Exploatarea gazelor de şist a provocat cutremure în Statele Unite, cu magnitudinea de până la 4 pe scara Richter, se arată într-un raport al Institutului de Seismologie din Ohio trimis în 19 martie premierului bulgar Boiko Borisov de ambasadorul american la Sofia James Warlick, potrivit NewsIn. În cursul vizitei sale de anul trecut în Bulgaria, secretarul american de stat Hillary Clinton i-a promis premierului Borisov că îi va transmite documente privind riscul exploatării de gazelor de şist, relatează agenţia Focus News.

12 seisme au avut loc în zona oraşului Youngstown, Ohio, în 2011. Epicentrul tuturor cutremurelor a fost localizat în apropiere de un puţ de exploatare a gazelor de şist. Potrivit geologilor americani, seismele au fost provocate de tehnologia fracţionării hidraulice, folosită în producţie. Exploararea şi extracţia gazului de şist implică introducerea în sol a unor mari cantităţi de substanţe chimice dizolvate, printr-o metodă care se numeşte fracţionare hidraulică, având drept scop eliberarea gazului înmagazinat în şisturi.

Locuitorii din Costineşti s-au adunat în parcul de lângă primărie pentru a-şi striga nemulţumirea faţă de guvernanţi şi faţă de firma care ar trebui să înceapă exploatările în zonă. Constănţenii sunt îngrijoraţi de efectele pe care le va avea exploaterea gazelor de şist. Oamenii se tem că sănătatea lor şi turismul din zonă vor fi grav afectate.

Agricultorii se tem la rândul lor pentru culturi. Primarul din Costineşti s-a alăturat protestatarilor şi spune că nu va accepta exploatările din zonă.

Specialiştii spun că metoda fracturării hidraulice prin care se extrag gazele de şist poate provoca alunecări de teren, contaminarea apei potabile şi chiar cutremure. Numeroase ţări au renunţat din aceată cauză. În Franţa există chiar o lege prin care este interzisă această metodă.

“În judeţul Vaslui Chevron va executa în 2012 numai lucrări de explorare prin tehnologii convenţionale. În ce priveşte anul 2012, este important de subliniat că grupul Chevron nu a avut şi în continuare nu are în plan nicio lucrare de foraj, de nicio natură, în judeţul Constanţa…” Astfel sună un anunț al companiei americane Chevron, remis presei la începutul lunii aprilie 2012. Anunțul vine după numeroase acțiuni publice și dezbateri care au culminat cu o demonstrație care a scos aproape 5.000 de bârlădeni în stradă, pentru a protesta împotriva concesionării și exploatării gazelor de șist, prin metoda fracturării hidraulice. Anunțul este un mic pas înapoi, o regrupare sau o concesie dacă doriți (că nu va utiliza fracturarea hidraulică în acest an) din partea celor de la Chevron. Războiul gazului de șist în România se află, însă, doar la început.

Pentru toate există… Frank Timiș

La începutul anului trecut, o știre conform căreia Chevron Exploration and Production SRL a achiziționat de la ucrainienii de la Regal Petroleum drepturile de concesionare asupra câmpurilor de la Bârlad pentru suma de 25 de milioane de dolari a trecut aproape neobservată. În toamnă, o altă informație confirma tranzacția, însă avansa suma de 10,4 milioane de dolari pe care ar fi câștigat-o cei de la Regal Petroleum. Din nou, impactul știrii a fost nesemnificativ.

Cum au ajuns însă aceste câmpuri la Regal Petroleum? Răspunsul e simplu. Compania a fost înființată în 1996 de către… Frank Timiș. Același care a inițiat, tot la mijlocul anilor 90, firmele de exploatare a aurului Apusenilor, Gabriel Resources și European Goldfields. De asemenea, numele unor apropiați ai lui Frank Timiș au fost incluse pe lista celor despre care se bănuiește că au cumpărat cuprul de la Roșia Poieni (deocamdată, reprezentanții Ministerului Economiei afirmă că nu știu cui au vândut – mai exact că nu știu cine se află în spatele Roman Copper, compania care a câștigat licitația pentru Cupru Min).

”A doua Roșia Montană”

Informația a căpătat consistență la sfârșitul lui 2011 și începutul acestui an când s-a înțeles că, de fapt, Chevron nu caută petrol în zona Bârladului, ci gaze de șist. Ba, mai mult, că dețin deja o licență de explorare în zonă și că același gigant petrolier visează concesiuni de explorare și în zona Dobrogei, la Adamclisi, Costinești și Vama Veche. Concesiuni pe care le-a și obținut de la Guvernul Ungureanu la mijlocul lunii martie 2012.

De această dată, intervenția civică s-a mișcat ”pe repede înainte”. Impulsuri au venit de la vecinii bulgari, care au blocat deja legislativ exploatarea gazelor de șist peste Dunăre, dar și de la ecologiștii autohtoni care, într-o primă fază, au denumit problema gazelor de șist ca fiind ”o a doua Roșia Montană”. De altfel, încă de la sfârșitul anului trecut, datorită modului în care am scris despre cazul Roșia Montană, am fost contactat de către prieteni dar și de către necunoscuți, care doreau să mă pună în temă cu ce înseamnă exploatarea gazelor de șist prin metoda fracturării hidraulice (primind, de mai multe ori pe săptămână, link-uri către articole și filme legate de această problemă).

Într-o primă fază, m-am temut de un eventual blocaj mediatic (similar celui legat de problematica Roșiei Montana), însă compania Chevron s-a dovedit extrem de puțin ”pregătită”. Bazându-se pe promisiunile președintelui Traian Băsescu și pe cele ale premierilor Emil Boc și Mihai Răzvan Ungureanu, reprezentanții gigantului petrolier s-or fi și văzut cu sacii în căruță. N-a fost să fie însă. Protestele din ianuarie au făcut vizibilă, la nivel național, problema gazelor de șist. S-au activat rețelele sociale după un model deja experimentat, s-au tradus și promovat documentare aflate ”la liber” pe online (în frunte cu ”Gasland”), s-a trecut la petiții, la ”reconversia” politicienilor și la ieșiri în stradă. Cu o demonstrație record la Bârlad. Memorabilă e întoarcerea cu 180 de grade a primarului localității, Constantin Constantinescu, după ce, inițial, se pronunțase în favoarea investitorului. ”Eu confundam în mintea mea Chevron cu Chevrolet”, și-a motivat primarul Bârladului prima opțiune  (detalii aici, într-un articol de Vlad Ursulean). Toate acestea fiind semnele unei mult așteptate maturizări a societății civile din România (regăsibile deja în demersurile legate de Roșia Montana), atât în privința alegerii temelor esențiale, cât și în modul de acțiune.

Sub presiunea mediatică și a străzii, Chevron a făcut un pas înapoi. La sfârșitul săptămânii trecute a anunțat suspendarea pe un an a activităților de explorare prin metoda fracturării hidraulice și continuarea acesteia exclusiv prin metode convenționale și cu sonde standard. A nu se înțelege că Chevron a renunțat la luptă. Ci doar că se repoziționează. Că așteaptă să treacă alegerile (locale și generale) pentru a evita transformarea (sau amplificarea) problemei într-o miză electorală. Că-și vor începe propria campanie publicitară, după un model deja consacrat: după ce am fost ”convinși” că  ”cianura e bună”, vom afla și că ”apa cu gaz e bună” (”doar omul bea de mii de ani apă minerală cu bule” , păi nu?). Va urma povestea cu locurile de muncă și cea cu dependența energetică față de Rusia. Ce s-a întâmplat până în acest moment a fost încercarea unei invazii în forță, a unui blitzkrieg, care a eșuat însă. De acum începe războiul de uzură și de poziții.

De ce ne doare capul cu gazele de șist. Apa care ia foc

Care sunt însă durerile cu exploatarea gazului de șist? Răspunsurile sunt atât de ordin general (legate de consecințele sociale, economice și de mediu), cât și specifice pentru România (renunțarea la suveranitatea în favoarea unui corporatism internaționalist. Să le luăm pe rând.

Inițial, exploatarea gazelor de șist a fost privită cu prietenie de către ecologiști, fiind estimată a fi mai puțin nocivă pentru mediu și în contextul încălzirii globale; din păcate, previziunile ”de laborator” au fost infirmate de realitate.

Mai mult, ingineria a garantat că fracturarea hidraulică este sigură din punctul de vedere al (ne)contaminării pânzei freatice. Că pomparea apei și a substanțelor de fracturare se va face la adâncimi de mii de metri (ajungând la 3-4.000 de metri), în timp ce pânza freatică se află la adâncimi de cel mult câteva sute de metri (așadar, ”cu siguranță nu există niciun pericol”). Imaginile cu apa care ia foc la robinetele din casele fermierilor ori în zonele din aproprierea sondelor de fracturare le fac însă în ciudă inginerilor. Nu doar că pânza freatică e contaminată, ci e contaminată într-o măsură extremă, care face apa inutilizabilă. La o adică, într-o seară, poți citi rapoartele savante ale companiilor care susțin imposibilitatea contaminării pânzei freatice din cauza fracturării hidraulice la lumina apelor care ard (la propriu) în zonele cu exploatări de acest gen.

La acestea se adaugă consumul enorm de apă pompată pentru a produce fracturarea și care nu mai revine la suprafață. În fine, exploatarea gazelor de șist duce la amânarea cu câteva decenii a trecerii de la hidrocarburi la metode de producere a energiei mai ecologice – solară, eoliană etc. Cum ar veni nu rezolvă problema, ci doar amână rezolvarea ei!

De ce ne doare capul cu gazele de șist. ”Boala olandeză”

Gazele de șist se încadrează în problema mai mare a dezvoltării unei economii pe baza exploatării resurselor minerale (iar România ia avânt în acest sens – vezi și proiectele de relansare a mineritului arului și cuprului).

Anul trecut, la sfârșitul lui august, Marcel Ionescu-Heroiu, absolvent al studiilor economice la UBB Cluj, cu doctorat în Dezvoltare Regională la Cornell University, Ithaca (New York) și, în prezent, angajat la Banca Mondială, la Washington, a publicat pe www.cluj.info o analiză legată de economiile bazate pe exploatarea resurselor, pornind de la cazul Roșia Montană. Iată câteva fragmente ale analizei.

”Paradoxul ţărilor care au resurse naturale (şi ca atare venituri substanţiale la buget) dar nu au dezvoltare economică stabilă, este cunoscut în lumea economică sub termenul de „Boala Olandeză” (în engleză, The Dutch Disease). Termenul s-a născut în 1977 după o analiză a revistei The Economist despre căderea economiei olandeze în 1959. În acel an, prietenii noştri din Vest au dat peste un substanţial zăcământ de gaze naturale. Bucuroşi nespus că le-a pus Dumnezeu mâna în cap, olandezii s-au pus pe exploatat… şi pe încasat. Banii de pe gaz au început să vină şi să umple visteria statului – aşa cum anticipa toată lumea atunci. Din păcate însă, cum de multe ori se întâmplă în întâmplări de genul ăsta, acesta nu a fost sfârşitul poveştii. La scurt timp după ce au început să încaseze banii de pe gaz, olandezii au observat că celelalte sectoare ale economiei – în special motorul industrial – au avut de suferit. Economia reală a tuşit mai întâi, iar după aceea a început să horcăie. A contractat practic o boală. Ceea ce figurile ilustre de la The Economist au purces să explice în analiza lor, poate fi sumat ca atare: dezvoltarea sustenabilă nu poate fi susţinută cu bani câştigaţi uşor. De altfel, dacă veţi studia politicile de dezvoltare economică ale statelor dezvoltate, veţi vedea că mai toate pun exploatarea resurselor printre ultimele priorităţi. Multe preferă să conserve resursele pe care le au pentru vremuri cu adevărat grele.

Modul în care Boala Olandeză operează este relativ simplu. Pentru orice ţară, disponibilitatea resurselor este o tentaţie mare. Exploatarea şi vânzarea acestor resurse generează venituri imediate, în surplus faţă de economia reală. Ceea ce însă pare o binecuvântare la prima vedere, este de fapt un blestem bine deghizat. Surplusul de venit generat peste ce produce economia reală, pune presiuni asupra monedei naţionale, iar o monedă naţională care se apreciază descurajează exporturile. Exploatarea resurselor concurează practic direct cu economia reală. Astfel, fiecare Leu scos din aurul de la Roşia Montană va concura cu Leii generaţi de alte sectoare economice. Problema este că aceste „alte” sectorare economice sunt cele care permit dezvoltarea sustenabilă a României. A doua problemă e că această concurenţă este neloială.

Dacă firmele din economia reală trebuie să concureze unele cu altele pentru angajaţi, contracte, şi capital, companiile miniere scot practic bani din piatră seacă. Veniturile generate de această industrie le permit să atragă oamenii cei mai bine calificaţi de la nivel local, oferindu-le salarii pe care firme din economia reală nu şi le pot permite. De exemplu, o mică fermă nu are cum să concureze cu un gigant din industria minieră.

Se ajunge astfel ca o mare parte a forţei de muncă să fie acaparată într-o industrie care nu generează inovaţie, şi care prin raison-ul ei d’etre nu este sustenabilă. Mai toate oraşele miniere au eşuat în creerea unei baze economice alternative. Salarile oferite de industria minieră  atrag mare parte din forţa de muncă locală, şi descurajează iniţiativa privată. Când mina moare, trage de obicei după ea şi oraşul construit în jurul ei.”

”Boala olandeză” e dublată, în cazul României, de o altă problemă economică (aflată în legătură și cu o altă problemă asupra căreia voi reveni – cea a suveranității); Una dintre puținele țări în care a fost pusă în practică o politică minieră încununată de succes economic este Chile. Cu o mențiune: fie că a fost vorba de regimuri de stânga, fie de regimuri ori chiar de dictaturi de dreapta (cum a fost cea instaurată în 1973 de Augusto Pinochet), sectorul minier a rămas unul de stat. Naționalizarea companiilor miniere a început la sfârșitul anilor 60, fiind încheiată în 1971. Spre disperarea așa-zișilor ”Chicago Boys”, absolvenți ai Universității din Chicago și adepți ai teoriilor economice de dreapta, Pinochet nu a putut fi convins să privatizeze minele. Mai mult, el a unit exploatările miniere de stat în gigantul CODELCO, care este acum cel mai mare producător de cupru la nivel mondial și cel mai mare contributor la bugetul chilian. Chile a fost ”liberalizat economic”, iar acest lucru e prezentat ca fiind un exemplu de succes al politicilor economice de dreapta. Acest succes se bazează însă și pe menținerea sub controlul statului a resurselor miniere strategice. Și astfel ajungem la una dintre cele mai importante probleme ale concesionării gazelor de șist: suveranitatea.

 De ce ne doare capul cu gazele de șist. Suveranitatea

Practic, chiar dacă a avut parte de o dictatură de dreapta, susținută atât ideologic, cât și fizic din Nord, Chile nu a renunțat la suveranitate în privința gestionării resurselor minerale. A făcut asta chiar împotriva voinței principalului aliat, SUA. ”Chile a reușit să-și revină, dar numai printr-un amestec complex de acțiuni de susținere a pieței și de intervenții ale statului, inclusiv o formă de control a capitalului (care încălca principiul esențial al neoliberalismului) și proprietatea statului asupra celei mai mari companii producătoare de cupru la nivel mondial, CODELCO – o altă încălcare gravă a principiilor neoliberale, sursa unei importante părți din veniturile țării realizate prin export și a veniturilor fiscale ale statului”*.

România nu a învățat însă nimic din lecția chiliană. Mai mult, unul dintre principalele scandaluri legate de publicarea stenogramelor Wikileaks privitoare la România a fost obediența manifestată de clasa politică autohtonă (indiferent dacă se afla la Putere sau în Opoziție)  față de ambasadorul SUA, o atitudine similară putând bănui că există și față de alți ambasadori vestici ori cel al Canadei. Direcția este impusă și fără posibilitatea cetățenilor de a-și exprima acordul sau dezacordul privitor la această obediență care se transpune din plan politic în plan economic prin acorduri și cedări de resurse în condiții absolut dezavantajoase pentru România.

Nu există absolut nicio justificare rațională (politică, geostrategică, economică) pentru a înstrăina resursele minerale strategice ale României unor ”investitori” americani, canadieni, barbadosieni etc. contra unor sume, redevențe ori participări la profit derizorii și/sau iluzorii. Mai mult, nu există nicio justificare de a face acest lucru fără acordul informat și liber exprimat al cetățenilor români. Secretizarea contractelor de concesionare (secretizare care, după cum arată chiar reprezentanții Chevron, a survenit la solicitarea părții române) reprezintă astfel un abuz atât la adresa democrației, cât și la suveranitatea cetățenilor români. Aceștia au dreptul să se implice în luarea deciziilor majore care îi privesc, precum și să stabilească direcțiile de dezvoltare strategică. Lipsa unor dezbateri publice legate de acest subiect și lipsa oricăror reglementări legale în România referitoare la exploatarea gazelor de șist înainte ca Guvernul să ofere celor de la Chevron ”asigurări referitoare la afacerea lor” denotă rea-credință. Și o caracteristică tipică țărilor-colonie, în care deciziile sunt luate de o ”elită” (minoritate) conducătoare, fără consultare publică și în beneficiul exclusiv al unor corporații multinaționale.

Criticilor dure, vehemente dar, atenție, argumentate, venite din partea societății civile, legate de modul în care sunt înstrăinate (sub pretextul privatizării) resursele minerale ale României (de la privatizarea Petrom, până la aurul Apusenilor, cuprul de la Roșia Poieni, gazele de șist din zona Bârladului și a Dobrogei și gazele de șist și petrolul din Marea Neagră) li s-a răspuns, cel puțin deocamdată, pur propagandistic, prin tactica fricii (invocarea dependenței energetice față de Rusia) și prin aruncarea în derizoriu a contestatarilor (prin asocierea cu adepții sloganului ”nu ne vindem țara”, de la începutul anilor 90). Faptul că dependența față de o firmă privată/ corporație multinațională nu este cu nimic mai favorabilă/acceptabilă decât dependența față de marile resurse ale Estului se poate vedea din modul în care Petrom a ajuns să controleze economia autohtonă (prin controlul prețului carburanților), sustrăgându-se, în același timp, oricărui control instituțional sau public românesc. Cât despre ”nu ne vindem țara”, aici trebuie să recunoaștem că, într-adevăr, guvernanții nu o vând. Pur și simplu o dau de pomană.

Concluzii

Exploatarea gazelor de șist ridică numeroase probleme ecologice, a căror rezolvare nu se poate face cu spoturi publicitare. Degeaba afirmi că ”studiile demonstrează că tehnologia e sigură” atunci când apa îți ia foc la robinet. Numeroase state americane, urmate de țări europene au introdus legi care interzic folosirea exploatării prin fracturare hidraulică.

Concesionarea zăcămintelor de gaze de șist către Chevron s-a făcut cu încălcarea gravă a suveranității României, cetățenilor refuzându-li-se dreptul să se pronunțe și să decidă în privința unor probleme esențiale legate de strategia de valorificare a resurselor miniere, riscurile de mediu asumate, dezvoltarea economică și socială pe termen scurt, mediu și lung. Acest mod de acțiune este asemănător cu cel folosit în înstrăinarea resurselor de aur din Apuseni, vânzarea zăcământului de cupru de la Roșia Poieni și concesionarea zăcămintelor de petrol și gaze din Marea Neagră. Bonus: privatizarea Petrom.

În cazul gazelor de șist nu se mai poate spune însă că societatea civilă a fost luată chiar ”pe nepregătite”. Reacția acesteia a fost destul de promptă (în raport cu apariția primelor informații mai consistente despre concesionare). Într-un timp relativ scurt  s-a trecut la acțiuni de informare, de capacitare a mass-media locale și naționale (ori a unor jurnaliști cu ”antecedente” în subiecte asemănătoare), la organizarea de rețele sociale, la presiuni la nivel politic și la demonstrații de stradă. Cu un prim rezultat: anunțul Chevron că, cel puțin în 2012, se va limita la explorări cu tehnici convenționale. Bătălia pentru gazele de șist autohtone e, însă, doar la început. Iar cei care s-au aruncat entuziaști în luptă trebuie să-și calculeze energii și resurse pe ani buni.

——————

* Noam Chomsky – ”Speranțe și perspective”, Ed. Paralela 45, 2011, Cap. TREI. Democrație și dezvoltare. Inamicii lor, speranțele lor, pag. 129)

Legaturi: