(VIDEO) Romania, te iubesc: TARANUL ROMAN, bataia de joc a INTERMEDIARILOR, BANCILOR, UE SI IMPORTATORILOR

UPDATE

• Stirile Pro TV:
  

Romania, te iubesc!: Taranul roman munceste mult si prost, in paguba. Smecherii profita

Taranul roman fata-n fata cu capitalismul: cine castiga?! In comuna Matca – celebra pentru legumele sale – taranii au muncit pe branci, ca sa ne vanda noua ieftin. Recolta de asta vara a fost atat de bogata, incat a salvat PIB-ul Romaniei. Teoretic, toti am castigat! In realitate – mare parte din recolta a ajuns la gunoi, taranii au vandut in pierdere, iar pietele sunt iarasi pline de legume din import. Povestea agriculturii romanesti seamana cu “Prostia Omeneasca” a lui Ion Creanga! Sere cat vezi cu ochii. Mii de hectare. Taranii de aici sunt renumiti pentru productia lor masiva de legume.

Trei recolte pe an – primavara, vara si toamna. Familia Vasilache a produs anul acesta 6 tone de rosii. Rosiile se culeg inainte sa dea in parg si se aseaza frumos, in depozitul frigorific improvizat sub vita de vie din curte. In sere, e forfota: unii dau rosia dupa ata, altii plivesc. Unii culeg, altii iriga… munca fizica, pe o arsita de peste 40 de grade.

Matcasii isi fac treaba perfect, reusesc sa produca tot mai mult, tot mai repede. Anii trecuti, au facut profit rezonabil… dar imbatati de glorie, oamenii si-au cheltuit castigul pe vile si masini. Au facut credite grase, iar acum, multe constructii sunt neterminate, multe leasinguri neplatite – fiindca in ciuda productiei record, anul acesta n-au mai facut profit. Degeaba au avut marfa multa, daca n-au stiut s-o vanda. In loc sa investeasca in retele de vanzare, in loc sa ajunga la cumparator, s-au inghesuit cu totii la piata en-gros din capul satului. Unde singurul client este samsarul pietar.

Un bax are 25 de kilograme. Pretul en-gros al taranului: 60 de bani / kilogramul de rosii. Cumparatorul vrea sa le obtina cat mai ieftin, dar nu vrea sa se incurce cu o jumatate de tona de marfa. Doar nu-i prost sa umple piata de la oras cu rosii, ca apoi tot el sa fie nevoit sa le scada pretul. Taranul ramane cu rosiile in portbagaj: Intermediarul e smecher – a invatat lectia economiei de piata: marfa putina – profit sigur, marfa multa – munca in zadar. Ce ar mai valora diamantele, de exemplu, daca s-ar gasi pe toate drumurile. Asa ca in piata la Obor, vanzatorii sunt cartel pe fata! In aceeeasi zi in care producatorul din Matca se zbatea sa obtina pe kilogramul sau de rosii 60 de bani, vanzatorul la taraba afisa un pret european de 2-3 lei.

In piata de gros de la Matca, iesi mai bine daca vinzi cafea. Paharul se vinde cu 1 leu. Toti accepta pretul, nimeni nu negociaza, iar dozatorul nu primeste legume la schimb. Ca sa-si permita un pahar de cafea, un taran ar trebui mai intai sa vanda 10 kilograme de varza, 2 de rosii sau unul de vinete.

Vestea ca-n piata preturile sunt de mizerie se propaga prin sere mai repede ca vantul. Frumusete de varza, nici nu mai merita culeasa.

Nea Vasilache simte care-i problema. Desi harnici, oamenii n-au pic de strategie de vanzari! Nu si nea Tasica! In miez de noapte, isi incarca duba: fiul sau pleaca sa vanda la Bacau. Dupa cutiile pe care le incarca, ai zice ca e contrabandist de Turcia. Ne schimbam parerea cand aflam ca le-a cumparat. Plina cu de toate – duba matcasa pleaca la Bacau, sa salveze costurile de productie ale familiei si sa aduca – daca poate – profit.

Asadar, nici plecatul cu masina la oras nu reuseste sa excluda intermediarul care ne scumpeste artificial pretul. Culmea e ca taranul intelege perfect unde greseste. Doua lumi paralele, care risca sa nu se mai intalneasca niciodata: cea a cumparatorului – grabit si furios pe preturi, si cea producatorului – zdrobit de propria-i concurenta si neputinta. Culmea e ca nici daca si-ar face timp, taranul nu mai incape in piata.

Intr-adevar, in Germania, un kilogram de rosii “cu gust de rosii” costa, nu gluma! Dar nemtii sunt cel mai muncitor si mai organizat popor european. Au si ei problemele noastre: invazia legumelor de import – fade dar ieftine. Si in pietele germane tot intermediarii fac profit.

Romania, te iubesc!: Nemtii ne ofera gratis o lectie de agricultura capitalista si profitabila

[…] Pentru agricultori nu exista facilitati sau reduceri nici la taxe, nici la impozite. Iar lipsa de strategie in agricultura e crunta. Si depaseste cu mult ograda ministerului de resort: la Matca, intreg sistemul de irigatii e bazat pe pompe electrice, care trag apa de la adancime. Nimanui nu i-a pasat ca odata cu cresterea productiei a crescut si consumul: practic, agricultura de la Matca depinde de strategia de dezvoltare de la Electrica.

Tot satul se plange ca n-are curent. Nea Tasaca isi uda gradinile noaptea, cand scade consumul de electricitate.

Si in timp ce in sat a aparut de cateva saptamani un transformator, la care satenii se roaga ca la un zeu, sa porneasca – problema apei e tot mai adanca. Acum, panza freatica s-a pus in calea dezvoltarii agricole. Iar asta se intampla inainte de seceta din august. Dar putea fi si mai rau – apa e deocamdata gratis. De pretul gazelor, matcasii vrednici au scapat. Cine a avut nervi a obtinut fonduri ue pentru “semisubzistenta” si le-a investit in centrale termice.

Dar romanul, tot de caruta in fata importatorilor: degeaba da ardeiul cu 3,5 lei. Nu poate concura nici cu turcul, nici cu olandezul.

Unde mai pui ca iarna, romanul n-are in sera decat rasaduri. Atunci, ardeiul de import e rege. La 10 – 15 lei kilogramul. Olandezii si turcii au sere uriase, moderne, cu cat sunt mai mari, cu atat costurile de productie mai mici. Si-ar face si nea Mircea sera pe structura de metal – atunci ar putea chiar sa-si asigure productia.

Asadar, pe langa intermediarii de clienti, de bani UE, de curent electric, de ingrasaminte si vreme buna, agricultorul roman mai e si la mana bancilor private – care nu fac caritate, ci profit. Bancherul explica de ce nu are dobanzi bune pentru tarani: ca nu sunt clienti corporate – singura categorie de care se poate imprumuta azi ieftin. Doar daca esti bogat ai cu ce garanta, ori banca nu ipotecheaza nici gaste nici vaci, nici vinete nici castraveti.

Agricultorii din vest pot lua – chiar si fara garantii de la stat, credite cu dobanzi mici: In Germania de 3%, 4%, cel mult 7%. Romanul si-a facut-o cu mana lui: mai priceput sa distruga decat sa construiasca, mai cu spornic la carcoteala decat la munca, incapabil sa se adapteze la regulile capitalismului, si-a ales in fruntea tarii oameni incapabili sa gandeasca o strategie pe termen lung.

Statul roman a scapat cu totul de sub control importurile. In 2010, am importat 400 de mii de tone de legume si fructe. Prin firme fantoma si facturi fictive, importatorii au reusit nu doar sa domine piata agricola din Romania, ci sa si faca in bugetul tarii noastre o gaura astronomica – prin evaziune:

Insusi presedintele tarii a declarat razboi evazionistilor. Fiscul romanesc a incercat zadarnic sa demaste contrabanda cu legume si fructe. Zecile de controale, in vami, inTIR-uri, scandalurile de coruptie cu arestari de vamesi n-au schimbat nimic. Si in timp ce politicieni si functionari se bat cu pumnul in piept ca starpesc evaziunea, taranul povesteste ca multi afaceristi straini nici nu s-au mai chinuit asta vara sa importe. Au cumparat chiar de la taranii romani si au vandut mai departe cu acte false – consolidandu-si relatia cu supermarketul.

Incapabil sa se dezvolte, sa ofere marfa constant, sa incheie contracte cu supermarketuri, taranul roman munceste mult si prost, in paguba. Victima colaterala, noi, cumparatorii, fiindca minunea cu legume si fructe relativ ieftine a durat fix doua luni de vara – acum, vrem nu vrem, savuram pungile pline de chimicale, fara gust, pe care ni le servesc peste tot importatorii.

Iar despre agricultorii Romaniei, care au reusit sa salveze PIB-ul tarii in an de criza, matcasul batran n-are cuvinte de lauda.

Zis si facut, taranul mai indeasa in duba doldora de legume si cantarul ponosit. Si-si pregateste baiatul de drum, la Bacau, la piata…

• Voxpublica [Mihai Gotiu]: Un nou retailer alimentar european intră pe piață. Un kilogram de cafea pentru 10 tone de varză. Iobăgirea României

Mi-am început săptămâna cu două știri. Prima, din Gândul, anunță despre intenția unei noi rețele de hipermarket-uri de a intra în România, primul magazin urmând să fie deschis anul viitor în București. Este vorba de francezii de la Leclerc, specializați în comerțul cu alimente. A doua știre, de pe stirileprotv.ro, este, de fapt, o transcriere a emisiunii de duminică din serialul ”România, te iubesc!”. Un reportaj despre modul în care o mare parte a legumelor țăranilor români din comuna Matca ajung la gunoi. Sau sunt vândute pe câțiva bani mafiilor piețelor. Un exemplu cinic: la piața de gros din comuna Matca, un kilogram de roșii se vindea cu 60 de bani. Unul de varză, cu 10 bani. Un pahar de cafea (în care, în cazul fericit, sunt 1-2 grame de cafea măcinată) cu un leu. La un calcul simplu, un kilogram de cafea măcinată este echivalentul a 5-10 tone de varză! Într-un restaurant din centrul Bucureștiului sau din alte orașe mari ale României, o ceașcă de cafea costă de la 5 la 10 lei. Nu mai încercați să faceți alte echivalări, că s-ar putea să aveți frisoane. Lecția este simplă: până la urmă, totul depinde unde și cum îți vinzi producția.

Să arăți cu degetul exclusiv către țăranii români și să-i faci proști ar fi simplu. Dar ar fi, de asemenea, o prostie. Nimeni nu s-a născut învățat. Și nu te poți aștepta ca deodată cu ploaia să cadă peste România și știința organizării unei rețele de distribuție ori a înființării unor micro-întreprinderi de prelucrare a legumelor (a laptelui sau a cărnii, după caz). La nivel guvernamental, timp de 20 de ani, n-am văzut nicio inițiativă publică de educare în acest sens. Ce să mai vorbim de un eventual program de sprijin financiar (a nu se confunda cu subvențiile; e vorba de facilități fiscale pentru primii ani de activitate sau de sprijin pentru cofinanțarea în diferite proiecte). Există, dar pot fi numărate pe degete, câteva ONG-uri care, în limita posibilităților, mai fac câteva în acest sens (educație ori sprijin pentru redactarea proiectelor de finanțare).

La fel de prost se prezintă și administrațiile locale ale orașelor României. În cele mai multe dintre acestea (în marea lor majoritate) nici măcar nu se cunoaște conceptul de piețe volante, destinate exclusiv producătorilor autohtoni. Și care nu pot fi controlate de mafia piețelor. Majoritatea țăranilor nu își permit să închirieze o masă într-o piață permanentă, pentru că nu are suficientă producție care să-i permită să vândă 7 zile/săptămână. Avantajele ar fi cumulate. Pe de o parte, producătorii reali ar putea obține un preț mai bun (și corect) pentru marfa lor. Pe de altă parte, cumpărătorii ar beneficia de produse mai sănătoase și mai ieftine (prețul situându-se undeva între cel cu care țăranii vând en-gros la piețarii actuali și cel pe care aceștia din urmă îl practică). Unde mai pui că o mare parte a banilor ar rămâne astfel în comunitatea locală (sau regională) și nu s-ar dilua în conturile marilor rețele de retail.

Nu e nimic inovativ în cele prezentate mai sus. Conceptul de economie locală a început să fie deja practicat peste tot în lume. Cel puțin în acele locuri în care s-a înțeles că situația în care s-a ajuns (o echivalență a cantităților de importuri și exporturi a aceluiași tip de produse) e o aberație. Este consumatoare de resurse energetice, generează costuri suplimentare, iar beneficiul important nu ajunge la producătorii reali (cu excepția cazurilor în care producătorii nu sunt și mari comercianți), ci la mânuitorii de hârtii și power-point-uri. Iar dacă prețurile finale se întâmplă să fie mai mici, explicațiile sunt simple: fie ai de-a face cu alimente provenite din agricultura industrială (cu riscurile de sănătate ulterioare suportate de consumatorul care are impresia că face economii și de către sistemele de sănătate publică), fie e vorba de achiziționarea pe doi cenți de la producătorul real.

Toate acestea sunt lucruri deja cunoscute (sau care ar trebui să fie cunoscute) de către autorități. De ce nu se schimbă însă nimic într-o țară în care atât ministrul de specialitate, cât și premierul afirmă că nu-și valorifică decât un sfert din potențialul agricol? Răspunsul simplu ar fi: din incompetență și prostie. Un răspuns mai amănunțit s-ar putea să-l primim însă peste câțiva ani, când se va face inventarul marilor latifundiari ai României. Și când se va constata cum au achiziționat terenurile pe prețuri de nimic. Atunci, însă, va fi deja târziu. Țăranii de azi vor fi iobagi pe fostele lor pământuri (asta dacă nu vor fi ”importați” asiatici ori africani care să le lucreze) sau vor îngroșa periferiile marilor orașe.