RECOMANDARI DUHOVNICESTI pentru un nou inceput cu ochii la Hristos (8 ianuarie 2012)

• Doxologia: Pr. Sever Negrescu: Mai mulţi s-au uitat la Cer după armonia artificiilor în noaptea de Revelion decât cei care s-au uitat la Cer după armonia stelelor într-un an întreg

O întrebare continuă să sfâşie primele zile ale anului: de ce m-aţi căutat (altundeva)? Au nu ştiaţi că întru cele ale Tatălui Meu trebuie să fiu!? (Luca, cap.2)

L-am pierdut pe Iisus-Izvorul vieţii (Mineiul lunii ianuarie), un an de zile, iarăşi… Acum, în primele clipe ale Anului Nou, Îl căutăm. Unii în afara Bisericii, alţii înlăuntrul ei. Au trecut şi sărbătorile. Nu ştim să ne fie viaţa, să ne facem viaţa, o permanentă sărbătoare. Au trecut… S-a vorbit de Crăciun mai mult decât s-a trăit Naşterea, s-a vorbit de Anul Nou, de Revelion, mai mult decât s-a trăit duhul Sfântului Vasile cel Mare – tâlcuitor al Sfintelor Taine (Mineiul lunii ianuarie), se vorbește de Bobotează mai mult decât de închinarea Treimii (Troparul Botezului).

La orice început se cuvine, asemenea Maicii Domnului, să purtăm cuvintele acestea în inima noastră (Luca, cap. 2). Dar cum? Pocnitori şi rugăciune, zgomote şi meditaţie, tulburări şi mulţumire, sfâşieri ale cerului şi vindecare a răului, – toate se năpustesc asupra noastră la început. De fapt, la început avem sfârşitul şi noi nu înţelegem sau ne facem că nu înţelegem. Este vorba de două modele şi de un singur mod. Există două modele culturale acum: unul Hristos şi altul nedefinit, unul limpede prin veşnicie şi altul confuz prin manifestare, unul direct prin trăire şi viaţă, altul obtuz prin finalitate, prin moarte. Deci există un singur mod finţial, al lui Hristos.

Hristos este în Biserica noastră cu cei zece, o sută, o mie de părinţi disperaţi că L-au pierdut pe Dumnezeu şi fericiţi că L-au găsit acum. Afară sunt indiferenţii: ce dacă… lasă că avem timp tot anul, toată viaţa să-L căutăm, să-L găsim… şi dacă nu, ce ne pasă, parcă este mai bine aşa, mai uşor, fără Hristos.

Expresia a te simti bine a pătruns până în cele mai înalte foruri duhovniceşti. Câte un credincios, întrebat cum a fost la înmormântare, răspunde simplu: frumos, bine. Este şi acesta un început cu sau fără Dumnezeu. Depinde cum sesizăm Moartea. Şi unii şi alţii, şi cei dinlăuntrul şi cei din afara Bisericii se cred, se consideră, buni. Întrebat ce înţelege prin buni, Harry îi răspunde lui Dorian Gray: să fii bun înseamnă să fii în armonie cu tine însuţi… răul începe atunci cănd eşti obligat să fii în armonie cu ceilalţi (Oscar Wilde).

Există o armonie a Binelui şi o armonie a Răului. Cea din urmă este mai uşor sesizabilă decât cea dintâi. Mai mulţi s-au uitat la Cer după aromonia artificiilor în noaptea de Revelion decât cei care s-au uitat la Cer după armonia stelelor într-un an întreg. Deşi pentru zece drepţi va salva Dumnezeu cetatea, acum importantă este profunzimea şi nicidecum important nu este numărul.

Mântuirea este nebănuită, dar unică. Sfârşitul care duce la mântuire este asemenea, unic, începuturile pot fi diferite.

Profeţia lui Isaia, – glasul celui ce strigă în pustie: gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Dumnezeului nostru, fiecare vale se va umple şi fiecare munte se va micşora; cele strâmbe se vor face drepte şi cele colţoase vor fi netede…(cap. 40, 3-4) se poate împlini cu noi şi prin noi, cei dinlăuntrul şi cei din afară.

Totul este să înţelegem şi înţelegând să voim. Început bun!

• Protoprezbiterul Gheorghe Metallinos [Graiul ortodox]:  Semnificația Crăciunului și neînțelegerea ei

[…]  Chiar dacă această expunere teologică este obositoare, firește, pentru omul contemporan care nu are o pregătire teologică, ea nu exprimă decât realitatea experienței Sfinților noștri Părinți. Doar prin această experiență poate fi înțeles ecleziastic, adică hristocentric, Crăciunul. Dimpotrivă, neputința omului de a renaște în Hristos, de a da sens Crăciunului, a condus, în acest context, la unele mituri. Cei care nu gustă din viața duhovnicească, aflându-se, astfel, în imposibilitatea de a trăi Crăciunul, crează mituri în jurul acestuia, în limitele imaginației și a fanteziei, pierzând înțelesul său adevărat. Vom vedea în continuare că această dezorientare nu este întotdeauna legată de refuzul Tainei, ci de neputința trăirii ei, care conduce inevitabil la intrepretarea sa greșită.

[…].

Întruparea și Nașterea lui Hristos este sminteală pentru înțelepciunea umană, care se grăbește să definească Taina lui Hristos drept «nebunie» care se desființează și se contrazice pe sine însăși, culminând cu moartea Sa pe Cruce (I Cor. 1, 23). Este posibil ca Dumnezeu să ajungă la o asemenea măsură a deșertării de Sine, încât să moară pe Cruce ca Dumnezeu-Om? Aceasta este sminteală pentru înțelepții lumii. De obicei, «dumnezeii» acestei lumi îi jertfesc pe oameni pentru ei, în loc să se jertfească ei înșiși pentru oameni. Cum vor accepta, deci, Taina cea Sfântă a altruismului. «Căci Dumnezeu într-atât a iubit lumea, încât pe Însuși Fiul Său Cel Unul Născut L-a dat (L-a jertfit)… ca toți să se mântuiască prin El» (Ioan 3, 16.17). În limitele strâmte ale teologiei «logice» sau «fizice» se pierde, în cele din urmă, elementul divin din persoana lui Hristos, rămânând doar cel uman, și acesta interpretat și explicat în mod greșit. Pentru că, din punct de vedere istoric, nu există Omul-Hristos, ci Dumnezeu-Omul. Unirea dumnezeirii și a umanității în persoana lui Dumnezeu-Cuvântul este «neamestecată», dar și «nedespărțită». Interpretările «logice» ale persoanei lui Hristos sunt demonstrate irațional, pentru că nu se poate înțelege prin logică «ceea ce este dincolo de logică».

Conștiința juridică își arată și ea sminteala în Hristos. Căci, văzând în Întrupare doar o oportunitate socială, sfârșește la rândul ei în mit, atunci când nu se predă Cuvântului dumnezeiesc. Francii au construit prin remarcabilul scolastic Anselmo (sec. al XI-lea) mitul «satisfacerii dreptății divine». Dumnezeu-Cuvântul se întrupează ca să fie răstignit-jertfit și să satisfacă ofensa pe care păcatul omenesc i-a provocat-o lui Dumnezeu! Atunci cârmuitorii societății feudale france se opun (mitologic) lui Dumnezeu, care primește astfel, în fantezia franco-germană, un statut de împărat suprem. Sfântul Ioan striga: «Căci Dumnezeu așa a iubit lumea, încât pe Fiul Său Cel Unul-Născut L-a dat…» (3,16), sau Sfântul Pavel: «Dar Dumnezeu Își arată dragostea Lui față de noi prin aceea că, pentru noi, Hristos a murit când noi eram încă păcătoși» (Rom. 5, 8). Or nu! omul occidental (sau occidentalizat) va învăța să strige «ca să-și ia răzbunarea» și «să ceară satisfacție»,. Astfel, s-a inventat un altfel de creștinism, care nu diferă de ficțiune, deoarece proiectează în Dumnezeu imaginația și prejudecata noastră. Raționalizarea și []legalizarea Tainei Dumnezeului-Om este cel mai mare pericol al creștinismului din istoria sa.

Conștiința religioasă (formalistă) trăiește «sminteala» Întrupării lui Hristos refugiindu-se într-o falsă credință. Epuizează înțelesul Crăciunului în ceremonii și pierde scopul său adevărat, care este «înfierea» (îndumnezeirea). «Ca să dobândim înfierea…» (Gal. 4,5). Este sminteala fariseismului chiar dacă se numește creștinism.

Sunt dușmani ai «Pruncului», cei care trăiesc sminteala autorității. Irodism! Guvernanții sau mai degrabă cei care «se socotesc cârmuitori…» (crezând că ei cârmuiesc) (Marcu 10, 42), la fel ca Irod, văd în Hristos Cel Nou-Născut un rival și un pericol al propriilor lor interese. De aceea «căutau să ia viața Pruncului» (Matei 2,20). Astfel, ei înțeleg greșit adevăratul caracter al împărăției lui Hristos, care «nu va avea sfârșit». Hristos ca Împărat al întregii creații este Singurul ei Domn adevărat, Creator și Mântuitor, spre deosebire de irozii lumii acesteia, care ucid fără milă pentru a-și menține puterea.

Sfântul Grigorie Teologul (E.P. 36, 516) oferă posibilitatea unei abordări corecte a Crăciunului, adică cea duhovnicească: «Așadar, să serbăm nu cu strălucire, ci dumnezeiește;  nu lumește, ci mai presus de lume; nu pe cele ale noastre, ci mai degrabă pe cele ale Domnului nostru (=să-L cinstim pe Hristos, nu pe noi înșine…); să serbăm nu cele ale bolii, ci pe ale vindecării; nu pe ale creației, ci pe ale creației din nou».

Ὀρθόδοξος Τύπος, 30. 12. 2011, nr. 1908, p. 1, 7

• Doxologia:

IPS Teofan – Cuvânt de învățătură la praznicul Botezului Domnului 2012 (VIDEO):

Ce am fagaduit la botez? Ne tinem de acele juraminte? Ma lepad de satana si ma unesc cu Hristos in fiecare zi? Sau cumva facem dimpotriva?

Pr. Constantin Sturzu: Sîntem botezaţi. Cum procedăm?

Botezul nu este o pereche de cătuşe care te leagă de Cineva pentru tot restul vieţii, ci o uşă care ţi s-a deschis o dată pentru totdeauna, o şansă de a-ţi păstra şi consolida statutul de cetăţean al Împărăţiei Cerurilor.

Pr. Ioan Valentin Istrati: Creştinismul – viitorul omenirii

[…] În acelaşi timp, secularizarea masivă şi consumismul ţărilor occidentale au cauzat un rău imens comunităţilor de creştini din Europa şi America. Denominaţiuni în derivă, care se luptă pentru libertăţi imaginare de a practica anomalia şi răul, arată slăbiciunea spiritului îndopat de dogme seculare şi economice. În timp ce numărul creştinilor în Nigeria s-a triplat în ultimii 30 de ani (până la 75 de milioane), sute de mii de germani şi austrieci renunţă la credinţa lor creştină pentru a nu mai plăti contribuţia obligatorie pentru religie la bugetul de stat.

Viitorul creştismului este în mâinile lui Dumnezeu. Biserica lui Hristos nici „porţile iadului nu o vor birui”. Însă ceea ce poate fi spus despre aceasta este că prezentul instituţionalizat şi confortabil al creştinilor este în pericol. Creştinii vor trebui să creadă cu toată fiinţa lor în Sfânta Treime şi să nu se aştepte din partea oficialilor politici la favoruri în dauna altor grupuri de credinţă şi nu numai. Într-o lume unde fundamentalismul şi goana după profit au devenit religii, credinţa în Hristos trebuie să afirme răspicat şi fără teamă realitatea Crucii şi a Învierii. Iar în locurile unde „gândul la moarte” (începutul filosofiei, spunea Sf. Vasile cel Mare) a fost înlocuit cu frica de moarte, creştinii trebuie să înveţe să-L urmeze pe Capul Bisericii, Hristos, Care a murit pentru oameni şi a înviat din morţi pentru veşnicia lor.

Dragoș Mîrșanu: O prietenie omenească: Sfinţii Vasile cel Mare şi Grigorie Teologul

Cunoscut ca unul dintre cele mai dinamice figuri ale creştinismului antic, episcopul Vasile al Cezareei Capadociei a fost numit „cel Mare” încă din timpul vieţii (330-379). Provenind dintr-o familie creştină bogată şi educată, l-a întâlnit cu ocazia primelor studii din Cezareea pe Grigorie din Nazianz, cu care avea să lege o prietenie pe viaţă şi împreună cu care va fi cinstit peste veacuri în rândul celor mai mari trei teologi ai Bisericii vechi.

După o perioadă de studii în Constantinopol, Vasile a studiat timp de şase ani la Atena, loc în care s-a arătat deosebit de interesat de mersul vieţii creştine (bisericeşti) – deşi nu era încă botezat – şi unde l-a regăsit pe Grigorie, student excepţional şi la fel de dedicat Bisericii.

După mărturia acestuia din urmă, s-a putut reconstitui modul aproape ideal în care a decurs studenţia lor. Astfel, spune Sf. Grigorie, petreceam în frica lui Dumnezeu şi duceam o viaţă liniştită… nelăsându-ne târâţi de cei ce duceau spre vătămare, ci trăgându-ne noi înşine prietenii spre cele mai bune. Căci şi în aceasta mi-a făcut bine Dumnezeu, căci m-a unit cu un bărbat prea înţelept, unic prin viaţă şi mai presus de toate prin cuvânt. Cine e acesta? Dar îl cunoaşteţi foarte bine: era Vasile, marele folos al vieţii de acum. Cu acesta aveam în comun studiul, acoperişul şi gândurile. Iar dacă trebuie să mă laud, eram o pereche nu neînsemnată în Elada, căci toate le aveam comune şi un singur suflet lega două trupuri distincte. Ceea ce ne unea îndeosebi era aceasta: Dumnezeu şi dorul de cele bune.

Sosită vremea terminării studiilor, toţi cunoscuţii din Atena, inclusiv profesorii lor, şi-au dorit ca aceştia – îndeosebi Grigorie, care era mastru în arta elocinţei – să rămană acolo; ei, însă, au dorit să se reîntoarcă în patrie. După ce a petrecut anul 355 în Capadocia, unde a predat retorică, Sf. Vasile pleacă pentru o vreme pentru a vizita mănăstirile şi sihăstriile din Siria, Palestina și Egipt. La întoarcere, este botezat și începe o viață monastică, mai ales la îndemnul surorii sale mai mari, Macrina. Deși invitat să i se alăture, Grigorie a ales să ducă o viață cărturărească în propria sa casă.

Prietenia celor doi este una dintre cele mai remarcabile şi are putere de exemplu deopotrivă datorită tăriei sale (dată mai ales de marea lor credinţă) şi datorită slăbiciunii sale (dată de firea lor omenească, atât de diferită).

Pentru soliditatea prieteniei poate sta mărturie Panegiricul scris de Sf. Grigorie la moartea marelui său prieten, sau cuvinte precum urmatoarele, din memoriile aceluiaşi: Căci de când am ajuns la atâta încredere încât să ne spunem şi adâncurile inimii, eram legaţi unul de altul de un dor şi mai mare; întucât comuniunea în intenţii era garanţia creşterii în comun.

[…]

• Oameni si demoni: rostul crucii

văzând că ameninţările nu dau rod
cu lacrimi au început să-l roage pe creştin
să se dea jos de pe cruce

să fie şi el om ca toţi oamenii
să mănânce să bea să se însoare
cuminte să se aşeze
la casa lui…

plânsul lor l-a durut
mai tare ca rănile trupului…

dar când
urlând
şi-a smuls palma din cui

braţul

putred

i-a căzut
din umăr…

• Doxologia: O liniște neînțeleasă

„Ostenelile par la început pricinuitoare de durere. Dar dacă începătorii stăruiesc în virtute și se întind spre treapta de mijloc, ostenelile li se descoperă ca pricinuitoare de o anumită plăcere și de o liniște neînțeleasă. Iar când cugetul muritor al trupului e înghițit de viața nemuritoare, care izvorăște din sălășluirea Duhului în cei ce s-au întins cu adevărat spre sfârșiturile (țintele) virtuților prin osteneli, ei se umplu de o bucurie și de o veselie negrăită, deschizându-li-se un izvor curat de lacrimi, întrucât se ivește de sus o undă dulce de căință.”

(Cuviosul Nichita Stithatul, Cele 300 de capete despre făptuire, în Filocalia VI, Editura Humanitas, Bucureşti, 2009, p. 210)