Arhiepiscopul Iustinian al Maramuresului, la 90 de ani, un suflet de copil intr-un chip de voievod din alte vremuri… INTRU MULTI ANI, INALT PREA SFINTITE!

• Mitropolia Clujului: Păstorul și luminătorul unui ținut, Arhiepiscopul Justinian al Maramuresului, la 90 de ani. INTRU MULTI ANI!

Eram copil și îi auzeam pe cei ce aveau nedumeriri și necazuri: ne ducem la „starețul” de la Rohia; aceala e omul lui Dumnezeu și ne va ajuta. Și veneau de la mânăstire luminați și mângâiați. Desigur, lucrul acesta se întâmpla cu oameni sinceri în căutările lor. Căci ne spune Sfântul Simeon Noul Teolog:

„nimeni nu s-a făcut vreodată bun și fără voia lui. Nici nu se va face necredinciosul credincios fără voie. Nici nu-și va schimba cel rău fără voie cugetarea lui, ca să se facă cu totul nou.”

Și după și înainte de a veni la Baia Mare pentru a reîntemeia Episcopia Maramureșului și Sătmarului, în timpul episcopatului de la Cluj, era căutat de fiii săi sufletești, nu numai din Maramureș, ci din toată țara.

Toți intuiam că avem de a face cu un om a lui Dumnezeu, cu un părinte care are îndrăzneală să mijlocească pentru ei, cu un îndrumător duhovnicesc care le limpezea nedumeririle. Nevinovăția „copilărească” pe are i-o conferea viața de rugăciune îi fascina pe toți. Din mulțimea fiilor duhovnicești nu-l putem uita pe Ioan Alexandru care, datorită talentului literar, putea exprima limpede acest lucru. Iată ce-i scria el Înaltpreasfințitului Justinian:

„Ce iubesc eu în Dumneavoastră este o copilărie limpede, rămasă neatinsă și fermecătoare, rară la oamenii mai în vârstă. De aceea, poate, ne și dorim – nu noi – ci copiii din noi să se uimească unul de altul.”

Pentru mine personal, când am devenit mai mare, era o desfătare și un eveniment ca la Sfântă Mărie Mare să merg în pelerinaj la Rohia. Acolo eram sigur că părinții chemați de Dumnezeu pentru o misiune aparte sunt rânduiți „să se roage-n mânăstire,/pentru-a lumii mântuire”. Am fost de față, printre miile de pelerini, la hramul din 1973, când starețul Justinian Chira fusese deja ales Episcop Vicar la Cluj. A fost o jale de înmormântare. Părintele vicar Onisie Moraru i-a mângâiat pe oameni spunându-le că și în calitate de episcop tot al lor rămâne. Cât a împlinit Preasfințitul Justinian misiunea de Episcop Vicar la Cluj a fost o binecuvântare pentru mulți; în mod special pentru tinerii teologi, dar nu numai. Eu încă nu eram teolog ci inginer stagiar care aveam nevoie de sprijin duhovnicesc. Și sprijinul l-am găsit la Vlădicul tinerețelor mele.

Mai apoi am făcut teologia și am ajuns preot în Turda. N-am fost lipsit de șicane și încercări. Ori de câte ori, însă, ieșeam din cabinetul Episcopului Justinian eram întărit. Știa să găsească soluția potrivită pentru rana sufletului. În februarie 1990, când a rânduit Dumnezeu să ajung episcop, a fost unul din ierarhii hirotonisitori și m-am bucurat de aceasta. M-am bucurat atunci și după. Pentru că aveam nevoie mereu de sfaturi, iar experiența de viață duhovnicească a Înaltpreasfinției Sale este mare. Când tatăl meu a trecut la Domnul a oficiat slujba prohodului și ne-a îmbărbătat cu un cuvânt întăritor.

M-am bucurat, apoi, că Dumnezeu l-a rânduit să reorganizeze și să conducă, iată de 21 de ani, Episcopia plaiurilor mele natale. Dau slavă Domnului că l-a ținut între noi, iată, până la nouăzeci de ani și, în același timp, Îl rugăm să-i mai dea încă ani. În același timp, ca să fiu sincer, îmi pare rău că anii au trecut atât de repede și îmi vine să mă adresez lui Dumnezeu dimpreună cu Lucian Blaga:

„Doamne oprește trecerea. Știu că unde nu e moarte nu e nici iubire, – și totuși, Te rog: oprește, Doamne, ceasornicul cu care măsori destrămarea”.

Curajul ne vine, însă, cum ne învață Arhiepiscopul Justinian de la Hristos Cel ce a învins moartea. Ne spunea odată, într-o predică la Rohia, că atunci când Domnul Hristos va reveni, și noi toți vom învia, fiecare vom auzi sunând clopotele din satul nostru.

Depănându-și amintirile și, oprindu-se la anii copilăriei, când în ziua de Paști veneau de la biserică să mănânce, ne spune:

„tata cu plete și cu cămașa albă se ridica în piciore și rostea rugăciune «Tatăl nostru», mi se părea că văd în față un voievod sosit din alte timpuri, ce ne aducea un mesaj care ne lumina casa”.

Şi pentru noi astăzi, la nouăzeci de ani, Vlădica Justinian este un veritabil voievod venit din alte vremuri, grele dar frumoase, și un reprezentant al unei lumi inefabile.

La mulți ani, Înaltpreasfinția Voastră!