AI CAZUT, RIDICA-TE IARASI!/ Spovedania si gravitatea uitata a pacatelor “de toate zilele”/ HRISTOS PE PATUL DE SPITAL/ Asceza in familia ortodoxa (RECOMANDARI DUHOVNICESTI, SITEURI ORTODOXE – 1)

6-12-2011 18 minute Sublinieri

  • Doxologia:

Ai căzut iarăși, ridică-te iarăși!

Să nu ne grăbim și să nu ne obosim, ci pururea să punem din nou început. Ai căzut, ridică-te! Ai căzut iarăși, ridică-te iarăși! Numai pe Doctorul tău să nu-L părăsești, căci atunci vei fi osândit de deznădejde mai rău decât un sinucigaș. Stăruie pe lângă El, și El își va face milă cu tine fie prin întoarcerea ta, fie prin încercare, fie prin altă faptă a purtării Sale de grijă, fără să știi tu.

Căci diavolul are obiceiul să atace sufletul cu ceea ce găsește în fața sufletului, fie cu bucurie și cu părere de sine, fie cu întristare și cu deznădejde, fie cu oboseală covârșitoare, fie cu desăvârșita nelucrare, fie cu lucruri și cugetări nelavreme și fără folos, fie cu întunecime și ură nesocotită față de toate cele ce sunt. Și, simplu grăind, cu materia pe care o află în fiecare suflet cu aceea îl atacă spre a nu-i fi de folos… (…)

De aceea, pentru tot lucrul bun trebuie să întrebe omul, ca Sfântul Antonie, nu pe oricine se nimerește, ci pe cei ce au darul deosebirii, ca nu cumva, cei întrebați, fiind necercați (lipsiți de experiență) să cadă amândoi în groapă, după pilda Evangheliei (Matei 15, 14). Pentru că fără dreapta socoteală nu se face nici un lucru bun, chiar dacă li se pare celor neștiutori că e bun, fie pentru că se face nelavreme și fără să fie de trebuință, fie că nu se ține seama de măsura lucrului sau de tăria omului, sau de cunoștința lui și de alte multe. Iar cel ce are darul deosebirii l-a primit prin smerita cugetare. De aceea toate le cunoaște după har și la vremea sa vine la puterea străvederii.

(Sfântul Petru DamaschinÎnvățături duhovnicești, în Filocalia V, traducere din greceşte, introducere şi note de pr. prof. dr. Dumitru Stăniloae, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001, p. 2004-205)

Dragoș Mîrșanu: Sf. Ciprian: Să nu fie tăgăduită celor căzuţi nădejdea comuniunii şi iertării

La sfârşitul anului 249 d. Hr., Decius Caius Messius Quintus Traianus (195-251) emite un edict, al cărui text nu s-a păstrat, care nu era îndreptat, cum s-a spus uneori, împotriva creştinilor, ci prin care se intenţiona obţinerea unei loialităţi politico-religioase generale, din partea tuturor locuitorilor imperiului.

El prevedea aspre sancţiuni pentru toţi cei care refuzau să sacrifice zeilor protectori ai imperiului, dizidenţa religioasă fiind identificată cu lipsa de loialitate faţă de guvernare, care conducea prin favor divin. Astfel, fără să se adreseze exclusiv creştinilor, această cerinţă a dat naştere unei persecuţii îndreptate îndeosebi împotriva acestora, datorită intransigenţei cerute de monoteismul credinţei pe care aceştia o trăiau. Cetăţenii imperiului trebuiau să obţină certificate care să ateste că sacrificaseră (libelli).

Lactanţiu: Căci, după foarte mulţi ani, a apărut ca să atace Biserica Decius, o creatură dezgustătoare. Căci cine altcineva, dacă nu un ticălos, ar putea persecuta dreptatea? Şi, ca şi cum pentru aceasta ar fi fost ridicat pe culmile puterii, a început numaidecât să se dezlănţuie cu turbare împotriva lui Dumnezeu ca apoi, imediat, să se prăbuşească (Despre moartea persecutorilor 4, 1-2 trad. C. Bejan, Iaşi, 2011, 51).

Ca urmare a aplicării acestui edict, creştinii s-au împărţit între martiri şi mărturisitori, de o parte, şi lapsi, adică cei care au căzut sau au cedat, de cealaltă parte. Lapsi au putut fi la rândul lor grupaţi în funcţie de gradul renunţării la credinţă în: sacrificati, cei care au adus jertfă animală, thurificati, cei care arseseră jertfă vegetală în faţa statuilor zeilor sau a împăratului, şi libelattici, cei care reuşiseră, prin relaţii sau plată, să obţină certificatul necesar, fără să sacrifice. În chip fundamental, Biserica a trebuit să dezbată şi să hotărască modul în care cei căzuţi putea fi primiţi înapoi în sânul ei, în cazul în care doreau:

Sf. Ciprian: (…) Un număr mare de episcopi, pe care ne-au păzit întregi şi teferi credinţa noastră şi ocrotirea Domnului, ne-am reunit şi am judecat cu o serioasă cumpănire, după ce timp îndelungat s-au cercetat Scripturile în amândouă privinţele, pentru ca, pe de o parte, să nu fie tăgăduită cu desăvârşire celor căzuţi nădejdea comuniunii şi iertării, încât să se piardă şi mai mult în deznădejdea lor şi, pentru că Biserica le este închisă, să trăiască în chip păgân, urmând viaţa lumească, iar pe de alta, nici să nu fie slăbită asprimea Evangheliei, încât să se îmbulzească cu îndrăzneală spre comuniune, ci să dureze îndelung pocăirea şi să se ceară cu lacrimi milostenia Tatălui şi să se cerceteze pricinile şi dorinţele şi nevoile fiecăruia în parte (Scrisori, ep. 55, 6.1 trad. I. Diaconescu şi O. Pop., Bucureşti, 2011, 199).

Eusebiu al Cezareei (Dionisie al Alexandriei): „Aşadar, ei înşişi, sfinţii martiri de la noi, care sălăşluiesc împreună cu Hristos, domnesc împreună cu El, judecă împreună cu El şi dau pedepse împreună cu El, au ajuns să ocrotească şi ei pe unii dintre fraţii căzuţi, care urmau să fie pedepsiţi fiindcă jertfiseră idolilor. Văzând însă întoarcerea lor şi socotind că ele sunt îndestulătoare pentru Cel care nu vrea moartea păcătosului, ci să se întoarcă, i-au primit, i-au strâns şi i-au împreunat cu ei, făcându-i părtaşi la rugăciunile şi la ospeţele lor(Ist. bis. 6, 42, 6 trad. Bodogae, PSB 13, 264).

[…]

Deseori se întâmplă să vină la mine cineva pentru a se spovedi zicând: „Nu ştiu ce să mărturisesc, acelaşi lucru se repetă mereu…” Aceste cuvinte arată o lipsă ucigătoare de atenţie în faţa vieţii.

Păcătuim constant, fără ruşine sau durere

La sfârşitul unei singure zile, poate vreunul dintre noi să spună că a împlinit tot ceea ce a avut de împlinit, că şi-a pus în lucrare toate capacităţile, că gândurile şi sentimentele sale au fost ireproşabile, că nu a neglijat niciuna din îndeletnicirile pe care putea şi trebuia să le săvârşească şi că niciuna dintre aceste făptuiri nu a fost pătată de vreo nedesăvârşire? Cine poate spune că gândurile sale nu au fost confuze, că inima nu i s-a posomorât, că voinţa nu i s-a clătinat, că năzuinţele şi purtarea sa nu i-au fost întinate de vreo nevrednicie?

Dacă cineva vine să se spovedească şi spune: „Nu ştiu ce să spun”, acesta înseamnă că n-a cugetat niciodată la ceea ce ar fi putut – şi, în consecinţă, la cum ar fi trebuit – să fie şi că se mulţumeşte doar să se compare cu ceea ce fusese el însuşi înainte sau cu alţii tot atât de răi ca şi el. Când spunem că venim an după an pentru a repeta mereu aceleaşi lucruri, aceasta dovedeşte că nu am încercat niciodată vreun sentiment de ruşine sau de durere şi că am acceptat starea noastră de păcătoşenie cu o desăvârşită indiferenţă. „În fine, eu mint, dar toată lumea minte! Sunt pricină de scandal, dar toată lumea este pricină de scandal! Îl uit pe Dumnezeu, dar cum să-mi amintesc de El? Trec mai departe prin faţa celor ce au nevoie de mine: Vedeţi, nu te poţi opri în faţa fiecărui om!” Şi aşa mai departe…

Dacă am putea vedea măcar o dată – aşa cum vede Dumnezeu – consecinţele faptelor noastre sau ale nelucrării noastre; dacă am putea vedea cum un cuvânt spus sau nespus, o faptă împlinită sau neîmplinită pot naşte consecinţe în viaţa aproapelui! Dacă am vedea în ce măsură un cuvânt poate să fie hotărâtor pentru destinul unui om sau un serviciu făcut la timp pentru destinul altuia…

Iar dacă dovedim o asemenea indiferenţă faţă de noi înşine, e de la sine înţeles că vom dovedi o indiferenţă şi mai mare faţă de aproapele; ceea ce i se întâmplă ne lasă cu totul reci şi indiferenţi. Iată de ce venim să mărturisim aceleaşi lucruri, din moment ce nu am remarcat nici măcar o singură dată că ele fac din noi nişte monştri şi că încetăm să mai fim asemănarea lui Dumnezeu, acest chip pecetluit în adâncurile fiinţei noastre. Acest chip ne-a fost într-un anume fel încredinţat, iar noi clipă de clipă l-am distrus, l-am înnegrit, l-am profanat, fie prin negrijă, fie prin răutate, nu atât dintr-o pătimaşă răutate, cât dintr-o răutate mediocră, nesemnificativă.

Păcate mari sau păcate mici?

Auzim câteodată zicându-se: „Nu reuşesc să mă smulg din legătura păcatelor! Dacă aş fi săvârşit un păcat mare, poate aş fi fost zguduit; pe când aşa, toată mulţimea păcatelor mele nu apasă asupra mea mai mult decât un strat subţire de praf.” Ne obişnuim cu ele, aşa cum ne obişnuim să vieţuim în dezordinea apartamentului nostru… Nu ne dăm seama că uneori e mai greu să ne slobozim de un oarecare număr de păcate mărunte decât de un păcat mare. Pentru că acest păcat mare poate să ne zguduie într-atât încât, în ciuda incapacităţii noastre de a rămâne treji, el să ne trezească. Cât despre păcatele de zi cu zi… În viaţa unui nebun pentru Hristos, Alexie, din gubernia Voronej din Rusia, se povesteşte cum acesta a primit vizita a două femei. Prima avea conştiinţa tulburată de un păcat groaznic pe care îl săvârşise, cealaltă nu făcea decât să se văicărească: „Sunt o păcătoasă ca toată lumea. Ştiţi, părinte, e cu neputinţă să trăieşti fără a păcătui!” El le-a arătat concret semnificaţia afirmaţiilor lor, trimiţându-le pe câmp. Celei ce săvârşise acel singur păcat care o copleşea, îi porunci să meargă să caute piatra cea mai mare pe care o putea ridica şi să i-o aducă. Celei de-a doua îi porunci să adune în şorţul său atâtea pietricele câte putea să strângă. Atunci când s-au întors, el le-a cerut să ducă pietrele înapoi şi să le aşeze exact în locul din care le luaseră. Prima a mers de-a dreptul la locul de unde luase piatra, a cărei urmă era încă vizibilă pe sol, a pus-o la locul ei şi s-a întors. Cealaltă a rătăcit îndelung, fără a-şi putea aminti unde găsise toate acele pietricele pe care le adunase. Acest nebun pentru Hristos a arătat că nu trebuie să tratăm cu dispreţ ceea ce pare nesemnificativ, dar de care nicio putere din lume n-ar putea să ne slobozească.

Ar trebui să cugetăm la toate acestea. Pe de-o parte pentru că, într-adevăr, dacă nu dăm atenţie micilor păcate, ne va fi imposibil să ne dezbărăm de ele. Pe de altă parte fiindcă odată înrădăcinat obiceiul de a nesocoti micile greşeli, negrija devine o a doua natură şi vom păcătui din ce în ce mai mult, ajungând astfel treptat să desfigurăm, să ruinăm, să distrugem şi să profanăm chipul lui Dumnezeu din noi. (…)

Viitorul nu ne aparţine

De fiecare dată când ne ducem la spovedanie, ar trebui să o facem ca şi cum ne-am afla în pragul morţii. Moartea ne pândeşte pe fiecare dintre noi. Nimeni nu ştie dacă îi va fi sau nu dat timp de pocăinţă. Nu neapărat că va muri mâine, ci că în zece ani e posibil să-şi piardă amintirile şi să nu mai poată să se întoarcă asupra sa pentru a-şi examina conştiinţa… Dacă înaintea fiecărei spovedanii ne-ar veni gândul că acum e momentul hotărâtor al vieţii noastre – cu alte cuvinte că ori intrăm de acum şi de aici, de pe pământ, în viaţa veşnică, ori vom rămâne în afara ei, orice am spune la spovedanie şi în ciuda părerilor de rău pentru nedesăvârşirea noastră –, atunci vom privi altfel la problemele mici, cât şi la cele mari din viaţa noastră. De fapt, ce numim mic şi ce – mare? Se poate întâmpla ca un lucru important să nu ne marcheze în aceeaşi măsură ca un altul aparent nesemnificativ. Apostolul Iacov zice că o zăbală de dimensiune mică este suficientă pentru a mâna un cal năvalnic (Iac. 3, 3). La fel se întâmplă şi cu noi; putem renunţa la tot ce e păcat în noi, şi totuşi păstra ceva la care nu putem renunţa. Aceste este micul frâu prin care diavolul ne înrobeşte. Ni se pare că suntem liberi în trupul şi sufletul nostru, în afara unui mic amănunt, iar acest mic amănunt ne ţine captivi. Din momentul în care un asemenea mic amănunt ne ţine prizonieri, întreaga noastră fiinţă este înrobită.

O viaţă vie: bucurie şi recunoştinţă

Depinde de noi să ne facem un examen profund, o analiză lucidă şi cât se poate de serioasă a vieţii. Dacă ne-am examina starea de păcătoşenie, îndepărtarea de Dumnezeu, distanţa dintre ce am putea fi şi ceea ce suntem, indiferenţa noastră rece faţă de aproapele, dacă am putea conştientiza toate acestea la lumina unei noi zile, am rămâne încremeniţi şi cuprinşi de groază înaintea acestei viziuni şi am putea auzi atunci chemarea Domnului: „Spune-mi: dacă te iert, dacă Eu îţi zic astăzi că te iubesc cu toată viaţa şi cu toată moartea Mea, prin Crucea Mea, prin Răstignirea şi Învierea Mea, ai putea tu, oare, să-Mi răspunzi cu bucurie şi recunoştinţă?” Bucurie, pentru că eu nu pot să mă iert şi nici să mă tămăduiesc prin mine însumi, dar pot să fiu iertat şi să mă tămăduiesc prin puterea lui Dumnezeu. Recunoştinţă, pentru că, dacă aşa stau lucrurile, atunci cu adevărat toată viaţa creştinului se rezumă la un singur lucru: fiecare gând, fiecare mişcare a inimii, întreaga voinţa noastră şi toate înclinaţiile fireşti, toate faptele noastre să-I poarte recunoştinţă lui Dumnezeu pentru că ne-a mântuit, pentru că atât de mult ne iubeşte… Iar dacă suntem atât de iubiţi, atunci întreaga noastră viaţă trebuie să fie vie, să fie necontenit semnul mulţumirii şi al recunoştinţei noastre înaintea lui Dumnezeu pentru faptul că El există, pentru că Îi stă în putere să ne iubească într-atât.

Mitropolitul Antonie de Suroj – „Taina iertării, taina tămăduirii”

Apostolat în Ţara Făgăraşului, nr. 58 – noiembrie 2011

  • Cateheza.ro:

Egoismul, Iubirea de sine, Egolatria

In inima se nasc pacatele si gandurile rele!

Cand ni se deschid ochii sufletului?

O splendida radiografie la MINCIUNA

Judecata Omului Modern

Dupa ce criterii vor fi judecati oamenii?

  • Oameni si demoni:

ecumenistă

predică de Ziua Naţională

  • Familia Ortodoxa:

“Spovediţi-vă şi o să vedeţi ce minunat o să vă simţiţi!”

– De vorbă cu Mirela Ş., asistentă la secţia de oncologie a unui spital

„Să ne îngrijim deci de mântuirea sufletească a fraţilor noştri, căci aceasta este una din cele mai de căpetenie datorii ale noastre. Dintru aceea se va cunoaşte că noi suntem creştini, când ne îngrijim nu numai de noi, ci ne ocupăm a îmbunătăţi şi a mântui şi pe aproapele nostru, care este mădular al aceluiaşi trup. Aceasta este cea mai mare dovadă ce o putem da despre credinţa noastră” (Sfântul Ioan Gură-de-Aur).

Sunt oameni care, prin natura meseriei, se află lângă persoane aflate în suferinţă şi care nu L-au cunoscut pe Dumnezeu, dar au nevoie de cineva care să le arate calea mântuitoare. Mirela este asistentă la secţia de oncologie a unui spital de provincie şi pune mult suflet în relaţia pe care o are cu pacienţii. Ştie că viaţa creştinului trebuie să fie o viaţă de obşte, iar atunci când ne vom înfăţişa înaintea Dreptului Judecător vom fi întrebaţi ce am făcut pentru mântuirea aproapelui şi vom da seamă şi de binele pe care puteam să-l facem, dar nu l-am făcut. Ea are o mare dragoste pentru pacienţii pe care Dumnezeu îi trimite şi-şi doreşte ca aceştia să se vindece mai întâi sufleteşte.

– Mirela, ai avut şi ai în continuare grijă de mulţi bolnavi de cancer. Cum privesc aceştia viaţa?

– Bolnavii luptă pentru viaţă până în ultima clipă. Ar da orice ca să trăiască. Una dintre paciente mi-a zis: „Domnişoară Mirela, mi-aş da averea, aş renunţa la tot prestigiul meu, numai să trăiesc şi să fiu alături de fetiţele mele!”. M-aş bucura foarte mult ca ei să vadă în boală un semn de la Dumnezeu, să regrete că nu au trăit alături de Dumnezeu. Mi-aş dori pentru ei să încerce să privească viaţa într-un alt mod. Unii se mai spovedesc, dar din păcate spovedaniile sunt superficiale. Îşi mărturisesc păcatele, dar nu cu un simţământ al durerii, al pocăinţei pentru păcatele săvârşite…

– Discuţi cu pacienţii despre apropierea de Sfintele Taine ale Bisericii?

– Îmi este foarte greu să le sugerez pacienţilor să se spovedească. Le spun: „Ştiţi, din punct de vedere medical s-a făcut tot ce era posibil. Poate ar fi bine să vină un preot să vă citească o rugăciune!”. Dacă văd că primesc acest sfat, îndrăznesc mai mult şi le vorbesc despre folosul Sfintei Spovedanii şi al Sfintei Împărtăşanii. Am avut o pacientă care se apropia de moarte şi eu, zile la rând, mergeam la ea în salon, dar nu îndrăzneam să-i spun să se spovedească. Până la urmă am reuşit, şi ea a fost foarte bucuroasă: „Atât de mult îmi doream să vină un preot la mine, dar îmi era ruşine să vă rog să-mi aduceţi unul!”. Am mai avut un caz asemănător, un pacient cu cancer bronhopulmonar în stadiu foarte avansat. Se vedea pe zi ce trece cum se duce… Eu voiam să-i propun să se spovedească, dar nu ştiam cum, căci nu doream să se simtă ca un muribund – din păcate, cei care au trăit ani de zile departe de Biserică, atunci când le propui să vină preotul pentru spovedit, văd în aceasta un semn al apropierii sfârşitului. Mă tot rugam la Dumnezeu: „Doamne, învaţă-mă ce să fac! Aş vrea ca acest suflet să nu se arate în faţa Ta nespovedit!”. Într-o zi m-am rugat foarte mult, mai ales că simţeam că ţine o mare durere în el. Şi Dumnezeu a trimis pe secţie un preot. Văzând în aceasta un răspuns al lui Dumnezeu la rugăciunile mele, m-am dus la acest pacient şi i-am zis: „Domnule Mihai, de două zile vă simţiţi foarte rău. Uitaţi, este un părinte pe secţie. Vreţi să-l chemăm să vă citească o rugăciune şi să vă miruiască?”. A fost de acord. Atunci am prins curaj şi i-am zis: „Dacă vă miruieşte, nu vreţi să vă şi spovediţi?”. Şi a zis un „da” foarte hotărât. Când a zis acest da, am simţit că mai multe lanţuri cad de pe el. Chiar şi eu m-am simţit foarte uşoară. Această stare de uşurare, de eliberare, eu o am de fiecare dată când mă spovedesc. După ce s-a spovedit şi s-a împărtăşit, m-am apropiat de el şi l-am întrebat cum este. Mi-a răspuns: „În sfârşit, mă simt liber!”. A murit la scurt timp după aceea. Întâmplarea aceasta mi-a dat mult curaj să vorbesc şi cu alţii despre Sfânta Taină a Spovedaniei. Îmi venea să le spun tuturor: „Spovediţi-vă şi o să vedeţi ce minunat o să vă simţiţi!”. Când a venit soţia domnului Mihai la spital, i-am spus: „Nu ştiu dacă pentru dumneavoastră contează, dar să ştiţi că a murit spovedit!”. A fost foarte bucuroasă să audă acest lucru, mai ales că, neştiind ce s-a întâmplat, a tot chinuit-o gândul că a murit nespovedit. Mi-a spus că în ultima perioadă, din cauza bolii, soţul ei se închisese foarte mult în el şi nu mai putea comunica. De multe ori, din cauza durerii provocată de boală, pleca singur pe câmp. Avea un gol sufletesc şi tot căuta ceva care să umple acest gol, pentru că, oricât de mult ne-am simţi iubiţi de soţ, soţie sau copii, nimeni nu poate umple lipsa comuniunii cu Dumnezeu, pentru că toţi suntem copiii Lui.

– Vezi aproape zilnic oameni murind. Cum te-a schimbat pe tine acest lucru?

– Vreau să trăiesc zi de zi ca şi cum ar fi cea din urmă zi. De asemenea, îmi doresc foarte mult să fiu delicată cu omul. Am tot timpul în minte delicateţea pe care a avut-o Mântuitorul atunci când I-au adus o femeie pe care iudeii au prins-o săvârşind adulter. Hristos a fost delicat cu ambele părţi: şi cu iudeii care o învinuiau pe femeie şi voiau să-L ispitească pe Mântuitorul, şi cu femeia care înfăptuise acel păcat. Nu i-a acuzat pe nici unul dintre ei. Trebuie să fii foarte delicat cu omul, pentru că o privire, un gest necugetat îl poate ucide. Aş vrea ca toţi pacienţii să plece pregătiţi dincolo. Nu vreau să mă gândesc că în mine stă mântuirea lor, dar dragostea pe care simt că Dumnezeu o are faţă de mine mă îndeamnă să încerc să-i aduc şi pe alţii la Dumnezeu.

– Te rogi pentru pacienţii tăi?

Mă rog ca ei să-L cunoască pe Dumnezeu şi să înţeleagă sensul suferinţei, să lupte în primul rând pentru tămăduirea sufletească. În discuţiile pe care le mai am cu pacienţii, încerc să le explic că e foarte bine că fac tratament, dar să nu-şi pună nădejdea numai în ştiinţă. Frica de moarte nu poate fi învinsă decât prin încrederea totală în Dumnezeu, lăsarea în voia lui Dumnezeu şi rugăciune. Rugăciunea este singura care ne uneşte cu Hristos. Să nu se descurajeze şi să nu-şi piardă nădejdea în Dumnezeu, indiferent de stadiul bolii. Cei care sunt în putere, să participe cât mai mult la sfintele slujbe: Sfânta Liturghie, Sfântul Maslu… Nimeni să nu-şi pună nădejdea în tratamente, indiferent de ce natură sunt ele – chimioterapie, radioterapie, tratamente naturiste – fiindcă sunt limitate, nu pot vindeca. Singurul care ne poate reda sănătatea este Hristos. Dar se cere un singur lucru, să lucrăm la dramul de credinţă pe care îl avem şi să-l facem lucrător. Bolnavii să preţuiască timpul, să-l trăiască la maxim, dar nu în plăceri şi în destrăbălări, ci în duh, adică să facă tot ce le stă în putinţă pentru unirea cu Dumnezeu…

– Te gândeşti la pacienţi şi după ce nu mai sunt printre noi?

– Când vine Sâmbăta Morţilor, mă gândesc la bolnavii de care am fost mai apropiată şi care au părăsit această viaţă. Şi atunci fac un pomelnic mare cu toţi pacienţii adormiţi şi îl duc ca să fie pomeniţi. Un pacient chiar şi-a pus problema ce se va întâmpla cu sufletul lui după ce va pleca din această lume: „Văd că eşti credincioasă. Te rog foarte mult ca după moarte să ai grijă de sufletul meu!. Şi vreau să vă spun că, după ce a ieşit din spital, l-am visat de trei ori spunându-mi: „Ai promis că vei avea grijă de sufletul meu după moarte!”. După ce am avut al treilea vis, am telefonat şi am aflat că se mutase la Domnul! Este foarte important ca familiile să aibă grijă de sufletele celor dragi şi dincolo de mormânt, să facă milostenie în numele lor şi să se roage pentru ei. Am citit în viaţa Sfântului Macarie cel Mare că acesta a întâlnit o căpăţână de slujitor idolesc în pădure, care prin minune i-a spus că până şi păgânii au o uşurare atunci când creştinii se roagă pentru cei morţi. Aşa că e mare nevoie de rugăciunea familiei, şi nu numai, pentru sufletele mutate la Domnul!

– Cum trebuie să fie relaţia pacient – cadru medical?

– Ca de la om la om. Bolnavul de cancer care face chimioterapie are o stare de irascibilitate, durerea acestui tratament îl face să se închidă foarte mult în el. Noi trebuie să fim foarte delicaţi cu aceşti bolnavi, să avem multă răbdare şi să le arătăm multă dragoste. Dar dragostea trebuie să fie dezinteresată! Mulţi colegi îmi reproşează că pun prea mult suflet în relaţia cu pacienţii, însă nu pot să trec pe lângă aceştia ca pe lângă nişte obiecte. În fiecare pacient văd un om care încă mai are timp să-şi schimbe viaţa, să pună început bun pentru mântuire. Sunt şi oameni care duc această cruce fără să cârtească. Am avut un pacient foarte credincios, care avea dureri foarte mari. M-am oferit de multe ori să-i fac un calmant, dar m-a refuzat de fiecare dată. Nu înţelegeam de ce! Când a plecat din spital, mi-a zis: „De multe ori aţi insistat să-mi faceţi un calmant şi nu am fost de acord. Am vrut să sufăr pentru Dumnezeu!”. Şi era un om simplu, de la ţară, care nu avea carte. Când întâlnesc astfel de oameni simt că renasc, Îl simt pe Dumnezeu mult mai aproape de mine.

– Credinţa îi ajută să treacă mai uşor peste boală…

– Fiecăruia dintre noi, bolnav sau om sănătos, credinţa în Dumnezeu ne dă puteri. Am cunoscut şi alţi oameni care m-au impresionat prin credinţa şi simplitatea lor. Era un bătrân de vreo 80 de ani care venea de vreo patru ani la perfuzii şi ne miram cum de organismul său răspunde foarte bine la tratament. Se simţea că nu avea dureri, de altfel nici nu solicita morfină, făcea chimioterapie şi nu era anemic, nu avea stări de greaţă. Era un paradox pentru mine! Într-o seară, când eram de gardă, a venit la mine şi mi-a zis: „Nu ştiu de ce, dar simt nevoia să vă spun ceva. Când mă doare, mă duc la Sfântul Ioan cel Nou, mă dau cu vată şi cu mir de la candela Sfântului şi îmi trece durerea… Este un schit în apropiere de Suceava, se ajunge mai greu acolo. Trei Duminici am urcat muntele care duce la schit, rugându-L pe Dumnezeu să-mi mai dea timp să-L mai slujesc”. Şi Dumnezeu i-a ascultat ruga…

– Sunt colegi care îşi fac superficial munca?

– Da, însă, deşi mă doare, nu pot să le zic nimic. Nu poţi să arăţi că celălalt este incapabil sau nu-şi face treaba bine. Mă gândesc că este o neputinţă pe care o au, şi trebuie să rabd şi eu acest comportament al lor. Mă rog ca aceşti colegi să-I privească pe bolnavi ca pe nişte oameni. Îmi este tare milă de bolnavi, îmi zic că aşa îngăduie Dumnezeu, dar în sufletul meu sufăr mult şi nu am odihnă până nu reuşesc să repar ceea ce a greşit colegul sau colega mea. Medicii de la spitalul meu îi îngrijesc foarte bine pe bolnavi, dar nu cu dăruire. Îşi zic că nu se mai poate face nimic. Într-adevăr, sunt pe moarte, dar trebuie să te simtă până în ultima clipă alături de el! Doctorii nu ar trebui să privească pacientul ca pe un „caz”, căci aşa desfiinţăm persoana din om şi omul devine obiect. I-aş ruga pe colegii mei medici, din toate spitalele, să aibă multă dăruire, să înveţe să compătimească, să nu-i privească pe bolnavi ca pe nişte oameni care oricum vor muri, ci ca pe chipuri ale lui Hristos. Ţinta noastră comună, medici şi asistenţi, este aceea de a ajuta omul până în ultima clipă. Pacienţii aflaţi în ultimul stadiu să nu fie trataţi superficial, pentru că îi răneşti, se simt fără valoare…

– Este foarte greu să ai grijă de bolnavi. Tu cum reuşeşti să te comporţi cu atâta dragoste faţă de ei?

– În momentul în care L-ai cunoscut pe Dumnezeu, nu ai cum să te comporţi altfel. Orice bolnav este fiu al lui Dumnezeu. Sunt pacienţi care au dureri foarte mari, încât nici calmantele nu-şi mai fac efectul. Atunci stau lângă patul lor şi plâng, îi strâng de mână. Vreau să vadă că sunt alături de ei. Mi-aş dori să le iau măcar pentru câteva minute durerea. Relaţia cadru medical – pacient ar trebui să fie o relaţie în duh de rugăciune; noi, medicii şi asistentele, să conştientizăm că avem în faţa noastră fiinţe sensibile şi că omul are o valoare extraordinară. Definitorii în relaţia noastră cu pacienţii sunt delicateţea, gingăşia, dragostea. Pe om îl poate schimba foarte mult dragostea pe care i-o arătăm.

Asceza în familia ortodoxă azi

Sfântul Iustin Popovici obişnuia să sublinieze mereu că poziţia creştinului faţă de monahism dezvăluie cât de ortodoxă este gândirea sa: „Caracterul Ortodoxiei este ascetic”, spune Părintele în cartea sa Omul şi Dumnezeu-Omul. „Caracterul acesta se cristalizează ca mod de vieţuire în mănăstiri şi sihăstrii, iar în continuare, foarte natural, el se transmite binecuvântatelor celule ale enoriei şi familiei, care sunt datoare să vieţuiască cât mai ascetic cu putinţă”.

Iată, aşadar, cele două povârnişuri ale vieţii Bisericii: viaţa monastică şi viaţa familială. Amândouă se desfăşoară într-o obşte, într-o comunitate – eşti adică de acord să înaintezi spre un ţel final împreună cu cineva anume, cu care îţi împarţi întreaga existenţă. Amândouă obştile se întâlnesc şi se desăvârşesc prin integrarea lor fiinţială deplină, liturgică şi sacramentală, în Trupul cel Unul şi Tainic al lui Hristos – Biserica.

Dimensiunea fundamentală a spiritualităţii ortodoxe a fost dintotdeauna asceza. Cunoaşterea sinelui, precum şi a voii dumnezeieşti în relaţia tainică, personală cu Dumnezeu a creştinului nevoitor, dar şi împărtăşirea cu harul cel sfinţitor au drept condiţie de căpătâi curăţirea inimii de patimi, curăţirea minţii de gânduri viclene şi adunarea ei în inimă. Monahii, prin rânduiala zilnică de nevoinţă personală şi rugăciune comună, sunt într-o permanentă stare de postire, de priveghere şi de slăvire a lui Dumnezeu; de aceea, monahismul se mai numeşte şi chip îngeresc de viaţă. Posturile rânduite de Biserică sunt, însă, invitaţii mai ales pentru familia ortodoxă la un alt mod de viaţă: la experierea unei vieţi raportată întru totul la celălalt şi la Dumnezeu.

Sfântul Grigorie Palama, strălucit reprezentant şi apărător al chipului aghiorit de viaţă, sublinia faptul că dreapta credinţă precum şi rătăcirea se răsfrâng asupra felului în care se nevoieşte îndeobşte tot omul, şi îndeosebi monahul. O metodă greşită de nevoinţă va duce omul la o abatere dogmatică, iar rătăcirile teologice se văd în modul de viaţă. De aceea, părinţii aghioriţi din toate veacurile, dar mai ales sfinţi teologi precum Grigorie Palama, Nicodim Aghioritul ori Paisie Velicicovski, susţin că prin nevoinţa creştină (adică prin postire, priveghere şi rugăciune), trăită înlăuntrul vieţii bisericeşti, omul se tămăduieşte de rănile pricinuite de căderea lui Adam, dobândind din nou starea paradisiacă de trăire a unirii tainice cu Făcătorul său.

Din cele spuse până acum, reiese limpede că asceza este o necesitate pentru om, iar cel ce crede că poate avea experienţa unei relaţii autentice cu Dumnezeu fără nevoinţă trupească şi sufletească se amăgeşte. Observăm, însă, o tendinţă tot mai mare de mărginire, de diminuare a rolului nevoinţei în viaţa duhovnicească a familiei ortodoxe contemporane – creştinii de astăzi apelează la trucuri sau şmecherii fie teologice, fie gastronomice, pentru a limita sau chiar a se „elibera” de obligativitatea ascezei. Încercările acestea, aparent îndreptăţite la prima vedere, nu fac decât să îndulcească gustul amar rezultat din asceză. Această amărăciune, mai ales fizică, este rezultatul căderii şi suferinţei ontologice în care zace de veacuri firea omenească; este de asemenea caracteristica unui stadiu începător în urcuşul duhovnicesc la care este chemat omul. Asistăm la o explozie a reţetelor de post, a unor produse precum brânza, caşcavalul, salamul, pateul de post – e o grijă constantă să mâncăm cât mai gustos „de post”!

Avem, aşadar, nevoie de nişte măsuri, pe care le găsim în viaţa Bisericii primare şi în sfaturile Sfinţilor Părinţi cu privire la relaţia dintre nevoinţă şi celelalte aspecte ale vieţii în Hristos. Studiile istorice ne dezvăluie că postul în primele veacuri însemna consum de legume fierte şi fructe uscate. Pentru cinstirea anumitor zile cu însemnătate teologică deosebită, din veacul al IV-lea apare ideea de „mângâiere”: dezlegare la ulei, vin, peşte. O mărturie vie până astăzi a modului de postire al primilor creştini este tipicul monahal, cei ce aleg acest drum având conştiinţa că sunt continuatorii felului de viaţă creştinesc, apostolesc şi mucenicesc.

Este relevantă pentru noi şi poziţia în această privinţă a Sfântului Nicodim Aghioritul, cunoscător de excepţie al vieţii liturgice şi al problemelor de tipic. Acest Părinte, în contextul editării Pidalionului (carte ce cuprinde canoanele după care se rânduieşte viaţa Bisericii, din toate punctele de vedere), amintea că tipicul în vigoare nu dezleagă la peşte în marţea şi joia din Postul Crăciunului, ci numai în sâmbete şi Duminici, dar a văzut obiceiuri locale ce dezleagă şi în aceste zile. La fel şi pentru perioada dintre Paşti şi Cincizecime – potrivit canoanelor, nu se dezleagă la peşte în fiecare zi de miercuri şi vineri, în afara de miercurea Înjumătăţirii Praznicului şi miercurea Odovaniei Paştilor. Concluzia înţeleptului Părinte este că măsura la care suntem chemaţi să trăim în Hristos este cea mărturisită de canoane şi de întreaga Tradiţie, însă cei ce nu izbutesc să o atingă datorită diferitelor slăbiciuni pot dezlega la peşte, după obiceiul locului, cu binecuvântarea duhovnicului sau a episcopului.

Un alt aspect al vieţii duhovniceşti neluat defel în seamă în vremea noastră este faptul că ortodocşii au devenit nişte „creştini de Duminică”: implicarea liturgică a creştinului s-a redus la prezenţa la Dumnezeiasca Liturghie din ziua de Duminică. Această practică este ceva specific zilelor noastre, şi ar putea fi îndreptăţită omeneşte – dar, dacă o analizăm mai bine, vom vedea că este specifică înţelegerii protestante. La primii creştini, şi nu numai la aceştia, ci până prin veacul al zecelea participarea liturgică era mult mai intensă. Aşa cum clericul nu poate sluji Dumnezeiasca Liturghie dacă nu a slujit mai înainte Vecernia, aşa şi mireanul nu va înţelege părtăşia sa la iconomia divină fără a cunoaşte şi trăi cele citite la Vecernie şi Utrenie. Nu întâmplător aceste două slujbe fundamentale sunt menţionate istoric încă din primele veacuri.

Încercând să încheiem, cred că trebuie să ne întoarcem la simplitatea lucrurilor, inclusiv a felului în care postim – la o simplitate practică şi a gătitului de post. Pentru a trece peste greutăţile de început, provenite din împotrivirea firii obişnuită cu feluritele îndulciri ale vieţii, vom găsi destule sfaturi la marii duhovnici contemporani. Voi încheia prin a aminti două dintre acestea. Avva Anthim Aghiannanitul spunea că gustul amar lăsat de postire şi îndeobşte de înfrânare este îndulcit de rostirea cât mai deasă a rugăciunii inimii: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Iar vestitul Gherondă Efrem Katunakiotul îşi sfătuia mereu ucenicii cu privire la post şi rugăciune: „Fiţi atenţi şi la cantitate, şi la calitate!

Preot dr. Constantin Petrache

Dumnezeu nu-i uită pe cei ce-L caută – povestea bătrânei Ana

“Astăzi în China e loc din belşug pentru lucrări misionare”

În cele din urmă, revista Pemptousia, editată de Asociaţia Prietenilor Mânăstirii Vatoped, cu ajutorul Mânăstirii şi sub supravegherea Institutului Sf. Maxim Grecul, apare şi în limba română: http://www.pemptousia.ro/. Dat fiind faptul că o parte din munca autorilor acestui blog este reorientată spre Pemptousia, P.O.Gr. va fi updatată şi mai rar. Dacă este posibil …

O ştire recentă: după ce tocmai s-a întors din pelerinajul în Rusia, unde sute de mii de creştini au aşteptat ore în şir în frigul rusesc pentru a se închina la Sfântul Brâu, şi unde a fost primit de premierul Vladimir Putin, azi dimineaţă, Egumenului Efrem i-a fost cerută, de către o procuroare din Grecia, detenţia preventivă. Opoziţia, în instanţă, a unui alt procuror a făcut ca decizia finală să fie împotriva detenţiei preventive.


Categorii

Articolele saptamanii, Marius Iordachioaia, Pagini Ortodoxe, Preoti si duhovnici romani, Spovedania

Etichete (taguri)

, , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , , ,

Articolul urmator/anterior

Comentarii

30 Commentarii la “AI CAZUT, RIDICA-TE IARASI!/ Spovedania si gravitatea uitata a pacatelor “de toate zilele”/ HRISTOS PE PATUL DE SPITAL/ Asceza in familia ortodoxa (RECOMANDARI DUHOVNICESTI, SITEURI ORTODOXE – 1)

  1. Citeam marturia asistentei Mirela si ma gandeam la cuvintele Parintelui Cleopa referitoare la cat de importante sunt rugaciunile celor vii pentru cei adormiti, mai ales pentru aceia care nu mai au pe nimeni care sa se roage pentru ei. Pe langa cele cunoscute, este una care pe mine ma mangaie mult. Se afla in Psaltirea Maicii Domnului, dupa psalmul 118. (Psaltirea Maicii Domnului-din scrierile Sf. Dimitie al Rostovului).

    Rugaciune catre Maica Domnului pentru cei adormiti

    Preasfanta Doamna, Stapana, Nascatoare de Dumnezeu, catre tine alergam, Curata: tu esti zid nebiruit, mijlocitoare si acoperamant al tuturor celor ce alearga catre tine cu credinta si nadejde.
    Te rugam, preabinecuvantato, auzi rugaciunea nevrednicilor robilor tai si mijloceste pururea pentru adormitii robii tai.(numele)
    Tu pururea mijlocesti pentru cei ce te cinstesc cu ortodoxie, pentru cei care alearga la acoperamantul tau si cu caldura se roaga tie in durerile, nevoile si necazurile lor. Iar mijlocirea ta si apararea ta ne sunt noua de si mai mult folos, dupa moartea noastra. Tu pururea arati un grabnic ajutor robilor tai si nu incetezi a-ti arata fata si bunatatea ta celor ce se roaga tie, nici sa reversi milostivirile cele multe si bogate ale Fiului tau si Dumnezeului nostru asupra tuturor credinciosilor.
    Numai la tine, dupa Dumnezeu, avem nadejde tare, caci nimeni din cei ce se roaga tie nu iese fara ajutor, bucurie, mangaiere si indulcire.
    Te rugam pe tine, o, Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu, Stapana lumii, nadejdea celor fara de nadejde, fii astazi mijlocitoare catre Cel ce S-a nascut din tine, pentru adormitii robii tai (numele). Roaga-L pe Fiul tau si pe Dumnezeul nostru sa le dea lor iertare si lasare de pacate.
    Roaga-te, Nascatoare de Dumnezeu, caci mult poate rugaciunea Maicii catre bunatatea Stapanului, caci de la tine va primi Domnul tot cuvantul de rugaciune. Primeste dar si tu rugaciunile si cererile noastre, pe care le aducem tie, Preasfanta Fecioara, din toata inima noastra si din tot sufletul nostru, pentru sufletele adormitilor robilor tai (numele). Te rugam, ajuta-i pe ei, Stapana, ca prin indrazneala ta de Maica spre Domnul, sa ajunga ei la limanul cel linistit al Ierusalimului ceresc! Ajuta-le lor, aparatoare plina de osardie, mijloceste la infricosata si a doua venire a Fiului tau, unde fiecare, din faptele sale, ori se va preaslavi, ori se va rusina. Ajuta-le lor, cea plina de dar, sa se indrepteze in fata Celui ce sade pe scaunul slavei, ca sa nu se rusineze inaintea ingerilor si a tuturor sfintilor, inaintea lumii intregi, cea de sus si cea de jos.
    O, Maica atotbuna, Stapana, Nascatoare de Dumnezeu! Te rugam, apara, mantuieste si pazeste,usureaza si scapa din chinurile viitoare pe adormitii robii tai, (numele) ca sa nu piara in veac si sa se mantuiasca cu rugaciunile tale si sa treaca de la moarte la viata. Iar noi, pacatosii si nevrednicii robii tai, nu ne vom departa de la tine, nu vom inceta sa te chemam intru umilinta.
    Preasfanta, Doamna, Imparateasa si Stapana! Roaga-L pe Fiul tau si Dumnezeul nostru pentru adormitii robii tai, (numele) ca sa le dea lor Hristos iertarea greselilor lor. Trimite-le lor, cea plina de dar, sa ajunga la patria dorita si sa vada bunatatile ceresti pe care ochiul nu le-a vazut, urechea nu le-a auzit si la inima omului nu s-au suit.
    Roaga-te pentru ei, Nascatoare de Dumnezeu, ca sa se invredniceasca, cu mijlocirea ta, sa guste acele bunatati in imparatia Fiului tau, Hristos, Dumnezeul nostru, caci tu esti una binecuvantata intre femei, aparatoare puternica, nadejde, acoperamant si scapare tuturor celor ce alearga la tine. Tu esti podul care ii treci pe cei de pe pamant la cer si le deschizi usile raiului. Amin.

  2. EU am o nelamurire la nivel logic in doua sensuri.
    1. Imperiul Roman, inca de la inceputurile sale, a dovedit o destul de mare toleranta fata de religii in general, toleranta aratata prin fenomenul sincretist in care erau adoptate si tot felul de alte zeitati, in care erau acceptate si chiar venerate (fiecare cum isi alegea) inchipuiri monoteiste ale divinitatii chiar, cum este cazul zoroastrismului, destul de la moda la romani.
    Deci, cum se face ca tocmai aceasta societate suficient de toleranta la adresa zeitatilor altor popoare (inclusiv cele monoteiste- gen cea mentionata) se “trezeste” ca are un inamic in persoana destul de umila a crestinilor in a doua parte a secolului Id.C., cind semnalul prigoanei este dat de imparatul roman Nero a carui sotie era Popeea? Coincindenta face ca Popeea era o simpatizanta si protectoare a evreilor si probabil impartasea (in privat) religia acestora.

    2. Dupa anul 70 d.C. cind evreii isi pierd tara ca urmare a distrugerii totale a Ierusalimului si a Templului se raspindesc si ei in Imperiul Roman, urmind cam aceeasi ruta cu cea a crestinilor. Si crestinii si evreii aveau acelasi tip de religie: monoteista. Atunci cum se face nu auzim de nici macar un singur caz de evreu care sa fi fost aruncat in arena sau schingiuit ca urmare a refuzului de diviniza zeitatile romane, cum se face ca nu auzim ca evreii ar fi fost fortati, asa cum au fost crestinii sa faca un juramint de venerare a zeilor Romei. In mod sigur daca asa ceva s-ar fi intimplat, marele lobby evreiesc n-ar fi pierdut inca o oacazie de a-si umfla statutul de victima a omenirii in toate timpurile si in toate locurile?

  3. @petra
    1. Nu stiu raspunsul aici dar mi se pare ca insinuezi ca prigoanele au fost declansate de evrei sau de simpatizanti ai acestora si nu cred ca este corect.
    2. Evreii nu au fost poate prigoniti de romani dar au fost prigoniti de crestini mai ales in occident unde au fost obiectul multor discriminari in evul mediu. Si mai ales erau vizati pentru a indeplini rolurile de camatari, roluri pe care unii crestini le refuzau din considerente…morale, dar se foloseau de evreii care pacatuiau profesand camataria.
    Au urati si numiti omoratori de Dumnezeu desi Hristos Insusi S-a rugat ca sa le fie iertate pacatele pentru ca nu stiu ce fac.
    Intotdeauna m-am intrebat de ce sunt unii oameni porniti impotriva evreilor. Eu cred ca asta este o atitudine profund necrestina, ca sa nu mai spun ca este incompatibila cu ortodoxia. Parca vad ca sar multi zicand ca sunt sionist sau mai stiu eu ce…
    Ura ascunsa sub masca evlaviei nu aduce nimic bun.

  4. @ Mircea
    Nu esti sionist ci ai vorbit ca un adevarat crestin ortodox. IAr daca vei mai fi si injurat pentru ce ai spus, asta iti va certifica credintza ortodoxa. Din pacate , noi, crestinii zilelor noastre am devenit cei mai mari pagani pe care ia cunoscut istoria omenirii, dornici de a vina greselile altora, dornici de a-i calca pe altii in picioare, insetati de singe. Nu mai vrem sa-l lasam pe Dumnezeu sa descurce itzele, considerind ca noi suntem inteligenti si le putem descurca insa vedem clar ca mai tare le incurcam si ce este mai grav….ne incurcam chiar noi in ele pina ajungem sa ne sugrumam singuri. Asa face “crestinul”zilelor noastre : daca i-aiinchis un canal, gaseste altele, te ia pe toate partile, vine cu citate cu fel de fel de argumente dar fereasca Dumnezeu sa-lvezi ca merge sa-si plinga pacatele sau sa se roage pentru cel pe care il considera cazut. Ai dat un raspuns, dupa parerea mea foarte si imi permit sacontinui si eu.
    Da, asa este,evreii au fost oarecum ocrotiti in imperiul roman dar mai tirziu, pentru multe secole au fost decimati de “crestinatate” si nu numai. Totusi constat ca nimeni nu observa un aspect….cu toate ca Dumnezeu ia smerit pina la singe printre neamurile la care ia imprastiat, spalindu-le din pacate, totusi in aceeasi masura i-a si ocrotit acolo unde i-a imprastiat. Tot timpul le-a dat posibilitati de supravietuire si chiar de ascensiune. Imi amintesc de frumoasa poveste cu Iosif. A fost la fel ca oricand….sub pedeapsa dumnezeiasca fiind Israel, sub foamete si opresiune l-a dus Dumnezeu pe Iosif chiar in Egipt, virful de lance al bogatiei si al civilizatiei lumii la acel moment, calauzind mai departe pe Israel de acolo in mod minunat prin mina lui Iosif care luind-o de jos a ajuns pina la a fi mina dreapta a faraonului si chiar la un moment dat el,Iosif, evreu fiind conducea treburile celui mai puternic stat din lume. Exact la fel s-aintimplat in toate timpurile inclusiv in epoca moderna. Cateva daruri pecare Dumnezeu le-a daruit lui ISrael printre care intelepciunea,priceperea si stiintza, vedem clar ca nu s-a luat de la ei. Tot timpul in tarile in care au ajuns, au fost prigoniti,au cazut dar apoi iar s-au ridicat, au prosperat si in multe cazuri au ajuns asa ca Iosif din vechime pina ladeveni bogati intrind chiar in politica respectivului stat. Nici un alt neam nu a avut aceasta posibilitate. IAr in ziua de azi, au ajuns pina la a conduce intreaga lume prin diverse metode neortodoxe, pregatind din pacate calea celui pe care multi din ei il asteapta. Intrebarea acida ce mi s-ar puteapune ar fi aceasta :
    -Pai si ce mah…crezi ca Dumnezeu ar ingadui sa fim excrocati si incercati de evreii care conduc lumea ? e clar ca au ajuns prin tot felul de excrocherii la acest statut.
    Intrebare corecta insa raspunsul meu ar fi….da,ingaduie Dumnezeu ca prin mina acestor evrei sa fim in primul rind incercati in credintza , pedepsiti pentru pacatele noastre si chiar prigoniti pentru ca sa ni se daruiasca o cununa imparateasca. Dar stati linistiti….incercati, chinuiti si prigoniti vom fi chiar de catre fratii nostrii intru credintza crestina. Evreii fac ce fac asteptindu-l pe Mesia neintelegand ca a venit deja….noi crestinii insa il mincam de viu pe fratele nostru cu buna stiintza, stiind chiar ca pe Hristos il sfisiem.
    Daca stai sa te gandesti la cat de multe lucruri si-au dorit de la Dumnezeu si le-au primit nu ai cum sa nu te minunezi. Au vrut paine in pustie, li s-a daruit mana cereasca. Au vrut carne in pustie, li sa-u adus de nicaieri prepelitze. Au vrut apa in pustie li s-a dat sa beadin stinca seaca. Au vrut o tara a lor li s-a dat tara in care curge miere si lapte. Au vrut putere si li s-a dat sa-i culce la pamint pe inamici mult mai puternici ca ei. Au vrut intelepciune si pricepere si li s-a dat sa detina stiintza lumii. Pentru tot ceea ce si-au dorit prost suparindu-l pe Dumnezeu si-au primit rasplata….ma dar niciodata nu ia parasit Dumnezeu. Cand au vrut un imparat salvatorle-a fost trimis Fiul lui Dumnezeu, piatra lor de incercare prin care au cazut grav de tot. In final dorintzalor de a avea imparatul salvator a fost benefica pentru noi paganii caci astfel Hristos a devenit Imparatul oricui crede in El iar noi am devenit Noul Israel. Greseala lor caci n-au inteles ca nu li sa daruit un imparat lumesc care sa-i duca la glorie ci un Impareat Ceresc care sa-i duca la vesnicie. Si cu toate astea, li s-a indeplinit si aceasta mare dorintza a lor de a conduce lumea. Dorintza rea careli se va plati asa cum le-au fost platite toate dorintele lor rele dar care in final ii va cerne si peei si pe noi si il va aduce pe Adevaratul Imparat . Si sa nu uitam ca…..in ciuda tuturor relelor pe care le fac evreii (sionisti) totusi Dumnezeu nu-i pierde definitiv ci ii va intoarce la adevaratul lor Imparat si Dumnezeu asa cum le-a promis in Scripturi ca vazind inselarea antihristului, multi evrei vor veni la dreapta credintza. Pacat ca nu avem ochi sa vedem un lucru fantastic : anume ca de cand este omenirea, ne mintuim unul prin altul prin iconomia dumnezeiasca ….crestinii care l-au cunoscut pe Hristos prin evrei….evreii care se vor mintui prin crestini….paganii prin care Dumnezeu pedepseste crestinii pentru caderi intorcandu-i inapoi la credintza si convertindu-i pe pagani la credintza cea adevarata, etc. Sunt doar opinii personale ce pot fi corectate crestineste.

  5. TOTUSI

    Ce legatura are persecutia evreilor de catre “crestinii” occidentali din Evul Mediu, dupa ce ar fi determinat prigoana crestinilor din Imperiu inainte???
    Nu sunt evreii direct vinovati de persecutiile crestinilor, ci diavolul. Dar au avut si ei rolul lor, chiar daca inainte, prin randuiala lui Dumnezeu, li s-a distrus cetatea Ierusalimului. Si cam tot timpul au incitat. As zice ca pana chiar tarziu, la mucenicia Sf. Ioan de la Suceava, de pilda.
    Ar trebui verificate datele istorice mai cu seriozitate ca sa nu se lase loc la confuzii si ura gratuita. Dar ce a spus Petra este plauzibil.
    Deci nu uram pe evrei, dar nici nu neglijam rolul hidos al sionistilor.
    Pare a fi ca mersul pe sarma: greu sa eviti extremele.
    Dar, cum spune Paulescu, evreii sunt urati din cauza faptului ca si-au atras ura prin faptele lor miselesti de-a lungul timpului, nu din xenofobie.

  6. @Exegeticus
    Asta cu “evreii sunt urati din cauza faptului ca si-au atras ura prin faptele lor miselesti de-a lungul timpului, nu din xenofobie”…este cea mai usoara si convenabila gaselnitza pentru a ne justifica rautatea noastra. Eu zic ca in general toti cei ce au o directa legatura cu Dumnezeu (fie ca se afla sub pedeapsa sau binecuvintare dumnezeiasca) au fost si vor fi urati pina la sfirsitul vremurilor. Daca evreii de acum sunt urati gratuit pentru faptele lor miselesti (corect si nu prea) atunci de ce au fost urati de moarte evreii vechiului Testament de catre toate popoarele ? atunci nu aveau putere, nu erau bogati, nu aveau cam nimic dar il aveau pe Dumnezeu. De ce crestinii au fost urati de moarte de la inceputul crestinismului pina la sfirsitul vremurilor ? cumva din cauza ca ” si-au atras ura prin faptele lor miselesti de-a lungul timpului” ?

  7. Sau poate ma insel eu , nu stiu sigur. Oricum nu vreau sa intru in polemica. Am incercat sa dau doar o explicatie la nedumerirea Petrei cu privire la protectia pe care au avut-o evreii in multe situatii.

  8. @petra:
    ref. la punctul 1: cred ca poti intelege usor situatia si poti avea un raspuns daca privesti cu atentie situatia actuala din imperiul europei “unite”, atat in ceea ce priveste toleranta cat si celelalte aspecte.
    o analiza comparativa ar putea fi chiar profetica, if you ask me.
    iti recomand in acest sens lectura cartii Zeul Tolerantei [..], prezentata si pe Razboi intru Cuvant de mai multe ori (inclusiv cu extrase cuprinzatoare).

  9. @Marian…
    Am citat, ce-i drept din memorie, pe Paulescu tocmai pt a nu da loc patimii, ca sa arat ca ma refer la lucruri concrete, pe care le analizeaza si Paulescu cu simtul sau de savant. Sigur ca ura poate fi (de cele mai multe ori) patimasa. Dar exista si o ura “desavarsita”(Ps. 138:22), prin care ne pazim de rau, il sanctionam. Cred ca la cea de-a doua facea referire Paulescu si de aceea l-am adus in discutie.
    Nu ca polemica zic, ci imi pare ca trebuie sa vina si niste precizari la cele spuse (cum am considerat de la inceput ca nu pot ramane afirmatiile de dinainte fara raspuns): si eu, cand am citit Vechiul Testament, am avut o consideratie pt evrei, pe care o am si acum. Dar cu evreii de dupa Hristos este altceva. Practic noi, crestinii, suntem urmasii evreilor de dinainte de Hristos. Caci noi ne tragem din apostolii evrei. Ei mostenesc gena, noi caracterul. Ma refer la general, nu idealizand pe crestini (ortodocsi).
    Astea fie spuse la general. In amanunt, daca sunt adevarate si dovedite cele spuse de Petra, concluzia vine de la sine. Doar ca trebuie sa cautam sa intelegem corect ce spune celalalt, nu ce intelegem noi din spusele lui.
    Cu iertare si bunavointa.

  10. Intervin şi eu în această mică digresiune off topic. Cred că şi individualizarea concretă a “celor răi” dintre evrei pe care îi combatem, anume a sioniştilor ori a celor ce urmăresc edificarea unei structuri dictatoriale globale sau a “finanţiştilor”, presupune un anume risc etic. Înţeleg că această sintagmă “noi nu urâm pe evrei ci sionismul” poate presupune o ipocrizie pronunţată şi o îndreptăţire fanatică, însă soluţia nu este să identificăm pe sionişti cu nume, adresă, CNP şi biografie exhaustivă. Idiomul pe care îl folosim are rostul lui conceptual şi, în principiu, ne fereşte de acuze greşite îndreptate împotriva unor persoane determinate sau de a-l face responsabil pentru relele pe care sionismul le-a produs ca entitate colectivă, rele ce nu pot fi înţelese decât privite unitar. Mai mult, reducând idiomul colectiv al sionismului la o sumă de nume individuale sau mişcări derivate/componente pierdem din vedere tocmai caracterul colectiv al mişcării/ideologiei, arealul ei de desfăşurare şi putem cădea în greşeli de raţionare/evaluare fie prin generalizare/absolutizare, fie prin simplificare etc. Faptul că ne referim la evrei, ţigani, turci, ruşi, americani ţine de o convenţie conceptuală pe care nu o prea putem evita şi căreia nu îi văd cine ştie ce exprimări sinonime. A crede că vom combate sionismul ca mişcare mai eficient dacă nu le vom mai spune evrei sau dacă îi vom expune doar pe acei evrei “reprezentativi”, mi se pare a fi o greşeală.

    Nu de un concept anume trebuie să ne ferim, presupunând că nu e el instrumentul căderii noastre, ci de modul în care ne raportăm la acel concept. Degeaba vom numi pe evrei sionişti, ori vom reduce sionismul la componenta economico financiară a bancherilor ori la mesianismul rabinilor talmudici sau orice altă măsură de gestiune conceptuală, câtă vreme nu coborâm spre sursa căderii noastre. Şi mitropolitul Serafim de Pireu a folosit denominaţia de evrei şi a revenit apoi cu precizările de rigoare când alte persoane nu au înţeles (nu au vrut să înţeleagă), din pricina micimii lor, la ce anume s-a referit şi au raţionat pe principiul “dai în mine, dai în fabrici şi uzine”.

    O altă greşeală pe care eu am făcut-o, mimând obiectivitatea, e să identific concret anumite aspecte ale sionismului, să suprapun anumite rele peste unele persoane înţelese ca reprezentanţi, opunându-le un bine abstract. Adică Rockefeller e responsabilul tuturor relelor, dar totuşi “au existat” şi evrei buni. Mi s-ar părea onest să săpăm în egală măsură după binefăcători concreţi ca şi după răufăcători. Nu mă refer aici la activitatea de documentare a relelor de orice fel ci la raportarea noastră interioară faţă de acestea, la atenţia cu care ne îngrijim de echilibrul nostru sufletesc. Cu alte cuvinte, nu spun că trebuie încheiată lista rechinilor financiari cu exemple de “evrei buni” (nu vb de manifestări exterioare), ci de efortul interior de a păstra echilibrul reprezentării/reprezentativităţii evreilor “răi” între cei buni, când ne referim strict la evrei.. asta dacă tot am fost băgaţi într-o aşa mlaştină şi vorbesc totodată, de grija şi onestitatea intelectuală de a nu ocaziona greşeli de interpretare celor ce nu au un astfel de echilibru.

    Modul în care înţelege fiecare să procedeze concret, ţine mai puţin de convenţii conceptuale şi, dacă nu am fi direct afectaţi de această mişcare sionistă, poate că le-am acorda la fel de multă atenţie ca şi tigrilor tamili din Sri Lanka. Realitatea ne obligă însă să identificăm aspecte ale sionismului şi în cultura românească şi în politica externă a statului evreu (în plan economic, financiar etc), deci ne este de folos/necesar un concept care să acopere întreaga sferă de acţiune, fără însă a absolutiza (ne putem referi la statul evreu Israel care a adoptat o anumită măsură cu caracter expansionist ca fiind specifică mentalităţii sioniste, deci să identificăm evreii din israel, la nivel de fiinţare administrativă, cu o anumită conduită la care facem referire, fără să presupunem automat că ne referim la suma indivizilor de pe un teritoriu atent individualizat ori că avem idei preconcepute).

    Faptul că acest idiom (evrei) a fost deturnat la nivel conceptual, prin rea-voinţă sau ignoranţă, să se refere la absolut toate relele care trec prin mintea/înţelegerea unora are efecte în măsura în care conştientizăm exact limitele sale de uz. Pot face aici referire la evrei câtă vreme cunosc modul de înţelegere a interlocutorilor şi onestitatea lor, să nu-mi extindă spusele asupra unor aspecte la care nu m-am referit ori să nu înţeleagă altceva ca urmare a unor neputinţe sau pot alege să evit folosirea unor determinări (etnice) concrete, acolo unde mi se pare potrivit să o fac. Dar nici nu prea îmi vine bine să fiu limitat de normele exprimării politic corecte câtă vreme acestea singure, îmi impun această cenzură.

    Am scris toată acestă “polologhie” pentru că am văzut multe argumente/poziţii de bun simţ pierdute într-o mare de erori gratuite la adresa evreilor, în anumite discuţii catalogate aprioric ca fiind neortodoxe, fără legătură cu creştinismul (şi implicit şi interlocutorii). Depinde şi duhul în care se participă la aceste discuţii, dincolo de argumentele folosite, dar nu putem expedia orice discuţie despre evrei ca fiind necreştină pentru că unii ar putea înţelege că nedreptăţim pe “evreii buni” sau că facem generalizări eronate/tendenţioase; mai ales pe unele situri catalogate pe poziţii extremiste/xenofobe/antisemite. Eu unul vreau să am libertatea să particip, dacă voi considera de cuviinţă, la orice discuţie, oriunde, cu oricine, folosind concepte semantice reprezentative, comune, libere de constrângeri artificiale, fără a mi se arunca în spate acuze predeterminate de necreştinism. Că este de evitat angajarea în astfel de dezbateri sau că evit eu personal aceste teme, este cu totul şi cu totul altă discuţie 🙂

    Ura, duşmănia judecata strâmbă/erorile de raţionare le apreciem (după putere), duhovnicesşte şi individual, soluţiile fiind pur duhovniceşti, deşi putem găsi remedii de moment în retorică sau în teoria argumentării. Cu alte cuvinte, nu vom realiza mare lucru dacă propunem altora o cenzură exterioară a limbajului (dincolo de bunul simţ comun şi de discernământul ortodox), ci soluţia este tot urcuşul duhovnicesc, cu milostivirea Domnului, urcuş care îi va scăpa pe cei excesivi (pe mine inclusiv) de toate asperităţile de limbaj/abordare a temelor “sensibile”.

    E un pericol absolut minor acesta despre care am scris atât, de limitare artificială a limbajului folosit în anumite discuţii, de cenzură strictă a termenilor, faţă de pericolul căderilor/greşelilor inerente participării la astfel de discuţii, dar poate avea relevanţa sa. Cu atât mai mult cu cât în puţinele ocazii în care m-am aventurat pe aceste teme, fie mi se reclama antisemitismul când foloseam termenul evrei, fie mi se cereau riguroase precizări conceptuale de genul “sionişti nu evrei”, “la ce/cine exact anume te referi?”, fie mi se puneau în cârcă erori de raţionare ale interlocutorilor, ori mi se sugera o disciplină/seriozitate discursivă exagerată (că dacă nu tratezi doct şi sobru, eşti clar antisemnit) .. orişicum, numai la fondul problemei mele nu ajungeam. 🙂

    Nu m-am referit la fondul discuţiei de mai sus, ci am făcut o digresiune pe un amănunt care mi s-a părut de interes. Iertaţi-mi vorba lungă! Doamne, ajută!

  11. Ideea articolului preluat de noi era totusi cea din titlul sau: Să nu fie tăgăduită celor căzuţi nădejdea comuniunii şi iertării.

    De ce totusi ne place sa divagam chiar atat de mult si sa vorbim deloc despre temele principale si destul de importante ale postarii? 🙂

  12. Pentru ca postarile nu sunt intotdeauna unitare in detaliile articolelor luate separat (vezi De lapsi cu Sf. Ciprian, marturii din Tara Fagarasului si impresiile din mediul medical postate mai sus) si cu atat de multe link-uri fiecare retine ceea ce il marcheaza mai puternic sau ceea ce il intereseaza. Apoi mai sunt raspunsuri care vizeaza comentarii precedente. Si uite asa ne-am departam de tema centrala a postarii care aici pare a fi spovedania.
    Tema vasta in general si care comporta tot atatea particularitati cati oameni se spovedesc si cati clerici spovedesc, cam ca la analiza combinatorica. Cred ca de aceea ne-am lansat in divagatii.

  13. Pingback: Intre constiinta adanca a pacatului si Iubirea “nebuna” a lui Dumnezeu. PS MARC NEMTEANUL despre PREGATIREA DE IMPARTASANIE SI SPOVEDANIA DEASA - Razboi întru Cuvânt - Recomandari
  14. Pingback: GHERON IOSIF ISIHASTUL – scrisori de incurajare in razboiul cu diavolul si pentru ridicarea din caderi: “ORICE S-AR FI INTAMPLAT, NU TREBUIE SA DEZNADAJDUIM” -
  15. Pingback: Doua caderi: Petru si Iuda. O singura ridicare. MANDRIA NU NE LASA SA PRIMIM IERTAREA SI NE DUCE LA DEZNADEJDE -
  16. Pingback: Arhim. Simeon Kraiopoulos: SUFERINTA, BINECUVANTARE SAU BLESTEM? Care este sensul suferintei? -
  17. Pingback: SPICUIND SI TALCUIND FILE DE “EVERGHETINOS” SPRE FOLOSUL CELOR DE AZI, CU PROFESORUL ION PATRULESCU – conferinta Timisoara, 2008 (partea a II-a) -
  18. Pingback: “INVREDNICESTE-MA, DOAMNE, SA TE BUCUR SI EU CU INTOARCEREA MEA!”. Cand uitam ca suntem fii risipitori sau uitam cum ne iubeste si ne asteapta Tatal… ISPITELE CRESTINULUI – INTRE OBRAZNICIE SI DEZNADEJDE -
  19. Pingback: Fericitul IOAN DE LA VALAAM (II): “Nu te inspaimanta, chiar de cazi in fiecare zi! Nu te increde in tine!” – Din viata si scrisorile foarte folositoare ale unui MARTURISITOR AL SMERENIEI, la 55 ani de la adormire (†6 iunie 1958) -
  20. Pingback: Avva Efrem Filotheitul despre STRIGATUL CONSTIINTEI si VIATA DUPA MOARTE. “Sa traim viata dupa cuviinta, sa intram in randuiala, pentru ca nu stim daca vom apuca ziua de maine” -
  21. Pingback: Taina sfintei marturisiri. DARUL, BUCURIA SI PUTEREA DUMNEZEIASCA A POCAINTEI -
  22. Pingback: INTRAREA IN IERUSALIM. Predica Sf. Vasile al Kinesmei despre ENTUZIASMUL NESTATORNIC si CALEA IMPARATEASCA. “Orice s-ar intampla cu voi, sa nu scapati din maini haina lui Hristos, sa mergeti neabatut pe linia urmarii Lui!” -
  23. Pingback: “SLUGA VICLEANA…” – Predici audio ale Parintelui Ciprian Negreanu la DATORNICUL NEMILOSTIV: Conditiile mantuirii: RECUNOASTEREA SINCERA A PACATELOR SI IERTAREA APROAPELUI. Plus: Predica Arhim. Mihail Stanciu (2014) -
  24. Pingback: Fericitul Parinte PAISIE DE LA SIHLA (†18 octombrie), cel care a deschis multora USA RAIULUI: “Tot timpul asta faci: cazi si te ridici… Nu te lasi in disperare” -
  25. Pingback: “DUMNEZEU CERE LA MASURA FIECARUIA. Mai mult decat a face ceva, lui Dumnezeu Ii place SA VREI! Sa incerci! Vrea sa te gaseasca in aceasta osteneala“ – PREDICI AUDIO pentru noi, cei chemati la Cina sau la Nunta Fiului -
  26. Pingback: SFANTUL SERAFIM DE SAROV, invatatorul pocaintei si TAMADUITORUL DEZNADEJDII (II). Ce rugaciuni – “antidot” recomanda in mod special Cuviosul? NECESARA CORECTARE A UNEI PARERI GRESITE: “Fara a merge pe calea pocaintei, oamenii incea
  27. Pingback: Viata si invataturile unui sfant al zilelor noastre, CUVIOSUL NIKON VOROBIOV, luptator impotriva MANIERISMULUI si FORMALISMULUI RELIGIOS FARISEIC si invatator cu putere al SMERENIEI AUTENTICE: “temandu‑se de cinstirea ieftina a poporului, care cau
  28. Pingback: “Niciodata sa nu-ti pierzi nadejdea mantuirii, ci sa strigi catre Dumnezeu si sa plangi. DUMNEZEU NICIODATA NU TRECE CU VEDEREA UN SUFLET CARE VREA SA SE MANTUIASCA SI SA SE POCAIASCA, ORICAT DE MULT S-AR RANI IN LUPTA!” | Cuvântul Ortodox
  29. Pingback: Din SCRISORILE SFANTULUI NECTARIE catre ucenicele sale monahii – pilde de IUBIRE SI GRIJA PARINTEASCA PLINA DE DISCERNAMANT: “Cu trupuri bolnavicioase nu se poate ajunge la sporire duhovniceasca pentru cei care nu s-au desavarsit. Voi AVETI NE
  30. Pingback: INTRAREA IN IERUSALIM. Predica Sf. Vasile al Kinesmei despre ENTUZIASMUL NESTATORNIC si CALEA IMPARATEASCA. “Orice s-ar intampla cu voi, sa nu scapati din maini haina lui Hristos, sa mergeti neabatut pe linia urmarii Lui!” | Cuvântul Ortodox
Formular comentarii

* Pentru a deveni public, comentariul dumneavoastra trebuie aprobat de un administrator. Va rugam sa ne intelegeti daca nu vom publica anumite mesaje, considerandu-le nepotrivite, neconforme cu invatatura ortodoxa sau nefolositoare sufleteste. Va multumim!

Rânduială de rugăciune

Carti

Documentare