Cotidianul patriarhal despre MARELE SINOD PANORTODOX si despre PROBLEMA PASCALIEI

Curioasa modalitate prin care cotidianul patriarhal Lumina a ales sa anunte rezultatele intalnirii de la Viena, printr-o traducere (si adaptare) a unui editorial din ziarul catolic de limba franceza La croix, si alaturand-o cu tema legata de mult-discutatul “Mare Sinod Panortodox”. Este adevarat insa ca unii “reprezentanti” (citeste “neguţători”) ai ortodoxiei, ca Ioannis Zizioulas, au facut trimitere la preconizatul Mare Sinod, in cadrul conferintei de presa dedicata intalnirii de la Viena, raportandu-se la el, indirect, ca la un moment important de reglare si de “aranjare” a opiniilor  divergente intre ortodocsi si a ponderii puterii diferitelor sacune patriarhale din interiorul ortodoxiei. Nu stim pana acum ce raportare au  rusii fata de ideea unui Mare Sinod. Deoarece trebuie sa constientizam ca multe din mesajele emise catre opinia publica pe aceste teme sensibile (Sinod, intalniri cu catolici, pascalie, etc.) nu sunt simple anunturi ale unor evenimente viitoare, ca si cum totul este aranjat deja pana la ultimele detalii in culise, ci sunt si testari ale terenului, in incercarea de a provoca un curent de opinie, pe baza, e adevarat, a unei agende care este fixata si la care  trebuie sa consimta, intr-un final, si liderii ortodocsi mai sceptici sau, din varii motive, ne-aliniati. In orice caz, stirea despre eventualul Sinod nu da acest eveniment drept sigur in anul 2012 si mai face inca o specificatie cu titlu de certitudine de aceasta data, anume ca printre problemele abordate de Sinod nu vor fi si cele de dogma.

Dar! In momentul in care am citit sursa originala, anume, cotidianul online La Croix, surpriza: am descoperit pasaje lipsa, ignorate in mod strategic de redactia de la Lumina. Iar aceste pasaje sunt cheie, dupa cum veti putea observa.

Aflam, de pilda, ca acest sinod este posibil datorita schimbarilor in serie de patriarhi ce au avut loc in ultimii ani (deci se confirma faptul ca mortile suspecte ale unor patriarhi precum Hristodoulos al Atenei, Teoctist al Romaniei si Alexei al Rusiei, sau instalarile unuia precum Irinei al Serbiei sau Hrisostom al Ciprului nu au fost lipsite de semnificatie); ca rivalitatea de putere dintre Moscova si Constantinopol s-ar putea rezolva daca leadershipul de facto va apartine primatului rus; si, mai ales, ca decizile Sinodului vor avea efecte (e drept, indirecte) asupra relatiei cu catolicii.

E drept ca, pe de o parte, avand de-a face cu un cotidian catolic, avem de-a face, prin consecinta, cu un punct de vedere catolic. Iar cu papistii niciodata nu stii cand este vorba despre wishfull thinking si cand este vorba despre opinii realiste bazate pe ceva concret. Pe de alta parte, stim ca se fac si vor continua sa se faca pasi concreti in directia “reformarii” ortodoxiei – dupa “modelul” tragic al Conciliului Vatican II  – si a apropierii de catolici. Iar daca Lumina [recte Patriarhia] ar fi avut ceva propriu de spus pe subiect nu ar fi trebuit sa traduca deloc dintr-un cotidian catolic, atunci cand este vorba despre o asemenea tema sensibila. Exista toata logistica si competenta teologica pentru se fi redactat un material propriu care sa reflecte, totusi,  clar, opiniile si identitatea Patriarhiei Romane. Daca exista una…

In cele din urma, din pacate, analiza pe care am facut- intalnirii de la Viena se confirma integral. Avansam atunci, ca ipoteza:

Asadar, cel mai probabil, “unionistii” spera ca diferitele interese si viziuni ortodoxe asupra temelor in disputa cu catolicii sa se uniformizeze la preconizatul Sinod Pan-ortodox, probabil in urma unor “reforme” facute in cadrul bisericilor nationale. Ceea ce inseamna ca se vor intensifica, oare, tensiunile intre taberele ecumeniste si traditionaliste din interiorul ortodoxiei? In orice caz, conform acestei “foi de parcurs” implicite ce se poate degaja din declaratiile celor doi oficiali ecumenisti, etapele “unirii” ar putea fi urmatoarele:

1. “reforme” interne in bisericile ortodoxe;

2. Sinod Pan-Ortodox la care sa se ajunga la un numitor comun al ortodocsilor referitor la primat in general, diptice, organizare interna, “sinodalitate si autoritate”, etc.;

3. “Dialog” cu catolicii prin care sa se ajunga la un numitor comun referitor la primatul papal si abia in ultima instanta, probabil (daca va fi cazul…)

4. “Dialog” cu privire la diferentele de credinta, dogmatice.

Insa in ce ar putea consta eventualele reforme interne la care facea referire Zizioulas? Iata o posibila agenda reformista pe care “tinerii’ Patriarhi ar putea sa o reia la preconizatul Sinod:

1. Diaspora ortodoxă – definirea jurisdicţiei asupra populaţiei creştine ortodoxe din afara graniţelor naţionale (Patriarhia Ecumenică pretinde că, potrivit canoanelor în vigoare, înainte de creşterea fenomenului migraţiei, credincioşii din afara graniţelor ţării natale îi aparţin).

1. Modul de recunoaştere a statutului de biserică autocefală.

2. Modul de recunoaştere a stării de biserică autonomă.

3. Dipticele, adică regulile recunoaşterii canonice mutuale între bisericile ortodoxe.

4. Stabilirea unui calendar comun al sărbătorilor. (La ora actuală, sărbătorile cu dată schimbătoare [calculate după Paşti] se ţin de către toţi ortodocşii în aceeaşi zi, iar cele cu dată fixă [de ex., Naşterea Domnului] se sărbătoresc la o distanţă de 13 zile, unii după calendarul nou, alţii după calendarul vechi).

5. Impedimentele şi canonicitatea sfinţeniei căsniciei.

6. Problema postului în lumea contemporană.

7. Relaţiile cu alte confesiuni creştine.

8. Mişcarea ecumenică.

9. Contribuţia Ortodoxiei în afirmarea idealurilor creştine de pace, fraternitate şi libertate.

(vezi articolul din 2009: “Pregatiri intense pentru “al optulea Sinod”, preluat din Revista “Presa ortodoxa”)

In orice caz, chiar daca nu vor fi abordate frontal probleme dogmatice, pecetea reformista ce se doreste a fi imprimata acestui Sinod nu face decat sa ridice o ideologie straina si chiar vrajmasa crestinismului, pana la rangul de linie oficiala. Este vorba despre “umanismul” nihilist si eretic, imbibat de duhul lumii descrestinate, de conceptiile si practicile modernismului satanic si pustiitor, dar si absorbind in sine doctrina masonica a “progresului revolutionar”, a “unitatii in diversitate”, a pacifismului “atotcuprinzator”. Chiar si fara schimbare dogmatica, Ortodoxia poate si si se doreste a fi pervertita in interiorul sau, prin “legiferarea” valorilor/filosofiei si a modului de viata antihristic. “Secularizarea” de care se face astazi atata caz, in mod ipocrit, la nivel oficial, nu inseamna altceva decat gradul de permeabilitate a Bisericii fata de influentele duhului lumesc nimicitor, gradul de fascinatie, de disponibilitate si de absorbtie manifestat de oamenii Bisericii, de la vladica la opinca, fata de “filosofia”, “metodele”, “descoperirile” si “apucaturile” lumii, incantarea lor in fata a tot ceea ce inseamna “noutate”, “trend”, “spiritul vremii” si insusirea acestora pana la golirea totala de viata harului. Iar aceasta nu a inceput de azi-de ieri, si nici nu se face nimic pentru stoparea acestui proces dizolvant care roade pe dinauntru substanta insasi a vietuirii in Duhul. Pentru ca, sa nu uitam,

“Scopul lor nu este sa goleasca bisericile, ci sa le umple cu oameni care au cugetarea pervertita”.

Noutatea dramatica a “sinodului panortodox” ar putea-o constitui posibila “normare” si “institutionalizare” de la varf a unor innoiri/”aggiornamente” care sa strice randuielile si canoanele Traditiei, prin incercarea de dezradacinare a marilor izvoare de viata ale tradiţiei (posturile, marile praznice, căsătoria), prin degradarea si denaturarea laxista a modului de viata ortodox, unde permisivitatea fata de pacat este dusa pana foarte departe si prin izgonirea sau falsificarea completa a insesi ideii de “sfintenie” si a scopului existentei pentru crestin, care este redus la o perspectiva “a lumii acesteia”.

Ce ne intemeiaza sa emitem asemenea presupuneri sumbre, sa avem asemenea asteptari incarcate de ingrijorare? Mai intai faptul ca istoria tentativelor de întrunire a unui sinod “pan-ortodox” din ultima sută de ani stă, de altfel, fără excepţie, sub semnul modernizării şi reformării Bisericii Ortodoxe. Elementele comune ce se desprind din această istorie sunt: ele sunt convocate de patriarhii ecumenici (Patriarhul Meletie, Patriarhul Athenagora, ambii acuzaţi că au avut legături cu anumite cercuri oculte), au o tematică vădit inovatoare faţă de tradiţie şi întăresc implicarea bisericilor ortodoxe în mişcarea ecumenică. Am aratat aici ca tentativele inovatoare si ecumeniste in sens sincretist, alaturi de cele ce vor sa politizeze profund Biserica, au deja un trecut, o “traditie” a intentiilor si incercarilor, proiectul de acum inscriindu-se intr-un continuum istoric. In plus, in cadrul unei intalniri pregatitoare a acestui Mare Sinod Panortodox ce a avut loc în Fanar, octombrie 2008, se observă, în mesajul public al întâlnirii, cum temele politice şi chiar “politic corecte” au luat locul abordării duhovniceşti a problemelor care frământă omenirea.

Astfel, cauzele nenorocirilor care s-au abătut asupra noastră stau în “diferitele contraste naţionaliste, etnice, ideologice şi religioase (?) care hrănesc continuu confuzii periculoase”, “aceste diviziuni ale lumii introduc[ând] o inegalitate injustă în participarea indivizilor sau chiar a popoarelor la bunurile creaţiei”. Mai mult, la singurul aspect mai concret al acestui mesaj, întâlnim un angajament ferm pentru „dialog” (nu pentru propovăduire) care este „singura cale de a rezolva diferendele dintre oameni, mai ales în vremuri ca acelea de astăzi, în care orice tip de diviziuni, inclusiv acelea în numele religiei, ameninţă pacea şi unitatea dintre oameni” şi pentru programele ecologice ce vor fi introduse în misiunile de catehizare ale bisericilor ortodoxe…

(din articolul Aluatul fariseilor şi al irozilor – frământătura ce dospeşte noul guvern mondial, nr. 1 al rev. Presa Ortodoxa)

Pe de alta parte, avem contextul actual al lumii globalizate si indreptandu-se catre forme tot mai grabite si mai explicit exprimate de “unificare”, de nivelare si de inregimentare mondiala pe toate palierele vietii, avem un climat ideologic si unul politico-socio-tehnologic extrem de prielnice pentru a infaptui si ultimii pasii catre ceea ce Parintele Serafim Rose numea “religia viitorului”, un conglomerat de credinte care isi pastreaza, formal, identitatea dogmatica, dar care, toate, vor ajunge sa cultive un duh comun, sa slujeasca unor valori comune si sa sprijine noile forme de guvernamant mondial. Dupa cum am aratat in articolul citat anterior,

Într-adevăr, prelaţii care se alătură, precum acest papă al Romei, planurilor mondialiste, sunt “profeţii” spirituali ai noului guvern mondial. Fără să facă trimiteri atât de explicite ca liderii politici, ei pot fi recunoscuţi prin discursul folosit. Mesajul lor este unul care, chiar dacă face referire la criza morală sau de valori prin care trece omenirea, nu aduce aminte omului de unicul său scop, anume, mântuirea, şi de faptul că pe acest pământ suferinţele nu pot fi evitate sau eradicate de niciun sistem politic.

Dimpotrivă, pentru aceşti prelaţi, întâlniţi în bisericile creştine şi nu numai, drepturile omului în varianta afirmată de ONU sunt un progres inestimabil al omenirii, o bază pe care se poate construi o lume în care suferinţa să fie eliminată. Mesajul profeţilor noii ordini mondiale, astfel, nu îndeamnă la întoarcerea la Hristos, ci la îndreptarea privirilor şi aşteptărilor către o societate omenească perfectă şi la “întoarcerea” către aşa-zisele “valori perene” , niciodată definite strict, ci în mod intenţionat menţionate ambiguu, vag, în schimbul cărora ni se promite o fericire absolută. O fericire instaurată şi trăită aici, pe pământ. Criza economică, după această profeţie hiliastă, poate anunţa instaurarea unei societăţi în care pacea (adica absenţa frontierelor între naţiuni), solidaritatea (sistemele de asigurări sociale globale) şi dreptatea (o ordine juridică universală aplicata coercitiv) să domnească aşa cum nu a fost până acum cazul pe pământ.

Un asemenea proces nu face decat sa pregateasca terenul pentru primirea acelui lider charismatic care va intrupa toate idealurile false ale omenirii – si in primul rand idealurile umanismului laic si “crestin”, asa cum aratam in aceasta analiza: CHEMATI TOTI LA O SINGURA AMAGIRE INTRU ANTIHRIST:

(…) noi avem ca dumnezeu Necesitatea istorica. Ea porunceste, noi o slujim. Necesitatea istorica ne porunceste sa avem dialoguri bilaterale cat si multilaterale (vezi pr. Viorel Ionita), sa privim peste granitele propriei Biserici (Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe a Albaniei, care s-o fi saturat de harul dumnezeiesc si jinduieste la roscovele porcilor din jur), sa dam o marturie comuna cu toate confesiunile, sa re-educam studentii din facultatile de teologie ortodoxa in duhul reconcilierii, si sa ne zbatem pentru agenda masonica ecologista, anti-rasism si anti-xenofobie (vezi afirmatiile patriarhului Ecumenic). Asa dicteaza Necesitatea istorica, care este mai importanta decat predania Apostolilor, mai importanta decat Evanghelia platita cu sange de mare pret.

Necesitatea istorica este fundamentul “marturiei comune” pe care confesiunile crestine sunt chemate sa o dea pentru institutiile europene (…) asa cum, mai tarziu – dar nu foarte tarziu-, vor fi chemate sa o dea pentru statul mondial al lui Antihrist. O marturie mincinoasa in mod profund, caci nu este din Adevar, nici nu Il cauta pe Acesta. Ci cauta o dreptate mincinoasa, o pace mincinoasa, o fraternitate mincinoasa. Tovarasii sunt insa chemati sa dea dovada de curaj si de abnegatie in slujirea acestei noi ordini a dreptatii si pacii intemeiate pe pamant, caci sunt necesare „soluţii noi pentru probleme noi” (PF. Daniel). Si au dat, intr-o prima etapa, mai ales cei ortodocsi, care au izbutit sa programeze urmatoarea sedinta a CEC-ului cu doi ani mai devreme (in loc de 2015 in 2013), pentru ca… arde, nu-i asa? Trebuie batut fierul cat e cald, ca nu se stie cand mai apucati momentul istoric decisiv al instaurarii imparatiei universale…

“Acum este momentul sa zdrobim zidurile dintre religii si popoare” – o formula reluata, aproape mot-a-mot, din discursul lui Obama de la Berlin. Acum e momentul istoric al marilor prefaceri si al “dreptatii si pacii” politice.

In fine, dupa cum am vazut, pe posibila agenda reformista a Sinodului ar putea fi pusa si problema schimbarii PASCALIEI.

Nu cu mult timp in urma, in Ziarul Lumina a fost publicat partial un articol pe tema “calendarului” – considerat a fi “o problema inca nerezolvata” – si a “necesitatii de schimbare” a datei Pastilor, articol semnat de... Prea Sfintitul Ioachim Bacaoanul, o “stralucita” absenta, altminteri, in randurile ierarhilor publicisti. Este greu de crezut ca problema pascaliei, subiectul acelui articol, este pusa intamplator in cotidianul patriarhal. Pascalia poate fi una din temele de pe agenda Marelui Sinod. Autorul articolului invoca, pentru a justifica schimbarea datei, inclusiv intalnirile ecumeniste de la Chambesy si Alep.

In ceea ce priveste fondul articolului, se observa lesne ca Ioachim Bacaoanul reia aceleasi “argumente” care au fost folosite si in perioada interbelica, la precedenta tentativa de schimbare a pascaliei – anume, argumentul “stiintific”, acum putin mai fardat astfel incat sa para ca, de fapt, prin recursul la stiinta se respecta “precedentul” patristic de la Niceea. Vezi: Un moment de rezistenta al BOR in fata presiunilor mondialiste pentru fixarea datei Pastilor. La aceste “argumente” au raspuns intr-un mod minunat marturisitorii pascaliei ortodoxe, asa cum am aratat intr-un articol pe aceasta tema: CE AU SPUS, IN REALITATE, MARTURISITORII ROMANI INTERBELICI DESPRE PROBLEMA PASCALIEI SI A CALENDARULUI

Ne amintim cu aceasta ocazie ca anul trecut un politician irlandez, Feargal Quinn, manifesta aceeasi preocupare insistenta pentru unificarea datei Pastilor, cerand nici mai mult, nici mai putin, decat ca U.E. sa se implice si sa stabileasca o asemenea data comuna!

Sa reluam si argumentele respectivului activist politic irlandez, extrem de “interesante” pentru a intelege cum se leaga lucrurile intre ele:

Sunt de părere că Uniunea Europeană este organismul ideal pentru a prelua aceasta idee şi a o duce mai departe. UE şi-ar putea justifica implicarea pentru că acest subiect nu este doar unul religios, ci afectează vieţile seculare ale majorităţii cetăţenilor şi este o barieră pentru eficienţa celor mai multe business-uri.

Nu doar atât, ci UE are o magnifică experienţă în standardizarea unor chestiuni elementare ca acestea, cu un beneficiu sporit pentru toţi.

A adus la aceleaşi date de început şi de sfârşit a perioadei în care fuctionează ora de vară în întreaga Europă;

A convins toate ţările europene să folosească acelaşi prefix internaţional (00) pentru apelurile telefonice internaţionale;

A creat şi implementat tehnologia GSM a telefoanelor mobile, folosită pretutindeni în Europa, dar şi în largi porţiuni din restul lumii;

A reuşit să înlăture controlul paşapoartelor aproape peste tot în Europa (deşi, în mod regretabil, Marea Britanie şi Irlanda încă păstrează distanţa faţă de acest mare pas înainte)”.

Sa nu uitam totusi de fagaduinta Mantuitorului ca portile Iadului nu vor birui pana la capat Biserica Sa, sa facem rugaciuni si sa marturisim Predania, rugand pe Hristos, Arhiereul cel Vesnic, sa le dea gandul cel bun ierarhilor pentru a nu se lasa tarati in reforme-capcana care nu fac altceva decat sa dezbine Biserica si sa le dea pretext stilistilor ascunsi de a isi duce gandul (sin)ucigas al schismei pana la capat. Deja unii dintre ei au facut-o: PRIMA “TAIETURA” STILISTA IN TRUPUL BISERICII DE DUPA INFIINTAREA B.O.S.V.

*

Iata acum continutul articolelor cu pricina, incluzand si fragmentele  – foarte importante – omise de autoarea traducerii pentru ziarul Lumina:

Pregătirile se apropie de final: Marele Sinod Ortodox s-ar putea ţine în 2012

de François-Xavier Maigre

Lumina, Marti, 05 Octombrie 2010

Proiectul unei întâlniri a tuturor familiilor Ortodoxiei nu a fost niciodată atât de aproape de a se realiza. Marele Sinod Ortodox care ar putea avea loc în 2012 este tema pe care o propune articolul lui François-Xavier Maigre, publicat în cotidianul francez “La Croix” din 29 septembrie.

Declaraţia a trecut aproape neobservată. Ea înseamnă totuşi elanul simptomatic al unităţii care traversează în momentul actual lumea ortodoxă. Aflat în vizită, luna trecută, în insula Imbros – una dintre rarele insule turceşti din Marea Egee -, Patriarhul Ecumenic al Constantinopolului, Bartolomeu I, a anunţat recent că pregătirea pentru Marele Sinod Panortodox “se apropie de final”.

“La începutul anului 2011 vom avea cu siguranţă, în centrul nostru patriarhal de la Geneva, penultima întâlnire a comitetului de pregătire a sinodului”,

a precizat primatul ortodox, încrezător în mod vizibil în susţinerea acestei întâlniri istorice, care ar trebui să permită Bisericii Ortodoxe, care numără aproximativ 200 de milioane de credincioşi, să-şi redefinească prezenţa în lume.

De altfel, acest faimos sinod, pe care unii l-ar desemna în mod ironic drept “personajul fictiv” al Ortodoxiei, pentru a râde de ritmul lent al acestuia, nu a părut a fi niciodată atât de aproape. Se vehiculează chiar şi anul 2012. Cu toate acestea, este mai bine să se păstreze prudenţa, pentru că istoria a dovedit de multe ori că mecanica sinodală rămâne fragilă şi incertă.

Dialogul a fost afectat în anii 1990

“Pentru orientali, nu a mai existat un sinod ecumenic de la Niceea, din 787”, aminteşte P. Bernard Le Léannec, asumţionist, fin cunoscător al Ortodoxiei, care a fost paroh timp de 15 ani la Parohia Saint-Louis-des-Français din Moscova. Proiectul unui sinod panortodox, adică o “întâlnire oficială a tuturor familiilor ieşite din Marea Schismă de la 1054″, a fost lansat la începutul anilor 1960 de patriarhul ecumenic Atenagoras.

Bisericile Ortodoxe s-au angajat atunci să lucreze împreună şi să se pună de acord asupra unei serii de subiecte care puteau reprezenta o sursă de tensiune între ele – statutul canonic al diasporei, întâietatea Patriarhiei de la Constantinopol, criteriile de independenţă şi de autonomie ale Bisericilor, ierarhia între patriarhate. Acest dialog a început să-şi piardă vigoarea, fără însă a fi întrerupt, în cursul anilor 1990, ca o consecinţă a dezvoltării URSS, a dificultăţii Bisericilor din Est să întoarcă pagina sovietică şi a reorganizării acestora pe scena internaţională.

În 1996, o dispută violentă între Moscova şi Constantinopol cu privire la Biserica din Estonia a compromis şi mai grav pregătirile pentru sinod, până într-acolo încât cele două Biserici au rupt pentru o anumită perioadă de timp comuniunea care le uneşte…

Moscova şi Constantinopol sunt pregătite să-şi depăşească rivalităţile

“Aceste tensiuni sunt astăzi practic rezolvate” asigură Carol Saba, purtător de cuvânt al Adunării episcopilor ortodocşi din Franţa, care observă de ceva vreme “un climat de înţelegere foarte favorabil între Biserici”, datorat în mare parte dinamismului panortodox instaurat de summitul întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe de la Istanbul, din 2008.

[pasaj netradus de Lumina]:

Intr-adevar, discutiile pre-sinodale au fost reluate intr-un ritm sustinut – trei reuniuni in 18 luni! (…) Acest “miracol al unitatii”, cum l-a numit  P. Le Leannec, este, dupa el, semnul “vanturilor favorabile atat pe malurile Bosforului cat si pe raurile Moscovei”. Mai clar spus: Moscova si Constantinopolul sunt gata sa isi depaseasca vechile rivalitati pentru a face sa avanseze cauza comuna. La sfarsitul lunii mai, patriarhul ecumenic Bartolomeu a vizitat Moscova pentru a se intalni indelung cu omologul sau rus, Kirill.

Este dificil de prevazut rezultatul acestui Sinod

In mod fundamental, intreg esichierul ortodox a fost reinnoit in doar cativa ani, prin alegerea unei “cascade” de “tineri” patriarhi, deseori prezentati ca personalitati hotarate si deschise: Hrisostom al Ciprului (2006), Daniel al Romaniei (2007), Ieronim al Atenei (2008), Kirill al Moscovei (2009), Irineu al Serbiei (2010).

[aici se incheie prima parte a pasajelor netraduse].

“Astăzi, conjunctura ortodoxă este favorabilă unei mai bune cooperări”, analizează Carol Saba.

“Bisericile au înţeles că strategia confruntării era dăunătoare tuturor. În acest context al globalizării, de criză morală şi financiară, Ortodoxia are o voce şi o mărturie pe care trebuie să o facă ascultată. Este un moment binecuvântat, pe care nu trebuie să-l ratăm”.

Rămâne de văzut dacă acest sinod nu riscă să fie un sinod “de închidere” faţă de lumea actuală, sub influenţa curentelor antimoderniste care traversează aceste Biserici, aşa cum se tem anumiţi analişti... este dificil a prevedea problema.

Un impact asupra dialogului catolic-ortodox (subtiltu omis de red. Lumina)

Un lucru este sigur: acest sinod nu va fi nici pastoral, nici dogmatic. Una dintre principalele sale mize priveşte mai ales organizarea Bisericii, şi anume organizarea diasporelor – în Europa şi Statele Unite – care conduc la juxtapoziţii eclesiale administrative de necrezut. La Paris, de exemplu, există şase episcopi ortodocşi aparţinând de şase jurisdicţii diferite.

[pasaj netradus de redactia Lumina]

Alta necunoscuta: pana unde este pregatita Biserica Rusa sa accepte primatul de onoare al Patriarhiatului Constantinopolului care, prin prisma pozitiei sale, este organizatorul Sinodului? Daca l-am crede pe P. Le Leanec,

“Moscova va lua de fapt leadershipul ortodoxiei, oricare va fi rangul ce ii va fi recunoscut prin deciziile Sinodului”.

Dupa el, ea

“nu va putea neglija aceasta oportunitate”.

“Patriarhul Kirill, un fin diplomat, mai tanar decat interlocutorii sai de la Roma sau de la Constantinopol, nu isi menajeaza eforturile de apropiere de Roma si eventuala perspectiva de a se intalni cu Benedict XVI“, a mai declarat el.

Altfel spus, rezultatul Sinodului va avea in mod egal si un impact asupra evolutiei dialogului dintre catolici si ortodocsi.

[se incheie pasajul si articolul din La Croix].

(in continuare, despre intalnirea de la Viena, vezi aici).

***

Cuvântul ierarhului: Calendarul, o problemă încă nerezolvată

Lumina, Luni, 20 Septembrie 2010

Septembrie e prima lună a anului bisericesc. Acest “revelion duhovnicesc” devine prilej de reflecţie asupra calendarului, văzut ca un ecou temporal al veşniciei divine. În ceea ce priveşte calendarul creştin, problema majoră este că cea mai importantă sărbătoare – Învierea Domnului – se realizează la date diferite pentru creştini, ceea ce responsabilizează Biserica pentru a gândi soluţiile cele mai viabile în această direcţie.

† Ioachim Băcăuanul,

Episcop-Vicar al Arhiepiscopiei Romanului şi Bacăului

Calendarul este un procedeu de reperare a momentelor importante din cursul unui an. Calendarul religios s-a alcătuit pe nişte premise ale creaţiei, cum se explică în Cartea Psalmilor:

“Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său” (Ps. 103, 20).

Deci, calendarul conţine diferite unităţi temporale. El este compus din zile, săptămâni şi luni. Durata unui an a fost calculată încă din Antichitate de astronomi greci şi egipteni. Anul utilizat în calendarul iulian este de 365,25 zile, ceea ce explică prezenţa unui an bisect, o dată la 4 ani. A trebuit o măsură intermediară între săptămână şi an. Aceasta a fost furnizată tot de un element al creaţiei: luna. Durata unei luni a fost fixată la 29,5 zile aproximativ. După cum se ştie, lunile lunare şi anii nu sunt comensurabili, adică nu există un număr anume de luni într-un an solar; după cum vom vedea mai departe, aceasta va determina cauzele dificultăţilor pascaliei.

Ceasul lui Dumnezeu nu rămâne în urmă şi nu greşeşte

Diferite tipuri de calendar au fost create pe baza acestor elemente. Calendarul nostru civil, gregorian, după care merge astăzi societatea modernă, ca şi calendarul iulian, este alcătuit după cursul solar; el se spijină pe anul solar, şi lunile au nişte durate (perioade) ieşite din intervalul de timp cuprins între două noi luni consecutive. A nu se uita că luna plină îşi schimbă data de la o lună la alta. Calendarele solare s-au dezvoltat în ţinuturile agricole (Mesopotamia, Bazinul Mediteranean), pentru care anul solar, cu anotimpurile lui, rămâne de referinţă.

Constatăm că Dumnezeu a creat un univers subtil şi sublim, în acelaşi timp. Pe de o parte, anul calendarului iulian este o estimare grosieră în raport cu anul solar adevărat (ceasul lui Dumnezeu, care nu rămâne în urmă şi nu greşeşte); aceasta se traduce prin faptul că este o derivă a calendarului uman în raport cu creaţia: echinocţiul de primăvară, care era la 21 martie, în timpul Sinodului de la Niceea, a deviat până azi cu 13 zile şi se regăseşte la 7 martie. Aceste deviaţii sunt la originea reformei calendaristice propuse în 1852 de papa Grigorie, care a avut ca obiectiv repunerea calendarului în acord cu Creaţia, care este ceasul lui Dumnezeu, de o finalitate imperturbabilă.

Calendarul iulian nu mai corespunde cu realitatea de pe cer

Odată luată decizia asupra calendarului de către Părinţii de la Niceea, a trebuit să fie pusă în aplicare concret, de către Biserici. Ar trebui să ne imaginăm că, într-un anumit loc, o comisie specială decide în fiecare an data Paştilor şi face să parvină această informaţie tuturor Bisericilor de pe planetă. În epoca internetului, acest lucru ar fi întru totul posibil, însă în secolul al IV-lea, acest lucru era de neimaginat. Ar fi trebuit deci să se găsească un mijloc de difuzare a informaţiei. Geniul astronomilor s-a angajat la această corvoadă, întocmind de dinainte ceea ce numim noi astăzi pascalie, care a fost pusă la punct şi difuzată în toate Bisericile, în secolul al V-lea. Studiile şi calculele au fost aşezate în tablouri pascale cu numele de “comput eclesiastic” sau “comput pascal”. A trebuit deci să se concilieze calendarul solar cu elemente din mersul lunar. Pentru acest fapt, astronomii s-au servit de ciclul lui Meton, după cum urmează: 19 ani solari se înscriu în 235 cicluri lunare. Având acest rezultat, este suficient să observăm şi să notăm lunile pline, timp de 19 ani, pentru a putea indica în mod indefinit lunile pline din fiecare an.

Computul Bisericii Ortodoxe, stabilit puţin după Sinodul de la Niceea, se sprijină şi el pe acest simplu rezultat. El pleacă de la un tablou pe care sunt plasate, în manieră empirică, lunile pline, pe o perioadă de 19 ani. Acesta este elementul fundamental al computului.

Prima etapă pentru a determina data Paştilor consistă în a se plasa în ciclul celor 19 ani. Este obţinută astfel data lunii pline care cade după 21 martie, ziua echinocţiului de primăvară. Un calcul simplu permite apoi să definim duminica sau duminicile care urmează în calendarul iulian. Potrivit acestui calcul simplu (în Evul Mediu, cel care făcea acest lucru era considerat un geniu), putem foarte uşor să determinăm corect calendarul, pe fiecare an. Ceea ce se poate observa este că nici un paşte iudaic nu se ascunde în acest algoritm. Din păcate, rezultatul este fals, în sensul că nu mai corespunde cu ceea ce este realitatea de pe cer, căci calendarul iulian întârzie cu 13 zile, în raport cu creaţia lui Dumnezeu.

Data cea mai precoce a Paştilor, care corespunde lunii pline la 21 martie şi duminicii de după aceasta, adică 22 martie în calendarul iulian, este 4 aprilie în calendarul nostru civil (gregorian). Este cazul anului acesta, 2010. Data cea mai tardivă corespunde cazului în care luna plină ar cădea la 20 martie, dar aceasta presupune că nu-i încă primăvară. Prin urmare, trebuie să aşteptăm luna plină următoare, adică cea din 18 aprilie. Dacă această dată este duminică, Paştile va fi duminica următoare, 25 aprilie, adică 8 mai în calendarul civil. (…)

Actualitatea problematicii calendaristice

Elementele prezentate despre calendar şi data Paştilor indică faptul că acest instrument, calendarul, rămâne încă o problemă nerezolvată. Sinodul din Niceea a dat Bisericii un model simplu şi clar pentru a defini data sărbătorii Paştilor, sprijinindu-se pe ceasul lui Dumnezeu, care este Creaţia. Între timp, au apărut însă şi alte mijloace de calculare a timpului mântuirii. Însă orice mijloc sofisticat nu trebuie să facă altceva decât să alinieze calculul uman la creaţia lui Dumnezeu, care este perfectă. De aceea, trebuie să spunem că modalitatea de calculare a calendarului în Biserica Ortodoxă este inexactă, pentru că, pe de o parte, se sprijină pe un calendar care întârzie în raport cu Creaţia, şi, pe de altă parte, se pleacă de la calcularea lunilor pline foarte aproximativă. Aceasta face că Biserica Ortodoxă nu urmează întru totul prescripţiile sfântului şi marelui Sinod de la Niceea, privitoare la calculul calendaristic.

Ce trebuie să facem, aşadar: să întrebăm din nou pe astronomi, aşa cum au procedat şi Părinţii niceeni de altădată, ca să ne facă un calendar exact, astronomic, prin mijloacele lor de calcul. Acest fapt a reieşit şi din deliberările participanţilor la Conferinţa Preconciliară de la Chambesy şi în timpul reuniunii ecumenice de la Alep. Trebuie, de asemenea, să ţinem cont şi de faptul că a modifica un calendar nu este aşa de uşor, căci acest “instrument”, într-o privire generală, vehiculează un mare număr de factori afectivi, de care trebuie să ţinem cont. Pentru aceasta ar trebui să abordăm subiectul catehetic, rugând comunităţile, preoţii, teologii să reflecteze asupra problemei arzătoare.

Să nu uităm că printre prescripţiile Părinţilor niceeni cea dintâi era îndemnul: “Ca toţi creştinii să sărbătorească Paştile la aceeaşi dată”. În marea Sa milostivire, Mântuitorul Hristos ne-a arătat, anul acesta şi la anul viitor, că se poate sărbători Paştile odată cu toţi creştinii, în ciuda inexactităţilor de calcul. Aceasta să ne conştientizeze pe toţi, în lumea secularizată în care trăim, pentru a putea cânta împreună “Hristos a înviat!”, răspunzând “Adevărat a înviat!”.

(* fragment din editorialul publicat în revista “Cronica Romanului”, nr. 9, septembrie 2010)

Legaturi: