor, ei se amestecă în calea noastră. De aceea este nevoie de frică și cutremur, nu care cumva să răspundem la pricinile de poticneală pe care ni le dau și să ni se tulbure pacea minții și a inimii, iar astfel să pricinuim despărțirea noastră de Dumnezeu. Este nevoie de frică și cutremur ca nu cumva să se întâmple să-l disprețuiesc pe fratele meu, ca nu cumva să cred că el este răspunzător pentru necazurile mele, pentru că aceasta înseamnă căderea mea de la fața lui Dumnezeu. Sfântul Isaac întărește: „Niciodată nu este celălalt de vină pentru vreo greșeală, întotdeauna tu ești vinovat”. Nu este celălalt de vină pentru că tu ai obosit, că ai păcătuit, că n-ai avut credință, că ți-ai pervertit sufletul. Îl vezi pe unul mâncând cu mâinile și te cuprinde indignarea. Acest lucru arată limpede că nu ţi-ai început încă viața duhovnicească, iar nevoința ta este abia la început.

Ca să poți să treci peste aceste pricini de poticneală, să îi faci bine oricui îți face rău, răspândește, pe cât poți, bunătate. Ești în lume? Poți să-i găsești aceluia de lucru. Ești în mănăstire? Dacă te blesteamă, să-l binecuvintezi, dacă te lovește peste obrazul drept, să-i spui: Lovește-mă și peste celălalt. Arată-ți dragostea, aşa după cum te îndrumă Însuși Dumnezeu.

Necontenit se întâmplă, însă, în viața noastră, lucruri neprevăzute. Vii la mănăstire ca să afli viață duhovnicească și întâlnești oameni răi; este un lucru neprevăzut. Ceri o chilie în partea mănăstirii unde nu este igrasie, o primești, dar constați că marea îți provoacă alergie, ca urmare nu poți să te bucuri nici ziua, nici noaptea. Imediat îți va spune gândul: Ridică-te și pleacă; este ceva neprevăzut. Mă apropii de tine în ideea că ești un om bun și văd că ești exact pe dos; lucru neprevăzut.

Lucrurile neprevăzute se ivesc necontenit in fața noastră pentru că avem voia și dorințele noastre. Cele neprevăzute sunt contrare voii și dorinței noastre, din această cauză ne par neprevăzute, deşi, în esență, nu sunt. Fiindcă omul care Îl iubește pe Dumnezeu așteaptă orice ar veni, spunând întotdeauna „facă-se voia Ta”. Va veni ploaie, vijelie, grindină, trăsnet? „Fie numele Domnului binecuvântat”. Acestea sunt neprevăzute pentru că ating felul nostru trupesc de a fi.

Așadar, ca să nu te tulburi de fiecare dată și să te mâhnești, ca să nu te frămânți și să fii cuprins de neliniște, trebuie să le aștepți pe toate, să poți să duci orice ar veni. Trebuie să spui întotdeauna: Bine ai venit boală, bine ai venit nereușită, bine ai venit suferință. Acest lucru aduce blândețea, fără de care nu poate să existe viață duhovnicească.

Sursa: Gheronda Emilianos Simonopetritul, Cuvinte ascetice – Despre virtuți

• Doxologia: „De se ceartă vreunii înaintea ta, închide-ţi urechile şi fugi de acolo”

„Cel ce-şi înfrânează gura de la clevetire îşi păzeşte inima de patimi.

Cel ce cugetă pururea la Dumnezeu în fiecare clipă vede (contemplă) pe Domnul şi alungă pe draci de la sine, şi dezrădăcinează sămânţa răutăţii lor.

Cel ce cercetează sufletul său în toată clipa îşi are inima veselindu-se de descoperiri.

Şi cel ce-şi adună privirea minţii înlăuntrul său vede în ea raza Duhului.

Cel ce se scârbeşte de orice împrăştiere Îl vede pe Stăpânul înlăuntrul inimii sale.

De iubeşti curăţia, în care se vede Stăpânul tuturor, să nu cleveteşti împotriva cuiva, nici să nu asculţi pe cineva care bârfeşte pe fratele tău.

Şi, de se ceartă vreunii înaintea ta, închide-ţi urechile şi fugi de acolo, ca să nu auzi cuvinte de mânie şi sufletul tău să-şi piardă viaţa.

Inima mânioasă este goală de tainele lui Dumnezeu. Iar cel blând şi smerit la cuget este izvor al tainelor veacului celui nou.”

(Isaac Sirul, Cuvinte despre nevoință, în Filocalia X, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2008, p. 198)

• Doxologia: „Părintele Paisie nu vorbeşte aproape deloc despre iad”

Astăzi, 20 iunie 2012, se împlinesc 115 ani de la naşterea părintelui Paisie Olaru. Iată ce spunea părintele Ioanichie Bălan despre părintele Paisie, cu câţiva ani înaintea trecerii acestuia la Domnul:

„Crescut şi format în Schitul Cozancea — Botoşani, până în anul 1947, apoi în Mănăstirea Sihăstria, în preajma satelor şi în mijlocul naturii, părintele Paisie a fost înzestrat de Dumnezeu cu un suflet profund sensibil şi deopotrivă deschis pentru linişte şi pentru oameni. Din tinereţe iubeşte natura, florile, izvoarele, câmpul înverzit şi cerul înstelat. Îi sunt dragi slujbele mănăstireşti, cântările de miezul nopţii, poezia şi singurătatea. Dar mai presus de toate îi sunt dragi oamenii, călugării nevoitori, ţăranii arşi de soare de la câmp, mamele cu mulţi copii, tinerii nevinovaţi, batrânii împovăraţi de ani şi credincioşii iubitori de Hristos. Pe toţi îi primeşte cu dragoste, îi ascultă, îi mărturiseşte, îi binecuvintează, îi sfătuieşte şi se roagă lui Dumnezeu pentru ei. Căci părintele Paisie este, deopotrivă, duhovnic iscusit, atât pentru călugări, cât şi pentru mireni.

Părintele Paisie este un duhovnic al inimii

În nevoinţa călugărească, ieroschimonahul Paisie Olaru este tipul sihastrului consacrat, care nu poate renunţa uşor la linişte, la viaţa retrasă de schit, la chilia lui modestă de lemn, aşezată în mijlocul naturii sau la margine de codru. În schimb, viaţa de obşte din marile mănăstiri, cu călugări mulţi, cu program impus, cu zgomot şi griji de tot felul, îi este mai greu accesibilă.

În duhovnicie, sfinţia sa are o mare experienţă a vieţii interioare. Evită mulţimea, unde mai greu poate da roade profunde şi de durată. Individual însă, prin taina Spovedaniei lucrează mult, cu ajutorul Duhului Sfânt. Aici, ca în faţa tronului ceresc de judecată, se roagă, întreabă, ascultă, trezeşte sufletul, deşteaptă conştiinţa omului, pune leac potrivit pe rană, dă speranţă şi tămăduieşte. Întîi începe de la rugăciune şi spovedanie, apoi adaugă untdelemnul cuvântului. Părintele Paisie este un duhovnic al inimii. El se adresează mai mult inimii decât minţii. Se smereşte el cel dintâi, şi chiar lăcrimează, ca să convingă şi pe fiii săi sufleteşti să se smerească şi să-şi plângă păcatele.

Cu puţine cuvinte, părintele Paisie reuşeşte să ridice moralul oricărui suflet care bate în uşa chiliei sale, îl izbăveşte de deznădejde şi îi promite iertarea şi raiul. Pentru marea sa dragoste şi milă către toţi, sfinţia sa nu înfruntă niciodată, nu mustră cu asprime, nu ridică tonul cuvântului; ci îl foloseşte cu multă măiestrie, ca un medicament rar pe rana deschisă. Părintele Paisie este un duhovnic preţios pentru zilele noastre. El reuşeşte să câştige mai multe suflete pentru Hristos decât alţii, pentru că stăruie mai mult, pentru că lucrează mai profund sufletul omului, pentru că iubeşte mai mult şi se adresează direct inimii. El îşi începe deodată dialogul cu Dumnezeu şi cu omul, prin rugăciune şi cuvânt, prin spovedanie, dezlegare, sfătuire şi canon. Dialogul cu sfinţia sa este un dialog emoţional, al inimii, al bucuriei şi al lacrimilor. Un dialog aproape harismatic, al încrederii şi speranţei de mântuire.

Odată cu seara, părintele Paisie îşi aprinde lumânarea, se roagă în taină…

Părintele Paisie nu vorbeşte aproape deloc despre iad. În schimb, despre rai şi fericirea drepţilor vorbeşte permanent ucenicilor săi, pentru eă este un părinte al dragostei şi nădejdii. De aceea şi salutul său obişnuit către fiii săi duhovniceşti este acesta: „Să ne întâlnim la uşa raiului!”.

La vârsta sa de aproape 90 de ani, bunul părinte Paisie Olaru se simte obosit. Aceasta l-a îndemnat să se retragă în ultimii ani la Schitul Sihla, ca să fie mai liniştit, mai aproape de cer, de Dumnezeu. Dar şi aici îl caută oamenii — călugări, stareţi, preoţi, credincioşi de aproape şi de departe — pe care îi primeşte cu aceeaşi obişnuită dragoste, în numele lui Hristos şi toţi se întorc întăriţi şi hrăniţi duhovniceşte. Odată cu seara, părintele Paisie îşi aprinde lumânarea, se roagă în taină, citeşte din sfintele cărţi, cântă ceva spre lauda lui Dumnezeu, apoi se odihneşte două ore pe obişnuita laviţă. La miezul nopţii, când sună clopotul, îşi ia toiagul şi coboară de sub stâncile Sihlei la biserică să asculte slujba utreniei.

Aşa îşi trăieşte bunul nostru părinte duhovnicesc ultimii ani ai vieţii sale pământeşti. Nu se teme de ceasul morţii, nici de diavoli, nici de muncile iadului pentru că în toată viaţa a iubit pe oameni şi pe Dumnezeu; pentru că i-a jertfit pentru mântuirea altora. Nădejdea lui este Hristos, Mântuitorul lumii; averea lui este smerenia; iar lauda lui sunt numeroşii săi ucenici, pe care i-a crescut şi care se roagă pentru el.”

(Ieromonah Ioanichie Bălan, Convorbiri duhovnicești, Episcopia Romanului și Hușilor, 1984, p. 278-280)