ARTICOLELE SAPTAMANII (4): Calai, victime, iertare, credinta, eroi, testamente… “NOI NE IUBIM NEAMUL ASA CUM UN COPIL ISI IUBESTE PARINTII”

• Apostolat in Tara Fagarasului: „Portretul luptătorului la tinereţe”– între rigoare şi regie (II)

La Făgăraş a avut loc în luna noiembrie proiecţia filmului „Portretul luptătorului la tinereţe”. Pelicula este prima care are ca subiect rezistenţa anticomunistă din Munţii Făgăraşului prin Grupul carpatin făgărăşean, aflat, în cea mai mare parte a existenţei sale, sub conducerea lui Ion Gavrilă-Ogoranu.

Dincolo de aspectele artistice şi regizorale, pentru noi, făgărăşenii, este importantă nu doar existenţa acestui film, ci şi veridicitatea evenimentelor şi a personajelor, ai căror copii, nepoţi, rude sau prieteni trăiesc printre noi. Pentru câteva lămuriri, am apelat la Părintele Profesor Ioan Glăjar, din Ucea de Jos, care a cunoscut temniţele comuniste şi mişcarea de rezistenţă, unii membri fiindu-i colegi de clasă sau de liceu.

În numărul acesta, partea a doua.

– Filmul nu menţionează aproape nimic despre credinţa partizanilor în Dumnezeu. Cum stăteau lucrurile?

– Fără îndoială că partizanii reprezentaţi în film credeau în Dumnezeu. Ei aveau o educaţie religioasă primită în familie, în şcoală, în „Frăţiile de Cruce” şi, mai ales, în Biserică şi de la Biserică. Faptul că în film nu se menţionează aproape nimic privitor la credinţa şi viaţa religioasă a tinerilor partizani este regretabil. Nu e de conceput ca acei tineri, educaţi religios începând din copilărie şi ajunşi luptători împotriva comunismului ateist, să nu-şi fi manifestat zilnic, în mod vizibil, credinţa lor în Dumnezeu prin semnul Sfintei Cruci, îngenunchieri şi rugăciuni în care să preamărească pe Dumnezeu, să invoce binecuvântarea, ajutorul şi ocrotirea Lui, iertarea din partea lui Dumnezeu a păcatelor făcute de ei şi mai ales iertarea uciderilor săvârşite de ei, chiar daca acestea au fost făcute în rândul duşmanilor lui Dumnezeu, înrăiţi peste măsură, şi în scopul salvării neamului românesc şi a credinţei creştine. De viaţa religioasă a acestor tineri luptători sunt convins cu atât mai mult cu cât ei au trăit o bună parte a timpului în fiecare an pe crestele munţilor, despre care Ana Blandiana spunea, chiar în timpul regimului comunist: „Munţii Făgăraş sunt pământul românesc cel mai aproape de cer!”. Trăind la această înălţime fizică, la această apropiere de Cer şi având un orizont atât de larg, frumos şi impresionant, e de crezut că toate le-au trezit fiori, simţiri înălţătoare, stări mistice, euforie, gânduri de preamărire a lui Dumnezeu sau, cum spune Virgil Mateiaş, „conştiinţa păcatului, dar şi a Harului şi nostalgia salvării în transcendent”.

– Sunt mulţi care nu ştiu nimic despre lupta împotriva comunismului. Cât de important e pentru un român din anul 2010 să cunoască istoria rezistenţei împotriva comunismului din România, la ce ne foloseşte să aflăm toate astea?

– Rezistenţa împotriva comunismului în România, exercitată de către români fie sub forma confruntărilor războinice, aşa cum a fost cea a tinerilor partizani înarmaţi din Munţii Făgăraşului şi din alţi munţi ai ţării noastre, fie sub forma intransigenţei faţă de reeducarea impusă prin mijloace sălbatice de către regimul comunist deţinuţilor politici sau religioşi din temniţele ţării, în lagărele de muncă şi deportări, fie într-o formă sau alta în domeniul culturii, politicii etc., face parte din istoria ţării noastre. Iar asupra importanţei cunoaşterii istoriei ţării proprii se pot spune multe. În cazul de faţă aş spune doar două lucruri: în primul rând, cunoaşterea rezistenţei şi luptei împotriva atrocităţilor săvârşite de către regimul comunist, impus ţării noastre de către bolşevicii din Rusia, ar putea determina pe mulţi români să nu mai trăiască nostalgia comunistă şi, în al doilea rând, să evite cu înţelepciune comportamentul social, politic, anticultural şi antireligios al comuniştilor, iar pe noi să ne rugăm lui Dumnezeu pentru mântuirea tuturor celor care au suferit chinuri şi moarte din partea forţelor malefice comuniste.

– De ce credeţi că în 20 de ani de libertate şi după condamnarea oficială a comunismului din România s-a scris totuşi atât de puţin şi deloc organizat despre acest episod din istoria ţării?

– S-a scris puţin şi neorganizat pentru că intelectualii, scriitorii şi istoricii, care n-au avut de trăit pe de-a-ntregul atrocităţile comuniste sau care în ultimii 20 de ani n-au avut posibilitatea de a cerceta documentele din arhivă privitoare la acest episod tragic, n-au dispus nici de informaţiile necesare pentru a le putea prezenta în mod autentic şi convingător.

Iar dintre intelectualii care au trăit din plin acele atrocităţi, sunt mulţi care consideră popularizarea suferinţelor lor ca o laudă de sine, ca o încălcare a „discreţiei suferinţei, a decenţei tăcerii,…ca o impietate, o profanare a jertfei”. Alţi intelectuali care ar putea scrie pe o bază sau alta evită să scrie şi, poate, chiar să vorbească despre rezistenţa şi lupta anticomunistă din anii 1948 – 1957, vizată în film, sau cea ulterioară, spre a nu atrage atenţia masonilor şi a altora de teapa acestora asupra lor şi, deci, spre a evita acuzaţii nedrepte de tangenţă legionară, fascistă, rasistă şi, mai ales, antisemită. Aceasta ezitare pare îndreptăţită de criticile aduse deja filmului „Portretul luptătorului la tinereţe”, critici potrivit cărora filmul propagă asemenea concepţii politice, deşi regizorul filmului i-a prevenit pe spectatori şi a declarat că n-a urmărit să facă neapărat un film despre o ideologie, ci să prezinte nişte tineri, situaţii, acţiuni şi evenimente istorice din anii 1948 – 1957.

– În foarte multe cazuri, lupta statului comunist s-a îndreptat împotriva reprezentanţilor Bisericii şi împotriva oamenilor credincioşi practicanţi. Cum s-ar putea implica Biserica pentru ca modelul lor să fie cunoscut? În Rusia, de pildă, dar şi în alte ţări în care a existat rezistenţa împotriva comunismului, unii partizani au fost canonizaţi…

– În decursul celor patru decenii şi jumătate de regim comunist în ţara noastră, au fost arestaţi şi prigoniţi, unii chiar omorâţi, câţiva episcopi, mai mulţi profesori universitari de teologie şi monahi, nenumăraţi preoţi şi câteva mii de credincioşi ortodocşi practicanţi, (din rândul acestora din urmă) mai ales intelectuali şi încă intelectuali de seamă. Despre aceşti fii ai Bisericii noastre s-au scris şi editat până acum câteva cărţi, s-au publicat mai multe studii în reviste şi s-au scris biografii incluse în dicţionare teologice, religioase de largă circulaţie. Biserica noastră ar putea lua iniţiativa alcătuirii unui grup de profesori de teologie şi să includă oficial în norma lor ştiinţifică obligatorie, anual, cercetări şi studii privind acest domeniu, inclusiv evaluarea credinţei, vieţii religioase şi suferinţelor îndurate pentru credinţă, Biserică şi neam din partea regimului comunist de către anumiţi clerici şi fii ai Bisericii Ortodoxe în vederea unei eventuale canonizări. La ora actuală, în lumea largă a credincioşilor Bisericii noastre, se vorbeşte deja de „Valeriu Gafencu, Sfântul Închisorilor” şi de „Părintele Arsenie Boca, Sfântul Ardealului”.

– Văzând filmul, unii oameni au fost de părere că jertfa celor care au luptat şi au murit a fost în zadar, că nu a meritat, pentru că a fost o încercare înăbuşită. Care e valoarea ei?

– Nu se poate spune astfel. Se poate spune doar că a fost o luptă nereuşită politic, adică n-a dus la răsturnarea regimului comunist, nici la o schimbare a acestuia spre mai binele cetăţenilor. Dar aceasta nu înseamnă că a fost zadarnică. Dovedind că sunt capabili de jertfă pentru ţară, neam şi Biserică, partizanii s-au înălţat la rangul de eroi, pe care noi şi urmaşii noştri suntem obligaţi să-i cinstim ca atare în decursul istoriei şi să-i păstrăm în sufletul nostru ca exemple de credinţă creştină şi spirit de jertfă vrednice de urmat.

– Filmul se termină cu prinderea partizanilor – iar singurul care a scăpat s-a ascuns în următorii 20 de ani. Mişcarea de rezistenţă a fost un eşec sau o victorie?

– Singurul partizan care a scăpat nearestat în perioada aceea a fost conducătorul grupului: Ioan Gavrilă Ogoranu, numit de securitate „banditul Ogoranu”, iar grupul carpatin condus de el „banda Ogoranu”. În speranţa că ar putea determina o trădare a lui din partea cuiva, securitatea s-a străduit zadarnic să-l compromită în faţa camarazilor săi din ţară şi a familiilor acestora, ca şi în faţa camarazilor din străinătate, prin acuze inventate şi neconvingătoare.

Cât priveşte calificarea globală a mişcării de rezistenţă din ţara noastră, putem spune că aceasta a fost un eşec politic, dar o victorie morală şi religioasă, o izbândă a credinţei creştine şi a conştiinţei naţionale, patriotice, care nu s-au lăsat răpuse. Amândouă, împreună, au alcătuit în decursul istoriei un glob de energie spirituală concentrată, care, atât în anii 1948 – 1957 (la care ne-am referit până acum), cât şi în decembrie 1989, explodând, a spulberat insulta adusă ţării noastre prin emblema: „România, mămăliga care nu explodează”! Adevărul era şi rămâne că, în nicio ţară europeană invadată de comunismul masonic, bolşevic şi malefic, n-au avut loc în decursul anilor de după al doilea război mondial atâtea confruntări armate între autoritatea comunistă şi tinerii patrioţi.

Interviu realizat de Natalia Corlean

„Noi nu admirăm neamul nostru. Noi îl iubim. Aşa cum e”

„Noi nu admirăm neamul nostru, nici nu căutăm să-l înţelegem şi să-l studiem în virtutea nu ştiu cărui principiu scornit de mintea omenească. Noi îl iubim. Aşa cum e. Aşa cum îşi iubeşte copilul părinţii lui. Şi nu l-am schimba cu oricare altul, nici în gând, cum nici o mamă din lume nu şi-ar schimba copilul ei. În inima şi mintea noastră, n-au încolţit niciodată visuri şi gânduri de emigrare prin nu ştiu ce ţări fericite. Voim să rămânem aici părtaşi ai durerilor şi bucuriilor neamului, al destinului său, în valul căruia voim şi noi să ne contopim soarta noastră.”

„În aceşti ani am găsit în suflete de români, adesea umili şi nebăgaţi în seamă, atâta nobleţe şi atâta frumuseţe, încât nu o viaţă, dar şi o mie de vieţi de ai avea, merită să le jertfeşti. Ne-am lovit însă şi de atâta răutate, ipocrizie, interese, ambiţie prostească, zgârcenie şi mai ales nepăsare, încât ni s-a umplut sufletul de durere, amărăciune şi dezgust. A trebuit să primim pe obrazul nostru, nu odată, sărutul scârbos a lui Iuda şi, nu odată, otrăviţi cu roadele amare ale josniciei omeneşti, am ajuns în pragul deznădejdii. Ne-am coborât atunci în adâncuri şi din istorie ne-am luat din nou seva dătătoare de viaţă. Ne-am cuminecat din jertfa tuturor câtor şi-au dat viaţa pentru acest neam. Iar voi, dragi camarazi căzuţi din rânduri, ne-aţi legat prin jertfa voastră cu putere, în lupta din care nu putem să ieşim decât biruitori sau morţi.

Şi mai ales am simţit în ceasurile negre mâna lui Dumnezeu, atunci când slabele noastre puteri omeneşti ne-ar fi dus la moarte şi deznădejde. Aici, pe crestele munţilor, am simţit cuvintele Domnului, care ne-a spus că fără El nu putem face nimic. Şi noi, prin suferinţa noastră, am învăţat să-L iubim. Căci până nu vei suferi tu însuţi, măcar o palmă sau o înjurătură pe nedrept, până atunci nu vei putea înţelege drama de pe Golgota. Aceste gânduri, adânc frământate în nopţi lungi de iarnă, îngropaţi în zăpezi pe crestele Carpaţilor sau în ceasurile de veghe cu arma-n mână, vi le închinăm vouă, tineri din sate şi oraşe, ca semn al dragostei ce v-o purtăm, ca unora ce le va fi dat, când noi nu vom mai fi, să vadă şi să desăvârşească marea şi strălucita biruinţă românească.”

Fragmente din Testamentul luptătorilor anticomunişti făgărăşeni, alcătuit de Grupul carpatin-făgărăşan, muntele Buzduganu, Săptămâna Mare, anul 1954

***

• EvZ: Călăul îşi îmbrăţişează victima după 60 de ani

“EXPERIMENTUL PITEŞTI”, ÎNTR-UN DOCUMENTAR INEDIT

Victime ale “experimentului Piteşti” povestesc ororile din închisoare într-un film regizat de Nicolae Mărgineanu, după un scenariu de Alin Mureşan. Care sunt limitele suferinţei şi alte umilinţei? Dar ale bestialităţii? Cum te poţi transforma din victimă în călăul aproapelui? Răspunsurile la aceste întrebări sunt miza filmului documentar “Demascarea”, care aduce, în premieră, într-un cadru comun, mărturiile a opt dintre foştii deţinuţi politici care au fost victime ale cumplitului experiment. Petrecut între 1949 şi 1951, “fenomenul Piteşti” este explicat pentru prima dată exclusiv prin prisma victimelor, documentele făcând obiectul unui proiect complementar şi premergător, lucrarea “Fenomenul Piteşti. Cronica unei sinucideri asistate”, apărută la Polirom, scrisă de cercetătorul Alin Mureşan, care este şi scenaristul filmului.

Filmul mai marchează şi o altă premieră: imortalizează îmbrăţişarea dintre o victimă şi unul dintre cei ce l-au bătut, victimă transformată, sub imperiul ororilor, în călău.

“Unii au afirmat că au trăit cu sora sau cu mama”

Scopul esenţial al aşa-zisei reeducări de la Piteşti a fost, după cum reiese şi din documente, şi din mărturiile victimelor, distrugerea morală a deţinuţilor, dărâmarea sistemului lor de valori. Totul pentru a face posibilă naşterea “omului nou”, propovăduit de ideologia comunistă. Prima etapă era “împrietenirea“, arată intervievaţii din filmul lui Mărgineanu.

“După câteva luni în care te descătuşai povestind pe cine ai mai lăsat «afară», pe cine nu ai denunţat, venea demascarea”, spune Nicolae Purcărea, unul dintre deţinuţi.

“Asta era aşa-zisa demascare exterioară. Un băiat şi-a adus astfel şi tatăl, şi fratele în închisoare”, completează Gheorghe Stănică.

“Ajungeai să fabulezi, să spui despre părinţi că au fost…, despre prieteni, cunoştinţe că au fost…, despre fete că sunt depravate… La un moment dat nu mai ştiai care este adevărul. Ajungeai la contradicţii, pentru care Ţurcanu te bătea îngrozitor”, explică Purcărea.

“Ce m-a impresionat cel mai mult a fost că unii au recunoscut, de fapt au afirmat, că au trăit cu sora sau cu mama. Erau lucruri ce scapă minţii mele”, spune Petre Cojocaru.

Măcelul din ziua de “Sfântul Nicolae”

Cartierul general al reeducării era Camera 4 spital a închisorii, unde au fost repartizaţi deţinuţi aflaţi în diverse faze ale reeducării. Cei care trecuseră de primele faze au păstrat însă cu sfinţenie secretul, până când, prin “împrietenire” şi “mărturisiri”, i-au vulnerabilizat pe nou-veniţi. La comanda liderului reeducării, Eugen Ţurcanu, el însuşi deţinut, vechii locatari ai celulei s-au dezlănţuit cu bâtele ascunse pe sub priciuri asupra celor nou-veniţi.

“Era ziua de Sfântul Nicolae, când a apărut Ţurcanu, într-o şubă mare: «Bandiţilor, să faceţi demascarea!». Am fost înconjuraţi şi loviţi din toate părţile. Cine ne da loviturile? Prietenii noştri, fraţii noştri. A durat câteva ore. Pe jos a rămas un lac de sânge”, rememorează Nicolae Purcărea.

“Am văzut o mişcare fulgerătoare, ca un vârtej. M-au lovit la carotidă şi nu am mai ştiut nimic”, povesteşte Dan Lucinescu, care a fost arestat la 20 de ani, când era student la două facultăţi, în Iaşi.

Tortura, cale spre Dumnezeu

Unul dintre cei care s-au transformat din victime în călău a fost Tudor Stănescu, astăzi călugăr. Iar una dintre victimele sale a fost Constantin (Tache) Rodas, care a avut însă puterea să-l ierte:

“Cea mai grea a fost lovitura pe cap cu funia, mai ţii minte? Mă gândeam că pot să mă lovească oriunde, dar nu la cap, ca să nu înnebunesc”.

Bătrânul călugăr nu-şi aminteşte, însă îşi cere iertare. Iertarea vine, neaşteptată. Pentru că torturile au fost pentru cel bătut o metodă de întărire a credinţei:

“Le-am mulţumit la toţi cei care m-au bătut şi i-am întâlnit după”.

Credinţa l-a ajutat şi pe Nicolae Purcărea să supravieţuiască infernului, deşi la un moment dat, zice, a înnebunit:

“Atâta m-au bătut că nu mai aveau ce face cu mine. Atunci m-au băgat în hârdăul cu murdării şi m-au «botezat». Se zicea că de demascare nu puteai scăpa. Ori cedai, ori mureai. Exista însă şi a treia cale, aceea de a înnebuni. Am trăit-o eu. Câtva timp nu am mai ştiut de mine”.

Într-un acces de disperare, Gelu Gheorghiu şi-a tăiat venele, ajungând astfel şi el în aşa-zisul colţ al nebunilor.

“Ţin minte că a venit Ţurcanu la mine şi mi-a zis: «Nu mori când vrei tu», spune acum Gelu Gheorghiu.

BESTIA

Şi el deţinut politic, Eugen Ţurcanu a fost protagonistul reeducării de la Piteşti din dorinţa de a se reabilita în ochii comuniştilor. Complicii săi au fost şefii Securităţii. Născut în Bucovina, Eugen Ţurcanu a fost arestat pe când era student la Facultatea de Drept din Iaşi, membru al Partidului Comunist. Motivul: ascunsese faptul că soţia sa era fiica unui comandant legionar şi propria a partenenţă în adolescenţă la o organizaţie de tineret legionară.

Condamnat la şapte ani de închisoare, dar dornic de a se reabilita în ochii comuniştilor, Ţurcanu a propus Securităţii să iniţieze “reeducarea”, ceea ce s-a şi întâmplat la Suceava, primul penitenciar în care a fost închis.

“La Siguranţa Iaşi citise într-un ziar o declaraţie a ministrului de interne Teohari Georgescu, care spunea că penitenciarele trebuie să devină institute de reeducare. Ţurcanu credea că se putea realiza cu ajutorul unor elemente care, lămurite din punct de vedere politic, vor părăsi organizaţiile din care fac parte”, spune Alin Mureşan în lucrarea sa.

“Fizic, era un om bine făcut. Cu o înălţime peste medie, nişte umeri largi şi o forţă în mâini incredibilă. Avea o palmă ca o lopată. Am văzut cum l-a prins pe unul de gât şi l-a ţinut ridicat, în mână”, îl descrie Emil Sebeşan.

Aroganţa era o altă caracteristică.

“Era stăpânul a tot ce vieţuia acolo. Era şi un tip de o inteligenţă sclipitoare. Doar că diabolică”, punctează Nicolae Purcărea.

De multe ori Ţurcanu tortura prin intermediari, alteori îşi bătea însă direct colegii de detenţie. Tache Rodas a fost una dintre victimele sale predilecte după ce a trădat marea cauză a demascării prin deconspirarea secretului.

“A făcut din el un morman de carne vie. I-a pus un sac în cap şi l-a plimbat prin toată camera. L-au omorât. Aşa am crezut. Nu ştiu cum a scăpat cu viaţă”, spune Nicolae Purcărea.

În urma bătăii, Tache Rodas a rămas surd. (…)”

• Claudiu Tarziu:  “Fenomenul Piteşti”. Primele imagini de la lansarea proiectului şi mărturii video ale supravieţuitorilor

De pe siteul nostru: