• Pemptousia: 131 de ani de la trecerea la Domnul a scriitorului rus Feodor Dostoievski

Pe 9 februarie 1881, Feodor Dostoievski s-au despărţit de această lume în timp ce familia îi citea parabola evanghelică a fiului risipitor. Acest articol din publicaţia „America Ortodoxă” de la comemorarea a 100 de ani de moartea lui Dostoievski comemorează pe mare scriitor şi arată importanţa sa pentru Biserica Ortodoxă.

28 Ianuarie/9 Februarie din acest an (1981) a marcat centenarul morţii lui Feodor M. Dostoievski, marele scriitor rus care a fost, probabil, cea mai puternică voce ortodoxă din literatura universală a ultimelor secole. În marcarea acestei aniversări prin decretarea de slujbe de pomenire pentru el, în toate eparhiile, precum şi recomandarea organizare de întâlniri şi conferinţe dedicate lui, Sinodul Episcopilor Bisericii Ruse din Afara Graniţelor a menţionat că „activitatea sa creatoare a fost extrem de apreciată de gânditorii din afara Bisericii. Înmormântarea sa este amintită ca un eveniment extraordinar şi în numele Lavrei Sf. Alexandru Nevsky din Petersburg, văduva lui a fost rugată să-l îngroape exact acolo, deoarece Fiodor Michailovich a fost un apărător al Ortodoxiei”.

Spre deosebire de cei mai mulţi din romancieri şi scriitori ruşi din secolul al XIX-lea, intenţia lui Dostoievski, în activitatea sa creatoare, a fost tocmai de a exemplifica principiile ortodoxe. După o tinereţe cu fascinaţia pentru ideile occidentale şi cu implicarea sa într-un grup de socialist-revoluţionar, Dostoievski s-a întors dintr-un exil temporar în Siberia pe deplin convertit la adevărul Ortodoxiei şi a decis să folosească talentul său literar pentru a apăra acest adevăr împotriva multora săi duşmani şi pentru a lumina cu lumina ei spiritul timpurilor sale.

În „Demonii” a făcut o devastator de precisă analiză a minţii revoluţionare radicale şi a prevăzut că ar fi necesar să se omoare o sută de milioane de oameni pentru a face o revoluţie de succes în Rusia (Soljeniţîn a remarcat corespondenţa exactă cu numărul de victime ale comunismului sovietic).

În „Crimă şi pedeapsă” el urmăreşte efectul filozofiei nihilismului (fundamentul revoluţie) asupra sufletului unei singure persoană şi mântuirea ei prin creştinism. În „Legenda Marelui Inchizitor” din „Fraţii Karamozov” el a stabilit diferenţa între denaturarea creştinismului din Vest şi adevărata Ortodoxie, şi a arătat mai departe unitatea de bază a Papismul şi a socialismului în Occident şi fuziunea lor finală în timpul domniei lui Antihrist.

În acestea, dar şi în alte cărţi, el a arătat intenţia şi scopul final al umanismului secular modern: o societate fără Dumnezeu. El a dat definiţia „teologică” a acestui gol cu mai mulţi ani înaintea lui Nietzsche în Occident: Nu există nici un Dumnezeu (sau: nu există viaţă veşnică), prin urmare, totul este permis. Dar, spre deosebire de Nietzsche, a cărui incapacitatea de a crede l-a dus nebunie, Dostoievski cu diagnosticul său a dat, de asemenea, răspunsul la această boală modernă a sufletului: o întoarcere la fundamentele creştinismului ortodox.

Dostoievski a fost un om pasionat şi a avut căderi şi multe greşeli. Dar el este amintit ca unul care, fiind un „om modern”, a ajuns să vadă care este singurul lucru cu adevărat necesar în viaţă, a luptat sincer împotriva patimilor sale şi ne-a ajutat pe toţi să vedem mai clar natura lucrărilor patimilor şi ale păcatului în omul căzut. Stareţul Ambrozie de la Optina a spus despre Dostoievski, după ce acesta a vizitat mănăstirea, că el a fost „unul care se pocăieşte”. Astfel, el este mai aproape de convertiţii ortodocşi de astăzi decât sunt mari asceţi ruşi din secolul 19, şi poate să-i ajute deschizându-le calea către adevărul mântuitor al Ortodoxiei. Dincolo de toate, portretele sale pline de compasiune ale suferinzilor şi ale asupriţilor, şi chiar şi a celor pătimaşi, pot ajuta pe convertiţii ortodocşi pentru a dezvolta preocuparea de bază creştină şi compasiunea, care sunt adesea pierdute din vedere în zilele noastre prea intelectuale.

***

Despre tiranie

Tirania este un obicei care prinde lesne radacini si cu vremea poate sa devina o boala. Afirm ca cel mai bun om din lume poate sa se inraiasca si sa se abrutizeze in asemenea hal, incat nimic sa nu-l mai poata distinge de o fiara salbatica. Sangele si puterea te ametesc: ele ajuta la dezvoltarea asprimii si a destrabalarii vicioase, spiritul si ratiunea pot aluneca atunci catre fenomenele cele mai anormale, simtite ca placeri.

Omul si cetateanul dispar totdeauna in tiran si intoarcerea la demnitatea omeneasca, remuscarea, reinvierea morala devin atunci aproape irealizabile. Sa adaugam ca posibilitatea unei astfel de libertati (tiranice – n.n.) influenteaza, prin contagiune, societatea intreaga.

Societatea care priveste aceste lucruri cu nepasare este infectata pana in maduva oaselor.

F.M. Dostoievski, Amintiri din casa mortilor, Opere 1, Ed. pentru Literatura Universala

***

Unul din falsurile contemporane

(…) In romanul meu (Demonii – n.n.), nu-l tratez pe faimosul Neceaev in persoana, nici pe Ivan, victima lui. Am vrut sa pun o intrebare si sa dau un raspuns la aceasta intrebare, cat mai clar posibil, sub forma de roman: in ce mod, in uimitoarea noastra societate contemporana de tranzitie, este posibil sa apara nu un Neceaev, ci Neceaevii, si cum se intampla ca acesti Neceaevi isi recruteaza pana la urma neceaevistii?

Or, recent, cu o luna in urma de altfel, am citit publicatia R. M. urmatoarele randuri curioase: “ni se pare ca afacerea Neceaev a putut convinge ca tineretul nostru studios nu este amestecat in asemenea fapte demente. Un fanatic idiot de tipul lui Neceaev si-a putut gasi prozeliti doar in randul tineretului inactiv, inapoiat si nicidecum studios”.

(…) in afara de faptul ca minciuna luata drept adevar are intotdeauna forma cea mai periculoasa, in afara de asta sare in ochi si faptul ca ea nu a aparut inca niciodata pana acum intr-o forma atat de nuda, exacta si lipsita de artificiu ca in acest articolas. Intr-adevar, sunt unii facuti sa dea in gropi. Exact in aceasta forma e interesant sa urmarim minciuna si, pe cat posibil, sa o scoatem la lumina, caci cine stie cand ni se va mai ivi ocazia sa vedem atata franchete lipsita de orice artificiu!

Inca inainte de timpuri imemoriale si pseudoliberale, ziaristica noastra si-a luat drept regula “apararea tineretului”. Impotriva cui si contra a ce? Asta ramane uneori in negura necunoscutului si astfel aceasta atitudine capata adesea o forma nemaipomenit de natanga si chiar ultracomica, mai ales cand sunt atacate alte organe de presa, in sensul ca “iata, cica, noi suntem mai liberali, iar voi atacati tineretul, deci sunteti mai retrogazi”. (…) Mai grav este ca procedeul nu e doar o inventie a ziarului R.M., ci este un procedeu comun mai multor organe ale presei noastre pseudoliberale. Esenta lui consta, in primul rand, in elogierea in bloc a tineretului, in toate privintele si ocaziile, precum si in atacurile grosiere indreptate impotriva tuturor celor care isi permit, intr-o imprejurare oarecare, sa adopte si fata de tineret o atitudine critica. (…)

Dati-mi voie, domnilor, sustineti ca Neceaevii trebuie sa fie neaparat idioti, niste fanatici idioti. Asa o fi? E drept oare? In cazul de fata, il las la o parte pe Neceaev si folosesc forma de plural: Neceaevii. Da, printre neceaevi pot exista creaturi lamentabile si deformate, dotate, printr-un atavism foarte complicat, cu o sete de intriga si putere, cu o precoce necesitate arzatoare si maladiva de a-si demonstra personalitatea, dar de ce ar fi “idioti”? Dimpotriva, chiar si cei care sunt niste monstri veritabili pot fi extrem de evoluati, vicleni si chiar culti.

Sau credeti ca stiintele, cunostintele, informatiile primite in scoala (chiar si in universitate) formeaza atat de definitiv caracterul tanarului incat, odata cu primirea diplomei, capata pe vecie un talisman care sa-i permita recunoasterea adevarului si evitarea ispitelor, patimilor si viciilor? Astfel, toti tinerii care si-au terminat studiile sunt, dupa dumneavoastra, o multime de mici papi scutiti de pacate.

Si de ce presupuneti ca Neceaevii trebuie sa fie neaparat fanatici? Adesea sunt pur si simplu niste escroci. (…) Sunt niste escroci foarte vicleni, care au studiat tocmai latura generoasa a sufletului omenesc, cel mai adesea a unui suflet tanar, pentru a-l putea manui ca pe un instrument muzical. (…)

Tot in romanul meu Demonii am incercat sa descriu acele motive multiple si variate, in virtutea carora oamenii cei mai curati sufleteste si cei mai sinceri pot fi atrasi la savarsirea unei faradelegi atat de infioratoare. Toata grozavia consta in faptul ca la noi poti savarsi actul cel mai marsav, cel mai abominabil, fara a fi un ticalos! Si asta nu se intampla numai la noi, in toata lumea e asa, in toate epocile de tranzitie, in perioadele cand viata oamenilor este plina de zguduiri, de indoieli si de negare, atunci cand convingerile sociale fundamentale sunt marcate de scepticism si instabilitate. Dar la noi aceste lucruri sunt mai posibile decat oriunde, chiar in timpurile noastre, si aceasta este trasatura cea mai dureroasa si trista a vremii noastre de acum.

Nenorocirea noastra consta in posibilitatea de a nu te considera si uneori chiar de a fi cu adevarat aproape neticalos, savarsind o marsavie vadita si indiscutabila!

Atunci, de ce protectie speciala se bucura tineretul in comparatie cu alte varste, de vreme ce dvs. domnilor aparatori, de indata ce vedeti ca a inceput sa se preocupe si sa invete cu sarguinta, ii pretindeti imediat o fermitate, o maturitate a covingerilor pe care nu le-au avut nici macar tatii lor, iar acum cu atat mai putin exista? Tinerii nostri (…) educati in familiile lor, in care cel mai adesea se intalnesc acum nemultumirea, nerabdarea, grosolania ignorantei (cu toate ca e vorba de clasele inalte) si unde aproape pretutindeni adevarata educatie este inlocuita doar de negarea impertinenta, facuta dupa ureche; unde copiii primesc o educatie in afara oricaror traditii, in afara adevarului firesc, in lipsa de respect sau in indiferenta fata de patrie si in dispretul batjocoritor fata de popor, atat de raspandit in ultimul timp, oare aici, din acest izvor vor putea tinerii nostri sa soarba adevarul si rectitudinea primilor pasi in viata?

Iata unde este inceputul raului: in efortul secular, national, de a reprima in sine orice independenta de gandire, in intelegerea demnitatii de european cu conditia obligatorie a dispretului fata de noi insine, ca popor!

F.M. Dostoievski, Jurnal de scriitor, Vol. I, Ed. Polirom

(Ilya Glazunov, Decline of Europe)

Cugetand la 22 decembrie

de Ierom. Dosoftei Dijmarescu

“[Sfantul Apostol Pavel] a numit Biserica „Stâlp şi temelie a adevărului”. De aceea, una dintre datoriile ei este să mărturisească adevărul despre Dumnezeu şi om. Şi pentru ca adevărul Bisericii să nu fie întunecat de umbrele acestei lumi, unii dintre fiii ei cei mai aleşi şi-au jertfit viaţa.

Secolul al XX-lea a fost străbătut de multe ideologii care i-au persecutat pe creştini. Dintre ele, ideologia comunistă a generat cel mai mare număr de morţi. După căderea regimurilor comuniste din Europa de Est în 1989, au început dezbateri publice referitoare la problematica opresorilor şi a victimelor din timpul comunismului.

În Rusia, unde circa 60.000.000 de oameni au fost ucişi de către regimul comunist, dintre care 70.000 de clerici şi 30.000 de monahi, comunismul nu a fost condamnat de stat, dar Biserica a recunoscut ca sfinţi mai mult de 1.700 de martiri din această perioadă. În ziua de 16 august 2000, Sinodul Bisericii Ortodoxe Ruse a declarat:

„Noii mucenici şi mărturisitori ruşi, care prin suferinţe de necrezut şi-au pecetluit devotamentul lor faţă de Sfânta Ortodoxie, s-au asemănat grăuntelui evanghelic, care, murind, a dobândit înviere şi viaţă nouă. Acum din acest grăunte binecuvântat răsare ogorul îmbelşugat al înnoirii duhovniceşti a poporului lui Dumnezeu. Nevoinţa mucenicilor şi a mărturisitorilor a întărit Biserica, devenind temelia ei cea tare (2 Tim. 2, 19)”.

Alexandr Soljeniţîn, autorul „Arhipelagului Gulag” (actul de acuzare la nivel mondial a comunismului), declara că torturile din închisorile româneşti au fost mai grele decât cele din U.R.S.S. Pe 18 decembrie 2006, România, prin Preşedintele ţării, a condamnat oficial comunismul. Raportului care a fost întocmit cu această ocazie i s-au adus, pe bună dreptate, multe critici. Însă, pe lângă cele declarate oficial de către statul român, este firesc ca Biserica să aibă şi altceva de spus despre victimele comunismului.

Lupta duhovnicească a mărturisitorilor

Cu opţiuni politice diferite, cu vieţi diferite, mulţi dintre deţinuţii politici nu au cunoscut înainte de închisoare adâncurile vieţii duhovniceşti. Dar intrarea lor în temniţă a fost determinată de împotrivirea, într-o formă sau alta, faţă de comunism, perceput ca o batjocorire a adevărului, a binelui:

„Nu am putut să ne pângărim sufletele. Intraţi în această bătălie, nu am avut simţul proporţiilor, dar am acceptat martiriul” (Ioan Ianolide).

Unii dintre ei, mai ales preoţi ori călugări, au fost conştienţi încă de la început de lupta duhovnicească pe care o aveau de purtat şi şi-au asumat crucea mărturisirii. Astfel, Părintele Gherasim Iscu, fost stareţ la Mănăstirea Tismana, a fost în numeroase rânduri bătut, izolat, înfometat, terorizat mai mult decât ceilalţi deţinuţi, pentru faptul că spovedea şi împărtăşea. Trupul i-a cedat şi a murit în închisoare pe când exclama: „Văd lumină! Văd numai alb! Numai alb!”.

Tot la fel a murit întemniţat şi Părintele Ilarion Felea, autorul „Religiei iubirii”. Părintele Daniil Sandu Tudor, dându-i-se hârtie pentru a scrie o apologie a sistemului comunist, a scris pe zeci de pagini o critică a acestuia; când a sfârşit-o, a fost ucis. Unul dintre marii intelectuali creştini ai perioadei interbelice, Mircea Vulcănescu, ucis în torturi pentru apostolatul creştin pe care îl făcea în închisoare, a lăsat ca testament cuvântul: „Să nu ne răzbunaţi!”.

Ca mulţi alţii, toţi aceştia au înţeles că esenţa spirituală a prigoanei comuniste a fost despărţirea omului de Dumnezeu şi aruncarea lui în necredinţă şi în iad . Pentru cei care cred că sistemul comunist a fost doar o dictatură ca oricare alta şi nu înţeleg că scopul adânc al lui a fost de natură spirituală, mărturiile arată că cele mai cumplite torturi au fost aplicate celor care nu voiau să se lepede de credinţă, cu scopul de a-i determina să apostazieze. În special în Reeducarea de la Piteşti, apogeul terorii l-a reprezentat folosirea celor mai diabolice şi blasfemiatoare mijloace de tortură pentru a-i transforma pe credincioşi în necredincioşi.

Cine a stat în spatele atrocităţilor? Este insuficient să spunem că au fost demnitarii comunişti, români sau neromâni. La Piteşti nu era ura omului faţă de semenul său, ci ura diavolului faţă de om: torţionari şi torturaţi erau deopotrivă ţintele distrugerii sufleteşti ale celui care „umblă, răcnind ca un leu, căutând pe cine să înghită” (1 Petru 5, 8). Astfel, cei care şi-au pierdut viaţa, dar şi-au păstrat credinţa, au câştigat o bătălie împotriva diavolului. Şi nu puteau fi biruitori împotriva diavolului fără ajutorul harului lui Dumnezeu. Cel care pe toate le poate i-a întărit să rabde ceea ce carnea nu poate răbda, asemenea mucenicilor cunoscuţi în istoria Bisericii. De aceea, dacă prin căderea comunismului nu sesizăm în primul rând o victorie împotriva răului spiritual, ne situăm la nivelul unui succes omenesc.

Dacă sărbătorim doar sfârşitul unui regim politic, aceasta mărturiseşte despre orbirea noastră sufletească: nu vedem o biruinţă asupra unei mari lucrări demonice, comparabilă cu biruinţa asupra iconoclasmului.

Înţelesul unei sărbători comune

Dacă înţelegem ziua de 22 decembrie ca pe cea a unei biruinţe spirituale, este firesc să-i cinstim pe cei cu ajutorul cărora s-a câştigat această victorie: cei care au murit, cei care au suferit prigoana, cei care, fără a îndura chinuri fizice, au fost marginalizaţi pentru credinţa lor, suferind batjocura, ştiuţi şi neştiuţi. Cinstirea tuturor acestor vase alese ale lui Dumnezeu nu este doar o opţiune, ci o necesitate pentru viaţa noastră în Hristos. Este datoria Bisericii să recunoască glasul prin care Dumnezeu a binecuvântat poporul în vremea unor cumplite lepădări de credinţă. Avem nevoie de această recunoaştere, căci aşa Îl vom cunoaşte mai bine pe Dumnezeu şi vom avea modele pentru viaţa noastră.

Prin cinstirea mărturisitorilor şi mucenicilor nu se neagă trăirea duhovnicească a celor care nu au suferit în închisori. Lucrarea mucenicilor nu exclude lucrarea duhovnicească şi sfântă a celor care L-au slujit pe Hristos în afara închisorii, în societatea comunistă a vremii, luminând mintea şi încălzind inimile multor oameni spre credinţă.

Dumnezeu a avut aleşii Săi pe fiecare dintre aceste drumuri, la fel ca în perioada persecuţiilor romane, când Biserica a dat şi sfinţi care nu fost mucenici. Prăznuirea tuturor martirilor regimului comunist în aceeaşi zi nu este ceva neobişnuit. În prima duminică după Rusalii îi sărbătorim laolaltă pe toţi sfinţii Ortodoxiei, iar următoarea duminică este a Tuturor Sfinţilor Români. Biserica Ortodoxă Sârbă a rânduit cinstirea comună, pe 15 iunie, a tuturor mucenicilor de neam sârb, de la Cneazul Lazăr şi până în prezent.

Prin sărbătorirea laolaltă a tuturor acestor martiri nu se realizează o canonizare colectivă a victimelor comunismului, căci nu toţi cei care au murit în represiune au fost sfinţi. La vremea potrivită, Dumnezeu va rândui canonizarea individuală a unora dintre cei care şi-au sfinţit viaţa, spre folosul duhovnicesc al creştinilor care în această lume se luptă pentru mântuire.

O sărbătoare necesară: 22 decembrie

O sărbătoare a mucenicilor prigoanei comuniste se poate stabili în diferite zile ale anului, în legătură cu unele din datele importante ale închiderii ori martiriului unora dintre ei. Totuşi, pentru a-i cinsti pe toţi cei care au pătimit în prigoana comunistă, din toate locurile şi în ani diferiţi, potrivită este ziua în care comunismul a fost aruncat la groapa de gunoi a istoriei: 22 decembrie. Semnificaţia zilei de 22 decembrie 1989 depăşeşte sfera politică şi socială. Părintele Constantin Galeriu observa că ceea ce s-a numit Revoluţia română din 1989 se deosebeşte de orice altă revoluţie prin caracterul spiritual al jertfei: „La temelia înnoirii României, la sfârşitul acestui ultim veac al mileniului stă mărturie jertfa voastră a tuturor. Ferice de neamul care se întemeiază şi se înnoieşte prin jertfă în numele lui Hristos, Cel care, prin jertfă, ne-a dăruit învierea”.

Majoritatea celor ucişi în decembrie 1989 au fost tineri. Tineri crescuţi în regimul comunist, cărora li s-a predat ateismul, ai căror părinţi fuseseră şi ei văduviţi de contactul cu valorile duhovniceşti. Cum de s-au aşezat aceşti tineri în genunchi şi au rostit atunci „Tatăl nostru”, au strigat „Cu noi este Dumnezeu”, „Vom muri şi vom fi liberi”? Nu putem să nu ne gândim că ei sunt rodul tânăr al boabelor de grâu aşezate în pământul ţării cu 40-50 de ani înainte, al martirilor şi mărturisitorilor necunoscuţi lor, dar care au mijlocit pentru ei în faţa Tronului Ceresc.

Mai avem nevoie de o asumare publică a celor care au mărturisit în prigoana comunistă pentru a pecetlui lepădarea poporului nostru de idolii comunismului. Recunoaşterea caracterului duhovnicesc al jertfei va oferi generaţiilor viitoare un model din epoca modernă pentru lupta duhovnicească atunci când un alt totalitarism ateu va încerca să subjuge sufletele credincioşilor. În sfârşit, cinstirea mucenicilor şi mărturisitorilor prigoanei comuniste este o treaptă în a cunoaşte identitatea duhovnicească a înaintaşilor noştri, fără de care nu putem să ştim cine suntem şi ce avem de făcut.

(in: Cuvinte catre tineri, Manastirea Putna, 2010)

***

Cine nu-si cunoaste temelia, nu poate sa zideasca. Ei sunt temelia noastra

“Este adevarat ca in decembrie 1989, in paralel cu re­volta pentru adevar si libertate, au existat calcule politice si manipulare. Dar importanta si ziditoare ramane jertfa celor nevinovati, caci neamul s-a apropiat mai mult de dumne­zeire prin daruirea lor sincera, dezinteresata, in numele lui Hristos. Prin ei s-au imbogatit sufleteste toti cei ce au cautat Adevarul si Binele.

Cei doritori de bani, de slava desarta si de placeri au mers inainte pe drumul lor. Uneori, acestia au vorbit chiar in numele idealurilor revolutiei, dar cuvantul lor mincinos nu a anulat puterea sufleteasca pe care ne-au daruit-o cei ce s-au jertfit atunci.

Tinerii care au fost omorati in decembrie 1989 si-au dat viata pentru Romania adevarata: acea Romanie profunda, vie, intemeiata pe credinta de veacuri a neamului nostru. Ei sunt dovada ca dupa 45 de ani de comunism adevarata Romanie nu a disparut, si aceasta ne intareste in nadejdea ca nu va disparea nici de acum inainte.

Potirul durerilor era plin la acea cumpana de vremi! A luminat atunci in spiritul vostru, tinerilor, un cuvant unic: „Vom muri si vom fi liberi!” Nu l-a rostit nimeni in vreo alta tara, in vreo alta revolutie, nici la 1789, nici la 1848, nici in 1917. Voi ati descoperit libertatea in moarte, dar nu in moartea ca moarte, ci in moartea ca jertfa. Asa a fost la inceput: Jertfa, nu moartea! „Mielul e injunghiat de la intemeierea lumii”. (Apoc. 13,

In jertfa voastra a rodit reinvierea neamului. Voi asa ati trait moar­tea, ca jertfa; traind-o asa, moartea murise in voi mai inainte; murise frica, murise sclavia totalitara, murise josnicia materialista, murise ate­ismul, murise tot ce omoara viata in duhul ei divin, nemuritor.

A luminat in voi, martirii, acest inteles al ofrandei voastre pure, genuine, inteles ca nu muriti, si ca, deci, sunteti vii, tot mai vii. Domnul vietii, Iisus Hristos, a zis: „Adevar, adevar va spun voua: cel ce asculta Cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci a trecut din moarte la viata” (Ioan 5, 24). Voi ati trecut la viata de veci. Ati dobandit deplina libertate pentru voi, dar si pentru noi. Din libertatea voastra si noi devenim liberi „de cel rau”.

La temelia innoirii Romaniei, la sfarsitul acestui ultim veac al mileniului sta marturie jertfa voastra a tuturor.

Ferice de neamul care se intemeiaza si se innoieste prin jertfa in numele lui Hristos, Cel care, prin jertfa, ne-a daruit invierea”.

Parintele Galeriu

***

Vladimir Catalin Andronic

1 luna

23 nov 1989 – 23 dec 1989

… Sa nu-ti fie teama, mama, de cate ti-am gangurit in vis! Acum insa, hai binecuvanteaza-ma printrda,-un sarut, ca, uite, ma cheama sa ma alapteze Maica Domnului! Şi sa nu plangi, sa nu mai plangi cand mergi indoliata la Cimitirul Eroilor Tineri, la mormantul 7, randul 7, sau cand ma vezi atat de dulce si atat de nevinovat in fotografie!

fragment dupa Corneliu Talmaciu

*

Mariana Mirea

22 de ani

25 sep 1967-21 dec 1989

Era o fire vesela, prietenoasa, ii placeau foarte mult muzica populara si dansurile. Credea in bunul Dumnezeu. Lucra ca tipograf-zetar la „Universul”, fos­ta „Informatia”. Cu ocazia demolarii bisericii „Sfanta Vineri” a fost indignata. A doua zi s-a dus sa vada ru­inele si s-a intors acasa cu o caramida dintre ruine! A fost impuscata pe 21 decembrie seara, in apropierea salii Dalles.

Pe vremuri, in locul Cimitirului Eroilor Tineri, era un parculet unde ea obisnuia sa vina cu colegii si prietenii. Aici isi depanau amintirile, spuneau glume si cantau! Dar acum se odihneste in „parculetul” pe care l-a iubit atat de mult.

familia

*

[...]

Adrian Fulga

19 de ani

25 mai 1970 – 25 dec 1989

Pe 21 decembrie pleaca cu prietenii la „Intercontinental”, vede tot ce se petrece si atunci, fara sa ezite, se arunca in focul luptei. In 22 decembrie intra in sediul fostului CC. Vorbeste cu mama lui, internata in spital, si, intr-o stare de fericire fara margini, ii spu­ne: „Suntem liberi, am invins! Am sa vin la tine sa-ti aduc primul numar al ziarului «Libertatea», ca sa te bucuri si tu“. Pe 23 decembrie isi strange sora in brate si ii spune cu mandrie: „Sunt roman” si pleaca… spre eternitate, spre gloria vesnica!

Am aflat ca a fost impuscat din spate, in noap­tea de 24 spre 25 decembrie. A murit in sfanta zi a Craciunului.

Familia

*

Dana Gorneanu

22 de ani

14 sep 1967-25 dec 1989

*

E multa vreme de cand prietena si colega noastra de la Spitalul Clinic „Carol Davila”, asistenta medicala Dana Gorneanu, ne-a parasit. In scurtul timp in care a poposit in mijlocul nostru, ne-a invatat ce inseamna sa-ti iubesti semenii, sa iubesti viata, sa-ti iubesti tara, sa iubesti libertatea. In noaptea insangerata de 24-25 decembrie 1989, Dana a aprins candela in casa parinteasca si a plecat sa-si termine misiunea, a plecat sa infaptuiasca revolutia, a plecat sa salveze viata unui om.

familia si prietenii

*

El n-a iesit acolo ca sa aiba un serviciu mai bun, ca sa fie director. Aceasta constiinta a libertatii i-a facut sa iasa in strada. Şi aceasta ii face martiri ai lui Hristos. „Vom muri si vom fi liberi!” Dar nu ei! Ei mor ca ceilalti sa fie liberi. Aici iubeste Dumnezeu jertfa lor. Murim noi ca ceilalti sa fie liberi. De aceea cinstim martirajul lor.

Pr. Marius Lacatusu, Biserica Eroilor Martiri. Bucuresti

MIRACOL ‘89

Intre noi si Hristos sunt gratii,

iar noi, privitorii, suntem dupa ele!…

Hristos Mantuitorul este in suferinta pentru noi,

in starea de Jertfa,

dar atunci cand vom fi inteles si simtit

semnificatia jertfei tinerilor eroi

si martiri ai strazii, din decembrie ’89, gratiile vor disparea

iar noi vom fi liberi, langa Hristos cel Inviat.

***

- V-ati rugat vreodata la cei care sunt ingropati aici?

- Cu siguranta. Nici nu putem altfel. Şi multe din lucrurile pe care le-am realizat aici sunt din puterea lor. Sunt multe pe care nu gandeam ca le vom izbandi vreodata.

Pr. Dorin Baduna, Biserica Eroilor Martiri

Foarte des simtim ca numai ei ne imping de la spate, numai ei ne-au facut sa izbandim.

Ion Barbu, tatal eroului-martir Mihail Barbu

[...]

***

Suntem liberi?

Virgiliu Gheorghe

“In general, nu este usor sa vorbesti despre libertate, deoarece, desi toata lumea foloseste frecvent acest cuvant, nu toti intelegem acelasi lucru prin libertate. De exemplu, cand ne referim la animale, spunem ca traiesc in libertate atata timp cat nu sunt inchise in custi sau in anumite rezervatii. Deci libertatea animalului este legata de posibilitatea pe care o are de a se misca liber incotro voieste. La om insa lucrurile stau cu totul altfel, deoarece libertatea are prin excelenta un sens spiritual. Astfel ca se poate ajunge la paradoxul intalnit in perioada comunista, cand multi dintre cei care au trecut prin puscarii ca detinuti politici marturisesc ca s-au simtit cu adevarat liberi in spatele gratiilor, in inchisoare sau in lagar. Aceasta pentru ca in puscarie traiau printre oameni care, ca si ei, denuntau cu toata fiinta nebunia comunista si marturiseau credinta in Dumnezeu, puteau spune ca albul e alb si negrul e negru, pe cand in afara puscariei se tacea sub imperiul fricii ca vor deranja regimul si vor fi inchisi.

Acest paradox ne arata ca adevarata libertate tine in mod fundamental de constiinta. Ea este unul dintre darurile care il definesc pe om ca fiinta rationala creata dupa Chipul lui Dumnezeu. Este un dar pe care-l primim la nastere, dar intru inceput nu este decat ca o potentialitate care se desavarseste odata cu inaintarea in intelegere, in lucrarea binelui, in apropierea de Dumnezeu. Povestirea Sfantului Siluan Athonitul este foarte sugestiva pentru a intelege ce inseamna legatura dintre libertate si intelegere:

Un vultur zbura in inaltimi, se desfata de frumusetea lumii si gandea in sinea lui: „Trec in zbor peste departari intinse: peste vai si munti, mari si rauri, campii si paduri; vad multime de fiare si pasari; vad orase si sate si cum traiesc oamenii. Dar cocosul de la tara nu cunoaste nimic in afara ograzii in care traieste si nu vede decat cativa oameni si cateva dobitoace. Voi zbura la el si-i voi povesti despre viata lumii”. Si vulturul a venit sa se aseze pe acoperisul gospodariei si a vazut cat de tantos si de vesel se plimba cocosul in mijlocul gainilor lui si s-a gandit: „inseamna ca e multumit cu soarta lui; dar, cu toate astea, ii voi povesti cele ce cunosc”.

Si vulturul a inceput sa-i spuna cocosului despre frumusetea si bogatia lumii. La inceput cocosul l-a ascultat cu atentie, dar nu intelegea nimic. Vazand ca nu intelege nimic, vulturul s-a mahnit si i-a fost greu sa mai vorbeasca cu cocosul. La randul lui, cocosul, neintelegand ceea ce-i povestea vulturul, se plictisea si ii era greu sa-l asculte. Si fiecare a ramas multumit de soarta lui.

Noi nu percepem la fel libertatea pentru ca nu avem aceeasi intelegere, aceeasi credinta, nu suntem in aceeasi masura luminati de Dumnezeu. Multi dintre oameni nu mai pot intelege ce este adevarata libertate fiindca au renuntat la zbor, adica la o intelegere superioara a realitatii, pe care numai Dumnezeu ne-o poate da atunci cand primim harul Sau. Din pacate, asa de mult ne-am dezobisnuit de cele inalte, duhovnicesti, incat multi dintre noi nici nu mai cred ca acestea exista cu adevarat. Pentru acestia lumea se rezuma doar la propria ograda, care e, de fapt, viata trupeasca, simtuala, patimasa: a dispune cum vrei de trupul tau si, eventual, si de al altora, a strange cat mai multe paie in culcusul tau — lucruri, bani — si asa mai departe. [...]

In timpul perioadei comuniste nu functiona libertatea liberului arbitru. Caci nu faceai orice doreai, ci ceea ce ti se ordona. In esenta, spatiul concentrationar al societatii comuniste era ca un fel de mare inchisoare, caci presiunea ideologiei si amenintarea terorii erau permanente, ceea ce te obliga sa traiesti in minciuna. Dar in acest spatiu traiau si omeni cu desavarsire liberi, cei mai multi dintre ei aflandu-se insa dincolo de gratii.

De aceea iesirea din comunism a insemnat, intr-un fel, eliberarea din puscarie. Incet, incet, insa, societatea in care traim se transforma intr-o noua mare inchisoare, in sensul ca acum asistam la un alt fenomen.

Este adevarat, astazi putem alege, putem merge la biserica, putem sa-L marturisim liber pe Hristos sau putem afirma cele potrivite constiintei noastre, dar numai daca intelegem ca astfel ne putem castiga atat de mult dorita libertate si fericire. Dar daca ne lasam hipnotizati de ochiul magic al culturii de consum nu vom mai avea puterea de a alege libertatea.

E de ajuns sa stai mai mult la televizor ca sa inceapa sa ti se schimbe mintea, e suficient sa incepi sa practici asa-zisul sex liber, ca sa-ti slabeasca constiinta binelui. De fapt toate aceste mijloace ale culturii magicului, care a inlocuit-o astazi pe cea politieneasca, nu fac altceva decat sa te reduca la conditia cocosului a carui minte, intunecata de propriile patimi, le cunoaste si cauta cu febrilitate doar pe cele trupesti. Lumea, in marea ei parte, se uita pe sine in fata televizorului si a unei vieti patimase.

Divertismentul si celelalte atractii, actioneaza ca un drog si au puterea de a lega omul din interior cu legaturi nevazute, care-l lipsesc si de libertatea exterioara in a urma binele propriu si constiinta, dar si de libertatea interioara. Caci intunecarea mintii prin pacat reuseste sa reeduce omul mai repede si mai eficace decat o faceau reeducatorii de la Pitesti, Aiud si din alte inchisori comuniste. In comunism te supuneai, dar in majoritatea cazurilor nu credeai in ceea ce ti se impunea sa faci, dar acum oamenii se supun raului, pacatului, sedusi de acesta, dar mai si cred in el.

Daca nu ne trezim la timp, si, dupa cum spun profetiile, a mai ramas doar foarte putina vreme, ne apropiem de intrarea intr-o dictatura mondiala, mult mai inumana si mai eficienta, corespunzator noilor tehnologii de urmarire si control a fiintei umane. Cipul biometric inaugureaza era urmaririi totale si a inrobirii desavarsite. Daca se va aplica si pe mana si pe frunte, asa cum se anticipeaza si se procedeaza deja in unele tari, daca acest cip va contine si numarul 666, atunci nu stim in ce masura se va mai putea vorbi despre libertate, caci 666 inseamna lepadarea lui Hristos si primirea imparatiei lui antihrist.

Sfantul Maxim Marturisitorul arata in mod clar in lucrarea „Raspunsuri catre Talasie” ca lepadarii poruncilor lui Dumnezeu, desfranarii poporului, ii urmeaza intotdeauna inrobirea poporului respectiv, daca acesta nu se pocaieste primind cu multumire necazurile care vin asupra lui. Sa ne pazeasca Dumnezeu si sa ne lumineze mintea ca sa intelegem ce inseamna adevarata libertate”.

(extrase din revista “Cuvinte catre tineri”, Manastirea Putna, 2009)

Marea majoritate a rusilor refuza sarbatorirea Halloween-ului!

*

Marturisire hotarata a unui preot ortodox impotriva paganismelor, fie ele de sorginte celtica, americana sau… romaneasca.

Adevarul despre spalarea creierelor care are loc cu copiii si tinerii in Romania

• Pr. Tudor Ciocan si Cristi Curte la Radio Romania DESPRE HALLOWEEN

ASCULTA AICI

Cristian Curte: …Acum toată lumea ştie că Halloween-ul vine din occident, toată lumea ştie cam ce se întâmplă în zilele noastre, dar sunt convins că puţini dintre dumneavoastră ştiţi care sunt originile acestei sărbători. Halloween-ul este, de fapt, o prescurtare de la All Hallows‘ Eve, adică ajunul tuturor sfinţilor serbaţi în seara zilei de 31 noiembrie, înaintea praznicului tuturor sfinţilor, care cade în biserica catolică pe 1 noiembrie. Aşadar, sărbătoarea despre care noi vorbim are o puternică anvergură creştină, care de-a lungul timpului a ajuns să se păgânizeze, de fapt, să se repăgânizeze, istoria ei este interesantă: în antichitate celţii serbau în aceeaşi perioadă a anului sfârşitul jumătăţii luminoase a anului, era o cumpănă între lumină şi întuneric, în timpul căreia spiritele bune şi cele rele puteau traversa din lumea cealaltă în lumea noastră. Ca să le alunge pe cele rele oamenii se mascau şi săvârşeau felurite ritualuri. Deşi creştinismul a dus la dispariţia religiei celtice obiceiurile au rămas. Şi când în occident oamenii au uitat de sărbătoarea creştină a tuturor sfinţilor, vechile datini celtice, care au fost mereu ţinute în regiunea rurală a Irlandei şi Marii Britanii s-au răspândit în întreaga lume. Irlandezii au avut o contribuţie decisivă pentru că ei au dus peste ocean obiceiurile de acasă, le-au răspândit în Statele Unite şi apoi în întreaga lume. Deci, Halloween-ul a făcut un drum de la păgânism la creştinism şi apoi din nou la păgânism. Pentru că ceea ce sărbătorim noi astăzi numai legat de biserică nu este. Mă întreb însă dacă este un păcat, şi o fac împreună cu pr. Tudor Ciocan, invitatul din această seară al emisiunii „Sfatul înţeleptului”.

-  Părinte, într-un cuvânt, e păcat ce fac oamenii de Halloween sau nu?

-  (…) Faptul că cel mai adesea, cel puţin ce observ eu de la televizor, din modul cum se petrece la noi, în ţară  de Halloween, cu multe masti, oamenii îmbrăcaţi cu tot felul de draci şi vrăjitoare aia sigur nu mai este bine şi într-un fel este chiar, sub o formă sau alta, o invocare a diavolului.

- De fapt, iniţial, în timpul sărbătorii păgâne, celtice, toate aceste obiceiuri, faptul că se mascau, faptul că îmbrăcau diferite costume erau împotriva spiritelor rele, toate aceste ritualuri având menirea să le alunge din lumea noastră înapoi în lumea lor. Deci erau contra diavolului.

- … Erau contra diavolului, dar cel puţin modul cum s-au adaptat în societatea noastră, românească, nu mai par a fi contra diavolului, par mai degrabă un fel de joacă de-a diavolul, ca să spun aşa; în sensibilitatea noastră creştină preferăm nu neaparat, deci preferăm să nu ne jucăm cu diavolul, să ne luptăm cu el, şi nu să-l invocăm în felul acesta, al mascaradei.

- Adică, dacă eu mă joc de-a vrăjitorul, vrăjitoarea, dacă vorbesc de Dracula – că am văzut că este foarte invocat, ăsta-i specificul naţional al sărbătorii Halloween, avem şi noi unul – dacă petrec îmbrăcându-mă în toate felurile înseamnă că mă joc cu el? Nu e cam dur?

- Eu la modul serios cred că cei care participă la aceste petreceri de H. vor să-şi caute o distracţie uşor exotică şi nu sunt conştienţi de o realitate a unei vieţi spirituale,  nu-i interesează aproape deloc realitatea unei vieţi spirituale mai înalte, şi aproape sunt sigur că nu cred că diavolul există realmente.

- Şi în nici un caz nu se gândesc la faptul că, de fapt, pun în practică un mod foarte vechi de a sărbători o anumită perioadă a anului sacru celtic.

- Mie mi se pare oricum că Halloweenul – şi aţi şi spus în prezenare şi foarte bine - e o repăgânizare a unei societăţi care a pierdut dimensiunea sa creştină, şi-a pierdut relaţia vie cu Hristos prin Duhul Sfânt şi cu Tatăl prin Hristos. Şi atuncea, pierzând această relaţie vie a căutat…, spiritualitatea trebuie să existe, ea se manifestă într-o formă sau alta, mai superficial sau mai profund. Dacă se pierd relaţiile acestea creştine ele sunt înlocuite cu altceva.

- Ce-i interesant e că toate aceste, toată această spiritualitate creştină a H., adică să zicem “privegherea” din seara sărbătorii tuturor sfinţilor, care a încercat să înlocuiască practicile celtice a încercat de fapt să le convertească la creştinism n-a reuşit în totalitate, şi iată că după 2000 de ani ele ies iarăşi la iveală.

- Nu-mi dau seama dacă a reuşit sau n-a reuşit, fapt este că societatea occidentală aşa cum o percepem noi este o societate post-creştină, şi nu numai postcreştină, ci şi în fond având o anumită antipatie faţă de credinţa creştină, faţă de credinţa în Hristos. Deci, până la urmă aceasta s-a întâmplat, dacă este din motive istorice sau dacă este un eşec al bisericii în partea occidentală a lumi civilizate, aceasta e o altă discuţie: fapt este că suntem, occidentul este într-o epocă post-creştină şi eu aş spune încă, mai precis, anticreştină, nu doar post-creştină.

Vorbeam cu mai multe cunoştinţe de-ale mele, între care şi români care s-au mutat în America de Nord şi americani originari de-acolo, despre această sărbătoare a H. Şi îmi spuneau că ceea ce se întâmplă la noi, şi spunea că nu are nici o legătură cu ce fac ei acolo. Amintirile pe care le are ea despre H., această americancă fiind ortodoxă, nu convertită, ci crescută în familie de ortodocşi şi soţul ei tot aşa, ortodox botezat şi american originar, deci nu români plecaţi în America, şi la ei o sărbătoare mai degrabă a comunităţii în care copiii mascaţi, şi nu în draci sau în vrăjitoare, ci de obicei în diverse animăluţe, se duc de la o casă la alta, acolo unde sunt casele împodobite, împodobite cu dovleci, iarăşi nu cu lucruri înfricoşătoare, cum le vedem aici şi îşi primesc nişte bomboane. Şi bineînţeles e o formă în care copiii se perindă de la o casă la alta şi sunt cunoscuţi în comunitatea respectivă. Nu vreau să mă fac un avocat al H., ci vreau  să observăm, am ţinut să fac acestă observaţie, pt. că mi s-a părut frapant modul cum descriam eu H. la noi, acestei familii de americani, şi ceea ce-mi spuneau ei despre H. american. Nu-mi convine, ştiţi de ce, pentru că la noi există colindatul, evident, copiii care merg merg şi colindă prin vecini, tot aşa şi primesc răsplată pentru colindul lor, pentru strădania lor primesc răsplata dulciurilor respective, sau covrigii sau ce se primesc acolo. Dar vedeţi, colindatul are un scop până la urmă un fond creştin, vestesc Naşterea Domnului, asemănându-se cu păstorii şi într-o oarecare măsură cu magii, în timp ce H. american nu are nici o legătură cu Hristos, e doar deja o sărbătoare total desacralizată.

- Da, pt. că irlandezii au dus în Statele Unite rădăcinile celtice ale sărbătorii, deşi numele respectiv era al priveghiului de a doua zi al sărbătorii tuturor sfinţilor. Pentru că şi noi avem, mă iertaţi  părinte, nici colindatul nu-i de fapt un obicei creştin, ci un obicei păgân, precreştin, dacic…

- Da, dar este încreştinat! Da, da, e f. clar încreştinat, adică atunci când copiii vin şi cântă „O ce veste minunată”, cântă  „O ce veste minunată, că Dumnezeu ni se arată”, da, şi toate celelalte: „Domn, Domn să-nălţăm”. În timp ce acolo nu mai există nici o realitate, a prezenţei lui Dumnezeu. Iar modul cum a fost preluată şi cum este promovată sărbătoarea pe diiverse canale mediatice la noi este chiar o degenerare chiar şi faţă de acel H. american. Pentru că este o demonizare, efectiv. În momentul în care mi se tot spune despre coaste de draci şi sânge de nu ştiu ce, care se bea acolo, mă rog, vin roşu, şi aşa, sau că-i văd îmbrăcaţi în draci, aşa, o reprezentare naivă a dracilor,  dar făcută cu multă seriozitate. E clar că e vorba de cu totul altceva decât H. american. Un american dacă ar privi, un părinte american dacă ar privi sărbătoarea de la noi, n-ar recunoaşte-o de nici o culoare.

- Părinte, dar sunt aşa de serioase, eu ştiu, aceste frivolităţi ale oamenilor maturi, atunci când se joacă de-a ceva? Realmente poţi să intri într-o legătură cu un demon, poate el să te influenţeze dacă tu te îmbraci ca unul, sau îi mimezi?

- Îi mimezi prezenţa.

- Da…

- Ştiţi, îmi aduc aminte de faptul că la un moment dat a fost cineva care a scris o carte despre convertirea respectivei actriţe, de fapt care stătea în zona aceasta a Teatrului Naţional şi a trecut, s-a botezat creştină, sub influenţa părintelui Argatu. (…) Şi descria la un moment dat la un revelion, într-un mediu din ăsta actoricesc şi-au hotărât ca temă, deci se întâmpla înainte 1989, judecata de apoi.

- Interesant, ca tema a party-ului…

-  Ca temă a party-ului respectiv. Şi în momentul în care au intrat la judecată unul s-a hotărât că el este judecătorul. Şi

- Adică că el este, de fapt, Hristos?

-  Un fel de Hristos, dar modul cum judeca era mai degrabă o judecată demonică, acuzatoare. Şi spunea, atuncea ea s-a înfricoşat foarte tare, povesteşte în carte, din cîte îmi aduc aminte acuma, s-a înfricoşat foarte tare pentru că respectivul chiar îşi luase foarte în serios rolul şi nu mai era un rol, nu mai era o joacă. De aceea cred că în momentul în care…

- Spuneţi că de fapt  deja intrase în el…

- Da, devenise într-un fel un receptacol al diavolului, pe care-l invoca acolo.

- Părinte, da’ nu suntem prea serioşi uneori, atunci când ne raportăm la altfel de lucruri?

- Mi se pare că în epoca asta în care trăim se cultivă foarte mult superficialul, şi se cultivă în mod sistematic superficialul.

-  Şi atunci ar trebui să-i opunem mai multă seriozitate.

-  Mai multă seriozitate; de ce  se cultivă superficialul?, pentru că un om superficial este un om care nu are o dimensiune transcendentă, nu are o perspectivă mai amplă asupra vieţii. Trăieşte doar de azi pe azi: pâine şi circ, da, cum spuneau romanii. Dacă au pâinea cât de cât asigurată şi-un circ mai elaborat, aşa, atuncea nu mai fac probleme, nu mai vor să trăiască într-o altă dimensiune, nu mai caută să aibă o personalitate, să fie o personalitate şi cu o deschidere un pic mai amplă, trăiesc doar pentru clipa aceasta, carpe diem...

- Aţi zis foarte bine circ, noi de fapt în seara asta despre circ discutăm, circ, mă rog, convertit în altceva.

- Da, or această superficialitate nu ne permite nouă să păşim pe calea mântuirii. Nu ne permite. Asta însemană că un om care este tot timpul concentrat spre Hristos trebuie să fie un om acru. Nici vorbă, este un om luminos, este un om plin de această bucurie a conştiinţei prezenţei Harului în viaţa lui, este  cu adevărat îngrijorat de păcatele pe care le face, dar prezenţa Harului din viaţa lui, pe care o simte în sufletul lui şi o vede la tot pasul în viaţa lui această prezenţă covârşeşte într-o oarecare, în bună măsură supărarea, şi-l face un om luminos, şi un om care trăieşte în fond viaţa, în timp ce cel care o ia uşor viaţa uită de această dimensiune şi pierde şi nu se poate pregăti în viaţa aceasta care ne este dată tocmai pentru a ne pregăti pentru împărăţia cerurilor, pierde timp, în loc să-şi folosească timpul, în loc să fie luminos, în loc să fie cu adevărat bucuros şi plin de această seninătate dumnezeiască pe care numai Harul, prezenţa Harului în viaţa ta poate să ţi-o dea, trăieşte, are impresia că trăieşte aceste plăceri, şi trăieşte, cum să spun, în loc să mănânce alimente naturale mănâncă E-uri. Se hrăneşte cu E-uri.

- O întrebare de la un ascultător: Cum putem micşora influenţa acestei păgâne, copiii sunt influenţaţi la şcoală de acest spirit, cum putem convinge copii să nu mergă? Dacă un copil nu merge al astfel de întâlniri, de multe ori este marginalizat. Ce este de făcut? ne spune George din Braşov.

-  Da, e adevărat că din cauza dominaţiei acestea a limbii engleze în civilizaţia contemporană, odată cu limba ne-a venit şi această sărbătoare, şi cealaltă, Sf. Valentin, pentru că sunt sărbători până la urmă ale lumii anglo-saxone, şi atuncea e o situaţie puţin mai delicată cu copiii, totuşi…

-  Eu cred că, mă iertaţi că vă întrerup, nu e problema doar a sărbătorii de H., am văzut, de exemplu, sărbătoare la grădiniţă pe muzica lui Michael Jackson, cu dansuri ale copiilor exact ca ale lui Michael Jackson, dansuri care la un moment dat au şi nişte gesturi obscene…

- Dar e cam lipsit de bun simţ chiar şi la maturi..

- Da, în fine, e lipsit de bun simţ, da’ oamenii sunt liberi să n-aibă bun simţ, la nişte copii poate să însemne, nu ştiu dacă sunt prea dur, dar chiar o spălare pe creier.

- Da, este o deformare de mic copil, mie tare mi-este frică că asta se întâmplă la noi în momentul în care se promovează această imagine a H. mai degrabă pe dimensiunea aceasta demoniacă şi a vrăjitoarelor.Ce putem face? Copilului putem să-i explicăm, în primul rând  trebuie să-i explicăm…

- Nu-i prea mic să înţeleagă?

- Nu, copilul are discernământul lui… de copil, dar are discernământul lui. Să ştiţi, copiii au un acut simţ al binelui şi al răului. Dacă înţeleg ce este bine şi ce este rău atuncea vor alege binele. Problema este că răul li se propune sub o formă plăcută, exact ca în păcatul primodial, în ispita ce diavolul le-o face lui Adam şi Eva în Rai, le arată rodul acelui pom al cunoaşterii, le arată ca fiind plăcut la gust, şi plăcut la vedere şi vrednic de dorit, fără să le arate că mâncând din acel rod, mâncând din acel rod ei practic ies din ascultarea lui Dumnezeu şi din dragoste lui Dumnezeu. Exact aceasta se întâmplă aicea, li se prezintă sub forma unei distracţii, li se prezintă ceva care fundamental este putred, o sărbătoare care fundamental este putredă. Cel puţin la modul cum a fost preluată la noi. Şi atuncea trebuie să explicăm copilului că nu este bine. Ce fac? dacă copilului i se dă o bomboană cu otravă la şcoală din diverse motive, cine ştie ce inconştient vine… I se dă o măncare sticată, poftim, eu spun, da, du-te şi mănânc-o? Nu. Îi  spun e stricată, chiar dacă arată bine, chiar dacă pare frumoasă, las-o deoparte acum, o să creşti puţin mai mare şi o să îţi alegi singur mâncarea.

- Dar există o anume latură, foarte importantă, a întrebării pe care v-am citit-o. Îi explici copilului, el înţelege, dar ce să facă el concret, pentru că dacă nu se duce la astfel de sărbători va fi marginalizat.

- Va fi marginalizat.

- Si-o să râdă toată lumea de el.

- La început o să râdă şi pe urmă încetul cu încetul o să se obişnuiască, nu să se râdă, ci de faptul că aceasta este opţiunea lui. Opţiunea lui este să nu se încadreze în această masă de oameni. Şi mă iertaţi, c-o să spun un cuvânt mai dur, în gloata aceasta care se lasă atrasă cu zăhărelul de colo-colo. Opţiunea lui este opţiunea în care vrea să crească, şi trebuie să-l obişnuim să crească independent faţă de aceste manipulări… Pe de altă parte părerea mea sinceră, ca părinte, pt că eu însumi sunt părinte…

- Asta vroiam să spun, aveţi 2 copii, ce faceţi cu ei în situaţii de astea?

- În primul rând când erau mai mititei am vorbit, poate şi fiind preot, poate c-am avut un alt cuvânt de spus, am vorbit cu doamnele, cu cadrele didactice, şi am stabilit în ce parametri să se desfăşoare o sărbătoare in care să fie exclusa orice zona din asta demonică.

- Si v-au şi ascultat?

- Da.

- Eraţi preot.

- Da, iar pe de altă parte, eu sunt convins că cadrele didactice şi ei sunt români, şi aceşti profesori, profesoare, învăţători, învăţătoare, educatoare, de fapt înţeleg foarte bine, undeva în adâncul sufletului, că  nu este chiar în regulă această sărbătoare, că noi avem alt fel de a petrece, sărbătoarea noastră de Crăciun, ce frumos arată, chiar sărbătoarea de Paşti, dacă se poate face, chiar şi Floriile, că există chiar şi nişte colinde de Florii, avem atâtea sărbători aşa de frumoase, de Sf. Nicolae, poftim, încât n-am nevoie să import nişte mizerii, sau să import ceva străin pe care să-l transform si-ntr-o mizerie mai mare decît el. Deci, pe de o parte au înţeles, iar pe de altă parte, copilului, la început i s-a spus NU, pt. că aceasta este situaţia, şi încetul cu încetul i-am explicat NU-ul, nu este suficient faptul că el plânge ca să cedez imediat. Nu!

I-am explicat din ce cauză, cu părinţii împreună, deci mama şi tata, i-au explicat fiecare, şi încetul cu încetul au înţeles despre ce-i vorba. Şi se ajunge până la urmă la o problematică creştină, copilului poţi să-i explici încă de mic, din fragedă pruncie – asta însemnând 4, 5 , 6 ani – că el are de ales permanent, în viaţa aceasta are de ales între bine şi rău. Poate să facă binele sau poate să facă răul, la vârsta lui, acolo…

- Şi cum i-aţi explicat că H. e rău?

- I-am arătat dracii respectivi care apar, i-am arătat vrăjitoarele respective care apar, care sunt până la urmă măştile favorite la noi. Dacă ar fi fost nişte măşti de zebre, de căţeluşi, de pisicuţe, de lei, de tigri, dacă ar fi fost ceva.

- Erau mai nevinovate…

-  Era mai nevinovat, dar în momentul în care vezi urâţeniile ce să mai…, urâţeniile de la sine vorbesc…

- Părinte, dar apropo de măşti, uitaţi o întrebare interesantă: H. nu are oarecare asemănări cu obiceiurile de anul nou creştin de la noi? şi la noi se umblă cu felurite măşti la colindat, mai ales la sate. Ei, măştile acelea nu sunt deloc creştine, şi cred că au foarte mare legătură pentru că e aceeaşi idee, este trecerea între ani, şi rituarile respective aveau rolul exorcizărilor anumitor spirite şi erau ritualuri păgâne. Şi măştile sunt păgâne.

- E clar, există, că toţi le ştim. Nu tot ce ne vine nouă din tradiţia poporului nostru este creştin.

-  Da, dansul cu ursu, capra…

- Există anumite tradiţii care nu ţin de zona creştină, ţin de zona păgână, şi la un moment dat, nu numai ca ţin de zona păgână, dar dacă stăruim în a le păstra pe acestea, ajungem să ne punem problema dacă acestea ne apropie de Hristos sau nu. Viaţa aceasta e foarte serioasă. Poate să fie şi foarte luminoasă, şi plină de bucurie, dar e o viaţă serioasă, o viaţă în care optăm, până la urmă şi opţiunea trebuie să fie din ce în ce mai continuă, pentru a fi împreună cu Hristos, sau a fi fără Hristos. A fi fără Hristos înseamnă împreună cu satana, pentru că nu există o stare intermediară. Deci dacă oamenii vor să cultive aceaste tradiţii, că sunt ele populare, ale noastre, mersul cu vaca şi cu capra, sau care-or mai fi  pe-acolo, dacă le cultivă cu stăruinţă şi asta vor să devină, daca ele tind să devină dominanta noastră spirituală, să ştim că ne lepădăm de Hristos. Chiar dacă sunt româneşti. Ne lepădăm de Hristos!

-  Cam dur cuvânt…

-  Este, dar n-am ce face, asta este situaţia.

-  Adică toţi ţăranii noştri care umblă mascaţi şi…

- Nu, deci nu devin dominante. Problema mea e că această dominantă, dar chiar în momentele respective, păgâne, nu prea, eu nu le reconstitui, poate, uitaţi, un părinte, Dumitru Stăniloae, avea o altă perspectivă, în care încerca să înglobeze orice era creştin, şi chiar si în aceste obiceiuri, eu n-am această perspectivă atât de amplă, nici nu cunosc obiceiurile atât de bine, dar ceea ce vreau să ştiu eu este că nu mi-ar plăcea să văd copii mergând mascaţi şi spoiţi şi urâţi şi invocând..

- Urâţiţi …

- Da, urîţiţi.

- Cred că este destul de simplu spus: nu vă urâţiţi copiii!

Un ascultător ne spune: Părerea mea este că dacă purtăm semne creştine suntem într-o măsură mai mare sau mai mică, mai devreme sau mai târziu înrâuriţi de Hristos. Iar dacă purtăm şi facem semne drăceşti, de exemplu coarne, sau altceva, chiar şi în glumă, sau în neştiinţă căutăm un alt stăpân, foarte amator să ne ia în stăpânire. Dacă nu greşesc, ce să le spun elevilor mei care poartă accesorii cu însemne satanice?

- Că sunt satanice însemnele!

Si cu adevărat să ştiţi că nu e suficient să porti însemnul creştin, e bine să ai crucea al gât şi şiragul de mătănii, pe mână, sau alte iconiţe la gât sau la piept, important este ca acest însemn creştin să corespundă unui efort lăuntric permanent de a te uni cu Hristos, şi de a te apropia şi de a te face vas ales la Duhului Sfânt, de a te curăţa de păcate şi de patimi, de a nu rămâne doar la partea formală, pt. că Hristos a vrut să ne libereze din formalismul legii iudaice, şi ne-a eliberat , dacă noi vrem să rămânem în formalism să refacem într-un fel sau altul să refacem în creştinism formalismul Vechiului Testament, atuncea nu suntem cu Hristos. Bineînţeles că semnul creştin, el însuşi al crucii, este purtător de biruinţă pentru cel credincios. De asemenea, trebuie să ştim că spre Hristos se ajunge mai ales la începutul drumului spiritual cu un anumit efort lăuntric, este mai greu. Spre satana nu trebuie efort. Se alunecă mult mai uşor. E suficient o joacă, şi încetul cu încetul spui să ajungi de fapt şi de drept în această stăpânire. Problema este că finalul vieţii acesteia nu este doar finalul – finalul este doar începutul vieţii viitoare! -, or, cel care de aicea se obişnuieşte să convieţuiască cu satana, sub o formă sau alta, se leapădă de Hristos, iar cel care se apropie de Hristos, de aici luptându-se cu satana, în viaţa veşnică va fi cu Hristos mai departe.

- Ne spune Vali din Călăraşi: ceea ce are un om în inimă, acel lucru îi iese în evidenţă, dacă el vrea să se îmbrace în drac, înseamnă că aceea-i place lui, şi aceasta domneşte în viaţa lui. Adică cel rău şi nu Dumnezeu. Este un păcat un astfel de eveniment înţeles în acest fel?

- Ştiţi, eu înteleg că, în primul rând ştiu foarte bine, eram destul de mare încât să-mi aduc aminte când au apărut în ţara noastră H. şi Sf. Valentin. Aveam 20 şi ceva de ani, deci nu eram  de 10, 12, ani, [aveam]24, 25 de ani and au apărut. Ceea ce am văzut iniţial a fost o imitare... pentru că eram cu toţii imediat după 1989, eram cu toţii dornici, însetaţi de orice vine din occident şi ni se părea că tot ce vine de acolo este extraordinar, totul trebuie imitat, aveam de parcurs, ni se părea nouă, o distanţă culturală şi de civilizaţie… Pe care am confundat-o, pentru că distanţa de civilizaţie este una, şi distanţa spirituală este alta. Spiritual nu eram cu nimic inferiori, în ortodoxie nu eşti cu nimic inferior celorlalti, pentru că eşti aproape de Hristos. Eşti inferior în măsura în care nu trăieşti în ortodoxia autentică… Numai dacă vedeţi că această civilizaţie şi această prosperitate ajung să se opună unei dimensiuni spirituale mai ample atuncea încep să fie deja nevrednice de dorit. Dacă ele se pot conjuga şi cu o deschidere spirituală amplă şi cu o trăire sinceră şi profundă a unei vieţi spirituale, atuncea e bine. Deci în momentul în care, atuncea oamenii doreau cei mai mulţi, nu toţi, unii s-au îndreptat către mănăstiri, către părinţii noştri duhovniceşti, unii s-au îndreptat către viaţa filocalică şi către lecturi, deci către o încercare de trăire din ce în ce mai autentică creştină, dar modelele promovate extrem de mult pe cele mai multe canale de televiziune, dacă nu chiar pe toate, dar pe cele mai multe, modelul a fost al acestei asimilări necondiţionate, superficiale, a tot ceea ce însemna occident. Si în general, iată în cazul H., am avut şi această observaţie făcută aşa cum am spus, discutând şi cu români stabiliţi de multă vreme pe continentul N american şi cu americani de acolo, este cu totul altceva ce se întâmplă la noi decât acolo, de H.

- Părinte, uitaţi ce spune un ascultător: Care e diferenţa între această sărbătoare păgână, aşa cum o numim şi anumite fapte ale preoţilor, care deschid Biblia şi fac diferite…

- Pai foarte rau fac si preotii aceia care deschid Biblia si fac tot felul de paganisme. Pana la urma este tot o indepartare de Duhul lui Hristos si de Hristos. Trebuie sa intelegem foarte bine ca Biserica singura, in totalitatea ei, este infailibila si este fara de pacat. Biserica ortodoxa. Asta inseamna totalitatea, cea care este insufletita cu adevarat si care traieste cu adevarat in harul Duhului Sfant, cel pe care Hristos l-a insuflat asupra apostolilor, cel pe care apostolii l-au primit la Cincizecime. In Biserica nu suntem toti sfinti, asta e neplacut si e dureros, nu reusim sa fim intotdeauna toti sfinti. Exista si multe cazuri in care, desi suntem toti crestini, acest crestinism al nostru este unul formal. Chiar daca nu permanent, exista si multe cazuri de cadere. Eu insumi am si eu pacatele mele. Si in momentul in care pacatuiesc nu sunt cu Hristos. Exista insa loc de pocainta, loc de intoarcere, loc in care cu adevarat sa-mi para rau de pacatele mele si sa nadajduiesc ca Dumnezeu si Duhul Sfant, se coboara si ma curata de toata intinaciunea si spurcaciunea si ma aseaza din nou in starea fireasca fata de Dumnezeu Tatal.

- Ne spun ascultatorii ca preotii nici nu fac suficient. Ca in afara de cativa care vorbesc la radio si la TV, putini iau atitudine impotriva acestei sarbatori.

- Presupun ca se ia atitudine in cadrul bisericii, la predici, la cateheze, la spovedanie cred ca ar trebui sa se ia atitudine. Nu stiu ce fac ceilalti preoti, colegii mei, preoti de spitale, cu care vorbesc foarte des, si mai multi preoti de parohie pe care ii cunosc foarte bine, sunt preoti activi in a vorbi despre ce inseamna spiritualitatea autentica, despre ce inseamna pseudo-spiritualitatea, desprece inseamna falsa spiritualitate si identitate culturala. Deci cunosc preoti care vorbesc in mod constant si au o pozitie foarte ferma in aceasta directie.

- Cristi din Breaza ne spune ca acesata manifestare a prins bine la noi, ca de altfel orice lucru prost, venit de afara, care prinde repede. Putem sa adoptam asa de repede si lucrurile bune, venite din afara?

- Nu, tocmai ca un lucru bun ne apropie de Hristos. Si la inceputul vietii spirituale apropierea de Hristos se simte ca un jug si ca o taiere de voie pentru ca trebuie sa ne desprindem de obiceiurile noastre proaste, pe care le-am dobandit si le-am cultivat  in lumea aceasta, care inca nu este Imparatia Cerurilor. Dar dupa ce se face acest inceput al vietii duhovnicesti, si dupa o etapa lunga si adesea penibila dpdv spiritual, pentru ca este grea, iti tai voia, nu-ti prea convine, era mai simplu inainte, nu erau atatea probleme, atatea griji, framantari, sa fii cu mintea curata de ispitele veacului acestuia, sa incerci tot timpul sa fii catre Hristos, sa fii cu inima curata astfel incat Duhul Sfant sa lucreze, ei bine, dupa aceasta etapa care poate  sa dureze ani de zile, pe urma nu mai poti trai fara ea. Si te simti cu adevarat bucuros si simti cu adevarat ca aceasta este viata, a fi cu Hristos, a fi in Duhul Sfant, a fi fiu al Tatalui Ceresc in fiecare clipa a vietii. Si atunci iti dai seama ca celelalte sunt pe de o parte jocuri de copii care nu vor sa se maturizeze, nu jocuri inocente. Propriu zis nu te mai tenteaza celelalte ale lumii acesteia, inclusiv aceste sarbatori si aceste distractii superficiale.

- Alexandru Marinescu spune asa: Recomand tuturor ascultatorilor cartea “Ortodoxia si religia viitorului” – Pr. Seraphim Rose.

- E o carte exceptionala, foarte buna…

- Si se potriveste cat de cat, temei noastre. Altcineva ne spune ca in scoli, profesorii de engleza organizeaza constant astfel de manifestari, dpdv educativ ei socotesc ca isi aduc o contributie importanta la cunoasterea culturii americane, probabil. Ascultatorul spune ca exista un film documentar strain, in care se dovedeste faptic ca la astfel de manifestari dispar uneori copiii spre a fi sacrificati, in occident. Exista si marturia unor tinere care au fost supuse, in SUA, unui supliciu sacrificial in timpul acestei manifestari, concomitent cu invocari demonice. Poate se refera la animite secte satanice…

-Nu ma intereseaza ca demonizez occidentul in totalitate. Exista valori ale civilizatiei, ale tehnicii, care sunt demne de apreciat. Dar asta nu inseamna ca tot ce vine de acolo este bun, si in masura in care ma rupe de Hristos, si ma face mai degraba deschis catre alte duhuri decat Duhul Sfant, sub forma unor patimi, ispite, sub form aunor superficialitati, sub forma unei vieti total lipsite de orizont duhovnicesc, in masura aceea ma feresc de lucru acesta. Dar inca o data, nu vreau sa demonizez occidentul in totalitatea lui. Exista oameni absolut exceptionali si in occident, cunosc si parinti extraordinari si in occident. Si in SUA exista Seraphim Rose care a trait in America, despre care s-a vorbit. A existat un Jaroslav Pelikan, Placide Deseille, exista un parinte Andrew Louth, acestia sunt toti [ortodocsi] occidentali si care cu adevarat au ce sa ne spuna despre occident.

- Un ascultator spune ca am mai trecut prin perioada asta, s-a intamplat in perioada fanariota cu grecii, in perioada pasoptista cu francezii si acum au venit americanii. Nu luam ceea ce este profund dintr-o cultura, ci ceea ce este marginal in cultura lor, pentru ca asta este mult mai usor de asimilat.

- Nu sunt specializat pe civilizatie britanica, dar e clar ca pe copiii de clasele 1-4 e mult mai usor sa-i strangi la H. decat sa levorbesti despre Shakespeare sau despre un alt mare autor de limba britanica. Dar cred ca demersul in fond, ar trebui facut in aceasta directie. Cautate valorile autentice, chiar daca sunt mai greu de prins de copii, trebuie adaptate pentru intelegerea lor. Sunt convins ca aceste valori autentice care pot sa provina si de acolo, pentru ca si aceia sunt din lumea aceasta, nu provin din Iad, ci din lumea aceasta unde exista lucrarea lui Dumnezeu, aceste valori autentice vor crea in sufletele copiilor nostri o receptare mult mai buna si le vor dezvolta sufletete pe o cale mult mai buna, cuviincioasa.

- Nu stiu daca toti ascultatorii au fost foarte lamuriti, pentru ca unul dintre ei ne scrie: “Concret, e un pacat sau nu, ceea ce se intampla de H. in Romania?”

-Da, este un pacat, daca vrem sa o luam asa, e un pacat. Mascarea in vrajitoare si faptul ca ma duc acolo si ma joc de-a vrajitoarea si de-a dracii, si mananc coaste de liliac si de vampir, astea pana la urma sunt un pacat. La modul direct, fara nuantari este un pacat. Nu orice petrecere este un pacat, atata timp cat petrecerea este cu bun simt, cat exista o anumita comuniune intre tineri sau mai putin tineri, care se aduna acolo, si este o bucurie de a fi acolo, nu este un pacat. In momentul in care se dezvolta anumite patimi, cand se invoca, chiar si sub aceasta forma a mascaradei, niste draci, tot pacat este.

- Pana la urma cel mai bine este sa evitam astfel de petreceri.

- Nu nu numai  sa le evitam, trebuie sa le explicam.

- Culmea, imaginea sfantului in aceasta societate moderna este caricaturizata, pentru ca este prezentat intotdeauna ca un om incruntat, totdeauna razboinic cu ceilalti, totdeauna fundamentalist in sensul cel mai prost al cuvantului, in timp ce imaginea reala a sfantului este ignorata deliberat - a acelui om care este luminos, pasnic, impaciuitor, si este cu adevarat izvor de lumina pentru cei din jurul lui pentru ca Hristos lucreaza prin el – pentru ca Duhul Sfant este cel care da pacea aceasta, nu este o pace omeneasca obtinuta prin niste mijloace psihologice, ci prin lucrarea harului Duhului Sfant, in timp ce imaginea dracilor, vrajitoarelor, a tuturor excentricitatilor care ne departeaza de o traire autentica a vietii, sunt exacerbate si sunt prezentate permanent ca model. Din punctul acesta de vedere traim intr-o lume a imaginilor, propuse ca model, o lume cu valori inversate.

- Un ascultator spune ca un comitet de parinti sa impuna Ministerului Educatiei sa impuna editarea unui manual prin care sa se promoveze sarbatorile crestine. Nu o sa vedem lucrul acesta pentru ca traim intr-o lume seculara si secularizanta, o societate care se vrea laica, o societate in care Biserica si in general religia, trebuie sa se manifeste in special in spatiu privat sau cel mult la ora de religie, iar restul manualelor trebuie sa fie “pure” din punct de vedere confesional, adica sa fie “areligioase”, H. poate sa intre fara nicio problema in orice manual pentru ca “e o sarbatoarea culturala, nu are legatura cu nicio credinta, paganismul oricum nu exista…” Deci crestini nu, dar pagani da!

- Am citit intr-o carte ca prin anii ’60-’70, tot in SUA, s-a pus accentul pe aceasta politica a impartialitatii invatamantului…

- A politicii corecte…

- S-a scos incetul cu incetul, orice referire la crestinism, din spatiul scolar. In schimb a fost inlocuit cu meditatii de tip yoga.

-Da, ca acelea sunt areligioase…

- Teoretic. De fapt, sa fim sinceri, nu sunt areligioase, ele provin dintr-un spatiu hindus si deschid catre un spatiu hindus!

- Numai ca au fost destui psihologi care sa le cosmetizeze si sa spuna ca de fapt sunt terapii transpersonale.

- Da, dar nu sunt areligioase. De aceea trebuie sa stim foarte bine, in primul rand, ca biserica noastra ortodoxa, si chiar si BOR,  nu este o biserica care vrea sa declanseze miscari sociale in plan orizontal. Ceea ce cautam noi este sa dobandim cu adevarat pocainta sincera a oamenilor si deschiderea sincera catre Hristos, a fiecaruia inlauntrul nostru. De aceea nu cred ca ne este caracteristica aceasta actiune in plan social-orizontal, ci in plan transcedental. Adica noi ca biserica, si noi ca oameni si ca madulare ale bisericii, avem datoria sa ne apropiem cat putem mai mult, de Hristos in viata noastra, sa ne luptam cat putem mai mult cu pacatul din viata noastra, cu pacatul din viata mea, sa ma lupt cu el astfel, uneori pacatul este grosier, alteori subtire, sa devin incetul cu incetul, vas ales al Duhului Sfant, si din acest vas lumina care va izvori, va lumina si mediul in care traiesc eu. In felul acesta se poate increstina societatea. Mai putin prin miscari sociale. Eu nu sunt adeptul unor miscari sociale. Dumnezeu stie cum va fi mai bine, dar sunt convins ca daca ar fi mai multi crestini care sa aspire spre sfintenie, nu intr-o forma fariseica, nu intr-o forma exterioara, ci in fond sa incerce sa traiasca impreuna cu Hristos, sa se roage in fiecare zi, sa caute sa se fereasca inclusiv de pacatele cu gandul, sa se fereasca de circul acesta care ne invadeaza permanent… Sunt convins ca daca am avea felul acesta de crestini, foarte multi, aceste manifestari anticrestine si-ar pierde din putere.

Tot timpul ne sunt prezentate tot felul de distractii si de griji false, de framantari… Ca si cum ai merge cu masina si in loc sa vezi soseaua si semnele de circulatie care sa iti indice ce sa faci, ai vedea semne de circulatie indicand in toate partile. Ai mult prea multa informatie falsa, care nu te ajuta la nimic, si atunci nu mai poti sa discerni informatia reala. Ar trebui, la modul foarte serios, cei care vor sa-si ia viata spirituala in serios, sa-si dea seama cat de mult din timpul lor fizic acorda distractiei, care provine, mai ales de la TV, internet, cat acorda grijilor pt cele din lumea aceasta, si cat acorda grijilor spirituale… Facand un echilibru, o sa vedem ca fara sa intram [neaparat] cu  totii intr-o viata de asceza aspra, vom putea, incetul cu incetul, sa dam  din ce in ce mai mult timp lui Hristos in viata noastra”.

***

• MunteanUK: Halloween – o periculoasă trivializare a morţii

Pare-mi-se că, şi cu mai mult elan decât în alţi ani, anul acesta tot mai mulţi români au sărbătorit – ori au marcat cumva, căci a sărbători o fi fiind prea mult spus) acest lipsit de sens Halloween.

Nu că pentru distracţie ar trebui să existe un rost, vreun motiv, temei… Cu sau fără vreun pretext, consumismul şi hedonismul zilelor noastre, rămân tot forme de demonizare.

(…)

Fie că vin nedoriţi, fie doriţi pe lume, copiilor nu le este pus înainte orizontul vieţii veşnice, adevărate, ci primesc doar lanţurile lumii materiale, înrobirea în ‘aici şi acum’.

Despre lumea de dincolo nu li se arată decât poveştile acestea cu monştri, de parcă nimeni nu s-ar mai fi întors vreodată de acolo, să le poată confirma sau infirma. Pe Cine S-a întors de dincolo, nu vor să-L creadă.

Căci, mai sigură decât arătările demonilor – înfricoşătoare (dar nici pe departe cât de urâte or fi în realitate) sau mai prietenoase (de show-biz) – este certitudinea că Hristos a înviat!

Un adevăr despre care mai nimeni dintre cei care petrec de Halloween nu au auzit… Căci, din păcate, mai populare decât lumânările de Înviere ajung rânjetele luminate ale dovlecilor.

(…)

Fără o sănătoasă frică de moarte şi fără a-şi chinui sufletul cu întrebări fundamentale, căci oricând, prin iscusinţa la joc, ei îşi pot câştiga mai multe vieţi.

Or, indiferent cât am fi amăgiţi, robiţi în paradisuri-temniţe cu orizonturi seculare, viaţa fiecăruia nu este decât una, cu un singur şi irevocabil game over.

Zice-se că cine râde la urmă râde mai bine, iar mulţi dintre demonii luaţi în râs de Halloween or râde cu poftă de cei care au râs de ei şi au luat în râs moartea.

• Ria Novosti: Russians reluctant to celebrate Halloween amid ‘Satanic’ warnings (traducere)

În timp ce tinerii din occident se îmbulzesc la petreceri de Halloween costumaţi ca fantome, zombi şi vrăjitoare, sondajele de opinie arată că majoritatea ruşilor vor ignora acest eveniment, doar câţiva dintre ei plănuind să celebreze o sărbătoare pe care mulţi dintre oficialii ruşi şi autorităţile religioase pretind a fi “satanică”.

Potrivit unui sondaj realizat de Centrul Levada din Rusia la sfârşitul lui octombrie, şaizeci şi şapte la sută dintre ruşi au declarat că nu plănuiesc să celebreze una dintre cele mai vechi – şi mai comercializate – sărbători.

Doar 6 la sută dintre ruşi intenţionează să participe la petrecerile de Halloween din noaptea de 31 octombrie, în mijlocul îngrijorării crescânde că impactul psihologic şi social al sărbătorii celtice este “distructiv”. Rata scăzută de participare prognozată vine în ciuda gradului de conştientizare crescut al ruşilor asupra sărbătorii, care a crescut de la 54 de procente la 73 de procente in ultimii cinci ani.

Oficialităţile din educaţie şi reprezentanţii religioşi au alimentat temerile asupra sărbătoririi Halloween-ului, care datează din timpuri păgâne. În anul 2003, Departamentul de Educaţie al oraşului Moscova a recomandat profesorilor şi învăţătorilor de la şcolile primare şi gimnazii să interzică Halloween-ul în şcoli.

Conform recomandării emise de acest departament, sărbătoarea provine din “ritualuri ale sectelor satanice” şi promovează “cultul morţii”. Citând unii psihologi, autorul documentului concluzionează că celebrarea Halloween-ului “duce în înşelare şi satanizează mintea unui copil”, ducând la “coruperea morală a copiilor”.

Halloween, care odinioară marca sfârşitul verii şi a recoltei şi începutul iernii, a căpătat popularitate în Rusia după căderea regimului sovietic, odată cu primele petreceri de Halloween ce au avut loc în şcolile din Rusia la sfârşitul anilor 90, a spus Konstantin Ushakov, redactor şef  al revistei Directorul Şcolii.

“Înainte de asta, nu ştiam nimic de această sărbătoare”, a spus el, adăugând că sărbătorirea Halloween-ului în Rusia “nu a fost determinată de vreun factor social sau politic – oamenii au vrut pur şi simplu o sărbătoare în plus”.

Urmând tendinţei globale, popularitatea Halloween-ului, care şi-a pierdut de multă vreme semnificaţia religioasă şi este văzută de către tineri mai degrabă ca o oportunitate de distracţie, decât ca pe o petrecere satanică, a crescut în marile oraşe ruseşti de la căderea Cortinei de Fier, dar provincia rămâne în mare parte neatinsă de febra Halloween-ului.

“Să interzică Halloween – ul?! Este o vânătoare de vrăjitoare şi bigotism!” a spus Yekaterina, o tânără din Moscova de 26 de ani. Ea îşi aminteşte de petrecerile de Halloween din şcoală ca fiind evenimente vesele care nu aveau nimic în comun cu satanismul.

“Fiecare grup de elevi pregătea nişte atracţii pentru petrecere – o cameră a groazei, o sesiune de ghicit, sau un concurs de dovleci de Halloween, de exemplu. Cântam cântece în engleză şi organizam reprezentaţii pentru părinţi”, a spus ea.

“Mi-a plăcut întotdeauna Halloween-ul”, a spus Julia Panova, o studentă din Ottawa de origine rusă. Ea a adăugat, totuşi, că înţelege de ce unii oameni nu vor ca Halloween-ul să fie sărbătorit de copiii lor.

“Multe fete se costumează indecent pentru Halloween. Aici (în Ottawa), de exemplu, majoritatea oamenilor cumpără costumele de la sex-shop-uri”, a spus Julia, a cărei familie a părăsit Rusia pentru Canada la sfârşitul anilor 90. “Valorile morale ale copiilor pot fi, cu siguranţă, compromise de astfel de lucruri”.

“Dar ’satanismul’ este peste tot în jur”, a adăugat. “Spre exemplu filmele cu vampiri.. Interzicerea doar a Halloween-ului nu ar schimba nimic”.

Educaţia ‘secularizată’

În afară de ameninţările psihologice puse, chipurile, de Halloween, adversarii spun că sărbătoarea ar trebui interzisă în şcoli pentru că, aşa cum declară Constituţia, Rusia este un stat laic.

În iulie, Departamentul Educaţiei din Republica Karelia din nordul Rusiei a trimis o scrisoare către autorităţile educaţionale locale şi către  directorii de şcoli, recomandând ca petrecerile de Halloween care includ “elemente religioase” şi, prin urmare, violează “caracterul laic al educaţiei” din Rusia, să fie anulate din şcolile din cuprinsul Kareliei.

În schimb, ar trebui promovate printre copii “noi forme de sărbători şcolare bazate pe valorile culturale ruseşti”, spune documentul.

Ushakov a respins argumentul că natura religioasă a Halloween-ului face sărbătoarea nepotrivită pentru şcoli.

“Cred că acest argument nu mai este relevant, pentru că presiunea educaţiei non-laice (în şcoli) este destul de puternică”, a spus el.

Acum câţiva ani, autorităţile ruse au luat iniţiativa de a introduce educaţia religioasă opţională în ciclul gimnazial, care trebuie să includă un curs despre cele mai răspândite patru religii din Rusia, precum şi despre etica seculară. O materie numită Bazele Culturii Ortodoxe a fost deja lansată în unele regiuni din Rusia, ca parte a unui experiment al Ministerului Educaţiei din Rusia.

Iniţiativa, care a fost susţinută de mai mult de două treimi dintre ruşi, potrivit sondajului din 2009 al Centrului Levada, precum şi de Biserica Ortodoxa Rusă  şi de liderii altor religii, a iscat dezbateri publice aprinse. Mai multe figuri publice, activişti de dreapta şi alţi lideri religioşi au avertizat că iniţiativa va conduce la discriminare şi diviziuni sociale.

Cât despre Halloween, Ushakov a declarat că i se pare sărbătorirea în şcoli “cât se poate de normală”.

“Există multe sărbători care au origini păgâne şi nu văd de ce am lega sărbătoarea de vreo ideologie adâncă,” a declarat el. “Dacă vor să o celebreze – nu au decât”.

Halloween nu este singura sărbătoare considerată a fi “nepotrivită” de conservatorii ruşi. Popularitatea crescândă a Zilei Sfântului Valentin printre tinerii ruşi, a alarmat, de asemenea, unii oficiali de rang înalt şi unele autorităţi religioase, care au avertizat asupra “influenţei negative” asupra “siguranţei spirituale” a tinerilor şi a “valorilor lor morale”.

În 2008, Rusia a introdus o alternativă a Zilei Sfântului Valentin, Ziua Familiei, Iubirii şi a Fidelităţii. Sărbătoarea, cunoscută şi ca Ziua Sfinţilor Petru şi Fevronia, patronii ortodocşi ai căsătoriei, este marcată pe 8 iulie cu o margaretă, în loc de o inimă roşie. Prima Doamnă a Rusiei, Svetlana Medvedev, este printre promotorii cei mai activi ai noii sărbători.

• The Dark Side of Halloween – de David L Brown (traducere a unui fragment din cartea „The Dark Side of Halloween” scrisă în engleză de pastorul David L. Brown, copyright 1990, şi postată pe Internet la adresa: http://www.detailshere.com/halloween.htm)

Faţa întunecată a Halloweenului

Autorul Ralph Linton în cartea sa „Halloween Through the Centuries” (Halloween dea lungul secolelor), spune: „Sărbătoarea americană (a Halloweenului) se bazează pe obiceiuri ale poporului scoţian şi irlandez care pot fi urmărite în linie directă până în timpurile precreştine. Cele mai vechi sărbători au fost ţinute de DRUIZI în cinstea lui Shamhain, stăpân al morţii, a cărui sărbătoare era pe 1 noiembrie”.

Cercetătorul asupra sărbătorilor George Douglas adaugă unele informaţii interesante când spune:

„Multe din obiceiurile de Halloween se trag de la vechile Sărbători ale lui Baal. Alte obiceiuri îşi au originea în culegerea (sau luarea – nota trad.) prevestirilor din luptele victimelor în focurile sacrificiilor druidice” (din cartea The American Book of Days – Cartea americană a zilelor, de George William Douglas revăzută de Helen Douglas Compton).

Alexander Hislop în cartea sa, The Two Babylons – Cele două Babiloane, spune: „Zeul pe care druizii îl venerau era Baal, aşa cum arată flăcările focurilor aprinse lui Baal – Ştim că ei aduceau sacrificii umane către zeii lor sângeroşi. Avem dovada că ei îi făceau pe „copiii lor să treacă prin foc la Moloh”, şi aceasta face foarte probabil că îi ofereau de asemenea spre sacrificare; cu privire la (aceasta), din Ieremia 32:35, comparat cu Ieremia 19:5, aflăm că aceste două lucruri erau părţi ale unuia şi aceluiaşi sistem.” Mai departe, este de notat că „preoţilor lui Nimrod sau Baal li se cerea în mod necesar să mănânce din sacrificiile umane; şi în felul acesta sa întâmplat că „CahnaBal”, (Cahna este forma energică a lui Cahn care înseamnă „preot”) însemnând preotul lui Baal, este cuvântul înrădăcinat în limba noastră pentru un devorator de carne umană – canibal” (extras din The Two Babylons, Hislop, vezi pagina 232).

Nu este de mirare că un fost vrăjitor al zilelor noastre, Tom Sanguinet, fost mare preot în tradiţia celtică a Wicca (vrăjitorie) spunea: „Halloween este rău pur şi absolut, şi nu este nimic care noi să facem sau să putem face ce ar putea să îl facă acceptabil Domnului Iisus”. Jack Roper, cercetător asupra ocultismului din cadrul C.A.R.I.S (Christian Apologetics: Research & Information Service) spune: „… perioada anului când ai cea mai ridicată rată a crimelor rituale satanice este Halloween” Nu este de mirare că Halloween este cea mai importantă zi a anului pentru diverse organizaţii sataniste din S.U.A. şi de pretutindeni din lume. Vrăjitoarele se adună în „sabaturi”, au loc eviscerări de animale, şi, oribil, este cunoscut că unii copii răpiţi au fost folosiţi pentru sacrificii umane de către veneratorii diavolului.

Legaturi:

• PARINTELE SAVATIE BASTOVOI: De ce ne place atat de mult “Saint Valentines”?
• In loc de Valentine`s Day (“ziua indragostitilor”)
• “DRAGOBETELE” E MAI ACCEPTABIL DECAT “SFANTUL VALENTIN”? De ce un crestin trebuie sa respinga aceasta “sarbatoare” si care este rostul acestor paganisme modernizate?
• “ORA PAMANTULUI”. Cand ideologii noii religii seculare ne sting luminile… sau despre “sarbatorile” Noii Ere
  

Halloween – o sărbătoare păgână de iniţiere a copiilor în practici oculte

După ce a cucerit Apusul, Halloween-ul îşi continuă marşul triumfal şi către ţările ortodoxe ale Răsăritului creştin, având ca principal aliat statul. Da, statul laic, care se problematizează tot mai mult în a interzice cu totul manifestările creştine în spaţiul public, care deja interzice în multe state afirmarea credinţei în Hristos în perimetrul şcolilor, este cel ce promovează astăzi prin mass-media şi prin mai toate sistemele de învăţământ sărbătoarea păgână Halloween. Să înţelegem de aici că denumirea de stat laic este doar o formulă cosmetizată a noţiunii de stăpânire păgână?

Anul acesta, mai mult decât în toţi anii anteriori, Halloween a devenit un fel de sărbătoare oficială a celor mai multe dintre grădiniţele, şcolile şi liceele din România. Ne-a sosit la redacţie ştirea că şi în sate uitate de lume, în care oamenii abia au cu ce se îmbrăca, copiilor li s-a cerut de la şcoală să se prezinte pe data de 31 spre 1 noiembrie cu echipamentul adecvat sărbătorii Halloween, adică cu costumele de spiriduşi, fantome sau chiar diavoli. Unii părinţi s-au problematizat şi au refuzat să dea curs, dar alţii poate mai familiarizaţi cu duhurile televiziunii s-au supus cu docilitate. Dacă aşa e la modă acum, şi o mai cere şi şcoala! Dar oare câţi dintre guvernanţii, profesorii sau părinţii care au urmat directiva venită probabil de foarte de sus ştiu sau conştientizează ce este Halloween-ul?

Unii susţin că este vorba doar de o mare afacere, căci în seara de Halloween în S.U.A. se cheltuiesc anual în jur de 7 miliarde de dolari, fiind cea mai bine „vândută” sărbătoare după Crăciun. Nu negăm importanţa câştigului material, dar, dacă stăm să ne gândim puţin, în tot ce înseamnă industrie a pornografiei, prostituţiei şi a drogurilor câştigurile sunt imense. Mai important ni se pare însă aspectul duhovnicesc al chestiunii.

Halloween este noaptea în care aparent totul este îngăduit: invocarea morţilor şi a duhurilor rele, vrăjitoria, necromanţia, divinaţia – vechea şi mai noua practică a prezicerii viitorului plecând de la anumite semne –, magia, sacrificiul ritualic şi multe alte practici pe care creştinii le-au denumit rezumativ păgâne şi pe care nu şi-au îngăduit să le imite nici măcar în joacă, fiind extrem de conştienţi de simbolismul lor, în fond, de potenţialul demonic al acestora, „locuri” şi „prilejuri” – de invocare a unor prezenţe demonice şi de intrare în comuniune cu ele.

Să vedem însă care sunt implicaţiile acestei sărbători denumită, pe bună dreptate, a fricii, a întunericului şi a morţii! Halloween-ul este o sărbătoare păgână în care celţii celebrau trecerea în noul an. Celţii credeau că la originea vieţii se află moartea, motiv pentru care la mare cinste se afla zeul Samhain, zeul şi stăpânul morţii. Şi cum pentru celţi nu existau decât două anotimpuri, vara şi iarna, începutul întunericului, al morţii şi decadenţei coincidea cu începutul sezonului friguros, mai exact cu data de 1 noiembrie. Astfel, în seara de 31 octombrie spre 1 noiembrie, celţii sărbătoreau Noul An, o sărbătoare închinată de fapt Zeului Morţii, Samhain. Cu acest prilej, druizii – preoţii cultului celtic – îi instruiau pe oameni să-şi stingă focurile care le alimentau vetrele, focuri care pentru antici în general aveau o funcţie nu numai practică, dar şi profund simbolică. În acelaşi timp, însă, era aprins pe un deal un mare foc care trebuia să primească ofrandele aduse zeului morţii – nu numai roade ale pământului, dar şi sacrificii de animale şi chiar oameni. Celţii credeau că, mulţumit de ofrande, zeul permitea morţilor să se întoarcă la căminele lor – credinţă care stă de fapt la baza escapadelor nocturne în costume care imită fantomele, vrăjitoarele, spiriduşii sau demonii, pentru că prin acest act de imitare a spiritelor cei vii încercau să intre în contact şi comuniune cu cei morţi.

Halloween-ul are astfel la bază practicile oculte de încercare de a intra în comuniune cu sufletele morţilor şi cu demonii, în urma unui ritual în care erau sacrificaţi oameni în cinstea zeului morţii. Şi, în ciuda unei aparenţe de farsă, joacă şi distracţie cu care se îmbracă Halloween-ul în modernitate, există mărturii care atestă faptul că practica sacrificiului uman este încă folosită în vremurile noastre, chiar dacă bine ascunsă de indiscreţiile publicităţii.

Chiar şi aparent inocentul joc de-a „ne daţi ori nu ne daţi”, atât de familiar în cultura americană, în care copii întreabă gazda „Farsă sau dulciuri?”, îşi are originea în ritualul celţilor care credeau că sufletele morţilor astfel eliberate de Samhain ar fi suferit de o mare foame şi ar umbla cerşind pe la casele lor. Astfel, gazdele care ar refuza să potolească foamea celor ce-i imitau pe morţi cerşind mâncare ar trezi furia zeului morţii, care i-ar supune unor farse sau blesteme. În acest fel, părinţii, dar mai ales copiii zilelor noastre sunt angrenaţi într-un scenariu simbolic tulburător, întrucât în credinţa celţilor cei ce se costumau deveneau slujitori ai zeului morţii, astfel încât o insultă adusă lor reprezenta o insultă adusă zeului.

Oare cum ar putea un creştin conştient de credinţa lui şi, deci, de ceea ce se întâmplă în lume, să rămână indiferent faţă de o sărbătoare precum Halloween-ul, care nu numai că-i învaţă pe copii că vrăjitoria, magia şi alte practici oculte sunt cel puţin neutre, sugerându-se astfel că practicarea lor ar fi lipsită de consecinţe, dar, mai mult decât atât, îi integrează într-un scenariu simbolic în care cei mici devin slujitori ai diavolului? Oare nu tocmai în momentul în care astfel de lucruri ne sunt prezentate de o întreagă industrie mass-media – care în ultimele zeci de ani a împânzit imaginarul oamenilor cu simboluri oculte şi macabre îmbrăcate în haina divertismentului – ar trebui să sporim atenţia, întrebându-ne dacă nu cumva tocmai acest spirit de glumă reprezintă o farsă sub a cărei mască se ascund lucruri foarte serioase?

De altfel, o trăsătură fundamentală a epocii noastre este tocmai încercarea de a seduce şi a pune stăpânire pe sufletele copiilor, de-a le jupui inocenţa şi a le batjocori, în cele din urmă, trupurile. Pentru a-i transforma pe copii în agenţi ai consumului, s-au dezvoltat cele mai sofisticate strategii de marketing şi publicitate:

- pentru a le întina mintea, în şcoli au fost introduse cursuri obligatorii de educaţie sexuală care invită la desfrâu şi legitimează homosexualitatea;

- pentru a le poseda sufletele, copiii devin, iată!, principalii actori într-o scenetă macabră repetată la nesfârşit şi sub diferite forme de o întreagă industrie a publicităţii şi filmului.

Oare vom începe să sărbătorim şi Halloween-ul cu aceeaşi inconştienţă cu care am sărbătorit – şi încă o facem – ziua de 1 mai, declarată şi impusă de ideologia comunistă ca zi internaţională a muncitorilor? Deşi îmbrăcată cu haina ideologiei comuniste, 1 mai muncitoresc are în chip simbolic aceeaşi origine. Pentru că dacă Halloween-ul nu reprezintă altceva decât o sărbătoare păgână care urmăreşte în principal coruperea copiilor noştri şi iniţierea în misterele vrăjitoriei, Ziua Internaţională a Muncii era – şi oare câţi ştiu aceasta? – o prelungire a Nopţii Valpurgiei (noaptea de 30 aprilie spre 1 mai), marele sabat demonic anual în care participanţii, păgâni de odinioară, intrau în comuniune cu diavolul. Care alta putea fi sărbătoarea comunismului antihristic decât celebrarea biruinţei diavolului? Diferenţa dintre cele două sărbători sau regimuri este aceea că 1 mai s-a impus cu ameninţarea, cu teroarea şi cu arma, iar Halloween se impune astăzi ca mijloc de divertisment. Una defineşte strategiile poliţieneşti ale dictaturii, iar cealaltă mijloacele de corupere a statului magic. Amândouă însă îl celebrează şi preamăresc pe stăpânitorul lumii acesteia, la care se închină ideologiile atee ale modernităţii.

Noi, românii, vrând să o ducem mai bine, am tot făcut compromisul de a ne alinia directivelor europene şi duhului lumii, care ne propune bunăstarea şi fericirea. Am liberalizat avortul, pornografia, desfrânarea, homosexualitatea şi multe altele. Rezultatul îl vedem… Acum ni se cere să ne educăm copii într-un duh păgân. Vom face şi acest pas? Credem cumva că de la stăpânitorul întunericului ne va veni lumina? De la cel ce dezbină – dragostea? De la cel cunoscut dintru început ca ucigător de oameni – vom primi fericirea şi viaţa? Frica, depresiile şi bolile psihice pun tot mai mult stăpânire pe omul occidental şi se răspândesc cu o viteză tot mai mare şi în spaţiul societăţii noastre. Să fie acestea urmarea firească a supunerii oamenilor duhului desfrânării şi al vrăjitoriilor, al puterii şi a banilor?

Pe de altă parte, cei ce călătoresc pe calea cea strâmtă către împărăţia lui Dumnezeu, deşi nu le lipsesc durerea şi necazurile, se împărtăşesc din belşug de bucuria şi fericirea împărtăşirii din duhul Dumnezeului cel adevărat. Aceştia au înţeles că comoara cea mai mare pe care nu ni-o poate lua nimeni e însăşi dreapta credinţă prin care putem să ne împărtăşim cu Hristos, piatra cea din capul unghiului. Deşi nu mulţi, pe aceştia se sprijină lumea în care trăim. Ce bine ar fi dacă am înţelege tot mai mulţi acest lucru! Căci, precum în poveste, după ce rătăcim în întreaga lume pentru a găsi adevărul şi fericirea, întorcându-ne osteniţi, îl aflăm în satul nostru cel parcă uitat de lume, în ograda noastră, în inima noastră, în Hristos…

Gheorghe Fecioru

din revista “Familia ortodoxa“, nr. 10/2010

• Vezi si: ONU ALEGE INTENTIONAT HALLOWEEN-ul PENTRU A DECRETA ZIUA “SUPRAPOPULARII” PLANETEI! De ce oare?!

Constantin „Costache” Oprişan

“Fiu de răzeş din Tecuci, Oprişan era originar din comuna Onceşti, judeţul Bacău, Unde s-a născut pe 26 martie 1921. A urmat cursurile Facultăţii de Litere şi filosofie din Cluj, fiind student în anul III la momentul arestării¹. S-a refugiat în Germania după rebeliunea legionară şi a fost internat în lagărul de la Buchenwald de regimul nazist. După întoarcerea în ţară a fost numit şef al regionalei Muntenia a Mişcării Legionare (iulie-decembrie 1945) şi apoi şef al Frăţiilor de Cruce, din noiembrie 1946, motiv pentru care a fost una din victimele preferate ale Iui Ţurcanu. Oprişan a fost arestat pe 15 mai 1948 şi a primit una din cele mai mari pedepse acordate în acea vreme: douăzeci şi cinci de ani muncă silnică. Fiind student, a fost trimis la Piteşti pe 26 iunie 1949 şi ţinut la secţia muncă silnică pe tot parcursul anului. Un coleg de celulă din această perioadă a fost impresionat de inteligenţa lui:

La 30 de ani, Oprişan era de invidiat. Era, ca Pascal, un matematician strălucit şi un gânditor  şi logician de temut. Pentru ca timpul să treacă cu folos, l-am rugat să ne tină un curs de istoria filosofiei. Expunerile lui nu erau făcute ex cathedra, ci de la suflet la suflet şi atât de plăcute şi de atrăgătoare, încât, opt ore pe zi, parcă uitam de foame şi de lumea de afară³.

A fost unul dintre puţinii deţinuţi cu o condamnare mare ce au fost torturaţi la începutul anului 1950: în luna martie câţiva dintre subalternii săi din libertate au fost solicitaţi să îl lovească la camera 3-biserică. Nu toţi au acceptat însă: Mihai Iosub l-a lovit de câteva ori, după care a scăpat ciomagul şi a refuzat să mai dea - a fost bătut cu centironul peste cap, cu pumnul în burtă şi aruncat sub geam în lovituri de picior -, iar Ieronim Comşa a fost şi el chinuit pentru că a respins de la început ideea de a-l maltrata pe Oprişan. Anularea distincţiei dintre victimă şi agresor prin aceste solicitări de lovire reciprocă a fost intens urmărită (şi în mare parte reuşită) de cei care au gândit sistemul: Dumitru Bordeianu spune că nu a putut niciodată să-l privească în ochi pe Oprişan după ce l-a lovit⁴.

Aurel Vişovan a asistat şi el la torturarea lui Costache Oprişan, bătut de tot comitetul şi călcat în picioare până şi-a pierdut cunoştinţa. A fost întins pe un prici şi lovit cu curele sistematic, de la cap la picioare şi înapoi, agresorii schimbându-se între ei când oboseau. Pentru că leşina des, bătăuşii aruncau cu apă peste el ca să îl trezească şi îi strigau: „Noi, tinerii reeducaţi, cei care înainte am fost sub comanda ta, te vom distruge. Tu eşti vinovat de soarta noastră, iar noi vom smulge de la tine  tot ce ştii, tot ce n-ai declarat la Securitate”. Supliciile au continuat câteva zile.

Oprişan era conştient că va fi sacrificat din cauza funcţiei pe care o avusese in cadrul Frăţiilor de Cruce. El i-a spus lui Dragoş Hoinic în vara anului 1950 că nu  se aşteaptă să scape cu viaţă din încercările care vor urma:

„Uite ce-i, Dragoş, eu nu pot să-mi pun această întrebare pentru că am fost şeful unui corp de legionari şi anume al Frăţiilor de Cruce pe ţară. Eu trebuie să mor!”.

La protestul lui Hoinic, că se pune doar problema rezistenţei la chinuri, a repetat: „Nu se pune la mine această chestiune“⁶. Cu toate că fusese îndelung torturat şi nu a scăpat de bătăi decât la Gherla, el a încercat să îi prevină pe unii deţinuţi. Viorel Gheorghiţă aminteşte că prin decembrie 1950 a încercat să se apropie de Oprişan, care îi fusese şef, dar acesta a evitat discuţiile. După venirea lui Ţurcanu, a văzut că şi Oprişan lovea şi a realizat că era deja prins în sistem şi nu are încotro⁷.

Una dintre victimele cele mai chinuite, Oprişan a fost folosit în mai multe camere ca informator, pentru a distruge moralul celor ce rezistau, dar în paralel fost şi bătut multă vreme. Cel mai des a fost folosit la camerele 1 şi 2 – subsol odată cu începerea demascărilor aici, din decembrie 1950, pentru că majoritatea colaboratorilor din libertate aveau pedepse de muncă silnică şi el putea fi uşor folosit împotriva lor.

A fost transferat la Gherla cu lotul din august 1951 şi a fost introdus la camera 99 unde aveau loc torturile cele mai groaznice. În ciuda celor îndurate la Piteşti, a găsit puterea să îl prevină pe Mihai Timaru: „Ştii, o să fiu pus să te bat. [...] O să înţelegi mai târziu”. Odată începute bătăile, Timaru l-a văzut pe Oprişan lovindu-l, dar cu lovituri „deosebite de loviturile altora” şi cu „ochii scăldaţi în lacrimi“⁸, „cu fiecare lovitură trimisă cu durere pe trupul meu, cădea şi o lacrimă din ochii lui Costache“!

Virgil Maxim l-a văzut şi el înfruntându-l pe Ţurcanu, atunci când acesta vorbea despre oamenii noi pe care îi va crea acţiunea sa:

 „Dacă acestea sunt metoda idealului de care vorbeşti, nu veţi ajunge la nici o fericire. De ce nu aţi venit cu argumente raţionale, demne de oameni de ştiinţă, aşa cum vă autointitulaţi [...]  De ce v-aţi pretat la josnicii, folosind mijloace barbare, de constrângere şi siluire a conştiinţelor? [...] Nu vei realiza şi n-ai realizat nimic! Tot ce crezi că ai realizat este o închipuire a minţii tale bolnave!”.

Reacţia sa l-a provocat pe Ţurcanu, care l-a călcat în picioare cu toată greutatea:

„Se lăsa cu toată greutatea pe torace, până ce aerul era evacuat, apoi pe gât, sufocându-l. [...] Supliciul se repeta până ce sângele începea să se prelingă din plămâni la colţul gurii, în icneli de tuse“¹⁰.

Oprişan s-a îmbolnăvit de TBC în urma torturilor şi a fost transferat Ia Târgu Ocna pe 16 septembrie 1954. A stat puţin în sanatoriu, pentru că a fost implicat în procesul „Valeriu Negulescu” şi anchetat între decembrie 1954 şi aprilie 1955, fără să reuşească să se opună cererilor ofiţerilor. Şi-a revenit însă pe perioada desfăşurării procesului, când şi-a retras toate afirmaţiile din anchetă şi a arătat completului de judecată că a fost victimă, şi nu liderul din umbră al acţiunii de la Piteşti. Revenirea nu i-a servit din punct de vedere juridic, pentru că a fost condamnat la alţi 25 de ani muncă silnică. În ianuarie 1956 era diagnosticat cu „tuberculoză pulmonară olcero-cavitară bilaterală“¹². A fost închis în Casimca Jilavei, într-o celulă cu Gheorghe Calciu, Marcel Petrişor şi Iosif V. Iosif, în condiţii de exterminare:

Apa curgea pe pereţi, umezeala era permanentă, saltelele putrezeau sub noi. Iar Costache era în stare gravă. In fiecare dimineaţă îşi făcea, ca să zic aşa, toaleta plămânilor. Trebuia să tuşească, să tuşească mult. Se ducea să scuipe flegmă, puroi, poate chiar bucăţi de plămân şi tot ritualul acesta îţi lăsa impresia că i se rupe pieptul. Celula noastră era foarte mică: două paturi în dreapta, două în stânga, butoiul cu apă şi tineta. Şi, cum stăteam chiar lângă el, prima dată când am văzut tot puroiul care-i curgea din plămâni am simţit greaţă şi am fost gata să vărs. Atunci Costache s-a oprit puţin, s-a uitat la mine şi mi-a spus din priviri: Iartă-mă! [...] Era desprins de toate cele lumeşti şi trăia într-o rugăciune aproape permanentă, întreruptă numai de convorbirile cu noi. Niciodată nu s-a plâns de boala lui, niciodată n-a acuzat pe nimeni pentru ceea ce i s-a făcut. Pe toţi i-a iertat şi mereu ne vorbea de iertare şi dragoste¹³.

A murit în condiţii mizere pe 26 iulie 1959¹⁴ [1958, dupa parintele Calciu, n.n.], după ce i s-a refuzat orice fel de ajutor medical, în ciuda grevei făcute de Iosif Iosif pentru acest motiv¹⁵.”

Note:

1.  AANP, fond Fişe matricole penale.

2. Dumitru Bordeianu, op. cit., p. 102; ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1137, voi. 1, f. 130v.

3. Dumitru Bordeianu, op. cit., p. 102.

4. Ibidem, pp. 130-131.

5. Aurel Vişovan (cu concursul lui Gheorghe Andreica), Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, pentru ce m-ai părăsit? (Reeducarea de la închisoarea Piteşti), ediţia a Editura Napoca Star, Cluj-Napoca, 2006, p. 36.

6. Dragoş Hoinic, „Reeducarea. Primele semnale”, in Arhivele totalitarismului, anul nr. 18/1998, p. 182.

7. Viorel Gheorghiţă, op. cit., p. 158.

8. Mihai Timaru, Amintiri de la Gherla…., p. 56.

9. Mihai Timaru, Memorial…, p. 81.

10.Virgil Maxim, op. cit., pp. 273-274.

11. Perioada de cercetări a fost determinată, atât în cazul lui Oprişan, cât şi în cazul celorlalţi anchetaţi, pe baza declaraţiilor păstrate la dosarul penal. Cum Securitatea îşi făcea un obicei din a face pierdute multe din declaraţiile care nu le serveau interesele sau o puneau într-o lumină proastă, este foarte posibil ca ancheta să fi durat mai mult. De altfel, referatul de încheiere a cercetării lui Oprişan este datat 28 mai 1956, dar nu există alte dovezi că ar mai fi fost interogat după aprilie 1955.

12. ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1137, voi. 1, f. 195.

13. ***Viaţa Părintelui Gheorghe Calciu…, pp. 60-61.

14. AANP, fond Fişe matricole penale.

15. ACNSAS, fond Informativ, dosar nr. 210856, f. 5v.

(Din lucrarea: “Pitesti. Cronica unei sinucideri asistate”, de Alin Muresan, editia a II-a, Editura Polirom, 2010)

***

Blogul lui Razvan Codrescu: UN MARE POET DIN INCHISOARE

(fragment)

Unul dintre episoadele cele mai memorabile şi grăitoare din perioada post-Piteşti, petrecut la Jilava în iulie 1958[1] şi rămas legendar în istoria închisorilor, cel în care Gh. Calciu, forţând imposibilul, şi-a desfăcut venele, în încercarea de a salva viaţa unui alt deţinut, ne este relatat într-unul dintre volumele de memorii ale lui Marcel Petrişor[2]:

“- Dumnezeule! – exclamă Mircea, sărind spre Gore. Ce faci?!

- Taci! – îi porunci scurt Gore. Storc o gamelă de sânge din braţ, ca să-i dau limfă lui Costache. Nu vezi c-a pierdut atâta sânge şi se stinge dacă nu intervenim cu ceva? [...]

Gore umpluse între timp jumătate din gamelă cu sânge şi o pusese pe tineta cu apă, acoperind-o cu o cârpă.

- Îl las, să se sedimenteze hematiile, şi-i voi da doar limfa s-o bea – îi explică el lui Mircea, în şoaptă, în timp ce-şi bandaja sumar încheietura braţului, de unde lăsase să i se scurgă sângele. [...]

Se dumiriră însă repede, văzându-l cum decanta limfa, din gamela în care-şi storsese sângele, în cea a lui Mircea.

- Bea! – îi zise apoi lui Costache, pe un ton poruncitor.

Oprişan însă zâmbi nemişcat. Răspundea cu-n surâs nelumesc la tot ce se-ntâmpla în jur.

- Costache, bea asta! – încercă Gore să-l facă să bea limfa cu orice preţ. [...]

- Prea târziu! – exclamă Iosif. Costache e departe acum; atât de departe că nimeni nu-i mai poate face nimic… Lăsaţi-l!

- Costache! Costache! – ţipă atunci Gore, ca şi când ar fi vrut să-l întoarcă din drum cu o gamelă de sânge. E al meu, al meu, mai am! – murmura el. Şi ei… o să ţi-l dea şi ei pe al…

Nu-şi termină însă vorba când Oprişan [...] tresări de trei ori, ca la vederea a ceva nevăzut şi [...] îşi dădu duhul pe braţele lui Gore. Gamela cu limfă căzu pe jos, iar el [Gore/Calciu] îl îmbrăţişase pe Costache ca şi cum ar fi vrut să nu-l mai lase să plece…”

În prefaţa la ediţia a doua a volumului Piteşti al lui Dumitru Bacu, Părintele Calciu relatează el însuşi episodul morţii lui Oprişan, care l-a marcat profund, dar, din discreţie, trece sub tăcere gestul său personal:

“În 1958 eram într-o corabie a morţii: şaisprezece oameni puşi în patru celule oarbe de la Jilava, patru celule zidite într-o celulă mai mare, de forma unui semicilindru culcat. O corabie a cărei destinaţie era moartea. Şaisprezece oameni, fiecare cu nebunia şi înţelepciunea lui, cu boala şi tragedia lui. Cei mai mulţi trecuseră prin Piteşti – mai mult de două treimi din câţi eram închişi acolo. Bolnavi trupeşte, răniţi sufleteşte, înfometaţi şi înfriguraţi, în celule în care apa curgea pe pereţi, iar umezeala ne pătrundea în oase, eram acolo într-o amestecătură dozată după toată ştiinţa Kremlinului, pentru a se stabili cât timp poate rezista un om în teroare, la foame şi tortură, la certurile din celulă, la bolile care infestau fiecare centimetru cub de aer cu milioane de microbi.

Atunci a murit, în celula mea, cel mai bun dintre noi. Era atât de bolnav şi atât de slab, încât moartea era mai prezentă pentru noi decât pereţii umezi, decât mâna gardianului care ne lovea, sau descuia şi încuia uşa, mai concretă decât pâinea şi apa noastră zilnică. Tusea de tuberculos a lui Costache Oprişan, expectoraţia abundentă şi urât mirositoare a unui plămân ros aproape integral de bacili, ne întorcea uneori stomacul pe dos, în ciuda dragostei imense pe care i-o purtam toţi trei.

Şi totuşi el, Costache, muribundul, era axa şi suportul nostru, justificarea noastră pentru acolo, îngerul care îl biruia pe diavol pentru noi. În clipa în care a murit, universul nostru şi-a pierdut sensul; atunci lumea s-a prăbuşit, cataclismul s-a produs şi noi am rămas trei oameni într-un pustiu al disperării. […]

Era în luna iulie 1958. Spre apusul soarelui, după ce trecuseră zece ore de la moartea lui Costache, în care timp ne rugaserăm cu lacrimi şi disperare: «Cu sfinţii odihneşte, Hristoase, sufletul adormitului robului Tău Costache… Costache…», după ce i-am spălat trupul, ca să intre curat în pământul din care a fost zidit, l-am scos gol pe targă, în curtea închisorii. Soarele apunea, iar lumina lui de aur cădea peste o vegetaţie luxuriantă, nebună, înăbuşitoare.

Lumii nu-i păsa de noi. Nu pierise universul în nefiinţă, soarele nu-şi întunecase lumina sa, nu se despicase pământul până în adânc, nici florile nu-şi pierduseră frumuseţea […]. Ne-am întors în celulă copleşiţi, urând florile şi copacii, şi cerul senin şi pur, şi soarele de aur. Pe targa murdară şi mică, în mijlocul curţii uriaşe, păzit de gardianul în uniformă, era trupul gol al lui Costache. Slab, doar piele şi os (incredibil cum putea fi acela un trup de om!), sub lumina dură care îi scotea în evidenţă slăbiciunea şi urâciunea corpului emaciat, zăcea acolo ca un monument al morţii. Şi nici un înger nu-l păzea cu sabie de foc de profanările ulterioare. Nici unul. Doar un gardian în uniformă.

Pe pieptul gol şi descărnat, străluceau două flori albastre, mari, necunoscute – toate florile ne deveniseră necunoscute. Le pusese Iosif, profitând de un moment de confuzie a gardianului. Le rupsese în fugă şi le aşezase pe pieptul osos, aruncate strâmb, dar reale şi agresive. Gardianul strigase la Iosif: «Ia-le de acolo, ia-le mai repede!». (Lui îi era frică să se atingă de mort.) Iosif nu l-a ascultat. «O să vă învăţ eu minte pe toţi, şi pe voi, şi pe el!» – a mai strigat gardianul. Pentru prima dată Iosif i-a răspuns, căci de la moartea lui Costache, în afară de lacrimi şi rugăciuni, nu mai schimbaserăm nici un cuvânt, nici între noi, nici cu gardianul: «Nouă, domnule gardian, ne mai puteţi arăta încă multe, dar lui nu; el v-a scăpat pentru totdeauna». Vedeţi, ei, gardienii, îngerii materiei, credeau că mai au putere asupra noastră chiar şi după moarte!

De atunci, ani în şir, l-am tot chemat pe Costache Oprişan, ziua şi noaptea, ca să-mi dea un semn, să-mi spună ceva despre moarte şi viaţa de veci… şi niciodată nu mi-a răspuns. De atunci mă întreb şi ne întrebăm: «Care este hotarul dintre moarte şi viaţă, cine e mort şi cine e viu – noi sau Costache Oprişan?»...”[3].

Note:

[1] În vestita “Casimcă” a Jilavei se aflau pe atunci: în celula I – Nicolae Petraşcu, Octavian Voinea, Aurel Popa (Popicu), Nuţi Pătrăşcanu; în celula II – Valeriu (Vică) Negulescu, Paul Grimalschi, Dan Dumitrescu, Aristotel Popescu (Aligo); în celula III – Dragoş Hoinic, Alexandru Popa (Ţanu), Virgil Bordeianu, Gheorghe Caziuc; în celula IV – Gheorghe (Ghiţă) Calciu, Constantin (Costache) Oprişan, Iosif V. Iosif, Marcel Petrişor (cf. D. Bacu, Piteşti, Ed. Atlantida, Bucureşti, 1991, pp. 16-18 – cu reprezentări grafice; descrieri amănunţite în Marcel Petrişor, Fortul 13. Convorbiri din detenţie, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1991).

[2] Secretul Fortului 13. Reeducări şi execuţii, Ed. Timpul, Iaşi, 1994, pp. 127-133 – unde Gh. Calciu apare sub numele de “Gore Bolovan”, iar autorul însuşi sub numele de “Mircea Petre”. Deţinutul muribund era Constantin Oprişan, fost şef pe ţară al Frăţiilor de Cruce, trecut şi el prin iadul de la Piteşti.

[3] Preot Gheorghe Calciu-Dumitreasa, Războiul întru Cuvânt. Cuvintele către tineri şi alte mărturii, Ed. Nemira, Bucureşti, 2001, pp. 91-94.

Cititi mai multe la:

• FERICITUL MARTIR CONSTANTIN OPRISAN – “Nu a fost tanar mai schingiuit ca el la Pitesti”
• NUMAI CEL CARE VA AVEA INIMA BUNA VA REZISTA

***

Marturii despre Constantin Oprisan pe portalul “Ferciti cei prigoniti”:

• Aurel Visovan: “Vine Costache Oprişan”
• Virgil Maxim: Mărturisitorul Costache Oprișan – stâlpul de rezistență împotriva reeducării
• Ioan Ianolide: Iertaţi-mă! Fiţi tari! Nu se poate rezista, dar nici nu acceptaţi reeducarea!
• Nicolai Popa: “Dădea din el tot ce avea mai de preț, dragostea și bunătatea care-i umpleau sufletul”
• Stefan Ioan Davidescu: Îndelung pătimitorul Constantin Oprişan, în chinurie iadului de la Piteşti

***

• CUVINTE VII DE LA PARINTELE CALCIU DESPRE SENSUL SUFERINTEI
• Parintele Calciu despre “dorul” de Aiud, rugaciunea din inchisoare si despre Pitesti
• Autodemascarea – spovedania satanica
• Fenomenul tragic al reeducarii din inchisoarea Pitesti. Plus: documentarul “DINCOLO DE TORTURA” (“BEYOND TORTURE – The gulag of Pitesti ROMANIA”)

• Sa avem nadejdea la Dumnezeu, dar timpurile sunt critice. Timpurile-s foarte critice. Dupa cum spun Sfintii Parinti, Sfintii Prooroci, noi am intrat in veacul al VIII-lea, si ei asa scriu ca, intrand in al VIII-lea veac, multe necazuri o sa vina peste omenire, mari schimbari o sa fie in lume.

• Dupa scrierile Sfintilor Parinti, omenirea as­teapta doua pericole infricosate: un razboi infricosat de mare si imparatia lui Antihrist. Acuma numai Dumne­zeu stie care va apuca inainte, razboiul acela care se as­teapta sau imparatia lui Antihrist. Noua nu ne-a ramas altceva decat sa ne pregatim. Sa ne pregatim prin poca­inta, spre marturisire curata, ca nimenea nu se poate mantui decat numai prin pocainta, adica prin marturisirea pacatelor inaintea parintelui duhovnic.
• O sa fie un razboi infricosat, poate nu acum, dar in cativa ani. Asa va fi ca nu vor mai cunoaste ca au fost oameni cei omorati. Suntem in vremurile de pe urma. Sunt semne vadite.
• Conducatorii omenirii de astazi sunt hotarati sa distruga omul, atat duhovniceste cat si fireste; adica nu se mai pune problema de a fi un bun crestin, asta e departe, dar nu mai poti fi om firesc. Vor sa schimonoseasca firea omului. Conducatorii europeni se vede bine treaba ca au luat locul lui Satan insusi, ca de acum ei, cu ideile lor, introduc rautatea in omenire. Dar pentru ce? Ca sa distruga cu desavarsire tot ce-i duhovnicesc in om, dar nu numai atat, ci si tot ce-i omenesc.
• Ăstia vor sa faca lumea ca pe niste dobitoace, sa nu stie ca este Viata Vesnica. Chiar daca zic ca este Dumnezeu, ei spun ca totul este aici, viata asta sa fie bine.
• Uniunea Europeana este Casa Faradelegilor, este distrugerea omului, nu numai a crestinului sau a monahului. Lasam asta la o parte [monahismul sau crestinismul], dar vedem ca legile Uniunii Europene duc la distrugerea omului, fiindca dau drepturi lui Satan. Ei legifereaza ca pacatul impotriva firii este ceva bun.
• Vezi, astia de la Comunitatea Europeana o tin (considera) pe Romania ca cea mai inapoiata. De ce? Pentru ca crede in Biserica, fiindca are multi preoti si monahi. Adica crede in Viata Vesnica si nu crede in ideile lor. Vor sa bage ideile lor si Biserica le sta in cale.
• O sa fie schimbari mari. Ce, crezi ca Comuni­tatea Europeana este dupa Dumnezeu? O sa-i schimbe pe toti, o sa le schimbe mintea. Aceasta schimbare este spre daramare iar nu spre zidire.
• Pentru pacatele noastre, ale omenirii, pentru faradelegile care se petrec, bag seama ca s-a luat harul Sfantului Duh si de la alimente, fructe si legume. Le bagi in gura, dar nu vor sa se pogoare in stomac, ca nu au gust. Si gustul alimentelor este un dar de la Dumne­zeu, dar acum toate sunt serbede.
• Sa te scoli de la masa cu o mica pofta de mancare, asa povatuiesc Sfintii Parinti, si asta este folositor si trupeste si sufleteste.
• Multi nici nu stiu, nici nu socotesc ca Cunu­nia este o Taina a lui Dumnezeu si ca nu se poate des­face asa cum vrea fiecare. Doar in caz de preacurvie a unuia din soti Biserica blagosloveste despartirea; dar si atunci, daca exista iertare intre soti, si Dumnezeu iarta. Adica Dumnezeu se bucura mult mai mult de pastrarea cununiei decat de despartire, chiar pentru motive bine­cuvantate, sa zicem, de Biserica. Trebuie multa rabdare si smerita cugetare si sfatuire intre soti ca sa poata trece uniti peste ispitele vietii in doi. Ca nu e usor. Este o cru­ce. Asta e o Cruce, si cum poate fi crucea?! Nu usoara.
• Preotul este apostolul Bisericii, apostolul nea­mului, apostolul natiunii. Astazi unii spun: „Ce? Haina ma mantuieste?!” Sigur ca haina te mantuieste, fiindca este blagoslovita. Haina preoteasca te fereste de multe.
• Nu este nevoie sa iscodim si sa ispitim lucruri­le peste fire, ca atunci diavolul ne aduce la necredinta.

***

- Parinte, ce se intelege prin veacul al VIII-lea?

- Ca am intrat in a opta mie de ani, dupa numaratoarea Bisericii.

Sfintii Parinti, si Sfantul Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu, si toti cei care scriu despre Antihrist, tot asa, amintesc de veacul al VIII-lea, dupa numaratoarea Bisericii. (07-05-2002)

(Din: Staretul Dionisie. Lumea in vremurile de pe urma. Vol. II, Editura Prodromos, 2010)

“Poporul nu va tolera asa ceva”, i-a spus cineva, acum doi ani, pe marginea unui subiect, unui occidentalist infocat. ”Atunci poporul trebuie nimicit!” i-a raspuns occidentalistul, calm si maiestuos. Si nu era un oarecare, ci unul dintre reprezentantii intelectualitatii noastre.

*

Cine isi blestema trecutul, acela-i de acum al nostru, iata formula noastra! O vom aplica intru totul cand ne vom apuca sa ridicam poporul la nivelul nostru. Si daca poporul se va dovedi incapabil sa invete, atunci <<in laturi cu poporul>>. Caci atunci va fi evident ca poporul nostru nu este decat o masa nedemna, barbara, care trebuie constransa doar sa se supuna.

***

“Europa se schimba astazi din ora-n ora, nu mai e cea dinainte, nu mai e nici macar cea de-acum o jumatate de an, astfel ca nimeni nu poate garanta ca va ramane neschimbata fie si macar in urmatoarele trei luni. Problema e ca ne aflam in pragul celor mai mari si mai cutremuratoare evenimente si transformari din sanul Europei, si aceasta fara nicio exagerare. (…)

Fara a avea instinctul albinelor sau al furnicilor, care-si construiesc perfect si fara gres stupi si musuroaie, oamenii au vrut sa inalte ceva in genul unui furnicar uman fara cusur. Ei au respins unica formula provenind de la Dumnezeu si vestita omului prin revelatie, singura care-i putea mantui: Sa iubesti pe aproapele tau ca pe tine insuti, si au inlocuit-o prin concluzii practice de tipul: chacun pour soi et Dieu pour tous, sau prin axiome savante cum ar fi ”lupta pentru existenta”. (…) Au aparut si visele. Viitorul turn Babel a devenit idealul, iar pe de alta parte teroarea intregii omeniri. Numai ca dupa acesti visatori s-au ivit in curand alte invataturi, simple si pe intelesul tuturor, cum ar fi: Jefuieste-i pe bogati, ineaca lumea-n sange si in rest totul se va aranja cumva de la sine. Pana la urma s-a mers si mai departe cu acesti invatatori: a aparut doctrina anarhiei, dupa care, daca ea s-ar fi realiza, probabil ca am fi ajuns la antropofagie.(…) Asa sau altfel, unificarea se va petrece. (…)

***

Este ridicol sa afirmi ca, inainte de a spune un nou cuvant lumii, ”trebuie sa evoluam in economie, stiinta si civilitate si de-abia apoi sa visam sa spunem ”cuvinte noi” unor (zice-se) organisme perfecte cum sunt popoarele Europei.” Dimpotriva, in Europa, in aceasta Europa unde s-au acumulat atatea bogatii, intregul fundament civic al tuturor natiunilor europene este subminat si, poate chiar maine se va prabusi pentru vecie. (…) Si toate bogatiile, acumulate de catre Europa, n-o vor salva de la prabusire, caci ”intr-un ceas s-a pustiit atata bogatie”. Or aceasta forma de organizare politica, subreda si infestata ii este prezentata poporului nostru drept idealul catre care trebuie sa nazuiasca, spunandu-i-se ca doar dupa atingerea acestui ideal va putea avea curajul sa gandureasca si el vreun cuvant Europei. (…)

Inteleg oare acesti domni ce inseamna un organism (national – n.n.)? Ba inca mai si discuta despre stiinte naturale! “Poporul nu va tolera asa ceva”, i-a spus cineva, acum doi ani, pe marginea unui subiect, unui occidentalist infocat. ”Atunci poporul trebuie nimicit!” i-a raspuns occidentalistul, calm si maiestuos. Si nu era un oarecare, ci unul dintre reprezentantii intelectualitatii noastre. Anecdota este autentica. (…)

Deoarece a sosit momentul sa fim absolut sinceri, continuam sa vedem in poporul rus doar o masa inerta, care nu ne poate invata nimic care, dimpotriva, franeaza evolutia Rusiei spre progres, care trebuie recreata si transformata cu totul si, daca acest lucru este imposibil si nu poate fi realizat in mod organic, atunci cel putin, trebuie impus mecanic, adica, pur si simplu, masa trebuie silita sa ni se supuna odata pentru totdeauna, in vecii vecilor. Si pentru a realiza aceasta supunere este nevoie sa adoptam un statut civil identic celui din tarile europene, despre care tocmai acum am inceput sa discutam.

La drept vorbind, poporul nostru este sarac, mizer, cum a fost intotdeauna, si nu poate avea nici personalitate, nici o idee proprie. Intreaga istorie a poporului este o absurditate, din care, pana astazi, dumneavoastra naiba mai stie ce concluzie ati tras, numai noi am privit-o realist. E necesar ca un popor ca al nostru sa nu fi avut istorie si sa uite cu dezgust totalmente, de ceea ce a avut sub forma de istorie. E necesar ca istorie sa aiba numai clasa noastra intelectuala, pe care poporul trebuie sa o slujeasca prin munca si prin fortele sale.

Dati-ne voie, nu va enervati si nu tipati: vorbim despre faptul ca poporul trebuie sa ne asculte, nu dorim sa il inrobim, oh, sigur ca nu! Sa nu trageti, va rugam, aceasta concluzie: suntem umani, suntem europeni, ceea ce stiti foarte bine. Dimpotriva, avem intentia sa instruim poporul putin cate putin, metodic, si sa ne incununam edificiul ridicand poporul la nivelul nostru si transformandu-i nationalitatea actuala intr-una noua, care va aparea dupa culturalizarea lui. Iar cultivarea lui o vom incepe de jos, de unde am pornit si noi, adica determinandu-l sa isi renege si sa isi blesteme tot trecutul. De indata ce-l vom invata pe omul din popor sa scrie si sa citeasca, il vom forta sa respire aerul Europei, vom incepe prin a-l seduce cu Europa, macar cu rafinamentul modului de viata, al bunei cuviinte, costumului, bauturilor, dansurilor, intr-un cuvant, il vom sili sa se rusineze de fostele opinci si de cvasul lui, sa se jeneze de cantecele lui stravechi si, cu toate ca unele dintre ele sunt frumoase si pline de muzicalitate, il vom obliga totusi sa fredoneze vodeviluri ritmate, oricat v-ati supara pentru asta.

Pe scurt, pentru a atinge acest scop benefic, prin numeroase si variate mijloace, noi vom actiona in primul rand asupra strunelor slabe ale caracterului sau, asa cum ni s-a intamplat si noua, si atunci poporul va fi al nostru. Se va rusina de trecutul sau si il va blestema. Cine isi blestema trecutul, acela-i de acum al nostru, iata formula noastra! O vom aplica intru totul cand ne vom apuca sa ridicam poporul la nivelul nostru. Si daca poporul se va dovedi incapabil sa invete, atunci <<in laturi cu poporul>>. Caci atunci va fi evident ca poporul nostru nu este decat o masa nedemna, barbara, care trebuie constransa doar sa se supuna. De fapt, ce-ar mai fi de facut? Numai intelectualitatea si Europa detin adevarul si de aceea, cu toate ca avem o populatie de 80 de milioane (lucru cu care se pare ca va laudati), toate aceste milioane trebuie sa serveasca intai acest adevar european, intrucat altul nu exista si nu poate exista.

Iata concluzia noastra dintotdeauna, acum in toata nuditatea ei, si noi o sustinem in continuare. Doar acceptandu-va punctul de vedere, nu putem sa discutam cu dvs. despre lucruri ciudate cum ar fi, de pilda, la pravoslavie (dreapta credinta-n.n.)) si pretinsa ei importanta speciala. Speram ca macar atata lucru nu pretindeti de la noi, mai ales acum cand ultimul cuvant al Europei si al stiintei europene este, in mare, ateismul iluminat si uman, iar noi nu putem sa nu calcam pe urmele Europei”.

(Din: F.M. Dostoievski, Jurnal de scriitor, vol. III, Ed. Polirom, 2008)

“Sa-L slujim pe Dumnezeu asa cum ni L-au propovaduit oamenii sfinti de care am vorbit, singurele si adevaratele repere si indreptare ale vietii noastre spirituale, neluandu-ne dupa mintea noastra mai inainte de a ne sfinti viata. Sa nu cutezam, mai inainte de a ajunge sfinti — nu doar inteligenti, dar nu intelepti, si informati, dar nu „formati” duhovniceste suficient — a ne crede „invatatori”!

Sa nu indraznim, mai inainte de a duce o viata sfanta si de a dobandi minte luminata si inima curata, a debita alte „adevaruri”, improvizate in starea noastra de neputinta si de pacat”.

*

Duminica Orbului din nastere (In. 9,1-38)

REINCARNARE, EREDITATE SAU RE-CREATIE?

„Spre judecata am venit in lumea aceasta, ca cei care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi“ (In. 9, 39)

Dreptmaritori crestini,

Acestea sunt cuvintele ce urmeaza imediat textului evangheliei de astazi, pericopa in care Iisus Hristos vine si, ca un act suplimentar la creatie — aratandu-Si, ca la Facere, puterea de Demiurg — adauga tina pe ochii orbului care, in virtutea planului lui Dumnezeu, nu se nascuse „intreg”. Ca la creatie, cand Dumnezeu l-a facut pe om din tina, si astazi, printr-un act „reparatoriu”, Domnul vine si desavarseste fiinta orbului.

Este o evanghelie pe care o auzim in fiecare primavara, in ultima duminica din perioada pascala, o evanghelie simpla la prima vedere si pe care multi o stim aproape pe de rost, dar care starneste, totusi, multe intrebari.

Iata, de exemplu, o prima intrebare ce s-ar putea pune ar fi chiar aceea pe care au pus-o si ucenicii: „Invatatorule, cine a pacatuit, acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb?” Si a raspuns Hristos: „Nici el n-a pacatuit, nici parintii lui, ci ca sa se arate in el lucrarile lui Dumnezeu“. Si, intr-adevar, lucrarea lui Dumnezeu S-a preaslavit, pentru ca, in fata tuturor — si a celor care L-au primit si a celor care au cartit; si a celor care s-au bucurat, si a celor care L-au renegat — Iisus Hristos a savarsit aceasta minune, spre mirarea tuturor: „Din veac nu s-a auzit sa fi deschis cineva ochii unui orb din nastere“.

Prima intrebare este, asadar: „Cine a pacatuit?“ O intrebare care a dat loc, de-a lungul veacurilor, la mai multe interpretari, unele chiar eronate, pentru ca, plecand de la faptul ca ucenicii au intrebat daca nu cumva a pacatuit el de s-a nascut orb, au crezut unii ca putem admite si in Cresti­nism reincarnarea sau metempsihoza. Potrivit acelora, orbul ar mai fi avut cel putin o alta viata mai inainte, sau, oricum, o forma de preexistenta, in care ar fi pacatuit, si de aceea s-a nascut, drept pedeapsa, orb. Este adevarat, Hristos nu i-a contrazis pe Apostoli si nu le-a atras atentia ca orbul n-ar fi putut pacatui. A trecut foarte usor peste aceasta ipoteza, dar, lucrul acesta nu ne indreptateste numaidecat la invatatura ca am putea avea mai multe vieti, eventual sapte, dupa cum sustin unii.

Dorind sa gasesc raspunsul la aceasta dilema, unde am cautat? La cei care sunt reperele si indreptarele intelegerii noastre. La Sfintii Parinti, care au scris si au gandit la aceste lucruri in genunchi si rugandu-se, nu filosofand la o cafea si o tigara, ori in fotoliu la televizor, cum se cauta astazi raspuns marilor intrebari si dileme care ne provoaca viata spirituala. Am mers, asadar, la Sfantul Chirii al Alexandriei, cu al sau „Comentariu la Evanghelia Sfantului Ioan” (P.S.B. vol. 41). Nici prin gand nu i-a trecut acestuia ca ar putea fi „suspecta” invatatura lui Hristos de reincarnare. Evreii, din cate se stie, in general nu impartaseau aceasta teorie. Probabil ucenicii nici nu si-au dat seama ce spun, iar Hristos a considerat inutil sa-i corecteze, asa cum se va intampla si in seara Cinei de Taina: „Cel ce nu are sabie sa-si vanda haina si sa-si cumpere… Iar ei au zis: Doamne, iata aici doua sabii. Zis-a lor: sunt de ajuns…” (Lc. 22, 36 si 38).

Se poate, insa, sa fi fost si pe vremea aceea unii care credeau, in mod gresit, in reincarnare, dar, in invatatura noastra ortodoxa, Sfintii Parinti n-au acceptat aceasta. Simplul fapt ca uneori simtim anumite similitudini intre unele momente sau locuri, nu este de ajuns. Daca ar fi fost asa, Mantuitorul ne-ar fi spus-o limpede: Vedeti ca aveti doua, trei sau sapte vieti si tot atatea sanse sa va mantuiti. Bagati de seama cum o folositi pe a doua, pe a treia sau pe a saptea! Or, Iisus Hristos ne-a vorbit tot timpul de o singura viata si de o singura sansa. Aici ne dobandim ori ne ratam mantuirea — in viata aceasta. Aici trebuie sa ne mantuim!

Dar, intrebarea ucenicilor mai starneste o nelamurire: Nu cumva au pacatuit parintii si l-a pedepsit pe el Dumnezeu, de s-a nascut orb? Puteau pacatui parintii si sa „plateasca” el? Ei bine, de asta data raspunsul este „da”, caci la Iesire, 20, 5-6, precum si in Deuteronom 5, 9-10, se spune:

„Eu Domnul Dumnezeul tau sunt un Dumnezeu zelos, Care pedepsesc vina parintilor in copiii lor pana la al treilea si al patrulea neam pentru cei ce Ma urasc si Ma milostivesc pana la al miilea neam catre cei ce Ma iubesc si pazesc poruncile Mele“.

Asadar, putea fi si cazul acesta: vina si pacatele parintilor transmise urmasilor prin intermediul arborelui genealogic, ceea ce ne da prilejul sa mai lamurim un lucru: parintii pot transmite raul copiilor, nepotilor si asa mai departe, dupa cum pot transmite si binele. Cum? Ereditar, daca e vorba de inclinatii ori slabiciuni trupesti si sufletesti, si ca responsabilitate ori binecuvantare, daca e vorba de perpetuarea unor nedreptati, respectiv a unor fapte bune. Iata, asadar, ce responsabilitate au parintii, dincolo de faptul in sine si natural al nasterii copiilor — transmit totodata urmasilor si binele si raul. De aceea, cel care isi ia in serios viata de crestin poate transmite urmasilor sai noian de binecuvantare, sau poate bloca transmiterea raului, vindecandu-si, astfel, arborele genealogic.

Motivul insa, pentru care omul nostru se nascuse orb, nu a fost nici acesta, ci acela de a se slavi Dumnezeu prin minunea ce s-a savarsit. S-a slavit, insa, doar „in ochii” unora, caci pentru cei care n-au voit sa creada sau „sa vada” pe Cel ce a daruit lumina orbului, ca si pentru cei care au pornit o ancheta penibila, luptand impotriva „luminii dumnezeiesti” ce a inundat fiinta orbului, „orbirea” lor a ramas netamaduita.

Fariseii si carturarii cartitori Il resping pe Dumnezeu. Ba, mai mult, Il „ancheteaza”, in timp ce pe orb incearca sa-l intimideze: Vino incoace orbule, spune daca ai fost cu adevarat orb! Povesteste-ne cum s-a intamplat aceasta!… Dati-l afara ca nu e bun de nimic! Aduceti-i pe parintii lui! Pe aceia i-au intrebat: E adevarat ca e fiul vostru? Ce s-a intamplat cu el? Parintii, speriati, au dat din colt in colt, temandu-se de fariseii care pornisera o campanie de orbire generala, caci ei nu cautau „sa vada”, ci doreau ca nimeni sa „nu mai vada Adevarul”; doreau sa imbrace totul in minciuna si in „intuneric”, in pofida „Luminii care a venit in lume sa lumineze pe tot omul” (In. 1, 9). O ancheta ridicola, in care este chemat orbul din nou. Este amenintat de data aceasta. I se sugereaza sa se renege pe sine si sa se intoarca in „intunericul de unde venise“. Ce spectacol dezgustator! Ce incapatanare sinistra! In cele din urma au gasit un argument „mai plauzibil”: Draga Doamne, era sarbatoare cand a „lucrat” Hristos, de a facut tina. Haide!… Ei lege aveau, si dupa legea lor Adevarul trebuia „nimicit” cu orice pret. Cautau acum sa-L sileasca pe Dumnezeu sa se supuna formalismului lor ridicol, hotarand ei, oamenii, cand ii este ingaduit lui Dumnezeu „sa lucreze”; cand are voie sa creeze sau sa re-creeze, cand sa se odihneasca si, mai ales, cand sa plece din lumea aceasta si sa ii lase in pace, pentru ca ei aveau anchetele lor penibile si propriul lor spectacol religios.

Apropo de spectacol! In ultima vreme se face si de catre unii dintre contemporanii nostri spectacol religios sau, mai bine zis anti-religios: filme, piese de teatru, „documentare” si romane, care lovesc sistematic in Crestinism. „Iisus Hristos Superstar”, „Ultima ispita a lui Iisus”, „Evanghelistii”, „Codul lui da Vinci”, „Evanghelia lui Iuda”, „Noul mormant al lui Hristos”, toate „spectacole” in genul celor jucate de „orbii” din evanghelia de astazi. Hristos a vindecat asadar orbul, dar, subit i-a apucat orbirea pe ceilalti. Aceasta, ca sa se implineasca ceea ce s-a scris:

„Spre judecata am venit in lumea aceasta, ca cei care nu vad sa vada, iar cei care vad sa fie orbi” (In. 9, 39).

In loc sa se mearga la repere, la indreptarele sfinte si la adevarul intiparit de veacuri in fiinta noastra, se vine cu aceste spectacole si gaselnite ieftine, dar ofensatoare, si se incearca sa se dezradacineze tot ceea ce a mai ramas sfant si sanatos in noi. M-am bucurat vazand intr-o dimineata, la „Universul credintei“, o emisiune care a luat in dezbatere un lucru ce a ingrozit, cred, la vremea aceea, pe toata lumea. Va mai amintiti ce fel de muzica a fost premiata la Eurovision in anul 2006, la Atena? Antimuzica! Anticultura! Si, am ramas placut impresionat sa vad ca realizatorii emisiunii de care va spuneam au avut inspiratia sa puna fata in fata aceasta antimuzica si antispectacol cu armonioasa cultura atat de valoroasa a vechilor greci. Sper sa fi fost mistificate voturile de evaluare, pentru ca, daca trupa castigatoare chiar a fost votata drept „reper” pentru muzica europeana, suntem mai de plans ca oricand! [Este vorba de trupa „Lordi" din Finlanda, ai carei membri, deghizati in monstri, promovau mai degraba Satanismul, decat cultura nobila a cantului].

Asadar, cine vede si cine este orb in evanghelia de astazi, ar fi o alta intrebare la care, cred, am si raspuns deja: orbul „a vazut” pe Iisus, iar fariseii si carturarii au ramas anchetandu-L si orchestrand acel oribil „spectacol”, ce i-a dovedit pana la urma pe ei a fi orbi.

Si, o ultima intrebare: cine vede si cine este orb in ziua astazi? Cel care accepta cu sfintenie „Adevarul” de veacuri, sau cei care, asemenea „orbilor” din evanghelie, nu mai contenesc cautand fel de fel de fatete ale diferitelor adevaruri si refuzand „sa vada” si sa cunoasca „Adevarul” adevarat. Aceasta fac, din pacate, toti cei care batjocoresc invatatura si valorile noastre crestine, promovand, sub diferite forme de „cultura”, o anticultura si cultivand un anticrestinism din ce in ce mai „orb”. Daca ii veti intreba de ce o fac, va vor spune ca este vorba de arta, fictiune, „noi descoperiri stiintifice” (cazul Evangheliei lui Iuda si al asa zisului mormant al lui Iisus). Va intreb, insa, cine ne da noua dreptul sa batjocorim ori sa facem spectacol ridicol din viata si invataturile unui Dumnezeu Care S-a jertfit pentru noi?

Nu vreau sa dau dreptate musulmanilor care raspund cu violenta, distrugand magazine, atacand ambasade si dandu-le foc, ajungand chiar si sa ucida, atunci cand le este ofensata credinta ori este batjocorit Profetul lor. Doamne fereste! Aceasta nu este atitudine! Un slujitor al lui Dumnezeu nu poate si nu trebuie sa fie violent. Violenta arata o data in plus ca aceia mai au mult pana sa-L cunoasca pe Adevaratul Dumnezeu... Nu ne este ingaduit sa fim violenti, insa, musulmanii au reusit sa puna opinia publica internationala pe ganduri!… Un raspuns ferm, cred, se cere si din partea noastra: Nu va jucati cu sentimentele noastre religioase! Nu va jucati cu credinta noastra! Nu va jucati cu Dumnezeul nostru! Respectati-ne pe Hristos, fara de Care, de Europa se va alege praful… S-au potolit o vreme cei care i-au provocat pe musulmani… De frica insa, pentru ca le ardeau ambasadele, sau trimiteau teroristi peste ei. Asadar, tot de frica ar trebui sa stim?… Indrazneste cineva astazi, intr-o tara araba, sa ofenseze credinta in Alah? Noi insa, pentru ca ne pretindem „civilizati”, in numele „drepturilor omului” lasam „drepturile” lui Dumnezeu sa fie calcate in picioare…

Cine vede si cine este orb, asadar? Aceasta ar trebui sa fie ultima intrebare pe care sa ne-o punem si noi astazi! Si, sa ne raspundem pretuind minunile si invatatura Mantuito­rului Hristos, pentru ca spre slava Sa si spre mantuirea noastra a fost toata lucrarea Lui. Nu „rascolind”, cartind, ori interpretand in fel si chip; nu regizand, cu rea intentie, anchete ori spectacole, ci primind adevarul lui Dumnezeu asa cum ni l-a incredintat El si l-au pastrat, cu sange de multe ori, parintii si invatatorii Bisericii. Sa-L slujim pe Dumnezeu asa cum ni L-au propovaduit oamenii sfinti de care am vorbit, singurele si adevaratele repere si indreptare ale vietii noastre spirituale, neluandu-ne dupa mintea noastra mai inainte de a ne sfinti viata. Sa nu cutezam, mai inainte de a ajunge sfinti — nu doar inteligenti, dar nu intelepti, si informati, dar nu „formati” duhovniceste suficient — a ne crede „invatatori”! Sa nu indraznim, mai inainte de a duce o viata sfanta si de a dobandi minte luminata si inima curata, a debita alte „adevaruri”, improvizate in starea noastra de neputinta si de pacat. Sa-L credem pe Dumnezeu „pe Cuvant” si sa nu ne indoim de ceea ce inaintasii nostri au venerat cu toata sfintenia!

Dumnezeu sa ne ajute tuturor sa-L primim asa cum este El, sa-I pretuim invatatura si minunile, ca El sa traiasca in noi si noi in El, ducand viata bineplacuta Lui, Amin.

(din: †  Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

Legaturi:

• CUVIOSUL SOFRONIE DESPRE ORBIREA OMULUI CONTEMPORAN
• “Oare si noi suntem orbi?” – DESPRE SMERENIE SI PARERE DE SINE LA DUMINICA ORBULUI
• “Doamne, sa vad!”
• Sa facem ceea ce putem cat mai este timp!
• Cuvant Ortodox: Minunea şi show-ul si Orb plin de … Lumină
• Duminica Orbului din nastere – talcuirea amanuntita a Sf. Chiril al Alexandriei
• Sf. Ioan Gura de Aur: Curajul orbului din nastere – Omilie in care se arata amanuntit caracterul de prigoana si de ancheta politieneasca la care se preteaza fariseii, imbulziti de viclenia si rautatea lor.
• Omilia Sfantului Nicolae Velimirovici
  
• ADMIRAŢIILE DOMNULUI: Orbul din naştere -N. Steinhardt
• Sfantul Ignatie Briancianinov – vederea pacatului propriu, dar dumnezeiesc

***

• Predica PS Sebastian Pascanu, Episcopul Slatinei si Romanatilor despre FORMALISM SI NEPUTINTA DE A NE BUCURA DE BINELE APROAPELUI
• PS SEBASTIAN AL SLATINEI – pastorala a durerii si realismului profetic. CUVINTE TARI, CU VALOAREA UNUI “DUS RECE” ARHIERESC
• O noua pastorala marturisitoare a PS Sebastian Pascanu, care denunta “DEMONOCRATIA” si FANATISMUL ANTICRESTIN din U.E.
• Pastorala-avertisment de Pasti a PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei: “IISUS SAU BARABA? MULTI DINTRE NOI IL ALEG SI ASTAZI PE BARABA!”

***

• PARINTELE CALCIU DESPRE ISPITELE LUMII DE ASTAZI (I). Batjocorirea lui Hristos si agresiunea continua a pacatului si a hulei
• Parintele marturisitor GHEORGHE CALCIU. DESPRE COMUNISM, GLOBALIZARE, MULTICULTURALISM: “Nu trebuie sa va bucurati de libertatea europeana, ca n-o s-o prea aveti!”
• Parintele Gheorghe Calciu: PITESTI DUPA PITESTI
• Parintele Gheorghe Calciu: Planul masoneriei este sa subjuge intreaga omenire si sa distruga credinta crestina
• TOLERANTA SI “CORECTITUDINEA POLITICA”
• TOLERANTA SI FRANCMASONERIA (3). Izgonirea sfantului nume al lui Hristos din viata publica
• Din nou din cartea “Zeul tolerantei…”, un capitol fundamental: CRESTINISMUL: CAUZA A INTOLERANTEI?
• Inaltul Teofan mustra, in Duminica Sfintei Cruci, nelegiuirile anti-familie din lumea contemporana (propaganda homosexualitatii, avortului, prostitutiei, educatiei “sexuale”)
• Sa recitim impreuna (II): PARINTELE NICOLAE STEINHARDT: “Slujitorilor diavolului, adica smecherilor, prea le-ar veni la indemana sa fim prosti. PROSTIA E PACAT!”
• Cuviosul Paisie Aghioritul: PREZENTA CRESTINILOR ESTE MARTURISIRE DE CREDINTA
• MARTURISIRE ESENTIALA, PROFETICA, A SINODULUI BISERICII GRECIEI DESPRE CAUZELE CRIZEI ECONOMICE, PLANUL DE INROBIRE MONDIALA SI REMEDIILE SALE DUHOVNICESTI
• Vladica Ierotheos Vlachos despre cauzele crizei actuale: PARASIREA PORUNCILOR LUI HRISTOS DE CATRE CRESTINI SI RASPANDIREA UNOR IDEOLOGII INUMANE, FEROCE
• ANTICRESTINISM MANIFEST: Comisia Europeana sterge sarbatorile crestine din agenda
• Biserica Greciei ia atitudine fata de CALENDARUL FATIS ANTICRESTIN al Uniunii Europene
• CREDINTA CRESTINA SUB ASEDIU INVERSUNAT
• Crestini decimati de Craciun. NOI, IN SCHIMB, DECIMAM CRACIUNUL…/ Razboiul impotriva Nasterii Domnului
• CRESTINISMUL SUB ASALTUL TOTALITARISMULUI CORECTITUDINII POLITICE: “Ne indreptam spre o persecutie fara sange”, “Jurnalistii si formatorii de opinie sunt cei mai anticrestini”…

“- N-am ştiut. Trăisem ca un dobitoc, ca o vită, ca un orb. La închisoare, înspre amurg, am aflat ce-i aia bunătate, bună cuviinţă, eroism, demnitate. Vorbe mari! Vorbe goale! Vorbe mari şi goale pentru şmecheri şi pentru turnători; vorbe mari şi de mare folos şi pline de înţeles cînd le simţi răcoarea în iezerul de foc şi le poţi gusta farmecul experimental. Creadă fiecare ce vrea, de valoare absolută nu am căderea să vorbesc, una ştiu: că vorbele acestea mari şi însuşirile pe care le semnifică erau acolo mai de preţ decît un şiret, o aţă, un cui (cuiul pe care a învăţat să-l respecte şi Geo Bogza în puşcăria de drept comun), o hîrtie sau alt obiect interzis, de natură să-şi fericească posesorul”.

*

“Cavalerul” si smecherul

“- O fi hulă curată, dar am o teorie a mea, după care Hristos nu ne apare din Evanghelii numai ca blînd, bun, drept, iară de păcat, îndurător, puternic ş.a.m.d. Din relatările Evangheliilor - fără excepţie – ne apare şi înzestrat cu toate însuşirile minunate ale unui gentleman şi cavaler.

Mai întîi că stă la uşă şi bate; e discret. Apoi că are încredere în oameni, nu-i bănuitor. Şi încrederea e prima calitate a boierului şi cavalerului, bănuiala fiind, dimpotrivă, trăsătura fundamentală a şmecherului. Gentlemanul e cel care – pînă la dirimanta probă contrară – are încredere în oricine şi nici nu se grăbeşte, avid, să dea crezare defăimărilor strecurate pe seama unui prieten al său. La şmecheri şi la jigodii reacţia numărul unu e întotdeauna bănuiala, iar neasemuita satisfacţie – putinţa de a şti că semenul lor e tot atît de întinat ca şi ei.

Mai departe. Hristos iartă uşor şi pe deplin. Şmecherul nu iartă niciodată, ori dacă se înduplecă (iară ca să ierte), o face greu, în silă, cu ţîrîita. Pe cînd Domnul: „Nici eu nu te osîndesc. Mergi şi nu mai păcătui“. Nici eu nu te osîndesc…

E oricînd gata să vină în ajutor, atîta aşteaptă. Ii e milă. Pe văduva din Nain, pe orbi, pe femeia gîrbovă, îi milostiveşte tară ca ei să fi cerut ceva. Ştie să-şi gradeze aprecierea, dă fiecăruia ce-i al său. Hananeancei, care a dat dovadă de stăruinţă şi curaj, îi spune mai mult decît altora pe care-i izbăveşte, întrebuinţează o formulă complementară: O, femeie! mare îţi este credinţa. (Numai ei; numai ei şi exclamativul O! şi calificativul mare!)

E mereu – şi cu osebire de grijuliu asupra acestui punct – atent şi politicos; prietene îi spune lui Iuda. Niciodată o insultă ori o vorbă dispreţuitoare faţă de păcătos. Nu se vede din nici un text vreun mo­ralism înţepat, vreo pudoare de comandă. Şi nici o condiţie prealabilă pusă păcătoşilor, nici o discriminare: Pe cel ce vine la mine nu-l voi scoate afară. Fiului risipitor îi iese în cale (şi încă departe fiind… ). Iar ori de cîte ori dă, dă, din belşug, mai mult decît s-ar cuveni, boiereşte. (Ce poate fi mai străin de contabila meschinărie şi fariseic drămuita socoteală, şi mai bună dovadă de mărinimie, decît aceste cuvinte de la Ioan 3, 34: „Căci Dumnezeu nu dă duhul cu măsură“?) Gospodăreasca, nu, cuvîntul e prea frumos, administrativa îngrijorare a lui Iuda pentru banii cheltuiţi pe mir arată, pe de o parte, că vînzătorul era lipsit de simţul dărniciei, iar pe de alta că Domnul de la sine trecea – boiereşte – peste orice calcul şi avariţie (fie ele sulemenite în opere de binefacere şi patronaj) pentru a gusta bucuria de a risipi (care-i tot una cu a jertfi) în clipe de înălţare sufletească. Şi acesta este un gest de nobil, nobilul fiind oricînd în stare să-şi sacrifice viaţa sau să-şi spulbere averea. (Nobilul îşi va da uneori viaţa în duel pentru motive mundane ori îşi va pierde averea la cărţi – dar purtările lui, ca tot ce-i pămîntesc, nu-s decît stîngace imitaţie a virtuţilor mărininoase; dragostea trupească nu-i oare şi ea biată contrafacere a dragostei divine?)

Incredere în oameni, curaj, detaşare, bunăvoinţă către cei năpăstuiţi de pe urma cărora nu te poţi alege cu nici un folos (bolnavi, străini, întemniţaţi), un simţ sigur al măreţiei, predispoziţia pentru iertare, dispreţul faţă de prudenţi şi agonisitori: toate sunt trăsături ale gentlemanului şi cavalerului.

Pe toţi oamenii îi îmbie să se recunoască drept ceea ce sunt cu adevărat: nişte fii ai Tatălui, ai stăpînului. Din acest punct de vedere cartea cea mai apropiată de Evanghelii este Don Quijote, de vreme ce şi cavalerul din La Mancha le spune celor din carciumă că sunt castelani fară s-o ştie şi le cere să se şi poarte ca nişte nobili ce sunt.

Prinţul Mîşchin, cînd fapta lui Ganca nu se deosebeşte de a unui mojic şi a unui cămătar, cum reacţionează? Ii e milă şi ruşine de cel care şi-a uitat (în mînie şi-n setea de bani) titlul de copil al lui Dumnezeu.

- Situaţia de creştin e tot una cu statutul de aristocrat. De ce? Pentru că îşi are temeiul în cele mai „senioriale” însuşiri: libertatea şi încrederea (credinţa).

Ce este nobilul, feudalul? Mai presus de orice un om liber.

Ce înseamnă credinţa? încredere în Domnul, deşi lumea e rea, în ciuda nedreptăţii, în pofida josniciei, cu toate că de pretutindeni nu vin decît semnale negative.

Cuvintele lui Tolstoi (în Anna Karenina, scena alegerii mareşalului nobilimii din gubernie): „D-aia suntem nobili, ca să avem încredere“ (…)

*

“(Cervantes în Algeria, după ani de zile, izbuteşte să organizeze cu alţi cîţiva o evadare. Noaptea se întîlnesc cu toţii pe ţărm. Corabia tocmită e acolo, gata de plecare. Lipseşte însă unul dintre ei. îl aşteaptă. Trece timpul. Se hotărăsc să plece fără cel care-i în întîrziere. Cervantes stăruie: să-l aşteptăm, închipuiţi-v ă deznădejdea lui cînd va sosi şi va vedea corabia în larg… Mai stau, se perpelesc, vine şi cel lipsă… Era turnătorul. Sunt prinşi cu toţii şi duşi înapoi in sclavie”.

*

“- Ierarhia păcatelor

Biserica le împarte în: veniale, de căpetenie, strigătoare la cer şi cele împotriva Duhului Sint.

Inchisoarea cunoaşte numai două categorii: cele care se iartă (traficul de devize şi aur, trecerea ilegală a frontierii, furtul, omorul, curvia, preacurvia, pederastia, parazitismul, vagabondajul, defăimarea instituţiilor de stat) şi cele care nu se iartă (şantajul şi turnătoria).

(Nu le iertăm noi, oamenii; cînd e căinţă cutremurătoare, Dumnezeu ştie el ce face; în Procesul lui Iisus de Diego Fabri, Maica Domnului îşi întinde broboada de femeie sărmană pe capul trădătorului scuturat de hohotele de plîns ale părerii de rău)”.

*

“(…) Sosind la Gherla în camera în care mă aflu şi eu, amiralul Horia Măcelaru exclamă: raiul pe pămînt! Vine de la Rîmnicu Sărat unde a trăit şase ani de zile singur în celulă; supus unui regim de înfometare, a mîncat paiele din salteaua (destrămată) pe care dormea, pînă la urmă toate, n-a mai rămas decît pînza de sac. Pielea de şagrin, filmata altfel. In celula de alături a murit Ion Mihalache, după ce orbise.

Poate că iadul tocmai asta şi e, balamucul.

La un nivel mult mai astampărat, am putut şi eu dobîndi convingerea că închisoarea politică fusese concepută pe temeiul ideilor cibernetice de retroacţiune şi morfogeneză spontană. Deţinuţii să se chinuiască unii pe alţii. Economie de mijloace: gardienii vor interveni prea puţin. Condamnaţii îşi vor crea singuri infernul. Aşa a şi fost. De pe urma oamenilor supuşi condiţiilor unei „camere de executare a pedepsei” am suferit nespus mai mult decît din pricina caraliilor de pe coridoare.

Şefii de cameră conştiincioşi, regulamentari şi temători, camarazii maniaci ai curăţeniei (Ce faci dom’le! ai pus mîna pe gamelă după ce te-ai scărpinat la cur. Nu-ţi dai seama că ţi-ai suflat mucii peste patul meu?) au fost aducătorii la îndeplinire ai planului bazat pe ideea, justă, că temniţa grea este lucru de nimic, fleac şi floare la ureche pe lîngă ospiciul de nebuni.

Povestind pretutindeni Huis Clos al lui Sartre nădăjduiam să contribui la dezvăluirea secretului acestuia şi astfel să-i anihilez efectele. Eram ascultat cu atenţie (camera de hotel, care în piesă reprezintă iadul, evoca prea exact condiţiile vieţii de puşcărie pentru a nu stîrni imediat interesul), dar rezultatele s-au adeverit nule, conform sfatului dat de lordul Chesterfield fiului său: vei auzi în Camera Comunelor multe discursuri frumoase, unele îţi vor schimba părerile, vezi ca nici unul să nu-ţi schimbe votul. Lucru de mirare, boierii, marii moşieri, profesorii universitari, ofiţerii superiori, episcopii şi foştii înalţi demnitari s-au dovedit mai puţin exigenţi asupra igienei decît ciobanii, lucrătorii şi plugarii, care mai toţi au fost – după cum singuri spuneau – scîrboşi şi gingaşi la mîncare şi nu încetau de a stabili reguli profilactice mai abitir ca la institutul Pasteur sau norme de folosire a tinetei şi de spălare pe mîini mai stricte decît ritualele tribale ori ale ceremonialului defecării unui brahman.

Gherla, mai 1963

Operat de două ori, înspăimîntător de slab, abia umblînd, abia vorbind, mai toata ziua culcat şi acoperit cu pătura, cufundat în rugăciuni, părintele Haralambie V. aşteaptă moartea. Află însă mijlocul şi tăria de a ne vorbi uneori, cîte puţin. Monah ce se află, întîmpină sfirşitul cu seninătate, dar nu fară griji: ca omul cuminte care se găteşte de drum lung şi cunoaşte că nu-i de rîs, că e bine să chibzuieşti din vreme la toate, să faci cuvenitele pregătiri şi să te echipezi cugetînd că e mai bine să prisosească decît să lipsească.

Imi dăruieşte şi mie catva timp şi privindu-l, grăindu-i, mă copleşeşte convingerea că suferinţele au sens, că viaţa toată nu se poate să nu aibă sens. Ca-ntotdeauna mă obsedează formula lui Sartre – Suntem osînditi la libertate - care nu-i lipsită de putere şi nici de adevăr, chiar teologic. Şi corectarea ei, de către Merleau-Ponty: suntem osîndiţi a da lucrurilor un sens. Sorin Vasilie: nu realitatea are importanţă, ci adevărul (care-i altceva) şi sensul. (…)

Părintelui Haralambie – ca unui sfînt – cutez să-i împărtăşesc – e primul – cele două vise avute la Jilava cu un an şi jumătate înainte, în celula douăzeci şi cinci.

O dată mi s-a arătat în vis mama – care mereu mergea la Capra, la biserică, şi care vorbea atît de curat şi de fermecător româneşte — şi, luîndu-mă de mînă, m-a dus la un perete dintr-o Casă a Domnului. Un perete uriaş în întregime zugrăvit cu figuri de sfinţi şi acoperit cu icoane. Mă ducea înspre chipurile pictate şi înspre icoane şi mă îndemna să le sărut.

Al doilea vis a fost mai cutremurător, şi-i zic vis pentru că nu îndrăznesc să-i spun altfel.

Era tare frig în celula 25. Iarna lui ’62 fusese aspră, cu troiene cît toate zilele şi urlete de crivăţ. Odobescu în Doamna Chiajna: E tristă şi urîtă iama la ţară… Tristă şi urîtă era şi în celula numărul douăzeci şi cinci pe secţia doua.

Coşul sobiţei s-a prăbuşit, nu se mai poate face nici bietul foc de trei surcele pe care putem să-i aprindem între 15 Decembrie şi 1 Martie. Funinginea îmbracă totul cu un strat gros, grăsos, de negreaţă sleioasă, în continuă extensiune, adeziv. Dîrdîim de frig, ne simţim copleşiţi de murdărie – şi ne e foame. Din pricina zăpezilor, aprovizionarea a fost probabil întreruptă. Nu ni se mai distribuie, o dată pe zi şi la ore neregulate, decît un boţ mic de turtoi rece. Apă nu mai avem. Tineta este arhiplină. Ciudat, îngheţul în loc să neutralizeze mirosul excrementelor îl exasperează. Pîndim sosirea turtoiului ca animalele închise a căror hrană e la cheremul unui stăpîn uituc. Boţul e sloi de gheaţă şi e din mălai doar copt, nefiert.

In atmosfera de zgribuleală, jale, gheţărie şi jeg izbutesc să fiu calm. Celula e alcătuită din oameni de treabă toţi, şi politicoşi. Şi nu o luăm în tragic, între noi gentili, voioşi cum numai la închisoare pot fi oamenii – preînchipuire a isihiei monahale ori a fericirii cereşti. Un mare moşier basarabean, deosebit de agreabil: Cimpoieşu, şi alţii. Lîngă mine doarme un şofer – e chiar şoferul lui Cimpoieşu, trimis în judecată împreună cu patronul lui şi apoi osîndit la un număr înfiorător de ani. (Ca şi Cherciu, şoferul lui Alimăneşteanu, pentru că îi aducea acestuia de-ale gurii la domiciliul obligatoriu de pe Bărăgan.) S-a purtat foarte frumos la proces, a dat dovadă de credincioşie, şi-a urmat stăpînul în temniţă, aşa cum scutierii îşi urmau seniorii în cruciate, la războaie ori aventuri. Amănuntele regimului de închisoare le îndură însă cu greu. E nervos şi – ca mai toţi oamenii simpli – suferă din cauza promiscuităţii, murdăriei şi lipsurilor mai dureros decît intelectualii şi membrii claselor înstărite. Il deranjează sforăiturile – „groaznice” – ale unui vecin. Cu sfiiciune mă roagă să facem schimb: să trec eu în locul lui, mai aproape de izvorul de sforăieli şi el în locul meu. Distanţa pe care o poate realiza astfel e lipsită de orice importanţă, dar omul îşi face iluzii şi-n asemenea cazuri, unde totul se petrece pe plan neuro-psihic, o simplă deplasare de cîţiva centimetri poate contribui la procesul de liniştire. Facem schimb.

(Mi-este cu atît mai uşor cu cît am stat în celula 80 la Gherla cu un om cumsecade şi cult, generalul C-tescu-Ţăranu, cel mai neîntrecut sforăitor al tuturor timpurilor şi închisorilor. Zgomotul pe care-l producea era atît de biruitor, de irezistibil, de cumplit, încît nici nu se punea problema de a fi cu putinţă să dormi în aceeaşi încăpere cu el. Mai ales că nu era un zgomot uniform, continuu, ci o inepuizabilă serie de bubuituri mereu altele, mereu surprinzătoare – o adevărată gamă inventivă a unui artist al cărui stil s-ar înnoi mereu. Sfîrşeai prin a moţăi după cîteva săptămîni de convieţuire, dar numai pe apucate – asemenea acelor căpitani de vas meniţi ca nici după ani de zile să nu scape în întregime de rău de mare. Nici arpacaş nu m-am deprins a mînca decît după mai bine de trei ani de puşcărie.)

A doua zi, spre seară, şoferul mi se adresează cu şi mai multă sfiiciune: vrea totuşi să revină la locul lui dintîi: unde a dormit nu-i convine, trage. Revenim.

Şi-n ziua următoare manevra se repetă.

Pe la două noaptea este adus în celulă un nou lot de oameni, o mulţime, claie peste grămadă, colac peste pupăză, ei mai lipseau. Şi cît de jalnic se uită cu toţii împrejur, vin oare din locuri mai puţin sinistre? Ii primim cum nu se aşteptau, cu linişte şi făcînd haz de necaz. Dar unde să-i culci? Toată lumea se înghesuie spre a crea noi spaţii – imaginare cele mai multe, ca ale geometriei riemaniene. Cîtorva nu le rămîne decît a picoti pe bănci. Pe unul voluminos, exasperat şi prăpădit – a cărui faţă exprimă suferinţa şi oboseala – îl poftesc să treacă în locul meu. Impreună nu am încăpea; şi, oricum, se simte că are neapărată nevoie de două-trei ore de repaus. Petrec restul nopţii pe bancă.

In noaptea următoare adorm frînt. Şi atunci, în noaptea aceea chiar, sunt dăruit cu un vis miraculos, o vedenie. Nu-L văd pe Domnul Hristos întrupat, ci numai o lumină uriaşă — albă şi strălucitoare — şi mă simt nespus de fericit. Lumina mă înconjoară d in toate părţile, e o fericire totală, şi înlătură totul; sunt scăldat în lumina orbitoare, plutesc în lumină, sunt în lumină şi exult. Ştiu că va dura veşnic, e un perpetuum immobile. Eu sunt îmi vorbeşte lumi na, dar nu prin cuvinte, prin transmisiunea ghidului. Eu sunt: şi înţeleg prin intelect şi pe calea simţirii – înţeleg că e Domnul şi că sunt înlăuntrul luminii Taborului, că nu numai o văd, ci şi vieţuiesc în mijlocul ei.

Mai presus de orice sunt fericit, fericit, fericit. Sunt şi pricep că sunt şi mi-o şi spun. Şi lumina parcă e mai luminoasă decît lumina şi parcă ea vorbeşte şi-mi spune cine e. Visul mi se pare a dura mult, mult de tot. Fericirea nu numai că durează încontinuu, dar şi creşte mereu ; dacă răul n-are fund, apoi nici binele n-are plafon, cercul de lumină se lăţeşte din ce în ce, iar fericirea după ce m-a învăluit mătăsos, deodată schimbă tactica, devine dură, se aruncă, se prăvăleşte asupră-mi ca nişte avalanşe care – antigravitaţional – mă înalţă; apoi, iar, procedează în alt fel: duios; mă leagănă — şi-n cele din urmă, fără menajamente, mă înlocuieşte. Nu mai sunt. Ba sunt, dar atît de puternic încît nu mă recunosc.

(De atunci îmi este nespus de ruşine. De prostii, de răutăţi, de scîrnăvii. De toane. De viclenii. Ruşine).

Părintele Haralambie mă ascultă cu atenţie, nu surîde, nu tresare. Apoi se pronunţă: nu crede că visele ori arătările sunt suspecte. Dimpotrivă, mă fericeşte. Imi cere însă multă discreţie şi smerită stăpînire de sine. Şi mai ales – e greu de priceput, zice, totuşi mă roagă să fac un efort – să le iau drept fireşti, drept ceva ne-excepţional, care să nu mă scoată din făgaşul cît se poate de comun al vieţii de obşte. Un gînd bun din partea mamei, aşa ca o salutare: Iar mila Domnului e bogată; cînd trece, se întîmplă ca poala hainei Lui să atingă pe te miri cine.

Facem şi planuri de viitor, părintele – ca orice muribund autentic – fiind sută-n sută convins că are să moară şi tot sută-n sută încredinţat că va trăi.

Dar nu mai trec decît puţine zile şi se produce o hemoragie puternică, îl doboară. Medicul deţinut, chemat cu stăruinţă, sosit cu greu, dă din cap. Şeful camerei îl înfăşoară pe părintele Haralambie în pătură, iar eu îl duc, împreună cu alt deţinut, pînă la uşa celulei de unde, noi stînd cu faţa la perete şi braţele peste ochi, plantoanele – ridicîndu-l de pe jos -îl cară la infirmerie.

Am aflat mai firziu că a murit a doua zi.

- Peguy, mobilizat în August 1914: s-a dus sa-şi ia rămas bun de la toţi prietenii şi să se împace cu toţi duşmanii. A colindat Parisul de la un capăt la altul. A cerut scuze tuturor cărora le greşise; n-a uitat o jupîneasă dintr-o casă amică, părîndu-i-se că odată îi vorbise aspru. A plecat hotărît să moară pentru cauza în care credea, başca Republica universală şi ultimul dintre războaie. Şi grăia serios: a murit în Septembrie chiar, facînd exces de zel, ridicîndu-se în picioare ca să comande mai cu precizie tirul oamenilor săi culcaţi la pămînt. Jos, domnule locotenent, jos… N-a ascultat. Dar totodată îi ceruse soţiei sale să aibă grijă a-i cumpăra şi păstra, pe durata războiului, toate numerele ziarelor şi revistelor care-l interesau.

Nimic nu poate şti despre oameni cine nu are neîncetat prezentă în minte simultaneitatea pluralităţii planurilor contradictorii ale conştiinţei”.

*

- Ştim oare ce suntem? Ce proclamăm cu emfază ori bună credinţă (ori amîndouă) că avem în cuget? Poate cineva să afirme că e sau nu creştin?

Pilda lui Iulian Apostatul ar trebui să ne pună pe gînduri. Citirea tratatelor consacrate epocii şi a monografiilor (Bidez, Allard…) arată că figura împăratului socotit drept cel mai aprig vrăjmaş al creştinismului este incomparabil mai complexă decît pare, iar un studiu mai atent ni-l revelează ca pe un creştin fără voie.

“Ai învins, Galileene!” ar fi putut spune mult înainte de a fi rănit mortal pe cîmpul de luptă cu Perşii. Acest admirator al Vechii Rome şi închinător al vechilor zei, care vorbea destul de prost latineşte, scria în elină şi n-a fost în toată viaţa lui la Roma, era un intelectual cu mîinile veşnic pătate de cerneală, cu barba neîngrijită (ca şi Părinţii deşertului), mic de stat, slăbit de posturi şi asceză. Moralist fără prihană şi om fără scăderi, luase atitudine împotriva filosofilor atei din şcoala cinică, mitologia o admitea numai ca alegorie şi pentru valoarea ei simbolică. Credea în providenţă, în nemurirea sufletului, în necesitatea mîntuirii, în nimicnicia materiei, în viaţa de apoi (cu pedepse şi răsplăţi), în eficacitatea rugăciunii, în castitate şi virtuţi.

Acest creştin fără voie a dorit să reorganizeze politeismul după tiparele cele mai creştine şi călăuzindu-se întocmai după modelul bisericii noi. In planurile lui de reformă, biserica politeistă avea să fie şi ea unitară, ierarhizată (avînd în frunte un pontifex-maximus, împăratul-teocrat), împărţită pe circumscripţii teritoriale (ca diocezele); în templele reconstruite şi renovate aveau să aibe loc slujbe imitate după cele creştine (coruri, predici); preoţii politeişti trebuiau să devină pilde vii de viaţă morală, încetînd de a mai fi simpli oficianţi ai unor sacrificii. Homer devenea o carte sfintă, ca şi Biblia; mirurile urmau să fie interpretate poetic, un misionarism politeist era menit sa ia locul celui creştin. Figura noului preot păgîn era concepută după a rivalului: nu mai e un civil care slujeşte ocazional, ci un preot de profesie curat şi pios, exemplar.

In acest păgînism (ori politeism, cum îi plăcea să spună) Iulian introducea noţiunile specific creştine de milă şi caritate şi instituţiile proprii creştinismului: ajutorarea săracilor, spitalele, asociaţiile în scop de binefacere. Iulian este omul moralizării politeismului, al unui Olimp purificat unde Venus este zeiţa matrimoniilor şi Bachus tatăl bucuriilor cinstite.

Iulian reneaga şi refuză o religie pe care de fapt o admiră şi o doreşte, pe care o imită pas cu pas.

(Adversarii, mai totdeauna, seamănă între ei.)

Cinstit, curajos, muncitor, patriot, sincer, „absolut ireproşabil” ca împărat şi om, s-a priceput totuşi – cu iscusinţă de intelectual şi sînge rece de teoretician – să persecute cu neostenită subtilitate şi să născocească unele din cele mai perfecţionate metode de împilare cu mănuşi din cîte aveau să fie vreodată. N-a învins pentru că ceea ce voia să facă el nu era decît ceea ce se tăcuse şi se făcea în faţa ochilor lui uluiţi: Iulian era un creştin fără Hristos, fiinţă încadrată în teratologie; iar monştrii în general, nu au o viaţă lungă.

Mai rezultă ceva – enigmatic şi scandalos pentru raţionalişti: ca toate virtuţile şi instituţiile creştine sunt lipsite de valoare dacă nu se întemeiază pe dragostea de Hristos. El e Adevărul, nu morala predicată sau instituţiile întemeiate sau calităţile practicate în spiritul unor doctrine oricît de apropiate de învăţătura lui. Nu există creştinism fără de Hristos – că dacă ar exista, mulţi evrei, politeişti, masoni şi puzderie de oameni cu moravuri curate ar fi demult creştini.

(…)

- Exigenţii.

Pe Sainte-Beuve critic nu pun mare preţ; poeţii lui preferaţi sunt Lebrun şi Calemard de La Fayette. Cu privire la Stendhal, Balzac şi Baudelaire a scris cu foarte mari rezerve şi ironii. Dar a fost un istoric de seamă şi pătrunzător.

Oricum, la un moment dat cred că ajunge pe culmi: cînd ia apărarea doamnei Roland, acuzată de teatralism pentru că înainte de a se urca pe eşafod a exclamat uitîndu-se la statuia Libertăţii: Cîte crime se comit în numele tău!

Teatralism? zice Sainte-Beuve. Desigur, pentru că executările în timpul revoluţiei franceze aveau un caracter teatral. Osîndiţii erau duşi în căruţe de la temniţă la locul unde se înălţa ghilotina; transportul se efectua ziua-n amiaza mare şi celor sortiţi morţii le era îngăduit să ia atitudine, să-şi arate curajul (ori teama – ca biata doamnă du Barry, ca bietul Camille Desmoulins), să vorbească. Decapitarea avea loc într-o piaţă publică, mulţimea spectatorilor se înghesuia pe bănci aşezate amfiteatral.

Acuzaţia adusă unei femei curajoase îl scoate din sărite pe Sainte-Beuve care – cuprins de o sfîntă şi nobilă indignare şi (vorba lui Racine) de o mînie legitimă – se adresează criticilor exigenţi: lăsaţi, domnilor, data următoare are să se poarte mai bine!

Exigenţii stau cu ochii aţintiţi asupra drepţilor şi oamenilor de ispravă, pîndindu-le necruţători cea mai mică abatere. Canaliilor sunt gata să le treacă orice cu vederea, să le găsească neîncetat scuze”.

*

“1962

Un lucru-mi pare cert, că lumea oamenilor simpli este o lume complicată, iar lumea oamenilor complicaţi este o lume simplă.

Acum un veac, Bagehot deosebea în regimul constituţional englez două părţi: una strict practică şi utilitară: cabinetul; şi alta ceremonială, solemnă, bună pentru masse: parlamentul plus Coroana, cu pompele şi tradiţiile lor (colorate şi strălucitoare).

Cu cît sunt oamenii mai sofisticaţi cu atît dau mai puţină însemnătate formelor; pe cînd oamenii simpli abia se adună laolaltă că şi alcătuiesc regulamente straşnice.

Apoi sunt şi din cale-afară de „serioşi”, adică izvoditori de tiranie. „Mandarinii” sunt mai uşuratici, adică mai toleranţi. Nu degeaba s-a putut spune la moartea lui Sacha Guitry: Sacha, ne-ai învăţat că şi uşurătatea poate fi o virtute.

A! cît de regulamentari, de exigenţi, de idolatri ai tipicului şi formei sunt oamenii simpli din celule.

—  Bunul sălbatic şi simplitatea omului primitiv sunt basme, romane, fiction.

Sălbaticii sunt teribil de complicaţi şi meticuloşi: sociologia, etnografia şi antropologia o dovedesc. La ei totul stă sub semnul tabuurilor — sunt sute, mii de tabuuri — şi al stringenţei sistemelor de reglementare minuţioasă. Intotdeauna forma are prioritate asupra fondului.

Faţă de a triburilor primitive, viaţa omului modern e de o simplicitate cristalină şi de o libertate absolută.

—  Seriozitate. Bună-credinţă. Iată dubla impresie pe care o face relatarea Sfîntului apostol Pavel cu privire la răpirea lui în rai în timpul vedeniei de pe drumul Damascului. Pavel nu poate da nici un fel de amănunt; ce a văzut şi auzit nu se poate spune în cuvinte.

Rudolf Steiner, în schimb, descrie meticulos universul care i-a fost arătat în cursul călătoriei sale suprafireşti. Detaliile lui Steiner le evocă pe ale unui inventar sau ale unei cărţi de geografie.

Teosofii şi spiritiştii suferă de aceeaşi slăbiciune; taxonomia lor e prea meticuloasă: dau cifrele cele mai exacte pentru durata perioadei dintre două încarnări, pentru nivelurile spirituale, pentru numărul spiritelor din fiecare categorie…

Deosebirea mi se pare hotărîtoare. Se simte autenticitatea vedeniei Simţului Pavel, la ceilalţi imposibilitatea de a rezista ispitei cifrelor şi sistematizării. Cifrele acestea atît de precise ale antroposofilor şi teosofilor ating o dublă coardă sensibilă a maselor: rigurozitatea numerică şi nevoia de senzaţional (sperie-mă!).

Nebunia Evangheliei e o nebunie calmă şi modestă. Creştinismul recunoaşte existenţa unor taine şi nu se străduieşte să le rezolve cu cifre a căror valabilitate nu poate stîrni unei minţi cîtuşi de puţin raţionale decît nevoia să ordone muşchilor motori schiţarea unui zimbet.

— Cifrele şi amănuntele teosofilor şi antroposofilor — contrastînd cu discreţia Sf. Pavel – dovedesc o naivitate dezarmantă, dacă nu şi o lipsă de simţ critic.

Mania sectanţilor de a fixa anul armagedonului, data sfirşitului lumii etc. contravine textului categoric în care Domnul exclude aflarea unei date precise. Există o pornire de a cuceri oamenii spăimîntîndu-i şi totodată măgulindu-i prin vestirea unor evenimente catastrofale şi grandioase la care li se făgăduieşte că vor participa. Inconştientă abilitate’? Mondanitate? Fantezie?

Posibilitatea de a cunoaşte data precisă a sfirşitului ar veni în contradicţie cu principiile de bază ale lumii care sunt: incertitudinea, libertatea credinţei, retragerea lui Dumnezeu în taine inaccesibile probelor categorice”.

*

“-  Virtutea personală a tiranului, oricît de incontestabilă, nu justifică tirania. Calităţile personale n-au la oameni de felul acesta nici o valoare, sunt anihilate de păcatul strigător la cer al desfiinţării libertăţii omului, de groaznicul păcat al prefacerii semenilor în dobitoace; dobi­toace, desigur, de vreme ce li se răpeşte principala însuşire a duhului: libertatea.

Virtuţi personale aveau şi fariseii, ba încă multe, erau nu numai cumsecade, ci şi riguroşi. Calvin la fel. Şi sunt sigur că şi Caiafa era plin de frumoase purtări şi ducea o viaţă model”.

*

“- Măcar de cuprind şi o doză de convenţionalism, formulele din rugăciune: “din vina mea, din vina mea, din prea mare vina mea” sau „să ne rugăm pentru prietenii şi duşmanii noştri”, „pentru cei ce ne urăsc şi pentru cei ce ne iubesc pe noi” nu pot să nu trezească în eurile noastre sentimente de admiraţie şi desfătare, ele ne scot puţin din ce auzim în juru-ne de dimineaţă pînă seara: fiecare apărindu-şi cu cerbicie punctul de vedere şi dînd vina numai pe ceilalţi, recunoseîndu-şi dreptatea numai sieşi, blestemîndu-şi nu numai potrivnicii ci şi pe oricine îi iese în cale, îi stă alături (ce faci dom’le! un’te bagi!), îi vorbeşte, respiră în imperiala lui rază de acţiune.

Trecem prea repede cu vederea asupra uriaşelor rezerve de nobleţe şi înaltă seniorie din creştinism.

Aceste tendinţe de a-ţi recunoaşte greşeala, de a lua asupră-ţi răspun­derea, de a fi gata să ierţi, de a nu consimţi să te răzbuni şi să le creezi vrăjmaşilor tăi o situaţie aparte (e aici, recunosc, o doză de mîndră dar şi plină de farmec detaşare), de a nu fi bănuitor şi a nu atribui altuia urîtele tale gînduri dovedesc prezenţa în religia creştină a spiritului aris­tocratic celui mai subţire.

(Predica de pe munte considerată şi ca Declaraţie a datoriilor omului liber şi nobil).

-  In camerele din închisori – pentru că acolo e violent amplificată, exacerbată – am înţeles cît de mizerabilă e situaţia noastră în lume: prin simpla noastră existenţă deranjăm pe alţii.

N-avem încotro. Se cuvine să înţelegem că orice am face şi oricît ne-am strădui, tot supărăm. Singura soluţie e resemnarea. Ce putem face? Să tăcem, să tăcem. Să nu facem raul, şi nici binele cu sila. Dar şi trecînd, tăcînd, tot nemulţumim. Odată pentru totdeauna se cade să ne băgăm bine în minte: deranjăm doar pentru că suntem prezenţi. Şi să nu ne oprim aici: mai trebuie să recunoaştem că şi ei ne deranjează pe noi! Gînd înfiorător: Căci nu suntem mai buni ca ceilalţi, tot în aceeaşi oală ne aflăm şi fierbem înăbuşit.

Absurdul e unul din parametrii condiţiei omeneşti.

Ieşim din obezi prin dragostea de Hristos, cale ocolită, dar sigură către iubirea de aproapele – şi îndurarea prezenţei lui”.

*

“Religia la liceul Spiru Haret am făcut-o cu preotul paroh al bisericii Silvestru - cartier burghez de semi-centru al capitalei -, un bărbat falnic, barbă mare roşcată, proprietar de vie bună, vechi şi statornic liberal, iubitor de vin negru vîrtos şi de bucate de soi şi mai cu seamă de sarmale. Ochiadele pe care le arunca femeilor, cu destulă discreţie dealtfel, păreau a nu rămîne întotdeauna platonice.

M-a simpatizat; eram, din patru, singurul evreu care nu venise cu cerere de scutire şi certificat că urmează religia la rabin. Prin cursul superior (ne-a fost profesor în toate clasele) îi plăcea să declare: decît să văd ministru al cultelor pe un papistaş de-al lui Maniu, mai bine să-l văd pe un jidan de-al nostru, băiat de treabă, şi rostea numele meu.

Aveam mereu zece, spuneam Tatăl nostru şi mă închinam.

L-am iubit şi eu tare mult pe părintele Gheorghe Georgescu om simpatic, oricînd dispus s-o ia pe coarda sfătoşeniei, şi bun. O fi fost departe, foarte departe de modelul pastorului protestant ori clericului catolic, o fi săvîrşit şi păcate şi o fi avut slăbiciuni, dar preotul de mir niţel lumeţ nu mi s-a părut niciodată – şi nici atunci, în copilărie, cînd suntem îndeobşte exigenţi şi necruţători – un agent al vicleanului.

Preotul de mir în genul părintelui Georgesecu – dealtfel credincios înflăcărat, isteţ de gură, vorbitor ales, gata mereu să ierte şi surîdă, fără pic de acreală în sufletul lui lipsit de cotloane tenebroase – reprezintă unul din stilurile posibile (dacă nu şi recomandabile) ale ortodoxiei; nu-i un îndreptar, însă nici nu sunt – iac-aşa în ciuda moraliştilor şi ca să le fac rîcă evaporatelor mirene şi prea cucernicilor mireni -, nu sunt pentru nimic în lume voitor să arunc cu piatra în el. (După cum nici de dragul zeloşilor sectanţi nu confund Roma papală cu bîrlogul Curvei roşii şi sinagoga Satanei.) Poate că în şirul lung de minuni prin care Dumnezeu m-a dus la credinţă – căci pentru fiecare (oricît de neînsemnat) drumul e plănuit cu o de necrezut amănunţită grijă – e la locul lui şi chipul acesta de preot care multora din puriştii de astăzi le pare scandalos. (Cu atît mai mult cu cît, har Domnului, nevoia lor de fanatism şi intransigenţă este amplu satisfăcută de puterile statale laice.)

Ehei, copii dragi, lumea e mai complicată decît credeţi voi”.

(extrase din: N. Steinhardt, “Jurnalul fericirii”)

*

“Cele şapte păcate capitale: 1) Prostia, 2) Recursul la scuze: Nu ştiu, n-am ştiut, 3) Fanatismul, 4) Invidia, 5) Trufia neroadă, 6) Turnătoria, 7) Răutatea gratuită. Mai adaug o a opta : dragostea cu sila”.

(din: Monahul Nicolae Steinhardt, 365 de întrebări incomode – adresate de Zaharia Sângeorzan)

Va recomandam si:

• PARINTELE NICOLAE STEINHARDT – 20 DE ANI DE LA PLECAREA LA HRISTOS. “Jurnalul fericirii” in actualitate
• POMENIREA PARINTELUI NICOLAE STEINHARDT, PATIMITORUL FERICIT CA A URMAT LUI HRISTOS PE GOLGOTA. “Daca va voi spune, nu veti crede!”

*

• Nicolae Steinhardt - Despre puritate si dreapta socoteala (mp3 – cu vocea parintelui Nicolae)
• Parintele Nicolae Steinhardt – cuvinte si pilde pentru dreapta socotinta si ne-absolutizarea ideilor sau virtutilor
• DREAPTA SOCOTEALA – INTRE RAUTATEA BANUIELII GENERALIZATE SI PROSTIA BLAGOSLOVIRII RAULUI
• Parintele N. Steinhardt: INCREDEREA IN HRISTOS
• Vom putea spune si noi ca “n-am stiut”?
• “Staţi şi vă uitaţi cu toţii şi nu ştiţi ce vă aşteaptă…”
• O, generatie inconstienta si rasfatata…
• Parintele Nicolae Steinhardt: DE AJUNS MIE, DOAMNE!
• Pacatul prostiei si al fricii
• Suflet de rob (sau taina libertăţii) – de N. Steinhardt
• “NU, DOMNULE!” - IMPOTRIVIREA SI RUGACIUNEA: CHEILE REZISTENTEI
• “CRED, DOAMNE, AJUTA NECREDINTEI MELE!”
• A SPUNE CA 2+2=4 SAU DESPRE MARTURISIREA SI LEPADAREA ADEVARULUI INCOMOD
• Scoala Crucii
• Parintele N. Steinhardt: TREPTELE IERTARII (din “Jurnalul fericirii”)
• ACUM trebuie sa fii crestin!
• TIMPUL ROADELOR: ACUM!
• Vrem noi cu adevarat sa ne mantuim?
• Dumnezeul Meu, de ce M-ai părăsit?
• Intre libertatea Duhului si piedicile meschine ale procedurismului
• SFANTUL PROOROC ILIE – BICIUITORUL FATARNICIEI
• Parintele Steinhardt despre vocatia monahala si despre posibilele derapaje ale manastirilor romanesti
• Parintele Nicolae Steinhardt: FALSUL IDEALISM SI PROBLEMA PAINII APROAPELUI
• Nicodim - nadejdea nebuna a intelectualilor sfarsitului de veac
• Maria versus Iuda - logica daruirii vs. logica eficientei
  
• Cronica prigoanei: 50 de ani de la PROCESUL INTELECTUALILOR (I)
• CRONICA PRIGOANEI: 50 DE ANI DE LA PROCESUL INTELECTUALILOR (II) – Marturiile zguduitoare ale Monicai Pillat

• Adevarul de Timisoara:

(11 ianuarie 2011): Torturat şi bătut ore în şir de comunişti, Emil Sebeşan a învăţat să uite de durere: e o lecţie vie de istorie

(23 aprilie 2010): A supravieţuit celei mai cumplite şcoli de tortură a regimului totalitar comunist

Emil Sebeşan a povestit programul celui mai cumplit lagăr din România. „Experimentul de la Piteşti” a fost una dintre cele mai cumplite metode de distrugere în masă a personalităţii umane, unde comuniştii „reeducau” intelectualii.

Timişoreanul Emil Sebeşan are 84 de ani, părul complet alb şi încă se ţine bine. Se confruntă cu un diabet, dar spune că nu a luat niciodată medicamente. „E un lucru ştiut, cei care au fost la Piteşti nu fac infecţii. Am o imunitate foarte bună”, îşi începe povestea Sebeşan. Acesta a fost „cazat” în „camera 4-spital”, locul unde demnitatea era desfiinţată prin metode barbare.

„Am ajuns la Piteşti în 1949, după ce suferisem deja 37 de arestări. Pentru că nu exista încă Securitatea, mi-am permis să fac pe deşteptul şi să fiu rebel. În 1945, după război, am organizat o manifestaţie anticomunistă. Am fost arestat 45 de zile. În 1948 am vrut să deturnăm un avion, dar am fost trădaţi. Am fost condamnat 5 luni. Pe 28 martie 1949 am fost arestat pentru că făceam parte din Organizaţia Naţional-Creştină”, a declarat Emil Sebeşan.

După o săptămână de stat în lanţuri, în nişte cămări de lemn, a fost introdus în „camera 4-spital”, condus de sadicul torţionar Eugen Ţurcanu.

„Primul pas în experimentul de dezumanizare era demascarea. Trebuia să spui că mama ta e curvă, tatăl beţiv. Apoi a urmat restul. Am mâncat fecalele mele şi ale altora. Nu aveam voie să mergem la wc. Trebuia să facem în gamela din care mâncam. Ca să primim mâncare trebuia să golim gamela”, spune Emil Sebeşan.

Victimele din închisoare au fost transformate în călăi, deţinuţii ajungând să fie torturaţi chiar de prietenii lor, de colegii de suferinţă.

„Bătăile erau cumplite. Dacă dădeai o palmă încet, îţi arătau ei cum se dădea. Şi aşa ne băteam ca chiorii. M-am obişnuit cu bătaia. O dată am fost bătut 8 ore încontinuu”, a mai declarat Sebeşan.

După cinci ani de închisoare şi Canal, Emil Sebeşan a fost eliberat.

Întâmplările din „camera 4-spital” au fost ţinute secrete până după Revoluţia din 1989. Sebeşan nu a vorbit cu nimeni despre Piteşti. Familia şi prietenii lui ştiau că a fost arestat, dar ce a trăit acolo a rămas în el. Dacă vorbea despre ce i s-a întâmplat ar fi fost acuzat de trădare şi părăsire de consemn, iar pedeapsa era condamnarea la moarte.

„În biografia mea lipsea acea perioadă. Dacă mă întreba cineva, spuneam să se intereseze la miliţie”, a mai spus acesta. După ce a revenit acasă, la Timişoara, Emil Sebeşan a intrat în atenţia Securităţii. Susţine că avea în permanenţă cel puţin 20 de informatori în jurul lui, chiar şi din familie.

A fost inginer un an

Sebeşan şi-a găsit cu greu un loc de muncă.

„Nu am putut să mă angajez nicăieri pentru că aveam în buletin D.O. (domiciliu obligatoriu). Am avut noroc că fratele meu a ajuns director la Căile Ferate, la Bucureşti. Astfel că am ajuns şi eu ceferist”, a mai spus bătrânul.

A lucrat zece ani ca zilier, a ajuns brigadier, iar mai apoi şef de formaţie. În 1979 a dat admitere pentru a intra la Facultatea de Agronomie, iar în 1983 şi-a luat diploma de inginer. Era cu un an înainte de pensionare.

„Am fost inginer un an. Cel mai tânăr inginer dintre pensionari”, glumeşte Emil Sebeşan.

Alte metode de „educare“

Între anii 1949-1952, autorităţile comuniste au decis să îi educe pe duşmanii poporului, studenţi, membri ai partidelor istorice şi legionari, prin bătăi cumplite, maltratări şi schingiuri care cu greu pot fi înţelese de o minte normală. Deţinuţii erau „botezaţi” în fiecare dimineaţă prin scufundarea cu capul în urină şi fecale.

(…)

O altă metodă de tortură era introducerea deţinuţilor în camere fără ferestre, cu apă până la glezne. “Nu puteam să mă culc, nici să mă aşez pentru că era apă. Săream de pe un picior pe altul. A fost oribil, au fost chinuri groaznice. Se practica şi picătura chinezească, unii au înnebunit”, a mai spus Sebeşan.

• Vezi si: Baştanii mafiei imobiliare ţigăneşti sunt mai răi decât călăii comunişti din lagărul de la Piteşti

***

Din lucrarea: “Pitesti. Cronica unei sinucideri asistate”, de Alin Muresan (editia a II-a):

Emil „Milu” Sebeşan

Născut în Simeria pe 15 martie 1926, Sebeşan a urmat Liceul „Constantin Diaconovici Loga” din Timişoara şi a fost unul din liderii tineretului ţărănist din oraş. Membru PNŢ din octombrie 1945, firea neastâmpărată i-a adus nu mai puţin de treizeci si şapte de arestări. Ultima şi cea mai importantă s-a produs pe 18 martie 1949 pentru apartenenţa la una dintre cele mai mari organizaţii anticomuniste din ţară, Organizatia Naţional-Creştină.

Fiind student în anul III la Agrotehnică, după pronunţarea condamnări la cinci ani de închisoare corecţională a fost trimis la Piteşti, unde încă din primele momente a intrat în conflict cu administraţia, fiindcă a colindat cu voce tare în camera:

La un moment dat Milu Sebeşan, student din Timişoara şi lider al tineretul la PNT din oraş, şi-a dat drumul, parcă pentru a sfida conducerea închisorii. Il cunosteam bine de la clubul PNŢ-tineret, unde mersesem deseori şi la dans, aşa că l-am privit intrebator. Milu a continuat să cânte cu aceeaşi intensitate fără să dea atenţie vreunui sfat pe care încercau să i-l dea. Chiar şi în momentul în care gardianul de pe culoar a intrat in celula nu a contenit colindul.

- De ce cânţi, bă, cântece bisericeşti aicea? s-a răstit curcanul.

– Pentru că azi e Ajunul Crăciunului, dom’le, şi noi sărbătorim naşterea lui Hristos. De aia cânt.

- Te învăţ eu minte, dacă nu-ţi ţii gura! Auzi? O să te bag puţin la „Casimca”. Poate aşa îţi vor mai ieşi fluturii din cap şi vei şti că aici nu-i biserică, (…), şi a pus mâna pe bulan.

- Merg şi acolo, dar e bine să nu uitaţi că tot timpul îmi va fi gândul la sarbatoarea creştinească numită Crăciun şi că noi, creştinii, sărbătorim naşterea lui Hristos, cel care a propagat pacea şi iubirea între oameni, si nu ura, i-a răspuns Mili Sebesanu tafnos. Doar şi pe dumneata te-au educat părinţii tot aşa, numai că ai uitat asta.

- Dă-i drumul imediat la „Casimca”!… a răcnit gardianul, înfuriat. Hai!

Milu a ieşit din celulă şi a stat o noapte şi o zi la „Casimca”, fără mâncare si fara apa[1].

Peste doar câteva zile a fost dus la camera 4-spital şi a fost printre primii torturaţi în lotul din 30 decembrie. A făcut parte din lotul de studenţi intors de la Canal aproape imediat după sosire, în luna martie, iar unii dintre detinuti l-au acuzat că el a fost de vină pentru faptul că nu au fost primiţi, ceea ce a determinat o atitudine ostilă faţă de persoana sa chiar şi după transferul la Gherla din 9 iunie. A fost bătut la camera 96 de Popa Tanu si Mihai Livinschi, care i-a fracturat mana şi a necesitat o operaţie la spitalul din localitate. Intr-o declaraţie din 1952 spune ca a fost schingiuit pentru că le-a spus agresorilor că bătaia nu este cea mai buna metodă de convingere. Sebeşan a cedat în 1951 şi a făcut parte din comitetul camerei 102, activitatea sa preponderenta fiind obtinerea de informatii de la ceilalti detinuti[2].

Pe 23 iunie 1951 a fost transferat la Peninsula, unde a devenit pontator la brigada D2, sub conducerea lui Lie Pompiliu. A fost eliberat din inchisoare la 16 martie 1954, dar a fost sicanat si urmarit in permanenta de Securitate si sustine ca perioada de dupa eliberare a fost mult mai greu de suportat, din cauza faptului ca trebuia sa isi cantareasca fiecare cuvant[3]. Din aceste motive si-a terminat studiile universitare abia in 1989 [corect 1983, n.n].

[1] Relatare Lucian Plapşa, apud Ilie Bădescu (coord.), Grupul de cercetare „Rezistenta la  comunism”.

[2] ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 1126, vol. 2, ff. 306-307, 312.

[3] Interviu cu Emil Sebesan, arhiva personala a autorului.

Au fost oameni care au murit, au murit în bătaie acolo, ştiu şi eu câţiva care au murit acolo în bătaie.

- Aţi asistat la uciderea cuiva direct?

- Da.

- Puteţi să povestiţi?

- Printre altele, nu la moartea lui, ci la torturarea lui Bogdanovici. Eu am văzut cu ochii mei când Ţurcanu a sărit cu bocancii pe pieptul lui incontinuu aşa, dar nu întâmplător, ci minute în şir. Bogdanovici a murit strivit şi în bătai. Sau alţii, sau vă spun… Petrică Cojocaru sau nu mai vorbesc de Oprişan, nu mai vorbesc de Oprişan… Eu cred ca Oprişan nu avea nici măcar un centimetru pătrat din corp să nu fie vânăt. Nu cred, eu l-am văzut la baie dezbrăcat, şi toţi spuneau: “Uită-te bă la Oprişan!”.

Asta a fost un lucru foarte interesant: toţi tac despre Piteşti. Le-o fost frică. Eu vă spun din experienţă. Eu nevestei mele nu i-am spus ce-am păţit la Piteşti. Ca să vă spun aşa în paranteze chestia asta: după revoluţie am venit odată acasă şi-am găsit-o pe nevastă-mea plângând, şi-am zis: “De ce plângi?”. Zice: “Mă, după 20 de ani de căsătorie trebuie să constat că tu n-ai avut încredere în mine.”. “Cum adică n-am avut încredere în tine?”. “Eu trebuie să aflu de la alţii ce-ai păţit tu la Piteşti? Tu nu mi-ai spus niciodată. Nici atâta încredere n-am avut.” şi-atunci eu i-am răspuns simplu: “Măi nevastă, stai jos că-ţi explic imediat. Tu ai o soră, ai doi fraţi. Tu, dacă-ţi spuneam ţie, te duceai şi povesteai la soră-ta, la fraţii tăi. Fraţii tăi, soră-ta, povesteau la alţi prieteni de-ai lor chestia asta şi, zic eu, ajungeam la Securitate şi mă băteau iară de mă lua dracu. Vroiai tu asemenea lucru?”. “Nu, bineinţeles că nu!”. “Păi atunci, vezi? Mai bine n-ai ştiut. Aflii acuma. şi ce? Poţi să faci ceva? Poţi să ştergi ceea ce mi s-a-ntamplat acolo? Nu poţi. Aşa că fii liniştită. …Nu că n-am avut încredere in tine…”.

(sursa)

Legaturi:

• Regizorul Nicolae Margineanu si tanarul istoric Alin Muresan despre tragicul “FENOMEN PITESTI” si marturiile adunate in filmul documentar “DEMASCAREA”
• Fenomenul tragic al reeducarii din inchisoarea Pitesti. Plus: documentarul “DINCOLO DE TORTURA” (“BEYOND TORTURE – The gulag of Pitesti ROMANIA”)
• O convorbire de zile mari la “PROFESIONISTII” cu Ing. CONSTANTIN IULIAN, un marturisitor si supravietuitor al LAGARELOR DE LA PITESTI, AIUD, JILAVA… (video)
• Istoricul Alin Muresan despre FENOMENUL PITESTI SI URMARILE LUI DE AZI: “Atunci se facea cu ciomagul, acum se face mai frumos, dar esenta nu e diferita”
• LUMEA LUI DUMNEZEU, LUMEA MARTIRILOR SI LUMEA BRUTALITATII (Stiri si recomandari religioase 10-19 februarie 2011) – materiale cu si despre regizorul Nicolae Margineanu
• FILMUL DOCUMENTAR “DEMASCAREA” cu marturii despre fenomenul de reeducare de la Pitesti este disponibil pe DVD, de la FUNDATIA ARSENIE BOCA
• ARTICOLELE SAPTAMANII (4): Calai, victime, iertare, credinta, eroi, testamente… “NOI NE IUBIM NEAMUL ASA CUM UN COPIL ISI IUBESTE PARINTII”
• Parintele Aldea despre lectiile esentiale pentru noi ale marturisitorilor din inchisorile comuniste. CE INVATAM DIN CADERILE SI RIDICARILE NOILOR MARTIRI? CUM LUPTAM IMPOTRIVA DIAVOLULUI?
• Parintele Calciu despre “dorul” de Aiud, rugaciunea din inchisoare si despre Pitesti
• FERICITUL MARTURISITOR CONSTANTIN OPRISAN – “Nu a fost tanar mai schingiuit ca el la Pitesti”
• Ioan Ianolide: RADACINI SI PORTRETE ALE FENOMENULUI REEDUCARII – IDEI SI PILDE VALABILE SI PENTRU ZILELE NOASTRE
• TU POTI FI URMATORUL REEDUCAT! – fragment din “Intoarcerea la Hristos” de Ioan Ianolide
• Virgil Maxim: ganduri despre povara reeducarii – marturisirea pacatelor
• Autodemascarea – spovedania satanica
• NUMAI CEL CARE VA AVEA INIMA BUNA VA REZISTA
• INVIEREA DIN MLASTINA DISPERARII
• VAMESUL SI FARISEUL DIN INCHISORILE COMUNISTE. Ce putem invata pentru viata si vremurile noastre?
• DEMOSTENE ANDRONESCU despre inceputul reeducarii la Aiud si lectiile importante pe care le avem de invatat si noi (I)
• “Sa nu-ti faci idoli din oameni in viata!” DEMOSTENE ANDRONESCU despre inceputul reeducarii la Aiud (II)
• Sf. Valeriu Gafencu: “SUNTEM CRESTINI NUMAI CU NUMELE…” Ce inseamna sa fim crestini, cum putem realiza curatirea launtrica si nasterea din nou?
• TESTAMENTUL SFANTULUI MARTIR VALERIU, OMUL IN CARE VIA HRISTOS: Paziti neschimbat Adevarul, dar sa ocoliti fanatismul! Duceti Duhul mai departe!
• 90 de ani de la nasterea SFANTULUI INCHISORILOR. Fericitul Martir VALERIU GAFENCU – mai aproape de noi ca oricand, prin cuvantul si exemplul sau profetic: “E VREMEA POCAINTEI…”
• SFANTUL VALERIU – NEINTELES si prilej de poticnire pentru multi, si ieri, si azi
• Evanghelia vie din inchisorile comuniste
• “OBSTEA” DUHOVNICEASCA DIN INCHISOAREA AIUDULUI SAU MICA FILOCALIE A TEMNITEI
• Parintele Calciu despre experimentul satanic de la Pitesti: TINTA A FOST SUFLETUL NOSTRU, DAR ULTIMA BATALIE A FOST CASTIGATA DE DUMNEZEU

“Cred ca a ingaduit Dumnezeu caderea pentru ca noi ne socoteam tari pe noi insine, ne socoteam foarte tari. Aveam o educatie a suferintei mai mult decat altii. Noi eram pregatiti pentru suferinta, spusesem cuvinte mari in privinta asta. Si Dumnezeu a ingaduit caderea ca sa ne arate cat suntem de slabi si sa iesim mai buni. Si eu cred ca am iesit mai buni”.

• SFANTUL MARTURISITOR VALERIU GAFENCU sau EVANGHELIA SCRISA IN DUH SI IN CARNE PANA LA ULTIMA SLOVA

“Să nu ispitim, să nu ne trufim. Tot omul are o limită a suportabilului. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să nu mai putem suporta!… Port cu mine o imensă suferinţă, din care cu ajutorul lui Dumnezeu am ieşit curat. Experienţa trecutului ma face să fiu prevăzător. Acum încă nu este greu. Am mare credinţa şi nădejde, dar mă mişc cu înţelepciune, pentru a ajunge la tinta“.