Observ că unii fraţi au obsesia sistemului de care trebuie să se rupă; parcă s-ar crede în “Matrix”... Ori, prin chiar modul obsesiv cum se raportează la sistem, ei sunt dependenţi de sistemul cu care se luptă. Altfel spus, ceea ce este foarte grav, după părerea mea, au transformat sistemul într-un scop al vieţii, într-un fel interiorizându-l (căci se gândesc mereu la el). Cred că sunt, în felul lor stăpâniţi de sistem, în loc să încerce să devină temple ale Duhului Sfânt.

Rostul vieţii noastre trebuie să fie Hristos. Nu sistemul este cel care mă împiedică însă, în cele din urmă, să-L descopăr pe Domnul aşa cum este, ci neputinţele şi păcatele mele. Bineînţeles că sistemul are şi el rolul lui malefic, în sensul că stimulează aceste păcate şi neputinţe, şi încearcă să inverseze binele şi răul. Dar, omul fiind chip al lui Dumnezeu, chiar dacă profund desfigurat, este cel care are ultima decizie, în alegerile pe care le face. De aceea cred că nouă ni se cuvine a fi “stăpâniţi” neîncetat de dragostea pentru Hristos, după cum spune Sf. Ap. Pavel: Ce ne va despărţi pe noi de Domnul? Nici stăpâniile, nici începătoriile, nici îngerii din ceruri, nici viaţa, nici moartea nimic nu ne va putea rupe pe noi de dragostea Domnului (citatul e aproximativ, dar îl găsim prin epistola de la Romani).

Pe de altă parte, ca să nu se lase prins în acest fel de raportare la sistem, Domnul Însuşi ne-a îndemnat să dăm Cezarului ce-i al Cezarului şi lui Dumnezeu ceea ce e a lui Dumnezeu. În felul acesta, rămâne deschisă posibilitatea mântuirii trăind şi într-o oarecare relaţionare cu Cezarul, adică cu sistemul, atâta vreme cât sistemul nu încearcă să ia locul absolutului în viaţă.

Pe de altă parte, toate discuţiile astea despre sistem nu mi se par ziditoare. Încerc cu adevărat să ajung la Hristos? Atunci se cade ca fiecare clipă să mi-o petrec căutându-L pe Domnul. Esenţa Evangheliei aceasta este: crede în Hristos, trăieşte conform acestei credinţe şi te vei mântui. Crede în Întruparea Domnului şi în învierea Lui, pocăieşte-te în aşteptarea Împărăţiei Cerurilor, primeşte botezul în numele Sfintei Treimi, împărtăşeşte-te cu Trupul şi Sângele Domnului, trăieşte ca vas ales al Duhului Sfânt, fii mădular viu al Bisericii lui Hristos şi vei dobândi viaţa veşnică! Lupta cu sistemul nu este nicidecum parte a mesajului central al Evangheliei! A accentua prea mult această luptă înseamnă în fond a distrage atenţia creştinilor de la Evanghelie spre ceva mai spectaculos dar, care se arată în cele din urmă a fi neroditor, întrucât nu are temelia pe piatra Hristos.

Noi avem a vieţui în Hristos cel mort şi înviat! Spre aceasta trebuie să se concentreze întreaga noastră luptă duhovnicească! Spre a ieşi din starea omului celui vechi şi a deveni omul cel nou, cel în care Hristos vieţuieşte şi Duhul Sfânt Se odihneşte, cel de care Tatăl Se bucură împreună cu îngerii din ceruri! Ce legătură are sistemul cu asta?

Evident că omul cel vechi, sămânţa lui Adam cel căzut, ca orice buruiană creşte de la sine, fără să aibă nevoie de o îngrijire specială. Sistemul chiar favorizează această creştere şi se opune cât poate creşterii celei adevărate, celei săvârşite în şi de către Hristos Domnul. Dar mă întreb: oare poate fi sistemul mai puternic decât porţile iadului? Sigur că nu, iar ceea ce ne mântuieşte pe noi este păstrarea credinţei cea mărturisită de Petru şi binecuvântată de Mântuitorul, în faptul că Iisus nu este Ioan, nici unul dintre prooroci, ci este Hristos, Fiul Dumnezeului Celui viu! Aceasta este calea noastră spre mântuire: a ne identifica sincer şi desăvârşit cu această afirmaţie! Şi în afara de ea nu este mântuire!

Lupta cu sistemul? Foarte interesantă, chiar pasionantă. Remarc însă că ea nu apropie de Hristos, Dumnezeu Fiul Cel mort şi înviat! Adică se poate duce şi dintr-o perspectivă islamică sau iudaică, chiar şi a unei spiritualităţi orientale… Şi atunci ce legătură de fond are ea cu Hristos, Capul Bisericii şi începătorul învierii noastre? E o luptă, în fond, spre în afară, nu spre patimile dinlăuntrul nostru. De unde şi mândria pe care o generează. Până la urmă are la bază o mentalitate occidentală, nicidecum una caracteristică creştinismului ortodox, care fără să le neglijeze pe cele din afară, porneşte întotdeauna de la cele dinăuntru: „Căutaţi mai întâi Împărăţia lui Dumnezeu şi toate celelalte se vor plini vouă.” Lupta cu sistemul transformă în fond această căutare a Împărăţiei în stăpânirea asupra teritoriului Ţării Sfinte. Cine are urechi de auzit să audă!

Să ne luptăm cu răul din afara noastră care ne împiedică să fim aşa cum ne dorim de fapt! Să zdrobim răul acesta şi pe urmă vom putea fi ceea ce dorim să fim! Dar oare este aceasta lupta pe care Domnul o doreşte? Oare l-a încurajat El pe Petru atunci, când acela, din prea multă râvnă şi dintr-o binecuvântată mânie (dar vechi-testamentară, ca să spun aşa…) a scos sabia şi a tăiat urechea slujitorului care făcea parte din ceata celor care veniseră să-L prindă pe Mântuitorul? Nu! Şi ştim prea bine că aceasta este de fapt atitudinea pe care ar trebui s-o avem ca şi creştini, chiar dacă în anumite împrejurări şi eroii pot deveni sfinţi. Dar sfinţii cei mari ai Bisericii – şi mă refer aici la cei dintre ostaşi din antichitate, la Gheorghe, purtătorul de biruinţă, la Dimitrie, izvorâtorul de mir, la Mina, grabnic ajutătorul, dar şi la nenumărate alte exemple, au murit ca mucenici, nu s-au săvârşit pe câmpul de luptă. Nu vreau aici să pun la îndoială sfinţenia binecredinciosului voievod Ştefan cel Mare şi Sfânt, dar se cuvine să păstrăm limpede distincţia între mucenic şi erou, căci altfel vom ajunge să facem din djihad un ideal al spiritualităţii creştine…

Revin; este mult mai uşor să ducem (sau cel mai adesea să ne închipuim că o facem) lupta cu sistemul şi să credem că în felul acesta bineplăcem Domnului şi suntem în duhul Părinţilor noştri şi al Bisericii dintotdeauna. Dar, lupta cea adevărată, singura încununată de Domnul, „lupta cea bună” a sfântului Pavel, este cea cu propriile neputinţe, cea care caută să ajungă la pocăinţa sinceră şi la lacrimile curăţitoare, cea care smereşte şi nu zămisleşte nici un pic de mândrie în cel care o poartă. Este o luptă adesea penibilă şi total nespectaculoasă, pentru că se duce cu mizeria care s-a sălăşluit prea adânc în sufletul meu; cu starea de nimicnicie în care mă aflu, pe care mi-e ruşine s-o recunosc sincer, căci ar însemna să-mi recunosc cu adevărat urâţenia adâncă şi noroiul în care mă complac. Prin aceasta însă şi doar prin ea ne putem alipi de Domnul şi împlinindu-ne rostul în lumea aceasta.

Armaghedonul va fi, la un moment dat, nu este nici urmă de îndoială. Cel Care va conduce însă lupta finală, cea cu Antihristul stăpânitorul mincinos al lumii acesteia, va fi Domnul. Ferice de cei care atunci vor fi alipiţi prin despătimire şi prin dragoste sinceră de Hristos! Aceia vor fi cei care se vor mântui, iar nu cei care acum îşi închipuie că sunt mari eroi, dar care se complac acum în adânci şi prea subţiri patimi!

Dumnezeu să ne ajute să ne trăim viaţa astfel încât să-i bineplăcem Lui, ca voia noastră cea mai adâncă prin harul Lui să se transfigureze desăvârşit şi să devină voia Lui cea preasfântă, atotînţeleaptă şi atotbună!

Pr. Tudor Ciocan,

Spitalul de ortopedie „Foişorul de Foc”, Bucureşti

20 Comentarii »