UP DATE

Conform statisticilor publicate de National Home Education Research Institute, in Statele Unite exista circa 2 milioane de scolari educati acasa, cu o rata medie de crestere anuala de 7-8%. Alaturi de pietele unde fermierii locali vin sa isi vanda produsele, si de alte forme de “deep economy” (“economie profunda,” care nu e totuna cu economia subterana), “homeschooling” e una din zonele vietii socio-economice americane aflate in plina crestere. In ambele cazuri, si in cel al “economiei profunde” si in cel al scolii acasa, cei implicati reprezinta un evantai de optiuni ideologice si religioase mergand de la libertarieni atei la (neo)protestanti conservatori, de la mormoni si amisi la hipioti, de la hispanici la evrei, si de la parinti cu bacalaureat pana la parinti cu doctorat. In cazul invatamantului acasa, majoritatea celor implicati isi propun sa reabiliteze un curriculum traditional (core curriculum) axat pe gramatica, logica si retorica, asa cum a fost el formulat de Dorothy Sayers, in “The Lost Tools of Learning” (conferinta tinuta la Oxford in 1947), si dezvoltat de Susan Wise Bauer si Jessie Wise, in cartea The Well-Trained Mind: A Guide to Classical Education at Home (New York, 2004, W. W. Norton). Cu ajutorul acestor surse, parintii si tutorii cauta sa dezvolte la copii gandirea lucida si soliditatea cunostintelor bazate pe compunere, istorie universala, studierea clasicilor si a limbilor clasice, istoria artei. E, de fapt, o programa scolara care ii ofera unui copil tot ceea ce ii refuza un invatamant public preocupat mai mult cu “socializarea” si cu indoctrinarea politic-corecta a elevilor decat cu formarea unor oameni capabili sa stea pe propriile picioare. In plus, stand acasa, copiii sunt feriti de droguri, criminalitate si abuzuri. Studiile efectuate mai arata si ca un copil educat acasa obtine la examene rezultate cu intre 15-30%  mai bune decat un copil educat in scolile publice.

Ideea, de buna seama, nu e catusi de putin noua – pentru majoritatea istoriei a reprezintat de fapt singura optiune existenta. Odata, insa, cu aparitia statului, a invatamantului centralizat (si, mai ales, gratuit si obligatoriu), multe tari au renuntat total la aceasta varianta. In Romania, optiunea a fost scoasa din lege dupa instalarea dictaturii comuniste. Daca rationamentul comunistilor era limpede – nu poti lasa pe mana dusmanilor de clasa formarea omului nou, acum, dupa douazeci de ani de la Revolutie, poate s-ar cuveni sa reconsideram ideea cu toata seriozitatea.

  • Hotnews:

INTERVIU cu deputatul Carmen Axenie. Invatamantul la domiciliu (homeschooling), discutat in Parlament

Deputata PD-L, Carmen Axenie, a citit azi in parlament o declaratie privind oportunitatea (re)introducerii in sistemul de invatamant romanesc a homeschooling-ului sau a invatamantului la domiciliu. “Marea hiba a invatamantului nostru este ca nu are sau nu mai are viziune sociala, nu pune familia in centru. Avem nevoie de o reforma profunda a invatamantului romanesc si homeschooling-ul reprezinta o oportunitate” declara Carmen Axenie intr-un interviu acordat pentru HotNews.ro.

Rep: Ati citit azi in Parlament o declaratie privind Homeschooling-ul (scolire/invatamant acasa). De unde aceasta idee si ce presupune ea?

Carmen Axenie: Ideea mi-a fost sugerata recent de cateva persoane preocupate de aceasta forma de invatamant dar s-a potrivit bine si peste anumite convingeri personale in legatura cu invatamantul nostru. Ca femeie, ca sotie si ca mama ma simt responsabila, in mod firesc, de problemele familiei in zilele noastre. Or, una dintre problemele principale este educatia. Pe ce e centrata ea? Observ ca noi educam indivizi si nu persoane care maine-poimane vor intemeia familii. Aici e marea hiba a invatamantului nostru: nu are sau nu mai are viziune sociala, nu pune familia in centru.

Rep: Exista mai multe forme de homeschooling?

Carmen Axenie: La a doua intrebare va raspund mai scurt. Exista doua feluri de homeschooling: unul legalizat, in multe tari din lume, si unul ca oportunitate neimplinita in Romania. De aceea noi avem astazi cetateni romani care si-au inscris copii la scoli din Ungaria sau din alte tari care permit aceasta.

Rep: In Romania, educatia acasa era explicit mentionata de lege ca forma alternativa de invatamant inainte de nationalizarea invatamantului facuta de regimul comunist in 1948. Putem vorbi de o revenire, de similitudini cu acel sistem?

Carmen Axenie: E prematur sa vorbim inca despre proiectul de lege. Desigur ca trebuie pastrate toate elementele care ajuta societatea sa se dezvolte armonios in anii urmatori. Tema ramane deschisa si e nevoie de o dezbatere publica la vremea cuvenita in care sa fie o implicare larga.

Rep: In ce tari se practica homeschooling-ul? Aveti informatii mai multe legate de numarul celor care acceseaza aceasta forma de invatamant, rezultatele obtinute?

Carmen Axenie: Am mentionat in declaratia mea cateva tari europene precum Cehia, Franta, Belgia, Olanda, Spania, Italia, Elvetia, Marea Britanie, Ungaria, Irlanda, dar mai sunt si altele precum SUA, Israel. Desigur ca numarul celor care acceseaza invatamantul la domiciuliu este mai mic decat al celor care urmeaza scoala obisnuita. Datele despre cei care urmeaza invatamantul la domiciliu sunt publice in Uniunea Europeana. Ar putea fi obtinute in cazul unei dezbateri serioase.

Rep: Ce target credeti ca poate viza aceasta “scolire acasa” in situatia in care starea materiala a romanilor este una proasta, iar parintii cu posibilitati materiale apeleaza la scoli particulare de prestigiu?

Carmen Axenie: Homeschooling-ul poate reprezenta o oportunitate pentru acei parinti care doresc un mediu aparte – fizic si moral – pentru copiii lor. De asemenea, poate reprezenta o sansa pentru acei copii imobilizati. Dar inca o data, aceasta forma de invatamant nu trebuie privita ca o noua problema a invatamantului nostru, ci precum o solutie pe un anumit palier al lui, sau ca o afacere. Statul, in cel mai bun caz, poate economisi niste bani iar unii parinti ar putea fi multumiti ca li s-a ascultat o cerinta importanta.

Rep: Ce infrastructura presupune aceasta forma de invatamant sau cum ati gandit aplicarea ei?

Carmen Axenie: Astazi doar am ridicat mingea la fileu, cum se spune intr-un limbaj mai sportiv. Astept reactiile oficiale, cercetez problema in detaliu si o propun spre studiu unei echipe mai largi. Echipa mea de la birou lucreaza deja la o documentare.

Rep: Este homeschooling-ul o parte reala a reformei din invatamant? Ce efecte ar putea produce?

Carmen Axenie: Vorbim de multi ani despre reforma in invatamant. Aceasta nu se poate realiza printr-un tsunami care sa mature totul in cale. In opinia mea reforma inseamna deschidere catre starea actuala de lucruri sociale si economice precum si grija pentru evolutia societatii. In acest mod de a intelege, homeschooling-ul este o componenta a reformei. Una mica, dar este. In plan imediat, ar aduce un raspuns pentru acei parinti care nadajduiesc sa isi educe acasa copiii. Sa asteptam acum si reactia concetatenilor nostri.

vezi declaratia citita in Parlament

Ministrul Educatiei, Daniel Funeriu: Am semnat un Ordin de Ministru prin care recunoastem automat titlurile universitare obtinute in universitati acreditate in tari ale UE

Întrebarea nr. 7

1. A aparut ideea homeschooling-ului, adica posibilitatea educarii copilului acasa. Consider ca este o initiativa binevenita si necesara, avand in vedere unele cercetari care arata importanta cruciala a familiei in formarea pedagogica si morala a copilului. Intiativa a fost exprimata public si in Parlament:

http://www.hotnews.ro/stiri-esential-6953744-interviu-deputatul-carmen-axenie-invatamantul-domiciliu-homeschooling-discutat-parlament.htm

Ce parere aveti despre o astfel de idee?

Tot legat de homeschooling si ridicand problema la un nivel mai general, considerati normal ca statul sa aiba prioritate inaintea parintilor in ceea ce priveste formarea etica a copiilor? Ce parere aveti de cazul celebru al familiei de imigranti germani care au fost condamnati la inchisoare doar pentru nu erau de acord cu curicula scolii publice pe teme de educatie sexuala?

[...]

Daniel Funeriu

1) Chestiunea trebuie analizata foarte serios cu toate implicațiile ei.

Din discuţiile pe care le-am purtat de-a lungul anilor cu diferite persoane care lucrează în sistemul nostru de învăţământ, am aflat o seamă de nemulţumiri care mai de care mai urgente. De la problema salariilor, la cea a adaptării la nevoile pieţii observăm parcă un demaraj foarte greu şi un dialog între părţile implicate în negocieri adeseori anevoios. De ce stau lucrurile aşa, n-aş putea să vă spun. Cert este că nu vom putea debloca acest mare angrenaj educaţional folosind o fermecată cheie franceză bună la toate. Pentru fiecare set de probleme trebuie găsite soluţii generoase şi chiar vizionare.

Cu această convingere, doresc să vă reţin astăzi atenţia aducându-vă înainte două sugestii recente pe care le-am primit de la câţiva cetăţeni. Domniile lor au încercat să îmi demonstreze că reforma învăţământului nostru riscă să rămână una de suprafaţă fără aplicarea unor măsuri surprinzătoare pentru cei mai mulţi dintre noi. Vă redau în continuare problemele ridicate de aceştia şi argumentele lor. [...]

A doua problemă este şi mai revoluţionară, dar nu imposibilă sau absurdă. Este vorba despre o parte a cetăţenilor români care doresc să-şi educe acasă copiii. În alte ţări europene (Cehia, Franţa, Belgia, Olanda, Spania, Italia, Elveţia, Marea Britanie, Ungaria, Irlanda) această formă de învăţământ există deja, purtând numele de Homeschooling (şcolire acasă). Argumentele cetăţenilor sunt:

a) de natură pedagogică:

1. scăderea nivelului de aprofundare a informaţiilor şi competenţelor, fapt demonstrat şi de rapoartele oficiale europene cu privire la România;

2. deţinerea unor reale posibilităţi familiale (pedagogige şi financiare) pentru educaţia copiilor;

b) de natură etică: în principal, nemulţumirea părinţilor vis-à-vis de atmosfera şcolară uneori viciată în care se dezvoltă copiii lor.

Ca părinte, mai întâi, dar şi ca avocat, am cumpănit cele prezentate mai sus şi nu le-am găsit deloc neîntemeiate. Sper ca în perioada următoare să putem avea în România o reformă de profunzime a învăţământului nostru.

Vă mulţumesc pentru atenţie.

În sfârșit – despre homeschooling

Si toate postarile de la categoria Homeschooling

Art-Cultura de la Radio France International

Realizator: Dan Parvu

Invitati: Mihai Neamtu, Bogdan Enache

Bloguri tematice:

  • Educatie libera:

Despre ce vorbim aici

Scopul acestui blog este popularizarea unei forme alternative de educatie, alaturi de filosofia educationala ce sta la baza ei. Aceasta alternativa se numeste in limba engleza “homeschooling” dar a o traduce “educatie/scolire acasa” nu ar reda sensul exact. Asta deoarece sensul acestei alternative este mai degraba de invatare libera, naturala, neinstitutionalizata, nu de invatare acasa in loc de la scoala.

Homeschooling-ul este absolut legal si practicat in majoritatea tarilor civilizate, unde educatia este obligatorie NU institutionalizarea, unde dreptul oricarui copil la educatie nu se manifesta in mod absurd prin coercitia de a o primi in unitati controlate de stat, conform unei programe prestabilite si “oficiale” de stat si asa mai departe, asa cum din nefericire inca se intampla in Romania.

A se cerceta si categoriile de postari:

Homeschooling in Romania

Homeschooling in lume

  • O altfel de educație:

John Holt (1923-1985)

Cărți despre educație

  • Institutul Von Mises Romania:

Părinţii sau statul? (Vlad Topan)

Problema principală a domeniului educaţiei (cea obligatorie, în special; multe se aplică însă şi celorlalte segmente) – aşa cum sugerează şi titlul – gravitează în jurul întrebării: cine trebuie să decidă, în ultimă instanţă, dacă, ce anume, cât timp, cu cine, sub îndrumarea cui etc. ar trebui să studieze copiii? Răspunsul în vigoare azi este cât se poate de limpede: statul. Dacă vreun părinte se simte nedreptăţit de ceea ce spun, îl invit să facă modificări în programele analitice ale materiilor pe care copiii le studiază la şcoală, sau chiar să retragă copilul din sistemul public pentru a-l educa (exclusiv) pe cont propriu. Dacă în primul caz nu va face decât să se izbească de veritabilul decident (statul, prin organul de resort – Ministerul Educaţiei) putând încerca cel mult să-l influenţeze, în cel de-al doilea s-ar putea foarte bine să înfunde puşcăria sau să-şi piardă copii pentru neglijenţă parentală. [...]


Ce-i de făcut? Cred că singurii despre care se poate prezuma în mod rezonabil că sunt autentic interesaţi de binele copiilor sunt părinţii. Aşadar lor trebuie să le fie integral şi deplin restituită suveranitatea (dacă vreţi) în materie de educaţie. Nu parlamentului, nu ministerului, nu diverselor comitete şi comiţii sau diverşi inspectori. Iar aceasta este totuna cu libertatea întreprinderii în sfera educaţională (şcoli private, antreprenori, profesori şi certificatori privaţi, în concurenţă). Pentru cei săraci – şcoli ale unor fundaţii caritabile sau umanitare (private), ale unor mănăstiri sau biserici.

Presimt în ceafă încordarea pragmaticilor gradualişti care se întreabă ce se poate face „aici şi acum” pentru a îmbunătăţi calitatea educaţiei. Că doar n-o să desfiinţăm Ministerul Educaţiei mâine! Parafrazându-l pe William Lloyd Garrison, oponentul sagace al sclaviei în America secolului al XIX-lea, nu zic că se va desfiinţa mâine – dar că ar trebui să dispară chiar azi, susţin. Până una alta – păstrând scopul strategic al privatizării autentice a educaţiei în minte mereu – există şi paşi mai mărunţi ce pot fi făcuţi. De pildă, libertatea de a educa tinerii la domiciliu (homeschooling, zic anglo-saxonii), evident cu scutire aferentă de taxe (nu mai utilizez sistemul public, nu mai dau părticica aceea de impozit). Cel mai important element al oricărei strategii de reformă a învăţământului rămâne însă instaurarea unei alternative autentice în afara sistemului public. Că degeaba dau liber la şcoli private dar le oblig să se certifice la un organ public. Mai subtil, dar tot învăţământ publice.

Ce le-a făcut şcoala publică familiilor şi copiilor noştri?

În cursul ultimilor 150 de ani, familia umană tradiţională s-a confruntat cu presiuni neobişnuite, sau chiar fără precedent, venite din două surse noi: în primul rând, aşa-numita „revoluţie permanentă” a industrializării moderne, apariţia unui sistem urban de fabrică, ce a separat locul de muncă de casă, a înlocuit prin producţia de fabrică obiceiul producerii acasă a celor necesare traiului şi a curmat ritmurile de viaţă existente în familie; iar în al doilea rând, creşterea rapidă a statului modern, îndeosebi în domeniul educaţiei. Este important să reţinem că, de la bun început, adepţii şcolilor publice urmăreau – şi era necesar să urmărească – subminarea şi dislocarea familiei din poziţia de centru al vieţii copiilor. [...]


Norman Ryder, care a fost mult timp profesor de sociologie la Princeton University, a propus o variaţiune pe tema teoriei lui Caldwell, continuând să accentueze, cu obişnuita sa lipsă de menajamente, rolul educaţiei de stat ca distrugătoare a integrităţii familiale.

Şcoala de stat, scrie el, îndeplineşte rolul de agent al societăţii moderne însărcinat cu eliberarea individului de obligaţiile familiale. „Educaţia tinerelor generaţii are o influenţă subversivă. Băieţii care merg la şcoala publică fac o deosebire între ce învaţă acolo şi ce îi poate învăţa tatăl lor… Consolidarea structurii de control familial este subminată atunci când tinerii sunt formaţi în afara familiei, pentru a juca roluri specializate, în care tatăl lor nu are nici o competenţă.”

O luptă corelată se dă între familie şi stat pentru loialitatea copilului. După cum explică Ryder, „Organizaţiile politice, ca şi cele economice, pretind loialitate şi caută să distrugă particularismele familiale. Între familie şi stat se dă o luptă pentru minţile celor tineri”. În această luptă, continuă el, şcoala publică reprezintă „principalul instrument de predare a cetăţeniei, lansând un apel direct copiilor, pe deasupra capetelor părinţilor”. Şcoala serveşte de asemenea şi ca mediu de comunicare a unei „moralităţi statale”, concepute pentru a o disloca pe aceea a religiei moştenite şi a familiilor.

Studiul lui Ryder subliniază aici importanţa vitală a funcţiilor specifice pentru forţa instituţională a familiei. Când familiile îşi educă propriii copii, când joacă rolul de focar al vieţii religioase şi/sau îşi procură cea mai mare parte din propria hrană, atunci este cel mai probabil ca persoanele care compun aceste familii să-şi orienteze primele loialităţi către cămin. Cănd aceste funcţii se transferă la instituţii rivale, atunci familiile îşi pierd aceste „drepturi” şi se restrâng în raport cu instituţiile rivale. Într-adevăr, decadenţa familiei a fost cel mai remarcabil fenomen american din ultimii 35 de ani: rata divorţurilor s-a triplat; rata de supravieţuire a primei căsătorii a scăzut cu o treime; iar rata naşterilor provenite din cupluri căsătorite a scăzut cu 50%. Astfel încât, deşi cu siguranţă nu este singura explicaţie, putem învinovăţi pe bună dreptate educaţia de stat de a fi fost o cauză nemijlocită a declinului familial. Prin teoria, acţiunile şi rezultatele sale, educaţia publică caută să diminueze rolul familiei. [...]

În al treilea rând, educatorii la domiciliu. De la scrierile din anii 1890 ale economistei feministe Charlotte Perkins Gilman, până la acelea ale sociologului Talcott Parsons de la Universitatea Harvard din anii 1950 şi ale scriitorului futurist Alvin Toffler din anii 1990, analiştii familiei americane au subliniat „pierderea funcţiilor” suferită de familia modernă: ei au arătat că „producţia casnică” de bunuri cum sunt îmbrăcămintea, mobila şi hrana au fost transferate în industrie, în vreme ce funcţiile educaţionale, de protecţie şi de asistenţă au fost tranferate statului, transformări ce au lăsat familia lipsită de funcţii, dezinstituţionalizată [adică opţională din punct de vedere socioeconomic – n. tr.] şi slabă. Dar aşa cum a observat pătrunzătorul scriitor şi poet american Wendell Berry: „străvechile centre care erau căminul şi comunitatea au fost făcute vulnerabile faţă de această invazie a corporaţiei şi a statului prin prăbuşirea lor ca sisteme economice. Dacă nu există un sistem economic casnic sau comunitar, atunci membrii familiei şi vecinii nu-şi mai sunt de nici un folos unii altora”.

Educaţia la domiciliu, văzută în felul acesta, reprezintă o întoarcere la funcţia centrală a familiei. Şi, după cum am sugerat, ea obligă de asemenea familia la o reorganizare fundamentală, în ce priveşte comportamentul membrilor săi, relaţiile ei cu lumea exterioară şi psihologia ei internă. Pe scurt, familiile care practică şcolarizarea la domiciliu descoperă ce înseamnă a fi „reinstituţionalizat”, a deveni din nou [o instituţie] puternică, datorită întru totul readucerii acasă a uneia din funcţiile centrale ale familiei.

Aş sugera, de asemenea, că decizia sau intenţia de a şcolariza copiii acasă stimulează fertilitatea conjugală, măsura etalon a reînnoirii familiale de care m-am folosit aici. Este sigur că familiile care îşi şcolarizează copiii acasă sunt, în medie, mai mari decât familiile care îşi plasează copiii în şcoli publice. Datele din SUA arată că numărul mediu de copii în familiile care îi educă acasă era de 3,43 în 1991, faţă de o medie pe ţară mai mică decât doi. În Canada, cifra corespunzătoare era de 3,46, din nou, cu aproximativ 70 de procente mai mare decât familiile afiliate la „şcoala de stat”. Mai mult, cred că logica economică a educaţiei acasă încurajează o creştere a natalităţii, deoarece, într-un anumit sens, câştigul economic al familiei de pe urma rămânerii unui părinte acasă, ca profesor, creşte cu fiecare copil în plus.

În fine, sunt şcolile la domiciliu mai bune şi ca şcoli? În termenii pregătirii măsurabile a copilului, cu siguranţă că da. După cum au arătat o serie mare de studii, copiii şcolarizaţi acasă se descurcă semnificativ mai bine la testele standardizate, decât colegii lor şcolarizaţi în sistemul public. Copiii care rămân să înveţe acasă este mai puţin probabil să se angajeze în activităţi deosebit de riscante, cum ar fi întrebuinţarea de droguri ce afectează starea mentală sau promiscuitatea şi relaţiile sexuale preconjugale. Ei sunt, de asemenea, mai sănătoşi.

Şcolarizarea la domiciliu poate fi logică, dar nu este o alegere uşoară, deoarece necesită o orientare nu foarte diferită de cea a comunităţilor Amish, împotriva presiunilor statului modern şi a culturii contemporane. Nu toate familiile care apucă pe această cale reuşesc. Dar familiile care perseverează vor dobândi în cele din urmă, socotesc, atât copii, cât şi părinţi mai buni. Aşadar, aceste familii vor înflori. Ele vor fi mai puternice şi mai capabile să contribuie la marele experiment american, dedicat libertăţii, prosperităţii şi virtuţii.

Când greutăţile devin apăsătoare, când vă doboară oboseala, amintiţi-vă că educaţia centrată în jurul căminului înseamnă mult mai mult decât învăţătura din cărţi pentru copii. Ea înseamnă zidirea unei familii mai puternice, conform intenţiei Dumnezeului şi Creatorului nostru…

Ce este în neregulă cu şcolile publice? (Ionela Manzu)

[...]„Homeschooling”

Educaţia dată acasă de părinţi sau cu sprijinul unor meditatori privaţi este soluţia adoptată de multe familii care au înţeles toate aceste lucruri şi au decis să-şi ferească proprii copii de învăţământul ideologizat şi ideologizant din şcolile publice. Deşi, în cele mai multe cazuri, nu e legal recunoscută, este în fond singura soluţie posibilă pe care o mai au părinţii preocupaţi să dea copiilor lor educaţia pe care o consideră potrivită. În condiţiile în care nu se pot sustrage învăţământului obligatoriu de stat, soluţia adoptată de mulţi este de a-i educa în paralel acasă.

Chiar şi în ţările despre care se zice că preţuiesc libertatea individuală această alternativă de a-i educa pe copii acasă este fie interzisă, fie cu greu tolerată de autorităţi, în ciuda rezultatelor bune obţinute pe această cale. Faptul nu este deloc surprinzător dacă admitem că şcoala publică reprezintă principalul mijloc de a-i transforma pe oameni în obedienţi plătitori de taxe şi impozite şi de a cultiva supunerea faţă de aparatul de stat şi de funcţionarii săi în rândul maselor.

Învăţământul umanist şi ideologiile

Învăţământul umanist este poate cel mai mult grevat de orientările ideologice impuse pe căi politice – prin presiunea grupurilor de interese care ajung să influenţeze decisiv sau să acapareze aparatul de stat.


Roger Kimball, în lucrarea sa Tenured Radicals – How Politics Has Corrupted Our Higher Education (1990), analizează amănunţit simptomele crizei învăţământului umanist în universităţile americane şi modul în care chiar şi conţinutul învăţământului universitar este supus presiunilor venite din sfera politicii:

„Peste tot în ţară colegiile şi universităţile sunt preocupate să-şi renoveze programele educaţionale conform unor criterii care numai cu un deceniu în urmă ar fi fost considerate în mod clar politice şi, prin urmare, neadecvate pentru a determina programa educaţională a unei instituţii respectabile din domeniul învăţământului superior. Un criteriu pentru cât de drastic s-au schimbat lucrurile este faptul că, deşi triumviratul omniprezent al rasei, genului şi clasei este încă considerat a fi în mod evident politic, acum chiar pentru acelaşi motiv se susţine din ce în ce mai mult că el poate furniza singurul criteriu adecvat pentru determinarea conţinutului curriculei şi al centrului de interes pedagogic.”[6]

Roger Kimball se raportează la Universitatea Stanford în analiza pe care o face dar arată totodată că situaţia de la Stanford nu este nici pe departe unică în peisajul academic american. Iată câteva din simptomele crizei prin care trece învăţământul umanist, aşa cum le enumără Kimball:

1) Negarea oricărei diferenţe valorice între cultura înaltă şi cea de consum, concomitent cu schimbarea conţinutului programei educaţionale în defavoarea operelor clasice recunoscute ca stând la baza culturii occidentale, mergând până la eliminarea acestora din urmă.

2) Alcătuirea programelor educaţionale pe baza unor criterii politice şi ideologice, la presiunea unor grupuri de interese. Kimball arată în ce fel, datorită unor presiuni de acest gen, cursul obligatoriu despre cultura occidentală care se desfăşura pe perioada unui an la Stanford a fost înlocuit cu un alt curs „Culturi, idei şi valori”, care să corespundă noii orientări: cea a multiculturalismului şi corectitudinii politice. Kimball notează decizia Senatului facultăţii Stanford prin care s-a impus ca fiecare curs de la Stanford să conţină în bibliografie lucrări scrise de minorităţi, femei, persoane de culoare şi ca cel puţin o operă din patru să ridice probleme care fac referire la rasă, sex ori clasă.

3) Promovarea culturii postmoderne în defavoarea celei clasice şi subminarea sistematică a unor concepte precum umanism, liberalism, obiectivitate, adevăr, individualitate şi însăşi negarea ideii de alegere şi acţiune în favoarea interpretărilor deterministe psihanalitice fiziologico-psihologice.

R. Kimball surprinde excelent fenomenul reeducării în spiritul multiculturalismului şi corectitudinii politice – care, nu putem să nu ne gândim, este chiar baza filosofico-ideologică a idealului politic al globalizării (fie ea în variantă americană sau europeană).

Fără îndoială, mulţi sunt conştienţi de imersiunea politicului în învăţământul de stat, după cum demonstrează şi analiza lui Roger Kimball. Puţini sunt însă cei care s-au debarasat de iluzia că învăţământul public poate fi ţinut în mod sistematic în afara disputelor politice şi în afara controlului programatic al elitelor politice care reuşesc să acapareze aparatul de stat. Căile politice de a rezolva această problemă (o nouă reformă, un nou ministru, formarea unui grup de presiune care să influenţeze elitele aflate la putere) nu pot fi cu adevărat o soluţie. În primul rând dacă se înregistrează vreo reuşită în acest fel, ea nu poate fi decât trecătoare căci în competiţia pentru acapararea şi influenţarea aparatului de stat vor fi atrase şi alte grupuri de interese. În al doilea rând şi, poate mai important, a intra şi a câştiga într-o astfel de competiţie înseamnă a folosi aceleaşi mijloace agresive şi subversive cu celelalte grupuri pentru obţinerea şi menţinerea controlului asupra mecanismelor de decizie. Căci competiţia politică implică cu totul alte abilităţi decât competiţia pe piaţa liberă. Pe piaţa liberă câştigă cei care reuşesc să servească mai bine consumatorii, în competiţia politică, cei care reuşesc să utilizeze mijloacele agresive, subversive şi demagogice[7]. [...]

Prin învăţămîntul public, cei de jos finanţează clasa mijlocie (Sorin Cucerai)

Manifestul liberal – 7. Împotriva socialismului educaţional (Murray N. Rothbard)

Citeste si:

54 Comentarii »