Razboi întru Cuvânt

Nu există aşa ceva, vaccin gratuit

Sursa: mises.org

Luni, 19 octombrie 2009 de Malte Tobias Kahler

Apariţia unei noi tulpini a virusului H1N1, cunoscut şi sub numele de „gripă porcină”, ne îndeamnă să ne revizuim programele de imunizare a populaţiei. Articolul de faţă este o critică economică a opiniei generale conform căreia guvernele trebuie să intervină în cazul unei pandemii prin acordarea de subvenţii pentru vaccinuri sau chiar prin impunerea imunizării obligatorii. Eu voi pleda în schimb pentru o distribuţie pe piaţă a acestor măsuri.

Pentru a ajuta la crearea unui vaccin, Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS) a furnizat deja producătorilor suşa virusului, cu câteva luni în urmă.[1] Guvernul Statelor Unite a cumpărat ulterior aproape 200 de milioane de doze din acest vaccin.[2] De asemenea, s-au purtat discuţii serioase despre obligativitatea vaccinării. De exemplu, e posibil ca în următoarele săptămâni să fiţi obligat să vă imunizaţi dacă lucraţi în anumite locuri unde probabilitatea contactului cu persoane bolnave este mult mai mare decât de obicei, de exemplu, daca sunteţi medic, asistent medical sau poliţist.

Ministrul grec al Sănătăţii, Dimitris Avramopoulos, a precizat în august că „întreaga populaţie, toţi cetăţenii şi rezidenţii, fără nicio excepţie, vor fi vaccinaţi împotriva gripei”[3] – deşi până în acel moment nu se înregistrase niciun deces din cauza bolii.

În Germania, imunizarea populaţiei va începe cel mai probabil la sfârşitul lunii octombrie.[4] Deci, ce spun economiştii despre aceste planuri guvernamentale?

O analiză economică veritabilă nu trebuie să se bazeze pe aprecieri personale, ci să ia în considerare numai faptele reale şi ce putem noi şti despre ele. Prin urmare, vaccinarea populaţiei nu se poate sprijini prin subvenţii. Voi demonstra acest lucru chiar cu ajutorul unor instrumente neoclasice; în acelaşi timp voi adăuga unele perspective austriece. Astfel, sper să pot ajunge la o aprobare unanimă din partea specialiştilor în economie.

O analiza economica ce arata cum castiga cativa, cu ajutorul guvernului, pe seama celor multi*

Abordarea standard pentru a rezolva problema vaccinării funcţionează în felul următor: există unele bunuri despre care lumea crede că valorează mai puţin decât în realitate. De exemplu, se spune că mulţi oameni nu sunt dispuşi să-şi facă vaccinul antigripal, chiar dacă acesta i-ar ajuta să nu se îmbolnăvească. Ei ar proceda astfel fără să fie conştienţi de implicaţiile deciziei lor.

În plus, mai sunt şi efectele de propagare: cu cât se imunizează mai mulţi oameni, cu atât scade şansa ca virusul să se răspândească. Deci, beneficiul social cumulat pare mai mare decât aprecierea personală a vaccinului. Acest beneficiu social suplimentar reprezintă externalităţi pozitive, iar potrivit analizei standard, necesită intervenţia statului prin intermediul unor subvenţii.

Existenţa unei externalităţi pozitive, o presupusă subevaluare a vaccinării din partea populaţiei, poate fi reprezentată prin două curbe diferite ale cererii, prezentate în graficul 1A (partea stângă a graficului 1). În timp ce cererea totală a persoanelor este reprezentată de D1, presupusa cerere socială sau utilitatea ar putea fi mai mari, D2. Cu toate acestea, deoarece cererea socială nu apare în cererea monetară reală, cantitatea de vaccin tranzacţionat pe piaţă este mult mai scăzută în raport cu cea necesară societăţii în ansamblu (x în loc de x[opt]).

Soluţia neoclasică ar fi să se subvenţioneze diferenţa dintre cererea personală şi cea socială, astfel încât cererea socială în termeni monetari să atingă nivelul D2. A se vedea partea din dreapta graficului (1B). După intervenţia guvernamentală, piaţa a ajuns la un echilibru optim în care vor fi cele mai mari achiziţii de vaccin (x[opt]).

Însă acest raţionament nu include şi latura „nevăzută”, cum a numit-o Frédéric Bastiat acum 160 de ani.[5] De unde vin fondurile necesare pentru a subvenţiona piaţa pentru vaccinuri? Banii trebuie să provină din impozite (din inflaţie sau din împrumuturi guvernamentale, ambele putând fi tratate ca impozitări viitoare).

Desigur, analiza parţială de mai sus nu ne lasă să ne oprim aici. De fapt, ne induce în eroare, deoarece neglijează efectele nevăzute pe care le implică orice acţiune sau intervenţie. După cum a spus odată Henry Hazlitt,

Arta economiei constă nu numai în cercetarea efectelor imediate, ci şi a celor mai îndepărtate din orice acţiune sau politică; de asemenea, constă în urmărirea consecinţelor acestei politici, nu numai pentru un singur grup, ci pentru toate grupurile.[6]

Urmând sfatul lui Hazlitt, putem adăuga o a doua piaţă la analiza noastră, care reprezintă piaţa oricărui alt bun în afara vaccinului (a se vedea piaţa din partea dreaptă din graficul 2). Pentru a subvenţiona o anumită piaţă (a se vedea partea stângă din graficul 2, reprodus din graficul 1B), guvernul trebuie să impoziteze alte mărfuri sau pieţe. Nu contează pe care anume le impozitează: în orice caz, impozitarea interzice achiziţionarea bunurilor în cauză (după cum indică valoarea totală a y în loc de y[opt]). Desigur, acest lucru va duce la scăderea prosperităţii pieţelor respective, după cum indică triunghiul roşu.

Într-adevăr, ştim a priori că întotdeauna impozitarea reduce bunăstarea socială, deoarece guvernul împiedică tranzacţiile reciproc avantajoase care ar fi avut loc şi care ar fi dus la creşterea bunăstării sociale. Totuşi, deoarece costurile exacte ale impozitării sunt – prin natura lor – „nevăzute”, nu se poate măsura suma totală a costurilor sociale.

Este adevărat că aprovizionarea populaţiei cu vaccinuri ar putea spori bunăstarea unora, sau chiar a mai multor persoane. Însă orice astfel de acţiune întreprinsă de guvern presupune costuri. Deoarece natura utilităţii este pur subiectivă, am putea vorbi de o economie nesănătoasă dacă am încerca să „măsurăm” şi să „comparăm” bunăstarea sau utilitatea pieţelor cu care avem de-a face.

Prin urmare, să nu credem că putem compara geometric caseta albastră din stânga cu triunghiul roşu din dreapta şi apoi să calculăm diferenţa. Nu se poate calcula utilitatea vaccinului subvenţionat, nici utilitatea achiziţiilor interzise prin impozitare. Analiza grafică este doar un dispozitiv euristic şi nu permite o astfel de evaluare, deoarece nu se cunosc niciodată coordonatele reale ale curbelor cererii.

În final, aceste costuri – precum şi beneficiile posibile – se pot doar estima. Problema este că toată lumea îşi dă cu părerea despre costurile şi beneficiile reale după cum crede de cuviinţă. Într-adevăr, de vreme ce până acum boala a fost destul de inofensivă, mulţi oameni – ca şi autorul – ar prefera să zacă în pat vreo două zile, numai să economisească banii care se duc acum în buzunarele industriei farmaceutice.

În plus, subvenţionarea unei pieţe cu fonduri luate din altă piaţă nu poate fi „Pareto superior”. Criteriul Pareto acceptat pe scară largă consideră că o anumită schimbare sau acţiune duce la creşterea bunăstării sociale dacă cel puţin o persoană are de câştigat, şi nimeni nu are de pierdut. O astfel de schimbare se numeşte Pareto superior.

Putem vedea cu uşurinţă că subvenţionarea unei pieţe pentru vaccinuri prin impozitarea fondurilor de la alte persoane constituie o încălcare a acestui criteriu, deoarece în timp ce există într-adevăr unele persoane care au de câştigat, cheltuielile sunt suportate de alţii. Aşadar, dacă în cazul nostru aplicăm strict criteriul Pareto, atunci nu am putea susţine o subvenţie pentru imunizarea populaţiei, fără a emite judecăţi personale de valoare.

Vaccinarea ca un posibil „rău”, mai degrabă decât „bine”

Am ajuns la al doilea argument împotriva subvenţiilor publice pentru vaccinare, care se referă la lipsa de cunoştinţe cu care ne confruntăm atunci când vine vorba de eficacitatea vaccinării ca şi tratament medical:

Până acum am presupus pur şi simplu că imunizarea populaţiei va contribui la prevenirea unei pandemii. Dar pentru că lumea reală este plină de incertitudini, nu putem fi siguri 100%. De fapt, şi latura opusă ar putea fi adevărată: istoria ne spune că unele programe de vaccinare au cauzat efecte adverse mai grave decât efectele pandemiei pe care trebuiau să le prevină.

Spre exemplu, trebuie să luăm în considerare efectele dezastruoase ale vaccinării împotriva gripei, care a avut loc în Statele Unite în 1976-1977. S-au raportat multe cazuri de leziuni cerebrale grave legate de programul de imunizare. Din nou, unii oameni de ştiinţă implicaţi se îndoiesc de eficacitatea vaccinului.

Aprioric, nimeni nu poate fi sigur dacă medicina îşi va îndeplini scopul sau nu. Problema este că în timpul unei epidemii nu avem mult timp la dispoziţie pentru studii pe termen lung, care să dovedească siguranţa produsului în cauză.

În cadrul neoclasic al analizei noastre comparative, conceptul de efecte secundare poate fi ilustrat printr-o curbă a costurilor, care este mult mai abruptă decât cea care reprezintă costurile de producţie (a se vedea linia din graficul 3, „costurile sociale”). Dacă un anumit procent din populaţie se îmbolnăveşte, este clar că de fapt fiecare vaccin vândut a făcut rău, a redus nivelul bunăstării şi astfel a contribuit la suma „costului social”.

În acest caz, vaccinul nu este „bun”, ci mai degrabă „rău”. Evident, nivelul optim s-ar situa acum la punctul x(opt), şi nu la x. Reţineţi că deşi nu se cunosc efectele negative ale vaccinului, guvernul va încerca totuşi să mărească stocurile pentru a ajunge la x prin subvenţii!

În final, putem arăta pe scurt cum se va reduce bunăstarea socială prin constrângere – care s-ar putea aplica pentru a imuniza populaţia neascultătoare. Dacă există chiar şi o persoană (de exemplu, autorul), care nu este convinsă de beneficiul real al vaccinului creat în grabă, atunci economiştii nu pot impune nicio constrângere. Dacă eu nu vreau să mă vaccinez pentru că îmi fac griji, desigur că a mă obliga să mă vaccinez nu poate fi Pareto superior. De fapt, este orice, numai asta nu.

Implicaţii pentru Politicile Publice

În timp ce beneficiile reale în subvenţionarea vaccinării populaţiei sunt foarte incerte, efectele negative sunt extrem de clare: Mobilizarea de resurse pentru a finanţa programul guvernamental duce la neglijarea altor nevoi, mai urgente.** Fără îndoială, impozitarea determină rezultate Pareto-inferioare şi o face cu precizie economică, deoarece împiedică măsurile pentru creşterea bunăstării, care s-ar lua în caz contrar. Aşa cum am precizat mai sus, constrângerea poate fi tratată în acelaşi mod şi niciun economist care se respectă nu ar trebui să o ia în considerare, nici ca o recomandare de politică.

Deci, dintr-un punct de vedere neutru faţă de valori, economiştii nu pot sprijini vaccinarea de orice tip a populaţiei. Ei pot totuşi oferi consiliere ştiinţifică funcţionarilor publici:

În primul rând, din analiza de mai sus putem trage concluzia că administrarea vaccinului trebuie să fie strict voluntară. Nimeni – nici chiar persoanele care îşi desfăşoară activitatea în zone cu risc crescut de infecţie – nu poate fi obligat să facă ceva ce i se pare periculos.

În al doilea rând, dat fiind faptul că trăim într-o lume a incertitudinilor, costurile şi beneficiile reale ale acestor programe nu sunt pe deplin cunoscute. Din moment ce aceste costuri sunt întotdeauna necunoscute ex-ante, guvernele nu ar trebui să facă speculaţii cu privire la banii şi sănătatea oamenilor, subvenţionând programe de vaccinare. În schimb, ar trebui să lase lumea să decidă dacă doreşte să se vaccineze sau nu, şi să îşi cumpere dozele cu banii proprii.

În fine, medicina ca atare – şi orice vaccinare, în special – este încă un bun personal, nu unul „public”, pentru că există rivalitate în consum şi posibilitatea de a-i exclude pe cei care nu sunt dispuşi să plătească. Prin urmare, cea mai bună cale de a aproviziona populaţia cu vaccinuri este piaţa liberă, o piaţă fără subvenţii şi fără obligaţia administrării vaccinului antigripal.

Întrebările care rămân

Analiza de mai sus a aplicat efectiv unul din instrumentele de bază ale economiei dominante: analiza comparativă statică. Eu am adăugat doar confirmarea că economiştii nu sunt suficient de inteligenţi să cunoască rezultatele a ceea ce nu este încă gata, şi am făcut analiza cu privire la costurile „nevăzute”. Concluzia mea este că un economist – qua economist – nu poate sprijini subvenţionarea programelor de imunizare a populaţiei. Într-adevăr, acest lucru nu ar trebui să-i surprindă pe adevăraţii membri ai profesiei. Dar de ce atunci în mass-media economiştii îşi pun atât de rar întrebări despre vaccinarea populaţiei?

Răspunsul la această întrebare ar putea prezenta un anumit interes pentru specialiştii în ştiinţa politică. Trebuie să ne punem întrebarea din criminologie, cui bono? În timp ce economiştii se concentrează asupra implicaţiilor acţiunilor umane, precum şi asupra legilor de ordine spontană care decurg din comportamentul conştient al celor mulţi, specialiştii în ştiinţa politică se ocupă de interesele care se află în spatele acestor acţiuni. Prin urmare, întrebarea „Cine are de câştigat?” ar putea da un indiciu despre motivele reale din spatele intervenţiei guvernului pe piaţa pentru vaccinuri.

În primul rând, guvernelor le convin situaţiile epidemice, pentru că astfel pot „dovedi” că sunt necesare. Prin astfel de situaţii îşi sporesc ele legitimitatea. În acest sens, este important de menţionat că OMS a ridicat faza de alerta de la 5 la 6 încă din iunie. Aceasta a însemnat trecerea de la ameninţarea „iminentă” a unei pandemii la „focar” sau stare de „pandemie globală”.[7]

Interesant, înainte de această decizie mai multe ţări au înaintat zeci de rapoarte, îndemnând OMS să modifice criteriile pentru gripa porcină.[8] Deşi nu putem şti din exterior cât de independentă este OMS în realitate, probabil că trecerea la cel mai înalt nivel de alertă a fost pe placul guvernelor noastre.

În al doilea rând, din motive evidente, unele companii ar putea merge mai departe şi să facă un lobby puternic pentru un program de vaccinare a populaţiei. De exemplu, industria farmaceutică câştigă profituri mult mai mari din vânzarea de vaccinuri unei ţări (ale cărei fonduri sunt practic nelimitate) decât dacă ar trebui să dovedească cu adevărat eficacitatea produselor pe piaţa liberă.

În al treilea rând, unii economişti – cel puţin cei care se înscriu în tradiţia pozitivistă – găsesc teren pentru noi investigaţii. Cu alte cuvinte, găsesc un motiv pentru a fi angajaţi. Neglijând problemele metodologice de mai sus cu privire la măsurarea şi compararea costurilor sociale, aceştia se implică în studii empirice care ar înceta imediat să mai fie cerute dacă s-ar afla inutilitatea lor (a se vedea, de exemplu lucrarea lui Boulier, Datta şi Goldfarb).[9] E deplorabil că o mulţime de economişti nu văd niciun un motiv în a promova o abordare laissez-faire faţă de vaccinuri, în schimb aprobă mai multe impozite şi subvenţii.

Concluzie

Această analiză a folosit ameninţarea pandemiei de „gripă porcină” pentru a discuta pe tema susţinerii sau nu, din punct de vedere strict economic, a programelor de vaccinare a populaţiei. S-a demonstrat că argumentul în favoarea subvenţionării unor astfel de programe, conform căruia imunizarea are externalităţi pozitive, nu rezistă la o examinare mai critică.

„Sociologii trebuie să informeze lumea că guvernul nostru nu este neapărat binevoitor”

O campanie public orchestrată împotriva gripei porcine prin subvenţii atrage după sine beneficii extrem de nesigure, dar costuri foarte sigure. Însă din punct de vedere metodologic este imposibil să se prognozeze şi să se compare aceste costuri. Şi în orice caz, din punct de vedere dinamic, este Pareto inferior să se subvenţioneze piaţa în cauză. Prin urmare, decizia dacă să cumpere sau nu vaccin trebuie să rămână la latitudinea fiecărui om în parte.

Sociologii trebuie să informeze lumea că guvernul nu ne doreşte neapărat binele; membrii săi urmăresc nişte obiective care diferă adesea de voinţa celor guvernaţi. Prin urmare, sociologii trebuie să accentueze – şi de asemenea, să investigheze – posibilitatea ca achiziţiile curente de milioane de doze de vaccin să nu fie decât o afacere între industria farmaceutică şi funcţionarii publici.

Notele noastre:

* Subtitlul ne apartine.

** Cum este, in cazul tarii, situatia dezastruoasa din sistemul sanitar in general si, mai precis, cu bolnavii cronici si cu cei care depind de medicamentele compensate. Fondurile alocate pentru programele esentiale sunt sacrificate pentru a merge in subventionarea unei vaccinari in masa cu efecte neprevazute, lucru aratat si pe acest site pana acum, iar aici demonstrat economic.

Malte Tobias Kähler writes for a German debating magazine called Novo Argumente. He is presently completing his master’s degree in political science at the University of Münster in Germany. He is also pursuing a master’s degree in Austrian economics at King Juan Carlos University, Madrid.

Notele articolului:

[1] European Public Health Alliance (2009): A(H1N1)v (Swine) Influenza — Frequently Asked Questions

[2] Reuters (July 23, 2009): U.S. Has Bought 195 Million Doses of H1N1 Vaccine.

[3] Reuters/TVNZ (August 1, 2009): Greece to Vaccinate Population for Swine Flu.

[4] Ärztezeitung (October 7, 2009): Impfung gegen Schweinegrippe ab 20.

[5] Bastiat, Frédéric ([1850]2007): That Which Is Seen, and That Which Is Not Seen, Ludwig von Mises Institute (Hrsg.), The Bastiat Collection, Auburn: Ludwig von Mises Institute, pp. 1–48.

[6] Hazlitt, Henry (1979): Economics in One Lesson, New York, p. 17

[7] World Trade Organization, Current WHO Phase of Pandemic Alert.

[8] AP/CNSNEWS (May 19, 2009): Nations Urge WHO to Change Criteria for Pandemic.

[9] Boulier, B., Datta, T., Goldfarb, R. (2007): Vaccination Externalities, The B.E. Journal of Economic Analysis & Policy, 7(1).

9 Comentarii »