Reducerea la tăcere a teoriilor conspiraţioniste

Mises Daily: Miercuri, 17 februarie 2010, de Jeff Riggenbach

[Acest articol este transcris din podcastul Tradiţia libertariană, episodul „Teoriile conspiraţiei, istorie şi stat”]

Cass Sunstein

Dacă petreceţi mult timp pe Internet, probabil ştiţi deja cine este Cass Sunstein: fost profesor de drept şi ştiinţe politice la Universitatea din Chicago, unde în anii 1990 s-a întâlnit şi s-a împrietenit cu un coleg de la facultatea de drept, Barack Obama. În prezent, Sunstein este profesor de drept la Harvard, funcţie în care intră în concediu pentru a putea „sluji” în calitate de administrator al Biroului de informare şi afaceri de reglementare de la Casa Albă, în administraţia Obama. Potrivit site-ului Wikipedia, Biroul de informare şi afaceri de reglementare de la Casa Albă

„dezvoltă şi supraveghează punerea în aplicare a politicilor la nivelul guvernului în tehnologia informaţiei, politici de informare, confidenţialitate şi politici statistice.

Dacă petreceţi mult timp pe Internet, probabil că ştiţi de asemenea motivul pentru care blogosfera i-a acordat lui Sunstein o foarte mare atenţie în ultima vreme: este vorba de o lucrare de cercetare la care a fost coautor împreună cu profesorul de drept la Harvard, Adrian Vermeule, publicată în ianuarie 2008. Lucrarea tratează „Teoriile conspiraţiei”. Potrivit lui Sunstein şi Vermeule,

„teoria conspiraţiei”, este „un efort de a explica nişte evenimente sau practici prin referire la maşinaţiunile unor oameni puternici, care au reuşit să îşi ascundă urmele”.

Ei dau câteva exemple: ideea că Agenţia Centrală de Informaţii a fost responsabilă pentru asasinarea preşedintelui John F. Kennedy; că medicii au creat cu bună ştiinţă virusul SIDA; că o rachetă militară a SUA a dus la prăbuşirea din 1996 a zborului TWA 800; că teoria încălzirii globale este o fraudă deliberată, iar Comisia Trilaterală este responsabilă pentru evoluţia economiei internaţionale; că Martin Luther King, Jr. a fost omorât de agenţii federali; că accidentul de avion în care a murit democratul Paul Wellstone a fost plănuit de politicienii republicani; că aterizarea pe lună a fost o înscenare şi că nu s-a întâmplat în realitate.

Adrian Vermeule

Potrivit celor doi, unele teorii ale conspiraţiei sunt inofensive. Ei scriu, de exemplu, că ar trebui să

„ne gândim şi la falsa teorie a conspiraţiei, susţinută de majoritatea membrilor mai tineri ai societăţii noastre, cum că un grup secret de spiriduşi, care lucrează într-un loc îndepărtat, sub conducerea misteriosului „Moş Crăciun” fac şi împart cadouri în Ajunul Crăciunului”.

Ei mai sugerează „să-i avem în vedere şi pe Iepuraşul de Paşti şi Zâna Măseluţă”. Faptul că

„cei mici cred în Moş Crăciun sau în Iepuraşul de Paşti nu reprezintă nicio problemă pentru guvern, iar convingerea că guvernul a muşamalizat aterizarea extraterestrilor la Roswell nu are efecte negative vizibile, poate cu excepţia unor emisiuni TV de proastă calitate”.

Dar nu toate teoriile conspiraţiei sunt inofensive, susţin Sunstein şi Vermeule. Ba chiar unele fac foarte mult rău. Ele creează o „problemă pe care guvernul trebuie să o rezolve”. De exemplu, o teorie a conspiraţiei care înfăţişează Guvernul Federal al Statelor Unite ca o organizaţie „respingătoare din punct de vedere moral” ar putea avea „efecte dăunătoare”,

„trezind în mod nejustificat scepticismul opiniei publice cu privire la afirmaţiile guvernului, sau … slăbind mobilizarea şi participarea populaţiei la eforturile depuse de guvern, sau ambele”.

Potrivit lui Sunstein şi Vermeule, există teorii ale conspiraţiei care nu numai că

„subminează dezbaterea democratică; în cazuri extreme, acestea creează sau alimentează violenţa”.

Pe scurt,

„unele teorii conspiraţioniste creează riscuri serioase. Dacă poate, guvernul trebuie să combată astfel de teorii”.

Cum anume cred cei doi că ar trebui să acţioneze guvernul? În primul rând, ar trebui să recunoască faptul că

„adepţii teoriilor conspiraţioniste devin astfel în urma celor citite şi auzite”.

Iar ei citesc şi aud vorbindu-se despre asemenea teorii deoarece există oameni care le promovează. Sunstein şi Vermeule scriu că multe teorii ale conspiraţiei

„sunt iniţiate şi răspândite în mod intenţionat de antreprenorii conspiraţiilor, care profită direct sau indirect din răspândirea acestor teorii”.

Motivele specifice ale acestor „antreprenori ai conspiraţiilor” sunt oarecum diferite, susţin Sunstein şi Vermeule.

„Unii dintre ei sunt întru totul sinceri”, scriu ei. „Alţii sunt interesaţi de bani sau de putere, sau să atingă un obiectiv social general”.

În orice caz, tocmai aceşti „antreprenori ai conspiraţiilor” trebuie să fie vizaţi, subminaţi şi dacă este necesar, reduşi la tăcere.


Dintr-o perspectivă libertariană, avem deja mai multe probleme aici. Dar mai ales una m-a izbit în acest punct al discuţiei lui Sunstein şi Vermeule. Oare nu e adevărat că cel puţin câteva din aşa-numitele „teorii ale conspiraţiei” reprezintă adevărul istoric propriu-zis?

Sunstein şi Vermeule recunosc că da. Ei scriu că

„unele teorii conspiraţioniste, conform definiţiei noastre, s-au dovedit a fi adevărate”.

Dar, mai afirmă ei liniştindu-ne:

„noi ne îndreptăm atenţia asupra teoriilor conspiraţioniste false, nu asupra celor adevărate. Scopul nostru final este de a cerceta modul în care funcţionarii publici pot submina astfel de teorii, iar de regulă, afirmaţiile adevărate nu vor fi subminate”.

„De regulă, afirmaţiile adevărate nu vor fi subminate”. Dar numai ca regulă generală. Probabil că există unele cazuri în care afirmaţiile adevărate trebuie să fie subminate. Cum ar fi atunci când încep să

„trezească … scepticismul opiniei publice cu privire la afirmaţiile guvernului, sau … să slăbească mobilizarea şi participarea populaţiei la eforturile depuse de guvern, sau ambele”.

Ori de câte ori încep să cauzeze probleme puterilor politice, de orice soi. Chiar dacă procedăm aşa ca Sunstein şi Vermeule şi

„admitem un guvern bine motivat care are scopul de a elimina teoriile conspiraţiei sau de a le scoate otrava, dacă şi numai dacă acest lucru duce la îmbunătăţirea bunăstării sociale”,

este un gând neplăcut.

Noi nu ştim care teorii ale conspiraţiei sunt adevărate şi care nu. În multe cazuri nici nu putem şti, pur şi simplu nu avem suficiente informaţii. De obicei, aflăm că o anumită teorie a conspiraţiei este adevărată, pentru că istoricii – fie că este vorba de istoricii grăbiţi care de obicei se numesc jurnalişti, fie de cei mai sârguincioşi care scriu cărţi şi predau la colegii şi universităţi – au venit şi au examinat terenul şi documentele şi au analizat mărturia tuturor martorilor pe care i-au găsit, ajungând astfel la concluzii pertinente. De obicei, istoria hotărăşte dacă o teorie a conspiraţiei este adevărată sau nu.

În general, oficialii guvernamentali nu sunt mulţumiţi de această stare a lucrurilor, deoarece istoria este inamicul natural al statului. O meditare ulterioară serioasă asupra ce anume a făcut această stare a lucrurilor şi de ce, tinde în mod inevitabil să submineze toată încrederea pe care am fi putut-o avea în motivele bune ale statului şi în dorinţa de a promova „bunăstarea socială”. Aceasta tinde în mod inevitabil să „trezească scepticismul opiniei publice cu privire la afirmaţiile guvernului” şi „să slăbească mobilizarea şi participarea populaţiei la eforturile depuse de guvern, sau ambele”.

Statul câştigă de pe urma lipsei de informaţii impuse de viteza de derulare a evenimentelor. Desigur, nu poate evita istoria în întregime – oamenii vor citi şi vor scrie despre astfel de lucruri, indiferent de ce spune sau face statul – dar acesta poate face tot ce-i stă în putinţă pentru a se asigura că istoria scrisă relatează evenimentele aşa cum dictează el.

*

Albert Jay Nock a susţinut că

studierea clasicilor în studenţie a fost de departe cel mai bun program de învăţământ pe care l-ar putea adopta un tânăr, deoarece literatura greacă şi romană cuprind cele mai lungi şi mai complete însemnări neîntrerupte disponibile despre cele cu care s-a îndeletnicit mintea omului în aproape fiecare sector de activitate spirituală şi socială; fiecare sector, cred eu, cu o singură excepţie – muzica. Aceste însemnări acoperă două sute cincizeci de ani consecutivi de îndeletniciri cu poezie, teatru, drept, agricultură, filosofie, arhitectură, istorie naturală, filologie, retorică, astronomie, politică, medicină, teologie, geografie, absolut totul. Aşadar, mintea care a cercetat cu atenţie aceste însemnări nu este doar o minte disciplinată, ci şi o minte experimentată; o minte care vede instinctiv orice fenomen contemporan din punctul de vedere al unei perspective a duratei [istorice] lungi, obţinute prin această experienţă profundă şi copleşitoare a îndeletnicirilor spiritului uman.

Lucruri asemănătoare se pot spune despre studierea clasicilor tradiţiei libertariene, deşi marea majoritate a lucrărilor din această tradiţie nu depăşeşte câteva sute de ani. Totuşi, mintea care a cercetat cu atenţie scrierile libertariene şi protolibertariene din acele câteva sute de ani va fi înzestrată cu această experienţă pentru a putea vedea orice fenomen contemporan din punctul de vedere al unei perspective a duratei lungi şi profunde. Mintea familiarizată cu clasicii tradiţiei libertariene este mintea cea mai bine pregătită pentru a înţelege evoluţiile politice contemporane.

Murray Rothbard

Gândindu-ne la cazul lui Sunstein, de exemplu, am face bine să reflectăm asupra a ceea ce Murray Rothbard ne-a spus într-una din marile lucrări libertariene izvorâte din pana sa: marele eseu „Anatomia statului”, publicat pentru prima oară în 1965 în Rampart Journal al lui Robert Lefevre.Your browser may not support display of this image.

„Odată ce s-au pus bazele unui stat, a scris Rothbard, problema grupului stăpânitor sau a „castei” este cum să îşi menţină domnia. În timp ce pentru ei forţa este modus operandi, problema de bază şi pe termen lung este una ideologică. Căci, pentru a rămâne în funcţie, orice guvern (nu doar un guvern „democratic”) trebuie să aibă sprijinul majorităţii supuşilor săi. Trebuie să precizăm că nu este nevoie ca acest sprijin să fie un entuziasm activ; poate fi la fel de bine şi resemnare pasivă, ca în faţa unei legi inevitabile a naturii. Dar trebuie să fie sprijin în sensul de acceptare de orice fel; altfel minoritatea conducătorilor din stat va fi în cele din urmă depăşită de rezistenţa activă a majorităţii publicului. Deoarece ruinarea trebuie să fie suportată din surplusul de producţie, este adevărat că acea clasă ce alcătuieşte statul – birocraţia full-time (şi nobilimea) – trebuie să fie o minoritate destul de mică în ţară, deşi ar putea, desigur, să îşi facă aliaţi printre grupurile importante din rândul populaţiei. Prin urmare, principala sarcină a conducătorilor este de a asigura acceptarea activă sau resemnată a majorităţii cetăţenilor“.

Rothbard continuă, „desigur, o metodă de a obţine sprijin este crearea de interese economice personale”. Totuşi,

acest lucru … asigură doar o minoritate de susţinători înfocaţi, şi nici măcar cumpărarea de bază a sprijinului prin subvenţii şi alte acordări de privilegii nu aduce consimţământul majorităţii. Pentru această acceptare esenţială, majoritatea trebuie să fie convinsă de ideologia că guvernul este bun, înţelept şi cel puţin, de neevitat şi cu siguranţă mai bun decât alte alternative posibile. Promovarea acestei ideologii în rândul oamenilor este misiunea socială fundamentală a „intelectualilor”. Deoarece masele de oameni nu îşi creează propriile idei, sau gândesc prin aceste idei în mod independent; ei urmează în mod pasiv ideile adoptate şi răspândite de intelectuali. Aşadar, intelectualii sunt formatorii de opinie în societate. Şi din moment ce statul are nevoie disperată de o formare de opinie, se clarifică baza vechii alianţe dintre stat şi intelectuali.

Un exemplu deosebit de „venerabil” al acestei alianţe între stat şi intelectuali este existenţa a ceea ce Rothbard numeşte „istorici oficiali sau ‘de curte’”...

Rothbard ne aminteşte că este important

ca statul să inculce în supuşii săi o aversiune faţă de orice „teorie a conspiraţiei din istorie”, deoarece căutarea „conspiraţiilor” înseamnă căutarea de motive şi o atribuire a responsabilităţii pentru faptele istorice reprobabile. Dacă totuşi o tiranie impusă de stat, sau o venalitate, sau un război agresiv, nu au fost cauzate de conducătorii statului, ci de „forţe sociale” misterioase şi obscure, sau de starea imperfectă a lumii, sau dacă într-un fel, toată lumea a fost responsabilă („toţi suntem criminali”, susţine o deviză), atunci nu are niciun rost ca lumea să se indigneze sau să se împotrivească unor astfel de fărădelegi. În plus, un atac asupra „teoriilor conspiraţiei” înseamnă că supuşii vor deveni mai uşor de înşelat, încrezându-se în considerentele de „bunăstare generală” aduse întotdeauna de stat pentru a se angaja într-o acţiune despotică. O „teorie a conspiraţiei” poate tulbura sistemul, făcând opinia publică să se îndoiască de propaganda ideologică a statului.

Din când în când, desigur, un stat nu reuşeşte să ia toate măsurile de precauţie, sau să facă planuri pentru suficient timp înainte - nu reuşeşte să conspire destul de eficient. Acest lucru s-a întâmplat în Statele Unite după primul război mondial. Statul american şi-a avut istoricii de curte pe pozitie. Îi avusese pe poziţie deja de mai mulţi ani, dar nu a reuşit să anticipeze o mişcare revizionistă, care a prins rădăcini în anii 1920 în rândul celor mai informaţi şi pătrunzători istorici americani, în special Harry Elmer Barnes şi Charles Beard.

După cum îşi amintea Barnes evenimentele din acei ani după treizeci ani, la începutul anilor 1950,

„Adaptarea relatărilor istorice la fapte istorice legate de cadrul şi cauzele primul război mondial - cunoscută în istorie sub numele de „Revizionism” – a fost cea mai importantă dezvoltare în istoriografie din deceniul 1920”.

De fapt, Barnes a scris:

„controversa revizionistă a fost aventura intelectuală remarcabilă în domeniul istoric din secolul XX, până la Pearl Harbor”.

Potrivit lui Barnes,

„revizionismul, aplicat la primul război mondial, a arătat că fondul şi cauzele reale ale conflictului au fost foarte aproape de reversul imaginii prezentate în propaganda politică şi scrierile istorice despre deceniul războiului”.

Iar prin anii 1930,

„istoricii cât de cât receptivi la fapte au recunoscut că Revizionismul a câştigat uşor în conflictul cu doctrina din timpul războiului, acceptată anterior”.

De fapt, Barnes spune că

„până în 1928 … aproape toata lumea, cu excepţia celor greu de ucis şi luptătorilor până la ultima suflare din profesia istorică, a ajuns să accepte Revizionismul, chiar şi publicul larg a început să gândească direct în premise”.

De fapt, revizioniştii au câştigat atât de mult un segment al marelui public cu opinia despre război, încât administraţia Roosevelt a trebuit să recurgă la măsuri disperate pentru a câştiga acordul populaţiei pentru planurile sale de a intra în al doilea război mondial de partea aliaţilor.

Dar, după obţinerea acordului şi la sfârşitul războiului, statul american a dovedit că a învăţat ceva din aventurile sale intelectuale din anii 1920 şi 1930. Aşa cum a scris Barnes în 1953,

Harry Barnes

„Revizionismul … ar produce rezultate similare cu privire la al doilea război mondial, dacă ar fi fost lăsat să se dezvolte nestingherit. Însă se depune un efort susţinut pentru a înăbuşi sau a reduce la tăcere dezvăluirile care ar stabili adevărul cu privire la cauzele şi problemele legate de ultimul conflict mondial”.

Potrivit lui Barnes, acest „efort susţinut” a inclus refuzul sistematic al accesului la documentele oficiale despre război.

„Există un efort susţinut”, scria el, „de a bloca accesul la documente oficiale pentru cei suspectaţi de căutarea adevărului, în afara documentelor devenite proprietate publică … Multe din aceste surse importante sunt complet izolate de orice istoric suspectat că doreşte să stabilească adevărul complet şi imparţial cu privire la politica externă americană din 1933”.

Barnes a mai spus că

„dacă documentele oficiale complete ar sprijini opiniile general acceptate cu privire la cauzele şi problemele legate de război, nu ar exista nicio obiecţie rezonabilă în a permite oricărui istoric respectat accesul liber şi neîngrădit la astfel de materiale”.

„Statul câştigă de pe urma lipsei de informaţii impuse de viteza de derulare a evenimentelor”.

Puteţi găsi mai multe informaţii despre revizionism în cartea mea, De ce istoria Americii nu este aşa cum se spune: Introducere în Revizionism, disponibilă în format pdf  sau de vânzare în ediţie paperback, pe acest website.[1]

Cu siguranţă, Cass Sunstein şi Adrian Vermeule nu ar fi de acord cu Barnes cu privire la punerea documentelor oficiale la dispoziţia istoricilor revizionişti. La urma urmei, relatările revizioniste ale războiului – teoriile conspiraţiei despre rolul SUA în război – ar putea înfăţişa guvernul federal al Statelor Unite ca o „organizaţie respingătoare din punct de vedere moral”. Astfel de teorii ar putea avea „efecte dăunătoare”, „trezind scepticismul opiniei publice cu privire la afirmaţiile guvernului, sau … slăbind mobilizarea şi participarea populaţiei la eforturile depuse de guvern, sau ambele”.

Asemenea teorii pot „submina dezbaterea democratică; în cazuri extreme, ele [pot] crea sau alimenta violenţa”. Cum ar propune Sunstein şi Vermeule guvernului federal să acţioneze? Iată ce scriu ei:

răspunsul cel mai direct la o teorie conspiraţionistă periculoasă este cenzura... Ne putem imagina circumstanţe în care o teorie a conspiraţiei să devină atât de generalizată şi atât de periculoasă, încât să putem concepe cenzura. [Totuşi,] este un fapt notoriu că vorbirea este greu de cenzurat.

E bine că este atât de greu. Altfel, ar putea fi folosită mai frecvent de oameni ca Cass Sunstein, administratorul Biroului de informare şi afaceri de reglementare de la Casa Albă – oameni care nu par să ţină seama că încalcă drepturile naturale ale semenilor atunci când este în joc o problemă atât de importantă ca scepticismul opiniei publice faţă de guvern.

Despre autor:

Jeff Riggenbach este ziarist, autor, editor, realizator de programe şi pedagog. Membru al Organizaţiei istoricilor americani, a scris articole pentru ziare precum The New York Times, USA Today, Los Angeles Times şi San Francisco Chronicle, pentru reviste, cum ar fi Reason, Inquiry şi Liberty şi site-uri, de exemplu, LewRockwell.com, AntiWar.com şi RationalReview.com. Înzestrat cu abilităţi vocale pe care şi le-a perfecţionat în emisiuni radio clasice şi de ştiri din Los Angeles, San Francisco şi Houston, Riggenbach a povestit versiunea audio a numeroase lucrări libertariene, multe dintre ele fiind disponibile la Mises Media. Trimite un mesaj. Vezi arhiva de articole a lui Jeff Riggenbach.

Acest articol este transcris din podcastul Tradiţia libertariană episodul „Teoriile conspiraţiei, istorie şi stat”.

15 Comentarii »