Caz revoltator la Brasov, unde o fetita de sase saptamani era sa se inece in cristelnita, la botez. Preotul a scufundat-o brutal de trei ori, desi parintii protestau, iar bebelusul, scos in sfarsit afara, nu mai respira. Inghitise apa si avea caile respiratorii blocate. A avut nevoie de resuscitare si chiar de interventia unui echipaj SMURD, ca sa fie salvat la limita. Acum, parintii l-au reclamat pe parinte la politie pentru tentativa de omor si neglijenta in serviciu.

Dupa ce a fost scufundata in cristelnita, Anastasia n-a mai respirat. Au fost momente ingrozitoare pentru parintii disperati si rudele venite la botez. Noroc cu unul dintre invitati, care avea notiuni de prim ajutor. Speriati ca le moare copilasul cu zile, oamenii au chemat apoi ajutoare. “Cand au venit cei de la SMURD i-au pus masca de oxigen si i-am auzit vorbind ca respirea doar 86%”, a povestit mama fetitei, Alina Hrizea. Culmea e ca familia sustine ca in momentele de cumpana, preotul ar fi dat vina pentru acest incident tocmai pe familia fetitei.

“Preotul ne-a spus ca nu avem credinta. Adica cum?! Daca suntem in biserica, simplul fapt ca suntem acolo ne salva copilul?!”, a punctat revoltata si bunica micutei. Revoltati, parintii bebelusului au mers la politie si cer ca preotul sa fie tras la raspundere penala. Parintii se tem ca, daca nu s-ar fi nimerit cineva pe aproape care sa le salveza fetita, copilul ar fi fost mort acum.

Povestesc ca i-ar fi spus preotului sa nu bage bebelusul cu capul in apa, dar el ar fi refuzat pe motiv ca acesta este ritualul. Numai ca reprezentantii bisericii il contrazic si spun ca parintele a procedat gresit. Ar fi trebuit sa acopere nasul si gura copilului in momentul scufundarii in apa. Exista chiar si posibilitatea ca bebelusul sa nu fie bagat cu capul in apa, ci doar stropit pe crestet. Toate astea se invata la Facultatea de Teologie, unde viitorii preoti fac chiar si practica folosindu-se de papusi.

  • Romania Libera:

(Gabriel Bejan) De ce nu verificaţi şi averile preoţilor?

Ştiţi legea celor cinci F-uri? Furi cu Forme, Furi fără Frică!

Spre exemplu, amenajamentul silvic prevede să tai doar uscături şi să plantezi alţi copaci în locul celor tăiaţi. În realitate, dai mită ăluia care face aranjamentul, tai cât vrei şi bagi împădurire pe hârtie”.

Reporterii incognito ai RL au aflat această simplă lecţie despre cum se taie ilegal pădurile de castani din judeţul Vâlcea ce aparţin bisericii, chiar de la unul dintre preoţii din zonă, în timp ce documentau o anchetă despre defrişările masive făcute în ultimii ani de conducătorii Mânăstirii Hurezi (ancheta poate fi citită aici). Legea celor cinci F-uri”, a fost aplicată cu succes astfel încât sute de hectare de pădure protejată au fost hăcuite şi transformate în teancuri de bani de către slujitorii Domnului, într-un dispreţ total faţă de legile acestui stat.

Tăierile ilegale de castani de la Vâlcea nu reprezintă din păcate doar un caz izolat. În ultimii ani am văzut zeci de abuzuri sau afaceri ilegale făcute sub umbrela Bisericii Ortodoxe Române, la Argeş, la Constanţa sau în alte judeţe din ţară, de la tăieri de păduri, retrocedări ilegale, până la vânzarea de parohii şi chiar a “harului preoţiei” (cazul care l-a făcut “celebru” până în America pe ÎPS Teodosie, Arhiepiscopul Tomisului a fost dezvăluit tot de România liberă).

Ce ne demonstrează aceste exemple?

Oamenii bisericii se comportă după aceleaşi principii ca şi restul societăţii. Dacă pentru cei mai mulţi români lăcomia este o virtute, la fel de întâmplă şi pentru cei mai mulţi dintre preoţi (vezi limuzinele de lux şi vilele acestora) “Legea celor cinci F-uri”, nu a fost inventată, cu siguranţă, de oamenii bisericii dar vedem că aceştia nu au nici o problemă să o aplice cu succes. Dacă cei mai mulţi dintre români au au nici o reţinere să dea mită unui funcţionar public pentru a-şi rezolva o problemă, atunci la fel gândesc, iată, şi mulţi oameni ai bisericii. Dacă cei mai mulţi români nu văd nici o problemă în a-şi distruge pădurile, asumându-şi indirect şi consecinţele ireversibile ale unei astfel de acţiuni, atunci de ce nu ar fi şi preoţi care să gândească la fel?

Practic, putem spune că slujitorii Domnului sunt la fel de tentaţi să încalce regulile lumeşti, la fel ca şi noi, mirenii.

Ce ne deosebeşte totuşi în mod esenţial?

Nu aşteptările mai mari din punct de vedere moral pe care, în mod îndreptăţit, trebuie să le avem de la nişte reprezentanţi ai bisericii şi poate nici jurămintele de virtute pe care oamenii biserici le fac atunci când îmbracă sutana.

Deosebirea esenţială este că noi nu beneficiem de uriaşa protecţie din partea statului de care se bucură în acest moment reprezentanţii clerului.

Aţi auzit vreodată ca vreo instituţie de control să încerce să descâlcească iţele vreunei afaceri necurate ale bisericii, în ciuda numeroaselor semnale trase de presă în ultimii ani? Biserica Ortodoxă Română, ca şi celelalte culte religioase recunoscute, beneficiază de o largă autonomie stabilită prin lege. Această instituţie este scutită de plata impozitelor şi taxelor pentru veniturile obţinute din activităţile economice desfăşurate deşi beneficiază totuşi de un sprijin financiar substanţial de la bugetul statului. În al doilea rând, sub pretextul autonomiei bisericeşti, instituţiile de cult au dreptul să-şi ţină afacerile departe de organele de control ale statului (adunările eparhiale din care teoretic fac parte şi oameni din afara bisericii au un rol mai degrabă simbolic).

Aici avem de-a face cu o nedreptate.

Dacă Fiscul poate verifica actele oricărei companii din această ţară de ce nu ar putea face acelaşi lucru şi în cazul parohiilor care derulează afaceri? Dacă ANI verifică averile demnitarilor de ce nu ar putea face acelaşi lucru şi în cazul preoţilor? Şi până la urmă, dacă le cerem corectitudine şi transparenţă politicienilor, oamenilor de afaceri sau funcţionarilor publici de ce nu le cerem acelaşi lucru şi oamenilor bisericii?

(Laurentiu Mihu) Câteva lucruri sfinte despre tabuuri, Biserică şi criză

Criza care mătură Europa va continua să complice arhitectura clasică a relaţiilor intra şi inter-statale până când, într-un final, lucrurile se vor reaşeza pe baze noi. E o chestiune de timp, dar cât va dura tot acest travaliu şi cum exact va arăta lumea în cele din urmă rămâne dificil de prezis, în condiţiile în care liderii occidentali au încremenit în faza aceea nefastă în care avansează soluţii de moment la cutremure structurale care reclamă şi întrebări realmente profunde, şi abordări infinit mai complexe.

Realitatea ne demonstrează tot mai acut că fiecare zi care trece pune sub semnul întrebării nu pasagera capacitate a statelor de a-şi menţine o brumă de solvabilitate, ci însăşi filosofia care a asigurat până acum fundamentele sistemului economico-social de după al doilea război mondial. Înseşi ideologiile clasice, care au aglomerat în ultimele decenii variaţiunile de acţiune politică şi gândire economică, au ajuns acum la scadenţă şi, se vede tot mai limpede, calibrarea lor cu actualitatea a devenit un proces tot mai dificil şi tinde spre a se transforma într-un efort sisific.

Dar, pe lângă datoriile statelor şi principiile (vedem azi – falimentare) care le-au făcut posibile, criza mai aduce la scadenţă tabuuri.

Şi aici, mizele rămân în continuare de ordin economic şi social, partea spirituală veghiind totuşi din subtext. Să luăm Bisericile Ortodoxe greacă şi română, spre exemplu, şi atitudinea sfidătoare pe care cele două entităţi o afişează inclusiv în actualul context.

De câteva luni, neobrăzarea înaltelor feţe bisericeşti de la Atena şi Salonic este în creştere, după ce mioarele rătăcite în stradă au început să dea dovadă de atenţie distributivă, concentrându-se nu doar pe respingerea planurilor de austeritate, ci şi pe averea, nemăsurată de nimeni, pe care stă Biserica Ortodoxă.

Din nefericire, în perioada de prosperitate, dezbaterile publice pe acest subiect nu au pus în Grecia o presiune constantă pe înaltul cler, ci au fost catalizate şi inflamate de împrejurări economice şi sociale extreme.

Nici în România, să recunoaştem, nu a fost altfel cu BOR. De unde şi reacţiile în doi peri cu care sfiinţiile lor responsabile cu cârmuirea turmelor de enoriaşi eleni au tratat subiectul şi cinismul cu care au trimis la plimbare vocile din societatea civilă căzute în păcatul contestării. Ceea ce, din nou, e valabil şi la noi. Însă pe măsură ce situaţia se complică – iar în Grecia chiar se complică - cresc şansele ca mişcările contestatare la adresa opacităţii şi autismului Bisericii, a trufiei celor care o reprezintă şi a distanţei pe care s-a obişnuit s-o ia faţă de restul societăţii să sporească în intensitate.

De unde până ieri petardele verbale au vizat potenţa financiară a instituţiei, influenţa politică şi socială ar putea deveni ţinta predilectă a vigilenţei populare, reanimată pe fondul crizei.

Bineînţeles, lucrurile de genul acesta nu se petrec peste noapte, după cum vedem că nici criza care se infiltrează pe Bătrânul continent nu avansează altfel decât în cadenţa picăturii chinezeşti. De acord, un atare scenariu poate fi considerat, acum, excesiv, dar trăim cumva un prezent, altul decât unul dominat de excese? În urmă cu nici trei ani, multe din câte se întâmplă astăzi ne păreau multora rodul unei gândiri paranoice.

Istoria ne-a arătat că Biserica, în general, a evoluat adesea în paralel cu societatea, poate şi pentru că s-a simţit copleşită de permanenta raportare la graniţa dintre două lumi, transcendent şi imanent. Cu toate acestea, de la marile descoperiri ştiinţifice (din fizică sau astronomie), la marile răsturnări culturale, sociale şi politice, Biserica, cu toată influenţa ei copleşitoare, a fost forţată ca, până la urmă, să accepte reforma.

Nu a făcut-o de drag, nici măcar din principiu, ci pur şi simplu pentru a supravieţui. Cu alte cuvinte, s-a adaptat, chiar dacă i-a luat timp, iar uneori foarte mult timp.

În acest moment, criza din Europa e tratată ca una strict economică. Încă.

Este însă o etapă, cumva pregătitoare, pentru un şoc cultural pe care cine nu îl simte plutind în aer se află în eroare, iar cine crede că ştie cum arată are halucinaţii.

Majoritatea noastră, de la vlădică până la opincă, se joacă adesea cu semnele exterioare ale credinţei, comportamentele nedând vreun semn că respectiva credinţă ne-ar fi marcat în vreun fel.

Când vor veni rezultatele recensământului, vom afla, ca şi la numărătorile anterioare, că suntem vreo 90% ortodocşi, încă 8 – 9 procente ţinem de alte denominaţii creştine, restul împărţindu-ne în grupuri mici şi foarte mici de musulmani, mozaici şi unele denominaţiuni de-a dreptul exotice. Deci, un popor eminamente creştin. Dar aceasta este o statistică destul de rece şi ea nu ne poate spune mare lucru despre intensitatea credinţei. Să ne îndreptăm atenţia către sondajele de opinie care, de peste douăzeci de ani, situează biserica şi armata în fruntea preferinţelor românilor, în vreme ce Justiţia şi instituţiile caracteristice democraţiei, precum Parlamentul şi partidele politice devin de la un sondaj la altul tot mai puţin populare. Nu cred că această scădere dramatică a respectului nostru pentru instituţiile democratice reflectă automat respectul nostru pentru democraţie. Cred că în aceste sondaje noi ne manifestăm atitudinea faţă de modul de funcţionare al democraţiei la noi, iar degradarea imaginii ţine de funcţionarea imperfectă – e un cuvânt blând! – a instituţiilor româneşti cu pricina. În ciuda îngrijorării pe care ne-o poate provoca situarea în fruntea ierarhiei încrederii a unor instituţii care nu sunt – şi nici nu pot fi – organizate democratic, una funcţionând pe baza „ascultării”, cealaltă în funcţie de „ordin”, nu cred că suntem nici atât de credincioşi, nici extrem de dedicaţi ordinii. Încă ar fi ceva dacă lucrurile ar sta în acest fel.

Sigur, când vezi mulţimile înghesuindu-se, călcându-se în picioare, smulgându-şi sticlele cu agheasmă la felurite hramuri, la slujbele de Înviere ori la cele de Crăciun, iar politrucii străduindu-se să prindă locuri în faţă, îţi vine să crezi că rezultatele sondajelor de opinie ar putea avea o anume acoperire, că suntem un popor neobişnuit de credincios pentru vremurile moderne pe care le trăim. Când îl vezi însă între politruci pe Ion Iliescu, declarat liber-cugetător, sau puzderie de alţi politruci antrenaţi în sportul naţional al încălcării, în acelaşi timp şi prin aceleaşi fapte, nu doar a legilor, ci şi a celor zece porunci, te mai lasă entuziasmul. Şi constaţi apoi că peştele de la cap se împute – şi chiar se împute, din păcate. Când tramvaiele sau autobuzele trec pe lângă o biserică, românii credincioşi, tolăniţi în poziţii de tot indecente ori îmbrăcaţi cum n-ar îndrăzni să meargă la biserică, îşi fac largi cruci, să-i vadă tot tramvaiul ce cuvioşi sunt. Odată, un taximetrist ce mă ducea spre casă a lăsat volanul şi-a început să-şi facă cruci cu ambele mâini! Bănuiesc că Dumnezeu ar fi preferat să ne ştie întregi şi, probabil, s-a îngrijit de asta, deşi era treaba şoferului! Da, peştele se împute de la cap, din păcate nefăcând excepţie nici capul Bisericii, care se poartă mai degrabă ca un CEO de mare multinaţională – deşi biserica noastră e naţională! – decât ca un sfânt părinte. Biserica a pus mâna pe tot ce a putut pune, lăsând operele de binefacere pe seama debilelor ong-uri. Preafericitul a botezat odrasla impostorului Casei Regale, dar n-a binevoit să participe la discursul din Parlament al Majestăţii Sale Regele Mihai I. Era, de altfel, şi ocupat cu primul zâmbăreţ al ţării, pe undeva prin Argeş…

Ce vreau să spun? Că majoritatea noastră, de la vlădică până la opincă, se joacă cu semnele exterioare ale credinţei, comportamentele noastre nedând vreun semn cât de palid că respectiva credinţă ne-ar fi marcat în vreun fel, ar fi avut vreun efect modelator asupra noastră. Altfel, această explozie de furturi, corupţie mare şi mică, violenţă, crime, maltratări ale femeilor şi copiilor s-ar mai domoli. Or, ea sporeşte zi de zi şi ceas de ceas în proporţie de masă!

Liviu Antonesei este scriitor şi publicist şi semnează o rubrică săptămânală în „Adevărul“ din 2010.

Nota noastra:

Tacerea Biroului de Presa Patriarhal in fata scandalurilor “botezului barbar” sau brutal si fata de atacurile tot mai dese si sistematice ale mai toatelor surselor mass-media este deja… sfidatoare. Sfidatoare nu fata de jurnalistii care cauta pricina de atac cu orice ocazie, justificat sau nejustificat, care vor sa “reformeze” Biserica, sa ii modifice botezul, sa o puna sub birul fiscal si, in general, sa ii reduca puterea, ci sfidatoare fata de credinciosi si fata de Dumnezeu, in cazul in care acesti clerici nu au uitat totusi ca sunt “angajatii” Lui, in primul rand, si nu ai statului sau ai puterii. Macar pentru faptul ca anul 2012 a fost declarat de Patriarhie Anul Botezului s-ar fi cuvenit, si inca de la primul caz din mass-media, o atitudine publica marturisitoare destinata a rispi falsele tulburari si psihoze.

Complicitatea Patriarhului cu puterea pentru obtinerea de avantaje financiare este cea mai proasta decizie pe care o putea lua intai-statatorul Bisericii, din toate punctele de vedere, inclusiv “manageriale”. “Costurile” (ca sa vorbim in teologia pe care o foloseste PF) acestei complicitati se vad deja cu ochii si vor creste proportional cu catedrala si cu triumfalismul gaunos manifestat, precum si cu amploarea crizei. Atacurile fata de afacerile oamenilor Bisericii si fata de statutul privilegiat pe care l-ar avea acestia au devenit moneda curenta. Si e abia inceputul. In sondaje, pare ca pana si cei care sustin Biserica nu mai vor sa auda ca se dau bani pentru aceasta. Si aici, e doar inceputul…

Daca indraznesti sa citesti comentariile online de la materialele de presa citate de mai sus, te sperie deversarea de latraturi anti-Biserica, de capitalul de ura pe care PF Daniel il strange sarguincios. Pe de alta parte, Patriarhul si-a pierdut pana si bruma de popularitate pe care o avea in intelighentsia, pentru “deschiderea sa ecumenica”, pentru ca acum toti vad cu ce “atlet” al… contabilitatii s-au ales. Toate acestea sunt si roadele “manageriatului” care au facut din bani un scop si nu un mijloc. Patriarhul, din acest joc, va deveni din ce in ce mai mult dependent de sprijinul celor ce au puterea – fie europeni, fie autohtoni. Intr-o relatie negutatoreasca: bani pentru Catedrala contra prestari servicii: propaganda pentru recensamant, pentru Agenda Digitala, pentru niscai campanii de vaccinare…

Legaturi:

31 Comentarii »