PRIVATIZAREA SANATATII: CEL MAI MAI MARE JAF DIN ISTORIA ROMANIEI. Pretul vanzarii: vietile noastre! Si nu e metafora…

IPP apreciază că preocuparea centrală a legii este asigurarea profitului firmelor de asigurare private, dar şi preluarea administrării întregului sistem (inclusiv al patrimoniului) de către grupuri de interese

IPP constată că pacientul român va avea un singur drept principal în noua lege: să nu uite să plătească contribuţia la sănătate ca să aibă asiguratorul privat bani de rulaj

• Hotnews: IPP respinge proiectul legii sanatatii: afacerea de 8 miliarde Euro anual pentru asiguratorii privati din care lipseste grija pentru nevoile pacientilor

Institutul pentru Politici Publice (IPP) respinge proiectul legii sanatatii si arata intr-o analiza ca lipseste o “minima analiza de impact” a masurilor pe care acest proiect de reforma asumat de Guvern le contine. Citeste mai jos analiza integrala a IPP.

“Proiectul legii privind organizarea şi funcţionarea sistemului de sănătate din România, lansat în dezbatere publică în decembrie 2011 de către Ministerul Sănătăţii, se îngrijeşte în primul rând de interesele asigurătorilor, si nu ale pacienţilor.

Nu se preocupă temeinic de îmbunătăţirea calităţii actului medical, dar insistă să privatizeze netransparent, radical şi cu mari premise de abuz, actualul sistem de sănătate, fără o minimă analiză de impact a măsurilor anticipate a fi luate odată cu intrarea în vigoare a legii.

Din toate aceste motive, Institutul pentru Politici Publice (IPP) respinge în mod categoric adoptarea lui în perioada următoare.

În acelaşi timp, IPP solicită stoparea acţiunii de transformare a unui raport prezidenţial („Un sistem sanitar centrat pe nevoile cetăţeanului”), pretinzând a pune în centrul reformei pacientul, cum ar fi fost normal, în cea mai mare privatizare din istoria României (prin administrarea anuală a 5 miliarde de euro, contribuţiile la FNUASS, plus 2-3 miliarde de euro din sistemele secundare de asigurare, la care se adaugă valoarea spitalelor ce urmează a fi vândute către sistemul privat).

Institutul pentru Politici Publice susţine nevoia de modernizare a actualului sistem sanitar din România inclusiv prin cooptarea operatorilor privați în prestarea unor anumite servicii. Este de necontestat faptul că modul de funcționare a actualului sistem are o serie de probleme grave, endemice.

Totuși, proiectul de lege nu contribuie la soluţionarea acestor probleme atâta vreme cât nu așează în centrul preocupărilor principalul beneficiar al serviciului de sănătate: cetăţeanul, proiectul transferând practic resursa financiară în administrare privată, fără a stabili cine poartă responsabilitatea ultimă a gestionării actului medical. Chiar în expunerea de motive a proiectului se specifică vag faptul că „proiectul de lege propune un model care să crească utilizarea eficientă a resurselor financiare, păstrând, pe cât posibil, eforturile contribuabililor în actualele limite” sau că „populaţia nu va resimţi financiar această modificare, plătind, în mare, aceleaşi asigurări ca până acum”.

Anticipăm că interesele financiare ale actorilor privaţi intraţi pe piaţa asigurărilor şi a serviciilor medicale nu vor ţine cont de aceste formulări ambigue, expunerea de motive arătând clar o direcţie înspre creşterea costurilor la beneficiarul sistemului de sănătate: „Opţiunea rămasă este creşterea bazei de contribuţie şi diversificarea finanţării care să atragă resurse suplimentare prin alte mecanisme”[sursa].

IPP atrage atenţia tuturor celor care urmăresc sau contribuie la dezbaterea publică actuală că pacienţii români sunt astăzi, în marea lor majoritate, cetăţeni ale căror surse de venituri scad dramatic în timp ce nevoile de accesare de servicii medicale cresc, iar această realitate pare să fie ignorată în mod deliberat de inițiatori. Este necesar a se dezbate în spaţiul public nu numai care sunt categoriile sociale speciale, cu vulnerabilitate crescută dar mai ales, în mod concret, care va fi abordarea acestor asigurători privaţi interesaţi de profit faţă de populaţia activă ce îmbătrâneşte de la an la an şi solicită mai des accesul la servicii medicale. De la un moment dat probabil că nu vor mai fi profitabili pentru aceste firme.

Nu în ultimul rând, considerăm că adoptarea unui proiect de reformă în sănătate trebuie să aibă la bază un proces de analiză mult mai complex decât raţiunea strict economică, făcută atât la presiunile organismelor financiare externe cât și ale unor grupuri de interese, deoarece sănătatea reprezintă un drept fundamental al cetăţeanului, garantat prin Constituţie, care nu poate fi înstrăinat prin mecanisme care rămân în continuare neclare, aşa cum arătăm în continuare. Apreciem că toți cetățenii României trebuie să dispună de toate informațiile – cheie despre costurile actualului sistem, pentru a putea înțelege în ce vor consta schimbările și dacă sunt cu adevărat în beneficiul lor.

– Din perspectiva promovării intereselor cetățenilor – pacienți:

IPP se opune adoptării proiectului prin asumare de răspundere şi cere dezbaterea lui largă cu toate segmentele interesate din societate.

IPP consideră că un astfel de proiect de lege nu poate fi adoptat prin asumare de răspundere, el afectând o problemă de interes vital pentru viaţa fiecărui cetăţean român. IPP încurajează presa şi toate structurile asociative ale medicilor, pacienţilor, farmaciştilor, etc. să se implice activ, în perioada următoare, în promovarea de dezbateri publice, pe cât mai multe teme din acest proiect de lege.

IPP atrage atenţia că proiectul de lege conţine numeroase alte prevederi importante pentru pacienţi sau medici, în afara celor legate de sistemul de urgenţă.

Concentrarea dezbaterii exclusiv pe subiectul serviciilor de urgenţă cum riscă să se întâmple în aceste zile, este dăunătoare utilităţii informării populaţiei.

IPP acuză iniţiatorii că au lansat în dezbaterea publică acest proiect de lege în lipsa unor informaţii cheie (cum ar fi: conţinutul pachetului de servicii de bază, normele de aplicare a coplăţilor în sistem, etc.) pe care urmează să le reglementeze prin Ordin de Ministru, Hotărâre de Guvern.

Proiectul este supus dezbaterii publice fără să existe informaţii – cheie despre ceea ce conţine pachetul de bază de servicii la care vor contribui toţi cetăţenii cu venituri. În același context, stabileşte o serie de drepturi pentru asigurătorii privaţi ai serviciilor de sănătate care se vor implica în furnizarea serviciilor, dar nu şi sancţiuni.

Conţinutul următorului pachet de bază este crucial pentru înţelegerea de către public a serviciilor ce vor fi (parţial) plătite din contribuţiile achitate lunar tot de către aceştia şi peste care vor interveni o serie de servicii contra cost, intermediate de asigurător. Proiectul amestecă termeni şi proceduri de finanţare (sistemul de coplată este prevăzut practic pentru toate serviciile medicale oferite, mai puţin pentru cel de urgenţă), nefiind clar în ce priveşte potenţialele abuzuri din partea asigurătorilor faţă de paleta de servicii pentru pacient. De altfel, Guvernul ignoră cu bună ştiinţă faptul că în prezent, legea nr. 220/2011 prevede deja sistemul de coplată, însă continuă să nu o aplice pentru că nu există o bază de calcul concretă a contravalorii serviciilor medicale.

Pentru a putea evalua ce anume plătim într-un final după o vizită la doctor avem nevoie să înţelegem ce acoperă pachetul de bază[Legea face referire la două tipuri de pachete de servicii: de bază şi minimal, producând şi mai multă confuzie]. Aceste informaţii, ca şi altele foarte importante (cum ar fi modul în care spitalele de stat se transformă în firme sau fundaţii) se vor pune în practică netransparent şi ulterior de un grup format din guvernanţi şi asigurători (fără pacienţi!) prin Ordine de Ministru sau Hotărâri de Guvern.

IPP apreciază că preocuparea centrală a legii este asigurarea profitului firmelor de asigurare private, dar şi preluarea administrării întregului sistem (inclusiv al patrimoniului) de către grupuri de interese

 

Citit în integralitatea sa, textul proiectului de lege arată preocuparea iniţiatorilor pentru privatizarea sistemului de sănătate, pentru preluarea controlului asupra patrimoniului spitalelor și asupra caselor judeţene de asigurări de sănătate şi implicit pentru introducerea dintr-o dată în sistem, la nivelul întregii țări, a unor entităţi private (mari case de asigurări agreate de CNAS), stabilindu-le acestora o serie de privilegii printre care dreptul de a administra contribuţiile populaţiei la sănătate, fără a le prevede, în mod echilibrat, şi sancţiuni acestor asigurători privaţi.

Cu referire la privatizarea spitalelor (transformarea unora dintre acestea din unităţi publice în fundaţii sau societăţi comerciale), procedura descrisă de lege – prin care pur şi simplu administratorul în funcţie al spitalului va decide schimbarea statutului juridic al instituţiei – este de-a dreptul neserioasă. În aceste condiţii şi având în vedere realitatea din România în care până şi directorii de spitale sunt numiţi pe criterii politice, considerăm justificate temerile publice privind tentativa de confiscare a actualului sistem de sănătate de către anumite grupuri de interese, după bunul plac.

Atragem atenţia că proiectul este atât de generos încât nu vorbeşte despre răspunderea administratorilor spitalelor în acest important proces de privatizare pe care îl iniţiază, şi care, odată finalizat, devine ireversibil. Legea nu vorbeşte despre cum se face transformarea spitalelor în societăţi comerciale. Legea nu are nicio prevedere care să interzică asigurătorului să cumpere spitale sau să creeze spitale noi, fiind astfel în conflict de interese (devenind şi prestator de servicii şi cel ce urmează să le deconteze!). Iniţiatorii au avut grijă să prevadă în lege o serie de incompatibilităţi pentru medici dar au „uitat” de asigurători.

Introducerea nu a unuia, ci a două carduri de sănătate (unul pentru România și altul pentru Europa, deși suntem cetățeni europeni), ale căror costuri le va suporta, desigur, tot cetăţeanul, este, de asemenea, o măsură a cărei utilitate nu o înţelegem decât dacă am privi prin prisma unor grupuri de interese preocupate de o asemenea afacere.

În contextul presupusului argument al unificării informaţiilor din sistem privind asigurarea serviciilor medicale este de ajuns ca aceste informaţii să fie corelate cu codul numeric personal, nefiind necesară o procedură suplimentară care reprezintă, la rândul său, o potenţială afacere profitabilă.

IPP constată că pacientul român va avea un singur drept principal în noua lege: să nu uite să plătească contribuţia la sănătate ca să aibă asiguratorul privat bani de rulaj

 

Cum legislaţia pune accent pe drepturile asigurătorilor care intermediază relaţia dintre pacient şi medic, despre drepturile pacienţilor proiectul nu vorbeşte aproape deloc.

 

Atragem atenţia că în alte ţări, cum ar fi Statele Unite – de unde iniţiatorii pretind că s-au inspirat – drepturile pacienţilor/asiguraţilor în relaţia lor cu medicii/asigurătorii se află în centrul reglementărilor în materie. La noi, în proiectul de lege, pacientul are dreptul să nu uite să plătească contribuţiile care ajung să fie gestionate de asigurători privaţi. Nu există informaţii clare în lege despre garanţia pe care o are cetăţeanul că anumite servicii, care în mod normal ar putea intra în pachetul de bază prevăzut de lege şi acoperit (parţial) din propriile contribuţii din venit, nu vor fi furnizate contra cost, din interesul primordial al asigurătorului de a-şi maximiza profitul. Să nu ignorăm faptul că, potrivit proiectului de lege, inclusiv pentru o a doua opinie medicală, pacientul asigurat va urma să suporte contravaloarea costurilor.

IPP consideră că cetăţenii sunt manipulaţi prin lipsa din spaţiul public a informaţilor detaliate despre cât costă, în prezent, intervenţiile medicale într-un spital public

Proiectul de lege profită de faptul că pacienţii români nu dispun de informaţii privind actualele preţuri practicate de sistemul public pentru orice tip de intervenţie/tratament/investigaţie pentru a putea compara, în cunoştinţă de cauză, care sunt avantajele optării pentru un asigurător privat. Se lasă impresia că schimbarea titulaturii din spital public în spital privat îl va pune pe acesta pe picior de egalitate cu noile unităţi sanitare private. Contează egalitatea de tratament şi de tarife – iar până în prezent nu s-a făcut şi nu s-a dat publicităţii nici un audit al funcţionării unui spital (inclusiv costurile practicate), respectiv al corespondenţei dintre tarifele plătite pe DRG şi costurile efective ale fiecărei manopere medicale.

Fiecare asigurător va dispune de contracte cu anumiţi furnizori de servicii, opţiunea pacientului pentru un anume cadru medical, aşa cum se întâmplă adesea în practică în România, va fi taxată. În principiu prevederea poate avea o explicaţie logică, dar iniţiatorii trebuie să recunoască faptul că fiecare asemenea subiect trebuie dezbătut public pentru ca legea să reflecte cât mai multe din nevoile pacienţilor.

IPP consideră că un sistem eficient de sănătate trebuie să aibă un singur responsabil: Ministrul Sănătăţii

Institutul respinge propunerea din proiect prin care se stabileşte că Preşedintele CNAS va avea rang de Ministru. Un singur Ministru răspunde de sistem şi participă la şedinţele de Guvern şi acela este Ministrul Sănătăţii. Ceilalţi sunt în subordinea lui şi pot fi Secretari de Stat. De asemenea atragem atenţia că atribuţiile nou createi instituţii – Agenţia Naţională pentru Calitate şi Informaţie în Sănătate – nu pot fi concepute astfel încât să creeze un sistem paralel de control şi coordonare. ANCIS nu poate fi în coordonarea, ci efectiv în subordonarea Ministerului Sănătăţii, unica autoritate responsabilă de supravegherea şi controlul spitalelor, care urmează a fi privatizate.

IPP cere mai multă transparenţă a informaţiilor statistice despre starea de sănătate a populaţiei

Proiectul nu clarifică în ce măsură publicul larg are acces la informaţii statistice cruciale pentru protejarea stării sale de sănătate şi IPP face un apel la iniţiatori să acorde mai multă importanţă acestui aspect, fiind de notorietate faptul că până în prezent, Ministerul Sănătăţii este una dintre autorităţile publice cele mai opace din România, incapabilă de a colecta informaţii relevante din punct de vedere statistic din sistem, fapt demonstrat de lipsa publicării rapoartelor periodice pe sănătate în ultimii ani. Printre altele, în opinia noastră, niciun proces verbal de constatare a neîndeplinirii parametrilor de calitate a unui produs alimentar comercializat de către o societate comercială, nu trebuie ţinut departe de ochiul publicului. Bugetele spitalelor şi execuţiile bugetare trebuie să fie afişate pentru toţi cei interesaţi, la fel şi copia contractului dintre asigurător şi unitatea medicală trebuie să fie pusă la dispoziţia unui cetăţean interesat. În acest domeniu al sănătăţii publice, cu excepţia unor date cu caracter personal, toate informaţiile care au legătură cu starea de sănătate a populaţiei trebuie să fie publice.

IPP somează Ministerul Sănătăţii să facă public un raport privind starea sistemului înaintea oricărei dezbateri asupra direcţiei de reformă în sănătate

În final, Institutul pentru Politici Publice recunoaşte necesitatea în primul rând a evaluării actualului sistem de sănătate şi somează actualul Ministru al Sănătăţii să dea publicităţii un raport complet asupra stării sistemului care să conţină toate informaţiile pe baza cărora orice actor interesat, avizat sau nu, să înţeleagă care sunt adevăratele probleme ale sistemului sanitar: de exemplu, planul naţional de paturi, auditul spitalelor din România şi sancţiunile aplicate, evaluarea costurilor efective ale actului medical etc.

În final precizăm încă o dată că susţinem necesitatea adoptării unor măsuri prin care să se poată eficientiza managementul unităţilor sanitare şi, pe cale de consecinţă, să se poată acorda resursele financiare necesare pentru un act medical de calitate în România – inclusiv prin dezvoltarea pieţei private a furnizorilor de servicii şi a asigurărilor private de sănătate, dar pe principii concurenţiale deschise şi cu informarea corectă a beneficiarilor actului medical.

Modul în care a fost elaborat proiectul şi maniera disproporţionată prin care se protejează drepturile unor actori privaţi (în special societăţi de asigurare, dar nu numai) în detrimentul celor ale pacienţilor şi medicilor ne determină să criticăm public proiectul şi să cerem tuturor celor interesaţi să îşi exprime punctele de vedere în mod public. Având în vedere toate criticile aduse proiectului în ultimele zile, facem un apel către organizarea a cât mai multor dezbateri publice (cu un impact real, ci nu consultări cu circuit închis, aşa cum organizează în prezent Ministerul Sănătăţii) în perioada următoare.”

• Contributors [Alina-Mungiu Pippidi]: Guvernul ar trebui să retragă proiectul Legii Sănătăţii în forma actuală

Proiectul de lege a sănătăţii este rezultatul unui proces viciat de formulare a politicii publice. Legea ocoleşte problemele pe care se presupune că trebuie să le rezolve, are consecinţe nedorite care crează alte probleme, a fost nedemocratic şi neprofesional concepută. Privatizarea despre care se discută nu are nici o şansă să crească eficienţa actului de sănătate câtă vreme tot statul ar controla mecanismul preţurilor şi ar decide cine e eficient, ceea ce reprezintă şi azi sursa principală a corupţiei la noi. Riscurile create pentru sistem prin acest proiect sunt, ca atare, mai mari decât beneficiile potenţiale.

Ca profesor de politici publice şi fondator al unei instituţii care a încercat să contribuie la raţionalizarea politicilor noastre am datoria să explic ce e în neregulă cu toată povestea asta cu legea sănătăţii, de ce abordarea e greşită şi cum s-a ajuns la radicalizarea situaţiei. Nu o să mă mai refer la ce a spus şeful statului în celebra sa intervenţie televizată din 9 ianuarie, pentru că a spus cu autoritate lucruri factual eronate. Cel mai eronat e că ne despart doar câteva luni de europenizarea serviciilor de asigurări de sănătate, când posesorul unei asigurări româneşti se va putea prezenta, de exemplu, la un spital german cu asigurarea de acasă şi va fi operat pe gratis. Cu alte cuvinte, dacă reformăm sistemul, de la toamnă la Viena nu vor mai fi trataţi doar Teo şi şeful statului, ci orice cetăţean. Nu e adevărat, nu ne despart luni, nici măcar ani, ci nu se ştie dacă se va realiza vreodată. […]

Subfinanţarea are mai multe cauze, existenţa a prea puţini contribuabili este cea mai importantă, prostul management fiind o cauză cu totul secundară. Corupţia nu e o cauză a problemelor din sănătate, cu excepţia zonei medicamentelor (unde este), ci un simptom al subfinanţării. Cu alte cuvinte, ca să aflăm cât ne costă, de fapt, sănătatea, noi trebuie să adunăm cât cheltuie statul direct (contribuţiile), cât plăteşte cetăţeanul din buzunar la farmacie sau în sistemul privat de sănătate, dezvoltat natural ca o alternativă de succes, şi cât plăteşte cetăţeanul informal, în sistemul de stat, ca să îşi cumpere perfuzii, baterii şi ce mai e nevoie, plus să plătească medicul sau infirmiera, care sunt în majoritate sub salariul mediu, de fapt sunt deliberat lăsaţi să fie plătiţi direct de cetăţean, statul făcînd astfel economii permanente. Ca o consecinţă dramatică a subfinanţării avem pierderi de personal calificat, dată fiind europenizarea pieţei de muncă, reală, nu ca europenizarea asigurărilor, cu alte cuvinte cadrele noastre pleacă în ţări unde vor avea venituri de 5-20 de ori mai mari (şi transparente).

Ce e de făcut? Că reglementarea e doar unul din instrumentele statului. Există companii de stat care au datorii enorme (nu îşi plătesc asigurările de sănătate pentru angajaţi, şi, orice sistem am avea, tot nu o să le plătească). Oare nu puteam începe prin a rezolva administrativ o colectare mai bună? Există instrumente economice mult mai subtile, tot statul le-a implementat greşit in ultimii ani, ducînd direct la catastrofe autoprovocate (intermediari cau iau medicamente ieftin şi le vînd afară scump, de exemplu). Există modele în ţări ca Brazilia, care au recurs la un sistem semivoluntar cu un enorm succes, le-a luat cineva în considerare? Nu ştim. Şi aici ajungem la problema numărul 1, procesul viciat de formulare al politicii publice.

Să zicem că trebuia neapărat dată o lege, că reglementarea e soluţia problemei… Soluţia trebuia să satisfacă trei condiţii:

1. să introducă elementele indispensabile rezolvării problemei subfinanţării, putând demonstra că în mare măsură problema va fi eliminată; în aceeaşi măsură să rezolve şi alte probleme derivate, de exemplu plăţile informale, măcar parţial, sau calitatea serviciilor.
2. să nu aibă consecinţe nedorite, adică, încercînd să rezolve o problemă, să nu creeze altele;
3. să fie, la acelaşi nivel de rezolvare a problemei de fond (subfinanţarea, tradusă în servicii proaste) mai puţin costisitoare (incluzînd aici orice tip de costuri) decît alte variante de rezolvare, inclusiv opţiunea zero, adică absenţa oricărei legi noi şi strădania îmbunătăţirii administrative.

În plus, procesul de formulare legislativă trebuia să fie pe canalele transparente, create în acest scop, adică legea trebuie concepută după consultarea tuturor celor avizaţi (nu înainte) de compartimentul de politici publice din minister, în care s-au băgat fonduri europene ca să înveţe analiză cost-eficienţă, ei trebuiau să prezinte variantele de soluţii ministrului, care să aleagă, nu din 3 legi, ci din 3 soluţii, şi după aceea să vedem ce legi trebuie schimbate pentru implementare. Nu a fost evident aşa, ci ca în Africa, nişte consultanţi superficiali au spus: Nu vă ajung banii de stat pentru sănătate, folosiţi un sistem de finanţare mixt, ca în Olanda, ignorînd că deja sume considerabile private merg în sănătate, că problema noastră e diferită de cea pe care au avut-o olandezii cînd au reformat sistemul lor (ei aveau contribuţii prea mici care nu mai corespundeau unor costuri în creştere, nouă pur şi simplu ne lipsesc milioane de contribuţii, ruralul şi întreprinderile nedisciplinate în primul rînd).

Coroborat cu plângerile FMI că sectorul public e prea mare, se pune mâna pe bisturiu de către o gaşcă politică din afara nu doar a ministerului, ci şi a practicii medicale şi a politicii publice, care profită de sentimentul omniscienţei la Băsescu ca să îi spună că au ei o soluţie de dreapta şi să îi susţină contra tuturor.

Cum rezolvă soluţia lor problema principală, cea a numărului insuficient de contribuabili? O ocoleşte; pentru că la fel cu sistemul de pensii, tot aceiaşi contribuabili vor ajunge să subscrie la mai multe sisteme, nu cei care lipsesc.

Dar problema a doua, plăţile informale? Nici vorbă, pentru că sistemul de stat, cel cu acces pentru săraci, va rămâne subfinanţat, va fi chiar mai drastic subfinanţat, deci aici vor rămîne cele mai prost plătite cadre care vor trebui cumva subvenţionate direct de populaţie (bani sau cadouri în natură).

Dar problema a treia, calitatea serviciilor, nu ar trebui ea să crească prin faptul că se creează competiţie între public şi privat? Nu: acest concept de new public management (NPM) a fost între timp dovedit ca greşit, competiţia nu funcţionează acolo unde nu există un mecanism de piaţă care ar stabili preţul, şi nu funcţionează în general în ţări vulnerabile la corupţie. Dacă am plăti direct, din buzunar, pentru ambulanţe, probabil că în timp s-ar dezvolta un serviciu de calitate mai bună la un preţ corect (pe care însă destui nu l-ar putea plăti, deşi economic ar fi preţul just). Dacă însă nu plătim direct, ci aceste servicii concurează toate la un anumit fond de stat, statul va stabili de fapt preţul şi ce firmă e mai eficientă, în mod arbitrar şi preferenţial, cum îi e felul, se va întîmpla ca atunci când noi am externalizat, în entuziasmul NPM, publicitatea televiziunii, creând o rentă pe care după aceea au avut-o doar firme de înalţi oameni politici. Că eu nu vorbesc doar din teorie, am prins vremea când astea erau la modă şi le-am şi aplicat, între timp ele nu mai sînt la modă decât la vreo câţiva consultanţi rataţi. Ca atare, acuzele că legea poate crea băieţi deştepţi în sănătate sunt cu totul întemeiate.

Mai departe: are legea consecinţe nedorite? Sigur, facem praf sistemul de urgenţă, despre care chiar FMI şi Banca Mondială au spus că e cel mai bun din regiune şi să-l lăsăm în pace. Ca urmare, unii se opun, chiar cei mai buni oameni din sistem, chiar medicii PDL, şi nu ne mai rămîne decît să desăvăşim ceea ce a început stupid şi nedemocratic prin ceea ce e o culme a stupizeniei şi lipsei de democraţie: asumarea răspunderii. Simbolic, înlocuim şi pe Arafat cu Ciohodaru (după vizita la Cotroceni, e pe faţă), ca şi cei care nu citesc să priceapă despre ce e vorba.

Periculoasă guvernare.

Şi să nu îmi spună nimeni că alternativa e mai rea, pentru că pe unele domenii deja nu există riscuri mai mari decât cele induse de procesul de reformă.

Iar scuza că „Hai, dom’le, că era mai bine dacă nu făceau nimic?” nu ţine. Da, era mai bine. Că nu e adevărat că în România nu există bună guvernare fără reforme radicale şi alte aiureli. Cum am spus şi la legea educaţiei, unele universităţi erau bine guvernate şi aşa au rămas, altele erau prost guvernate şi tot aşa sunt şi azi – pe legea nouă. Instrumente există, totdeauna imperfecte, oamenii contează şi statul asta trebuie să facă, să promoveze pe cei capabili, ca Arafat, nu să îi dea afară. La Iaşi am văzut în decembrie o universitate care tocmai îşi deschidea un muzeu de clasă occidentală, totul din fonduri proprii şi muncă voluntară (Univ. Al .I. Cuza), unele clinici din România au coadă de turişti medicali occidentali care vin să se trateze aici de bune ce sunt. În loc să îi promovăm pe cei care fac asemenea lucruri şi să facem ce putem ca să generalizăm experienţa lor, noi ne ţinem de reforme caragialeşti. Dacă nu mai rău.

• RL [Alina-Mungiu Pippidi]: Lupta cu studiile superioare. Şi sănătatea

De ce nu se reformează România? Din cauza celor cu studii superioare. A spus-o clar şeful statului, la Realitatea TV, în faimoasa intervenţie telefonică pe tema legii sănătăţii.

Am auzit-o chiar eu, la radioul din maşină, cînd a explicat că minerii s-au lăsat relativ mai uşor reformaţi, dar că în schimb magistraţii, profesorii şi medicii, enumeraţi în clar, sunt o frână în calea progresului. Mărturisesc că am tras pe dreapta- veneam de la o altă televiziune- căci toate amintirile anului 1990 cu „Jos intelectualii!” au năvălit peste mine. Vă aduceţi aminte cînd Andrei Pleşu a spus că Băsescu îi detestă pe oamenii de carte, iar Băsescu i-a spus că e mai înţelept din partea lui să-şi ţină gura? Sau cînd a luat partea universităţii Spiru Haret, sau a spus la deschiderea anului şcolar că nu prea a dat pe la şcoală şi asta nu l-a împiedicat să ajungă şeful statului? EBA şi Elena sînt amîndouă produsele unor fabrici de diplome de calitate inferioară.În condiţiile astea, mă întreb dacă asta e o luptă nouă, cu nişte oameni care au alte idei de reformă, sau e tot vechea luptă descrisă de Mao în manualul lui, unde intelectualii erau desemnaţi drept „stricaţii de la punctul 13″, etichetaţi pentru lichidare.

Cît mai am o foaie tipărită unde să scriu nu îmi rămîne decît datoria de a explica ce e în neregulă cu toată povestea asta cu legea sănătăţii, de ce abordarea e greşită şi cum s-a ajuns la radicalizarea situaţiei. […]