IPOCRITI BINE INFORMATI

MunteanUK: Ipocriţi bine-informaţi [Well-informed hypocrites]

Că toate lucrurile pe lumea aceasta merg din rău în mai rău, am mai scris pe MunteanUK, după mintea şi constatările mele sau i-am citat pe alţii (pe Soljeniţîn, acum un an), mai iscusiţi în a descrie aceste triste evidenţe.

Dar ce uşor este să constaţi răul din mersul lumii şi cât de greu este să vezi şi altceva ori să te pui de-a curmezişul acestei prăvăliri!

Se înţelege că nu este sfânt în ceruri care să nu fi văzut nenumărate rele (care au existat în toate vremurile, încă de la facerea lumii) şi să nu le fi deplâns ori chiar să le fi mustrat fără cruţare. Totuşi, niciunul nu s-a oprit acolo.

Vedem şi noi relele, le dezprobăm – în sinea noastră sau, uneori, prin felurite şi discutabile forme de protest exterior – şi, adesea, chiar ne dor.

Din păcate, mulţi ne oprim aici. Cădem în amăgirea că, devreme ce sincer suferim pentru atâtea rele din jur, cumva-cumva tot om fi buni creştini. Sau măcar nu chiar atât de răi precum alţii – cei ale căror rele, chipurile, le plângem.

Toată ziua ne informăm despre mersul lumii, toată ziua vrem să aflăm câte ceva şi părem a fi mai dependenţi de ştiri (luate de oriunde: TV, ziare, Facebook etc) decât de aer.

Facem rechizitorii împotriva lumii, adunând evidenţe despre relele sale. Poate ni le explicăm. Sau rămânem muţi în faţa lor. Ne pare că ne dezicem de ele, dar cu o nesătulă poftă le căutăm iarăşi şi iarăşi, le împărtăşim pe bloguri, le disecăm…

Contabilizăm rele lumii, dar nu vom putea niciodată să le ducem în spinare, pe Golgota, cum a făcut Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Atunci, la ce bun să le măsurăm toate?

Iar pentru că lumea este aşa cum este – rea, desigur – ne găsim (pe negândite, fără să ne dăm seama!) scuza ideală pentru a ne slăbănogi şi noi duhovniceşte, astfel încât nu mai găsim puterea de a ne dori noi să fim nici mai buni, nici mai altfel decât lumea.

Ne este suficient să arătăm cu degetul şi socotim acest păcat drept virtute care ne-ar deschide porţile Împărăţiei veşnice.

Unii, neştiind de altă lume, o iubesc pătimaş pe cea materială în care cred că făcându-şi voia cu vârf şi îndesat, ating fericirea, după care va veni moartea, adică nu mai vine nimic.

Aşa cred ei. Alţii, zicându-ne creştini, credem că o urâm pe cea văzută şi că, nefiind precum ceilalţi, aceasta ar înseamna că o iubim pe cea nevăzută. Cel mai probabil, nu o cunoaştem nici pe una, nici pe cealaltă.

Jalnic este că, de fapt, nu ştim nimic din ceea ce credem că ştim. Demersurile de informare, care ne-au devenit reflexe, nu ne duc nicăieri.

Ştim, dar la ce ne ajută că ştim? Cu ce rămânem dincolo de voluptatea de a deschide un ziar sau o pagină web, sub a cărei vrajă mă aflu şi eu (+ destui alţi internauţi, poate chiar cititori de MunteanUK)?

Oare aveam nevoie de opinii ştiinţifice despre suprasolicitarea creierului? Nu vedem ce roade ne aduce (supra)informarea, ce puţin spre deloc ne ajută în deciziile fundamentale ale vieţii?

Ca să nu mai vorbim de starea de spirit, care nu poate fi decât rea, din moment ce suntem conectaţi permanent la relele lumii. Să fim sinceri cu noi înşine: cine stă lipit de televizor sau monitor pentru a citi ştiri bune?

A nu înţelege careva că aş subscrie unei viziuni extremiste de genul “informare = rău”, respectiv “neinformare = bine”…

Nu vreau decât să constat cu tristeţe că, oamenii simpli, primitivi (adesea dispreţuiţi de noi, bine-informaţiilumii de azi) au învăţat, fie şi de-a lungul veacurilor, să se adapteze la condiţiile de mediu, indiferent cât de potrivnice ar fi fost.

Noi, oamenii moderni (complicaţi, sofisticaţi) nu am reuşit încă – şi oare o vom face vreodată?! – să ne adaptăm avalanşei informaţionale din jur.

De peste o sută de ani, ceea ce observa Oscar Wilde este valabil şi astăzi, pentru toţi ipocriţii (între care mă tem că sunt cel dintâi!) – atât creştini, cât şi nereligioşi:

“Omul bine informat – acesta este idealul modern. Iar mintea unui om bine informat este ceva înfiorător. Este ca un magazin de vechituri, numai monştri şi praf, cu toate articolele preţuite deasupra valorii lor”.