“Crestin-democratii” cu STEA EUROPEANA IN FRUNTE

Crestin-democratul Baconschi, patruns de viziunea Statelor Unite ale Europei fluturata de “capitanul” Basescu

  • Revista22:

Adrian Papahagi: Argument

Înainte de a fi români, am fost europeni. Şi creştini. Ce altceva suntem decât un amestec rasial daco-romano-slavo-cuman? Ce altceva e româna decât un dialect latin puternic slavizat şi plin de lexeme ungureşti sau greceşti? La fel, francezii sunt celţi, romani şi franci (adică germani) vorbind franceză, provenţală, bretonă. Nu Europa, ci statul naţional obliterează această diversitate.

De ce ne temem, aşadar, de Statele Unite ale Europei, de parcă am pierde mai mult decât am câştiga? De parcă acquis-ul comunitar nu prevalează deja asupra legislaţiilor naţionale. De parcă nu am fi atins deja un grad maxim de interdependenţă economică pe care actuala criză îl pune atât de dureros în evidenţă. De parcă nu am vorbi deja engleza la toate reuniunile internaţionale, ceea ce nu ne împiedică să rămânem vii în propriile tradiţii lingvistice şi culturale. De parcă nu am studia, munci, călători, vinde, cumpăra în Europa. De parcă nu am avea deja piaţă unică, monedă unică, spaţiu de liberă circulaţie, sistem universitar unitar, legi şi reglementări comune.

Acum, în Europa, ca în 1788 în America, ideea federalistă are viitor. Statele Unite ale Europei sunt unica soluţie pentru ca ethos-ul nostru născut din cultura Decalogului, filozofia ateniană şi dreptul roman să supravieţuiască: adunaţi, reprezentăm o treime din populaţia Chinei; separaţi, devenim de-a dreptul irelevanţi. Acest proiect nu e nou; el a fost doar diluat pe parcurs. Este proiectul federalist al creştin-democraţilor care în anii 1940-50 au pus bazele Uniunii Europene. Un proiect abandonat la jumătate de drum: Parlament European, dar nu şi guvern federal european. Monedă unică, fără guvernanţă financiară unică. Spaţiu comun de securitate, fără armată comună. A venit momentul să desăvârşim proiectul gândit de Robert Schuman, Alcide de Gasperi, Konrad Adenauer, Grigore Gafencu şi alţi politicieni creştin-democraţi după cel de-al doilea război mondial.

Departe de a fi liberticidă, Europa ne poate salva de îngustimea străină de creştinism a naţionalismului şi provincialismului. Cu condiţia să construim Statele Unite ale Europei, nu Uniunea Sovietică Europeană.

Teodor Baconschi: Creştin-democraţia şi revitalizarea construcţiei europene

Criza Europei nu are ca răspuns resurgenţa discursului naţionalist, ci determinarea de a continua până la capăt proiectul Statelor Unite ale Europei, oricât de extrem ar părea acest lucru.

Într-un discurs radiofonic din 9 mai 1960, Konrad Adenauer vorbea despre „sentimentul crescând al apartenenţei comune a popoarelor europene libere“. A trecut de atunci peste o jumătate de veac, răstimp în care Zidul ruşinii s-a prăbuşit, Germania s-a reunificat şi, în urma ei, cea mai mare parte a Europei central-orientale s-a alăturat lumii libere. Chiar dacă România a fost în ultimul val al extinderii UE, năzuinţa noastră occidentală era mult mai veche. Într-unul din textele adunate sugestiv sub titlul Pentru ca Europa să se realizeze (Damit Europa werde), Romano Guardini invoca dorul de sud al Germaniei, tendinţă descrisă de altfel şi de Goethe. Aşa cum Germania năzuieşte, în idealul său de cultură, spre malurile însorite ale Mediteranei, spaţiul romanităţii orientale pe care îl ocupă România năzuieşte de secole spre Occident. Este un fenomen cultural pe care vi-l supun atenţiei doar pentru a sublinia atracţia acestor emisfere de Magdeburg din care este constituită Europa pe axele sale nord-sud şi est-vest.

Sentimentul apartenenţei comune despre care pomenea Adenauer este de fapt destinul mereu trădat al unităţii spiritului european. Acest spirit nu trebuie inventat, el ne-a fost dat, deşi uneori pare că nu vrem să-l acceptăm. La confluenţa dintre filosofia ateniană, dreptul roman şi creştinism, spiritul european este esenţialmente un duh al libertăţii. Libertate, dreptate, demnitate umană: iată întreitul dar al Atenei, al Romei şi al Bisericii lui Hristos.

Proiectul european, născut în 1945 şi din nou în 1989 din dărâmături şi cenuşă, este revolta acestui spirit oprimat de păgânismul nazist şi de materialismul comunist. Şi unul, şi altul au condus la crime şi război. Helmut Kohl are dreptate să o repete: redusă la ultima esenţă, „Europa este o chestiune de pace sau război“ – de viaţă şi de moarte, am spune. Acest lucru l-au înţeles Schuman şi Adenauer, acceptând să pună în comun, la temelia construcţiei europene, oţelul şi cărbunele, adică tocmai ingredientele războiului.

Actul fondator al Uniunii Europene, înscris în trena dramatică a războiului, ne reaminteşte că scopul acesteia era înainte de toate asigurarea unei păci durabile. Ameninţarea comunistă dădea acestui scop un sens urgent. Construcţia a continuat. În 1989 se profila, atât pentru Germania divizată, cât şi pentru ţări precum România, perspectiva îndelung aşteptată a revenirii în matca antebelică.

Trebuie spus că românii din exil, a căror memorie este păstrată încă vie la Institutul Român de la Freiburg, nu au încetat să menţină trează atenţia Occidentului asupra situaţiei Estului privat de libertate. La Congresul Europei de la Haga, în 7 mai 1949, Grigore Gafencu, fost ministru de Externe şi ambasador la Moscova în anii ’40, insista cu patos asupra evidenţei că „nu există mai multe Europe“. În cadrul „noilor echipe internaţionale“ creştin-democrate (nouvelles équipes internationales), George Ciorănescu, intelectual de rasă, intervine cu forţă, la Hofgastein, în 1949, şi la toate întâlnirile succesive, pentru a susţine proiectul unei Europe federale.

Umăr la umăr cu colegii lor din lumea liberă, creştin-democraţii români din exil s-au angajat în anii de pionierat ai construcţiei europene la acest proiect căruia sperau să i se alăture şi ţara lor, eliberată de comunism. Majoritatea însă nu au trăit să vadă acest vis realizat.Spun aceste lucruri pentru a arăta că România nu a ajuns târziu şi din întâmplare în construcţia Europei unite, ci a participat încă de la început, prin voci precum Gafencu şi Ciorănescu, la gândirea acestui proiect. Totodată, îmi permit să evoc în acest ilustru sediu ideea federalismului european, concept creştin-democrat căzut în desuetudine.

Consider că a reînvia astăzi ideea Statelor Unite ale Europei nu este lipsit de importanţă, ba chiar de o anumită urgenţă. Asistăm cu toţii nu doar la o criză de creştere sau la o lehamite a lărgirii Uniunii (enlargement fatigue), ci la o adevărată criză a spiritului european. Criza actuală nu e pur economică sau financiară, ci e o criză a valorilor fondatoare, a viziunii şi a identităţii europene. E o criză născută din pragmatism îngust şi materialism galopant, din liberalism egoist şi populism de cea mai tristă factură.

Pe acest fundal de dezorientare, mulţi acuză o criză a capitalismului. De curând, în Frankfurter Allgemeine Zeitung, Frank Schirrmacher denunţa derivele economiei financiare de piaţă (Finanz¬mark¬t¬wirt¬schaft) şi ajungea chiar să afirme că „începe să creadă că stânga are dreptate“. La nivel european, situaţia falimentară a Greciei şi a altor state, în loc să denunţe impostura socialistă a statului-providenţă, iresponsabil şi risipitor, riscă să compromită proiectul european şi să afecteze moneda unică, la care România îşi doreşte să adere cât mai curând.

Tuturor acestor derive, atât liberale, cât şi comuniste, creştin-democraţia este singura aptă să le răspundă. Între etatismul populist şi capitalismul sinucigaş, economia socială de piaţă este singura cale viabilă. În faţa lipsei de entuziasm pentru proiectul european şi a tendinţelor centrifuge, rămâne valabil îndemnul lui Jean Monnet – „continuer, continuer, continuer“ – şi visul federalist al noilor echipe internaţionale din anii ’40.

Creştin-democraţia nu este doar a treia cale între cele două materialisme care ameninţă spiritul european – cel egoist şi cel utopic –, ci singura cale pentru a revitaliza construcţia europeană şi pentru a preveni recăderea Europei în criză, naţionalism şi chiar război.Mai mult ca oricând, trebuie să evităm riscul revenirii, pe fondul crizei, a discursurilor naţionaliste, xenofobe, rasiste. Tentaţia închiderii în sine e mare. O Europă care se îndoieşte de beneficiile euro sau ale spaţiului Schengen este deja o Europă în devoluţie. O Europă cu mai multe viteze, cu state de mâna întâi, doi şi trei ar trăda idealul lui Konrad Adenauer, Robert Schuman sau Grigore Gafencu.

Ca ministru de Externe şi om politic creştin-democrat, percep aici rolul major al viziunii noastre despre lume. Creştinismul e deschidere, nu închistare, e spiritul generozităţii, nu egoism de contabil, e încredere, nu frică. Pe de altă parte, niciunde mai mult decât în viziunea creştin-democrată, libertatea şi responsabilitatea nu s-au întâlnit mai fericit. E firesc să susţinem proiectul Europei unite, dar nu e acceptabil ca unele state, responsabile cu finanţele proprii, să susţină state care cheltuiesc peste posibilităţi. Solidaritatea nu înseamnă încurajarea iresponsabilităţii: iată de ce o guvernanţă financiară unică ar răspunde în egală măsură nevoii de solidaritate şi coeziune, şi imperativului responsabilităţii.

Răspunsul la criza mondială nu e renunţarea la proiectul european, ci tocmai desăvârşirea lui. Iar aici, o ţară mare, puternică, responsabilă şi guvernată după principii creştin-democrate precum Germania are un rol major, istoric aş spune.

În ce priveşte România, guvernul de centru-dreapta din care fac parte a înţeles să reacţioneze cu responsabilitate la provocările crizei. Dincolo de măsurile economice salutate de toţi partenerii noştri europeni, care au redus drastic deficitul în 2011, dreapta din România este în plină efervescenţă şi într-un aggiornamento doctrinar în care sper ca creştin-democraţia să aibă un rol major. Europa are nevoie să menţină în guvernele naţionale partide populare capabile să răspundă întreitului imperativ al momentului: să reformeze în spiritul responsabilităţii, să se opună populismului crescând al stângii şi al extremei drepte şi să continue construcţia europeană.

Răspunsul la criza economică şi financiară nu poate fi nici etatismul iresponsabil al verzilor sau al stângii, nici liberalismul extrem care a domnit în ultimul deceniu, ci economia socială de piaţă creştin-democrată care a dat roade în Germania sau Polonia. Răspunsul la criza politică şi morală nu poate veni de la mişcări populiste sau revoluţionare, ci tot de la partidele populare.

În fine, criza Europei nu are ca răspuns resurgenţa discursului naţionalist şi redescoperirea frontierelor, ci determinarea creştin-democraţilor, a tuturor guvernelor şi partidelor afiliate PPE, de a continua până la capăt proiectul Statelor Unite ale Europei, oricât de extrem ar părea acest lucru.

În toate cele trei ipostaze, creştin-democraţii sunt cel mai bine plasaţi pentru a redeştepta speranţa şi pentru a construi, acolo unde alţii vor să demoleze.

(Conferinţă susţinută la Fundaţia Konrad Adenauer, Berlin, 4 octombrie 2011)

Traian Băsescu a dat tonul, ca de fiecare dată. E musai să se facă Statele Unite ale Europei. Numai aşa ne putem salva! Reacţiile din tabăra susţinătorilor au întîrziat puţin. Pare-se că au avut nevoie de un nou imbold.

Un intelectual retras oficial din prima linie a ideologilor democrat-liberali, Dragoş Paul Aligică, a găsit momentul – 1 Decembrie – să pună în discuţie “problema naţională”. La care i-a răspuns grăbit jurnalistul Dan Tapalagă, veştejind identitatea naţională. Ideea lui Tapalagă este că suveranitatea, independenţa şi identitatea naţională nu ne folosesc la nimic dacă rămînem cu burta goală. Oricum, noi nu ştim să ne guvernăm, avem prea mulţi hoţi la putere (dar tocmai ăştia vor SUE) şi mai sîntem pîndiţi şi de recrudescenţa naţionalismului sanguinar. D.P. Aligică vede în poziţia lui D. Tapalagă “chintesenţa unei poziţii publice influente şi a unei întregi filozofii de guvernare”. Corect! Iar rezultatele sînt palpabile. D.P. Aligică încearcă să-i zdruncine puţin convingerile, dar nu mai primeşte răspuns.

Puţin înainte de Crăciun, cîţiva fecedişti pledează şi ei pentru Statele Unite ale Europei, sub un titlu mai degrabă înşelător. Oamenii nici nu cred că mai avem o identitate naţională, ci una… europeană, aşa că la ce bună atîta tocmeală? Pe de altă parte, lipsiţi cum sîntem de identitate naţională, nu sîntem scutiţi de “primejdia naţionalismului”. Perfect logic.

Singura lor grijă este ca nu cumva, plămădind Statele Unite ale Europei, să ne iasă Uniunea Sovietică Europeană. Dar despre cum ar putea ieşi altceva nu ni se prea spune. A, şi mai au un argument imbatabil: dacă tot am cedat pînă acum bună parte din suveranitatea naţională, de ce n-am renunţa la toată? În numele unui generos proiect creştin-democrat, se înţelege. Bine, în UE nu se vede deloc creştinismul, ba şi democraţia începe să intre în ceaţă, dar dă bine să vorbeşti cu atît mai abitir despre “filosofia ateniană” a libertăţii, responsabilitatea la care ne obligă “dreptul roman” şi “demnitatea umană” conferită de creştinism. Adică, despre “spiritul european”.

Mă întreb dacă ei chiar cred în ce scriu. Este uluitoare orbirea intelectualului român în momente istorice cruciale.

Într-un interviu care va apărea vineri în Formula As, Tia Şerbănescu mi-a declarat, la rându-i, că “solidaritatea europeană e mai importantă decît suveranitatea naţională” şi că “dacă UE se va prăbuşi, România nu va supravieţui”. Apocaliptic!

Se va înteţi munca de convingere cu privire la acceptarea unui “despot luminat”, pentru a nu muri de foame cu libertatea de gît. Diabolic este că despotul nu mai are de astă dată un singur chip, ci o mie, bruxeleze. Şi n-au trecut bine două decenii de relativă libertate…

Nota noastra:

Citind texte precum cele ale domnilor Baconschi, Papahagi, Tapalaga, etc., nu poti sa nu remarci micimea, saracia de idei, lipsa de viziune si de seva. Oamenii acestia, candva atat de profunzi si de fertili (unii dintre ei) pe linia discursului academic ortodox, au ajuns acum ingrozitor de plati, pana si in tradarile si in enormitatile cele mai mari. Un banal chimval gaunos, care nu are nici macar stralucire… E mai degraba asa, un fel de tabla ruginita care suna infundat, sau, ca sa schimbam registrul, ca iarba uscata de pe acoperisuri care s-a uscat inainte de a fi smulsa si cu care seceratorul nu si-a umplut sanul sau.

Revenind la idei, trebuie punctat:

1. Rescrierea istoriei nationale, sau a istoriei romanilor, oricum am lua-o. Cica suntem europeni inca inainte de a fi crestini! Si ca romanitatea e un amestecus de rase si de limbi.  Inainte de a fi orice, domnu’ Papahagi, ne tragem din niste parinti. Avem o mostenire - o credinta, o limba, o mentalitate. Aceasta mostenire CONCRETA, personala, VIE, este ceea ce conteaza. Nu fantomele europene si geneza primordiala a nustiucaror rase, ci mostenirea parinteasca!

Altfel, da, observam ca se justifica, din punct de vedere istoriografic, “europenitatea”, prin metoda “pulverizarii” identitatilor. La moda in domeniu, insa nu stiam ca la moda si printre aromanii crestin-democrati.

2. Rescrierea istoriei Uniunii Europene.

a) Uniunea Europeana e ca o fantoma care a bantuit multi ani capetele multora. Amalgamarea acestor fantome intr-un singur spirit european este un exercitiu identic cu ceea ce acuza “crestinii” nostri – un spirit IDENTITAR CONSTRUCTIVIST. Adica: ei spun ca a fi roman e ceva construit, pentru ca intai am fost europeni. Insa atunci cand precizeaza ce inseamna a fi european, ei folosesc aceleasi metode de definire a identitatii pe care le-au folosit cei care au definit natiunea si identitatea nationala. 

Identitatea nationala nu e buna, dar cea europeana, vaga, este! Sesizati sofismul?

b) Rescrierea se face si la nivel factual sau evenimential. Nu, nu a fost niciun “spirit” mai mult sau mai putin hegelian care sa se fi intrupat in cea mai ideala institutie (i.e., SUE), ci a fost o agenda urmarita cu perseverenta de oameni de cabinet, niciodata aflati in prima linie, niciodata votati, niciodata responsabili fata de cineva pentru proiectele lor. Oameni ca Monet, de pilda, unul din “parintii fondatori” ai Uniunii Europene ca STRUCTURA SUPRANATIONALA. Caci existau mai multe idei despre Europa, dintre care una, propusa de britanici prin anii ’60, era o confederatie sau o organizatie inter-guvernamentala – in care, adica, nu existau institutii centrale supranationale de tipul Comisiei Europene.

Mai mult decat atat, la baza Uniunii Europene sta ceva mic si rotund: EURO. Moneda unica, mecanismul monetar-fiscal, este atat parghia pentru crearea Uniunii de acum, cat si parghia ce a dus la criza actuala si la avansarea solutiilor previzibile - uniune bugetara, guvern economic etc.

Asadar, daca e sa vorbim, totusi, de un spirit, e spiritul lui Mamona, care sta la baza acestei utopii instelate care se numeste Uniunea Europeana.

Si cine slujeste lui Mamona nu poate sluji lui Dumnezeu.

Pana la urma, Uniunea Europeana are tot atata legatura cu Hristos, cam cat are Bilderberg cu… Ortodoxia.

Legaturi:

 

***

14 Comentarii »