Interviu cu regizorul NICOLAE MARGINEANU despre tatal sau si Parintele Arsenie Boca, despre suferinta inchisorilor si Inviere, despre vremurile de ieri si de azi: “Acum raul este mai perfid si mai periculos”

yorick.ro: Nicolae Mărgineanu: Minciuna cu talent e mai periculoasă, pentru că e convingătoare

Postat de Monica Andronescu in 09 April 2012

“- Am făcut o suită de spectacole teatrale şi a venit firesc, la rând, iar meritul este al lui Costin Manoliu în primul rând, pentru că el le-a iniţiat. M-am bucurat când m-a provocat. Cu atât mai mult cu cât eu intenţionam vag să fac un film despre părintele Arsenie Boca, pentru că mi se pare fascinantă personalitatea lui. Chiar m-am gândit că, după Mihai Eminescu este, poate, figura cea mai luminoasă a românilor. Îmi doream foarte mult să mă documentez, să mă apropii puţin de personalitatea lui şi atunci am acceptat cu mare bucurie pentru că era, iată, un prilej de documentare. Şi un prilej de a sta cu Costin. Noi ne-am cunoscut prin intremediul lui Dragoş Pâslaru, astăzi părintele Valerian, la care mergeam amândoi. E prima dată în viaţa mea când am făcut teatru radiofonic, dar a fost o mare plăcere. Teatrul radiofonic este o lume tainică. Îţi permite sugestii foarte interesante. Neavând imagine, ca în film, trebuie să redai totul prin sunet.

– Şi vi se pare mai ofertant pentru acest gen de subiect?

– Ofertante sunt ambele, dar pe căi diferite, fiecare are un anumit fel de expresivitate pe care trebuie să-l găseşti… De altfel, îmi amintesc că Orson Wells a debutat cu o piesă radiofonică cu care a speriat toată America, în care marţienii coborau pe pământ. Şi a făcut-o atât de realist, încât mulţi au început să fugă de-acasă. Atunci a fost vânat de producătorii de film.

– Dar un spectacol de teatru pe scenă v-aţi încumeta să faceţi pe acest subiect? Părintele Arsenie Boca?

– N-am îndrăznit niciodată să fac un spectacol de teatru. Nu cred…

– De ce nu?

– Pentru că senzaţia mea ar fi fost că trădez filmul.

– Că-l trădaţi?!

– Da. Pentru că în sinea mea i-am jurat credinţă. Mi-am spus că ce am eu mai bun şi tot ce încerc să fac să încerc în film. Nu cred că sunt bune ezitările astea de specialitate.

– Şi prin teatrul radiofonic n-aţi simţit că-l trădaţi?

– Nu. Nu ştiu de ce, dar nu. Mai ales că era vorba de părintele Arsenie Boca şi că, în fond, era o formă de documentare în vederea realizării unui film documentar pe care ulterior l-am şi făcut.

– L-aţi cunoscut pe părintele Arsenie Boca?

– Din păcate nu. Şi mi-a părut enorm de rău.  Dar când lucra la biserica din satul Drăgănescu puţină lume ştia de el. Veneau la el mai ales cei din Făgăraş şi din Sibiu, cei care-l cunoscuseră înainte. Asta, pe de o parte… Iar pe de altă parte, noi eram destul de departe de credinţă în perioada aia. Eram credincios, mai spuneam câte un „Tatăl nostru”, îmi mai făceam cruce, mai ales când aveam nevoie de protecţie şi de ajutor, mai ales la filmare… Dar eram departe de a fi un credincios practicant.

– Şi când aţi început să îl descoperiţi pe părintele Arsenie? Sau să deveniţi, aşa cum spuneţi, credincios practicant?

– Pe noi ne-a influenţat foarte mult Dragoş Pâslaru, care voia să se călugărească. Prin ’94 am făcut cu el „Capul de zimbru” pentru televiziune, un film după povestirea lui Vasile Voiculescu. El ne-a trezit atunci. Iar de părintele Arsenie am început să ştiu pe la sfârşitul anilor ’90 când am citit ceva din mărturii. Şi am văzut la un moment o fotografie cu figura lui foarte specială.

– Şi totuşi… Veniţi dintr-o familie în care tatăl dumneavoastră a făcut închisoare politică. Lucrul ăsta nu v-a influenţat alegerile, credinţa?

– Din păcate, din familie nu aveam obiceiul de a fi credincioşi practicanţi. Tata credea în Dumnezeu, dar era om de ştiinţă… Ştiţi cum zicem noi: „credem în felul nostru”. Nu e prea bine. Cu siguranţă, însă, în cei 16 ani de închisoare el s-a rugat. Eu cred că nu e deţinut politic să nu fi ajuns la Dumnezeu. Chiar şi ateii. Pentru că acolo, la un moment dat, nu te mai poate ajuta nimeni. Şi singurul ajutor pe care mai poţi să-l ceri e cel de Sus. De altfel, el, după ce a ieşit din închisoare, avea o vorbă: „Să-mi dea Dumnezeu măcar cât am stat în închisoare, 16 ani şi două luni să mai trăiesc.” Sigur că ştiam vorba asta, dar de-abia după ce a murit şi am făcut calculul mi-am dat seama că atâta cât ceruse i s-a dat.

– Vă aduceţi aminte prima întâlnire de după ce a ieşit din închisoare? Era dimineaţă? Seară? Toamnă? Iarnă?

– Sigur că-mi aduc aminte. Era primăvară. Eu eram la Bucureşti la o şcoală tehnică de metrologie. Şi i-am spus surorii mele să mă cheme acasă dacă se întâmplă, să-mi trimită o telegramă cum că e bolnavă, ca s-o pot arăta la şcoală să mă lase să plec. Pentru că noi ştiam că ar trebui să vină… Şi am primit telegrama. M-am bucurat extraordinar, dar încă aveam îndoieli şi mă întrebam dacă soră-mea nu cumva chiar e bolnavă… Până în momentul când i-am auzit tatei glasul la telefon. Credeam că i-am uitat glasul. Dar nu se uită niciodată… E uluitor cum poate un glas să păstreze în el întreaga personalitate a unui om. Era exact glasul tatălui meu pe care nu-l mai auzisem de când aveam 10 ani. Acum aveam 26 de ani şi mi-era teamă că n-o să-l recunosc.

Aşa cum spuneam, noi aşteptam deja. De aproape un an începuseră să iasă din închisoare. Şi, dacă treceai pe la gară, în Cluj, îi recunoşteai cu foarte mare uşurinţă pe foştii deţinuţi politici. În primul rând după paloare. Erau ca nişte sfinţi. Cu o privire extraordinar de luminoasă, parcă avidă de a vedea ce e în jurul lor. Se uitau la un copac, la un copil mic, cu o plăcere incredibilă. Dar noi ne temeam. Pentru că în 16 ani au fost două scrisori şi o vizită la un proces de care un binefăcător anonim ne-a anunţat. Sigur că erau semne de îndoială, pentru că nu ştiai dacă mai trăieşte sau nu. Cei care ieşeau nu aveau voie să spună. Era foarte periculos, te putea costa ani de închisoare. Primeam scrisori nesemnate sau cu nume fals, în care scria să nu căutăm adresa sau numele că nu sunt adevărate, de genul: „eu am ieşit de curând şi vă spun că este sănătos”. Toţi spuneau asta, dar nu ştiai sigur dacă e adevărat sau nu. Iar în 1964, socialismul părea veşnic… Aşa că momentul în care a ieşit a fost o foarte mare bucurie, mai ales că era într-o stare foarte bună. Şi optimist. Sigur că l-au umilit şi i-au făcut zile grele. Pentru că, odată ieşit în libertate, preţul libertăţii era foarte mare. Şi el spunea: „N-aş mai suporta să mă închidă încă o dată”. Probabil c-ar fi rezistat. Au fost mulţi aşa. Au intrat la loc şi au început din nou jocul speranţei… Până la urmă, tata a reuşit chiar să se angajeze într-un post de bibliotecar la Biblioteca Academiei de la Cluj, post pe care-l avusese Blaga înainte, era foarte mândru de asta. Şi un loc unde avea toată liniştea să scrie.

– V-a povestit ce se întâmpla în închisoare?

Cu multă zgârcenie. Mai ales la început, când se temea. Dar pe urmă şi-a scris memoriile şi a început să mai povestească. Evitând însă momentele foarte urâte, pentru că spunea că-i e ruşine pentru poporul român că astfel de oameni şi astfel de lucruri s-au întâmplat la noi. Prefera să ne povestească lucruri agreabile din închisoare, despre figuri foarte prietenoase de acolo, despre prietenii pe care le-a legat. Ei au fost o generaţie de oameni foarte puternici şi îi admir extrem de mult. Mă întreb de multe ori, în cazul în care astăzi s-ar mai întâmpla aşa ceva, dacă oamenii ar mai fi la fel de pregătiţi.

– Credeţi că a fost nevoie de perioada aia?

– Asta m-am întrebat şi eu de multe ori. Se spune că suferinţa, dacă ţi-o asumi cu adevărat, este benefică şi am convingerea că aşa este, fără să înţeleg însă foarte bine acest lucru. Aici e o taină… Dar, după părerea mea, suferinţa poate să fie şi dezastruoasă. Dacă nu ţi-o asumi, poate să-ţi distrugă viaţă. Nu cred că e neapărat necesară suferinţa. Dar în momentul în care ţi-ai asumat-o şi ai reuşit să o asimilezi, să o învingi şi să treci peste ea, să descoperi calea spre Dumnezeu, mi se pare un lucru uluitor.

Suferinţa nu are culoare politică şi cred că închisorile comuniste au dat mulţi martiri. Suferinţa lor este ca o ladă cu zestre spirituală a neamului nostru. Şi sunt foarte bucuros când aud că nici măcar un singur deţinut politic n-a încercat să se răzbune. Nici unul dintre studenţii de la Piteşti, care nu numai că au fost chinuiţi îngrozitor, dar au sfârşit prin a deveni torţionari şi informatori fără voia lor – e ceva înfiorător ce s-a întâmplat acolo – n-a făcut nici cel mai mic gest de violenţă după ce a ieşit. Eram noi obişnuiţi să ni se spună când eram tineri că în fiecare bărbat doarme un gentleman. După ceea ce s-a întâmplat la Piteşti, am descoperit că în fiecare bărbat doarme un călău…

– Vi se pare că acea perioadă nu este suficient „discutată” artistic? Că nu e suficient adusă în prim-plan?

– Categoric nu. Şi, mai mult, se fac şi opoziţii în momentul în care propui. Este foarte grav, dar asta se încearcă. Şi nu există păcat mai mare decât uitarea şi nepăsarea. Să ştii ce s-a întâmplat, dar să vrei să ştergi cu buretele…

– Asta vă propuneţi dumneavoastră prin ceea ce aţi creat în ultimii ani? Să nu lăsaţi să se uite?

– Eu vreau să fac un pic de lumină şi să aduc un omagiu celor care au suferit. Filmul e mult mai convingător decât o carte. Un detaliu, o privire pot fi mai expresive decât multe pagini.

– Cât de potrivit este să vorbeşti despre Dumnezeu prin teatru sau prin film?

– Cred că se poate vorbi despre Dumnezeu oriunde şi oricând. Totul e să fii convingător. Şi suntem datori să facem asta. Dar să duci numele Domnului în deşert e mare păcat. Altminteri, cred că şi în teatru, şi în film, e loc pentru fiecare. E nevoie şi de divertisment. Din păcate, este loc şi pentru cele mai de jos producţii şi poate că nu acelea sunt cele mai păcătoase. Cele mai păcătoase, după părerea mea, sunt cele mincinoase. Iar dacă sunt făcute cu talent este cu atât mai periculos. Minciuna cu talent este cu atât mai periculoasă, pentru că poate deveni convingătoare.

– Ce vă nemulţumeşte cel mai mult la lumea în care trăim? Vorbeaţi mai devreme de tineri şi de puterea lor de a face faţă unei încercări asemănătoare celei de care-mi povesteaţi…

– Nu poţi şti cum ar fi. Mi-amintesc că în ’89, mergeam pe 22 decembrie spre Buftea, că aveam mixaj. Şi am ajuns la Casa Scânteii cu chiu, cu vai, să ne ia microbuzul. N-a mai venit niciun microbuz, normal. A început să se tragă. Şi am pornit pe jos înapoi. Erau acolo nişte mecanici auto tineri. Toată lumea discuta şi unul dintre ei, şi acum ţin minte, m-a frapat că a spus ceva de genul: „Bunică-miu a fost la război, tata a luptat, acum e rândul meu…” Formidabil curajul lui! Să nu uităm că atunci au ieşit tineri. Totuşi, nu ştiu cum ar fi acum… Atunci, între cele două războaie, tinerii bărbaţi ţineau enorm la ţară. Erau tineri pregătiţi, cu caractere puternice, care ştiau ce înseamnă patriotismul. Ei au intrat în tăvălugul ăsta îngrozitor care a fost instaurarea comunismului la noi. Azi, tinerii îmi par mai vulnerabili. În sensul că n-au modele convingătoare. Sunt dezorientaţi şi sunt foarte dispuşi să vadă numai partea materială a lucrurilor. Foarte dispuşi la un succes personal care poate să însemne şi plecarea din ţară, care, după părerea mea, e un lucru foarte grav, mai ales că e de cele mai multe ori fără întoarcere. E o situaţie confuză în ţară în momentul ăsta. Nu li se oferă nici locuri de muncă, nici încurajare şi nici modele. Vezi ce se vede la televizor şi de multe ori ţi-e ruşine de personalităţile pe care le avem şi care sunt propulsate cu îndârjire.

– Care a fost marea dumneavoastră dezamăgire după Revoluţie? Ce speranţe aţi avut şi ce s-a prăbuşit?

– M-a frapat foarte mult o vorbă a lui Vaclav Havel la o şedinţă. Un muncitor l-a întrebat cu lume multă de faţă: „E adevărat că acest capitalism e o junglă?” Şi Havel le-a spus: „Da, e foarte adevărat. Iar acum noi suntem în grădina zoologică şi se deschid porţile.” Foarte adevărat… Noi eram cu cheile în mână în Piaţa Universităţii şi cu vise multe…

– Dacă ar fi să vă întoarceţi la o răscruce din viaţa dumneavoastră, e vreuna la care aţi lua-o pe alt drum?

– Nu, nu regret nimic. Uitându-mă înapoi nu-mi spun niciodată „Dom’le, dacă aş fi făcut altfel…”

– Dacă ar fi văzut tatăl dumneavoastră ultimele filme pe care le-aţi făcut, dacă ar fi ascultat spectacolul despre părintele Arsenie Boca…

– Cu siguranţă i-ar fi plăcut. În ’80, când s-a prăpădit, intrasem deja în producţie cu filmul „Ştefan Luchian” şi mi-a dat sfaturi, era foarte bucuros. Deşi fusese împotrivă să-mi aleg operatoria de film ca meserie, pentru că eu aveam doi ani de chimie şi el tot spera într-o carieră universitară. Dar încet, încet i-am explicat că nu mai existau aceeaşi aristocraţie şi aceeaşi democraţie universitară ca în vremea lui, că foştii mei colegi de la chimie nu erau mulţumiţi deloc. Erau nevoiţi de multe ori să scrie articole pentru profesorii lor activişti în partid… Mie îmi plăcea foarte mult fotografia, eram tentat de film şi atunci am ales să fac operatorie de film. El n-a fost tocmai de acord şi mi-a zis: „Încerci, dar o singură dată.” Ştia că se intră foarte greu… „Dacă intri, bine, dacă nu, te întorci la chimie.” Am zis: „Bine, pariu…” Şi am intrat primul. Singura dată în viaţa mea când am fost primul…

– Şi pasiunea pentru film de unde a pornit?

– Din fotografie. Fotografia e foarte aproape de film, filmul e, de fapt, fotografie în mişcare.

– Şi teatrul cât de departe e de film?

– Teatrul îl iubeam enorm, dar nu m-am gândit nicio clipă.

– Acum se practică acest amestec…

– Am văzut, şi utilizarea filmului în teatru e extrem de benefică. Depinde cât de convingător e făcută, dar poate să dea foarte multă forţă, detalii… Iar acum e prea târziu să mă gândesc la teatru.

– Dar teatrul radiofonic nu e undeva la polul opus? De la imagine la sunet doar?

– Lumea sunetului face mult parte din lumea filmului. Mi-era familiară lumea sunetului de la mixajul din film şi nu mă temeam de ea. Dar în primul rând – altfel n-aş fi acceptat, dacă era vorba de o altă piesă – a fost vorba de părintele Arsenie Boca. Şi în momentul în care părintele Valerian i-a spus lui Costin Manoliu să încerce colaborarea cu mine n-am putut să refuz.

– Care e cel mai important lucru pe care l-aţi învăţat de la părintele Arsenie Boca?

– Sunt multe lucruri frumoase. Dar îmi stăruie în minte unul: „Să  nu încerci niciodată să scazi din crucea ta, că mai mult vei pătimi.” Avea darul să spună în cuvinte foarte simple, lucruri esenţiale şi foarte convingătoare.

– Şi taina iubirii aţi aflat-o?

– E cea a Apostolului Pavel. Care spune că iubirea e mai puternică decât speranţa şi credinţa. E minunat: iubirea rabdă tot, suferă tot, iartă tot. Cineva spunea că toată Biblia e cuprinsă în două cuvinte: „Fii bun!” Nu poţi să fii bun fără iubire…

– Cum arăta Bucureştiul când aţi venit aici?

– Era foarte frumos şi pentru mine reprezenta anonimatul perfect. Aici nu mă mai ştia nimeni. Pentru că situaţia mea familială în Cluj era destul de cunoscută şi mă ştia lumea. Iar mie nu-mi plăcea deloc să fiu compătimit. Unii te ocoleau, alţii se bucurau când te vedeau că erai şofer… Dar la Bucureşti n-am fost şofer. Şofer am fost la Hunedoara pe şantier şi a fost o experienţă uluitoare. Aş vrea să vă povestesc o întâmplare. Era o singură biserică în centrul Hunedoarei şi în fiecare seară curtea era plină de ţărani care se culcau acolo. Dar îmbrăcaţi frumos, aşa cum pleca ţăranul atunci de acasă. Cu cojocul, cu hainele bune şi erau cam speriaţi săracii, că Hunedoara era foarte murdară, erau furnale multe şi cred că din cinci în cinci minute dacă suflai nasul ieşea negru. Singurul loc care le era familiar în acest oraş ostil era biserica. Şi eu, şofer fiind, am văzut aşa mai multe zile la rând şi am întrebat: „Dar nu le dă nimeni un loc să stea oamenilor ăstora…” Şi atunci mi s-a spus: „În fiecare zi sunt alţii.” Păi cum aşa? „Ăştia fug de colectivă”, zice. „Şi vin, a doua zi îi angajează cu forme, nu-i problemă, îi bagă în blocuri, în barăci.” Atunci mi s-a făcut o milă cumplită de ei, pentru că ştiam în ce intrau… Li se făcea un fel de instructaj de protecţia muncii în băşcălie. Şi deseori vedeai accidente groaznice. Oameni căzuţi, cu câte un ziar murdar peste ei şi de sub care curgea sângele, circulau locomotivele pe şantier cu tinerii pe ele, cu 70 de km la oră… Nişte accidente cumplite. Era un stat în stat. Am stat şase luni de zile acolo… În Bucureşti… am venit cu motocicleta împreună cu un prieten, Ion Ladea, fiul sculptorului Romulus Ladea. El făcuse închisoare, săracul, şi nu-l mai primeau la medicină, aşa că venise la o şcoală tehnică sanitară, iar eu la metrologie. Şi a început o ploaie mocănească de la Sibiu. Ne-am pus toate cărţile pe noi, pe dedesubt, am băut rom, ca să ne încălzim, şi am ajuns spre dimineaţă rupţi de oboseală şi uzi până la piele. Am luat examenul şi am găsit o gazdă. Şi în perioada aia am gustat din plin în primul rând teatrul. Mi-am găsit o cămăruţă mică la o mansardă în centrul Bucureştiului. Vreo opt ani am stat acolo. Mi-aduc aminte că eram prieten cu Paul Neagu care era student la Arte Plastice. Nu ştiam atunci că el va deveni celebru. Camera fiind foarte mică, aveam un pat pliant. Şi i-am zis că mi-aş pune patul pe dulap, dar că l-aş ruga să-mi facă o pictură pe el, ca să arate mai bine. Şi mi-a făcut o femeie à la Picasso. Superb arăta. Când m-am mutat de acolo am aruncat patul. După aia, când a devenit celebru Paul Neagu, am zis: „Uite, dom’le, patul valora o avere…”. (râde)

– Vă amintiţi cel mai emoţionant moment pe care l-aţi trăit cu tatăl dumneavoastră?

– A fost un moment care ne-a emoţionat pe toţi… El îşi păstra cumpătul foarte bine. Dar la un moment dat, în prima săptămână, mama a strâns firimiturile de pe masă şi le-a aruncat la gunoi. Atunci a izbucnit într-o criză de nervi extraordinară. „Cum poţi să arunci când alţii mor de foame?”. Atunci parcă am înţeles ce se întâmpla în închisoare. Apoi, am învăţat ceva important de la el. Mereu mi-a zis: „Nu cumva vreodată să condamni pe cineva, pentru că tu n-ai trecut prin ce au trecut ei.” Şi asta o ţin minte şi acum. Acum sar cu piatra unii care habar n-au de închisoare. Despre securişti se vorbeşte la modul general… Dar ei sunt acoperiţi. Ei o duc acum mai bine ca niciodată. Ei au manevrat foarte bine postrevoluţia şi şi-au făcut averi uriaşe şi conduc economic, şi nu numai, ţara. Altminteri, sunt găsiţi ţapi ispăşitori, de obicei un informator printre foştii deţinuţi… Important e să-i ierte mai ales cei care au suferit din cauza lor. Iar aceia cred că au încheiat şi au iertat. De altfel, nici nu poţi trăi cu ură sau cu dorinţa de răzbunare. Te macină şi îţi otrăveşte viaţa. Aşa zicea tata: „În viaţă o dată urci dealul, altă dată cobori valea. Ăsta a fost destinul meu, bine că am ieşit sănătos şi nemurdărit, pentru că alţii, fără voia lor, au ieşit cu conştiinţa pătată.”

– Începe Săptămâna Mare. Vă amintiţi o Noapte de Înviere altfel decât celelalte?

– „Noaptea de Înviere” pe care am filmat-o la „Binecuvântată fii, închisoare!”. Era minunat când se aprindeau firele alea de paie şi cântam şi noi, echipa, cu ei odată, „Hristos a înviat!”. Altfel, Învierea rămâne lucrul cel mai actual şi mai extraordinar care s-a întâmplat pe lumea asta de 2000 de ani… Nu e întrecut de absolut nimic.

– „Trăim acum cele mai potrivite vremuri pentru mântuire”, aşa spune părintele Arsenie Boca în spectacolul dumneavoastră. Mai sunt valabile acum cuvintele lui?

– Da, sunt convins că da. Doar că atunci duşmanul era mai vizibil. Acum răul este mai perfid şi mai periculos. Sunt şi şanse extraordinare pentru tineri, dar sunt şi pericole foarte mari. Şi foarte ascunse.

– Care e cel mai mare?

– Pierderea credinţei. Apoi, pierderea propriei identităţi. Dar ne rămâne întotdeauna speranţa!”

Legaturi: