Război întru Cuvânt

Ca si contemporanul sau, marele Cuvios athonit Paisie (a se vedea aici), si Fericitul Parinte Epifanie Teodoropulos a cautat sa mentina carma dreapta a intelepciunii si sa povatuiasca Biserica pe calea imparateasca, impotriva extremelor de orice fel. Am vazut aici ce atitudine categorica, severa si fara echivoc a manifestat parintele Epifanie fata de ecumenism si fata de abaterile grave de la credinta ale Patriarhului Ecumenic Atenagora. Dar pentru ca intransigenta sa nu fie interpretata gresit si sa conduca la atitudini “revolutionare”, de razvratire si ruptura, asadar pentru a nu da in niciun un fel “apa la moara” zelotistilor, extremistilor si super-corectilor “canonici” (impotriva carora, in America, dar in aceeasi perioada, a scris si Parintele Seraphim Rose foarte mult!) a tinut sa ia o pozitie la fel de ferma si dura fata de cealalta ratacire, aflata la polul extrem anti-ecumenist, si anume ratacirea stilista.

Parintele Epifanie afirma raspicat ca este

“rau, foarte rau ca s-a facut schimbarea calendarului. Dar de la acest punct pana la punctul de a vedea calendarele ca dogme de credinta si sa legam de ele validitatea Tainelor si dobandirea mantuirii distanta este abisala“.

Am extras din cartea “Cele doua extreme, ecumenismul si stilismul“ o alta epistola a Parintelui Epifanie, adresata in acelasi an, 1969, dar de aceasta data unui monah stilist din Sf. Munte. Relevanta marturisirii facute de Parintele Epifanie si pentru noi este foarte mare, nu numai pentru a combate propaganda stilistilor de la noi (de care multi se simt atrasi tocmai pentru ca acestia sunt radical anti-ecumenisti!), ci si pentru a putea noi insine sa ne gasim dreapta masura si sa vedem, prin exemple graitoare si imbatabile din Istoria Bisericii care a fost duhul in care aceasta a luptat, de-a lungul vremii, prin indelunga-rabdare si iconomie, dinaluntrul sau, pentru a marturisi in acelasi timp Adevarul fara niciun compromis, pentru a se amenda si delimita de ratacirile episcopilor (fie ei si patriarhi) fara teama, dar si pentru a se pazi cat se poate de mult de producerea unor schisme sau a unor “lupte” fratricide.

Lectura scrisorii este de un real folos duhovnicesc chiar si pentru cei mai putin interesati de disputele teologice si calendariste si ii poate linisti si intari pe cei indimidati ca ar putea fi socotiti schismatici daca indraznesc numai sa dezaprobe fapte sau afirmatii neortodoxe comise sau “ingaduite” de catre intai-statatorii nostri.

Pe 10 noiembrie se implinesc 18 ani de la mutarea la Domnul a vrednicului de pomenire si de cinstire parinte grec Epifanie Teodoropulos, din ale carui scrieri si invataturi orale Editura Evanghelismos a publicat in romaneste cartile “Crampeie de viata”, “Familiei ortodoxe cu smerita dragoste” si “Cele două extreme, ecumenismul si stilismul”. Pentru ca il socotim pe parintele Epifanie drept unul dintre cei mai importanti indrumatori pentru infruntarea ispitelor vremurilor de acum, dorim a face cunoscute mai multe dintre invataturile sale. Dar cum urmatoarele zile (8 si 9 noiembrie) sunt dedicate altor Sarbatori, iar de pe 11 noiembrie vom avea un alt lant de mari sfinti sarbatoriti de Biserica – in centru fiind marele jubileu al Sfantului Ioan Gura de Aur – am dorit sa incepem inca de astazi publicarea catorva din cuvintele sale, foarte necesare si noua acum.

Incepem cu un text care face parte din volumul “Cele doua extreme…”: o scrisoare-marturisire de credinta din 1969 adresata insusi patriarhului ecumenic de atunci, Atenagora, pilda de atitudine verticala si ortodoxa fata de abaterile ierarhilor Bisericii, pe care, vai, destui ortodocsi ii transforma in papi infailibili sau, mai rau, in idoli intangibili, ajungand cu usurinta sa “sara pragul” de la cinstirea lor fireasca la plasarea lor deasupra Bisericii ca Sobornicitate si chiar a lui Hristos Insusi. De cele mai multe ori mobilul este insa unul prea putin legat de chestiuni duhovnicesti si prea adesea reprezentat fie de eternele si meschinele oportunisme, arivisme, slugarnicii, fatarnicii, dorinte de slava omeneasca sau de mai omenestile (de inteles) slabiciuni circumscrise fricii de cei puternici (nevoia disperata de siguranta cu orice pret, de confort psihologic, de “liniste” si oroarea de suferinta), frica ce poate fi, uneori, pentru oricare mai mare decat frica de Cel Atotputernic si de Adevarul Sau. Daca cei din prima categorie rareori se lasa indreptati de cuvintele Sfintilor, in schimb e bine ca macar cei sinceri in slabiciunile lor si cei care ar putea fi inselati sau timorati de sofismele ori de amenintarile primilor, sa afle intarire in cuvantul “tare, de nelovit” al unui Dascal nemincinos, profund si luminat, asa cum este Parintele Epifanie:

Publicam pe siteul nostru un document duhovnicesc “exploziv”: o scrisoare trimisa unui ziar grec (Orthodoxos Typos) de catre Cuviosul Paisie Aghioritul in 1969, provocata de tulburarile aduse in Biserica Greciei si in manastirile athonite de compromisurile grave facute de Patriarhul Athenagoras cu Biserica Romano-Catolica. Scrisoarea este perfect aplicabila si astazi multor ierarhi ortodocsi, fie din Biserica noastra, fie de la Patriarhia Ecumenica de Constantinopol…

Mustrarea parinteasca a Cuviosului Paisie este facuta cu durere, cu severitate, dar si cu umor amar, impletind cu intelepciune cuvantul dulce si plin de dragoste cu ironia si asprimea sfichiuitoare si dand intreaga masura a echilibrului si a dreptei sale socotinte, care cauta nu spre osandirea sau “desfiintarea” cuiva, ci spre zidirea si re-unificarea intru Adevar si Iubire a madularelor Bisericii tulburate de dezbinare si de sminteala.

Este un cuvant plin de seva duhovniceasca din care toti avem de invatat: si cei care vorbim despre “iubire” cand e vorba de legaturile Bisericii cu ereticii (si ce clar si decisiv pune punctul pe I in chestiunea aceasta Cuviosul, denuntand simplu, dar fara crutare MINCIUNA si caracterul LUMESC, patimas al acestei mult invocate “iubiri”!!!), dar si cei tentati de dezbinare si de atitudini extreme, radicale, nejustificate, de rupere din comuniunea Bisericii. Nu in ultimul rand, primesc o dojana meritata cei care, din orgoliu, din invidie si meschinarie, ii “sapa” pe fratii lor care nu sunt intrutotul asemenea lor, declansand absurde si vatamatoare “lupte fratricide”…

Totodata, pe aceeasi tema, va recomandam si o alta scrisoare, de data aceasta recenta, adresata de Laurentiu Dumitru unui preot sibian (probabil Constantin Necula), in legatura cu “evenimentul” ecumenic de la Sibiu: http://laurentiudumitru.ro/blog/2007/09/06/sibiul-orasul-rozelor-ce-cad/

Infatisam mai jos un fragment dintr-un capitol al “Vietii Cuviosului Paisie Aghioritul”, scrisa de Ieromonahul Isaac, in care este aratat cum Sfantul Batran Paisie, cu discernamantul sau fara cusur stia sa ia atitudinea cea dreapta in problemele cele mai spinoase ale Bisericii si sa sanctioneze atat ratacirile credintei “de-a stanga” (ecumenismul sau modernismul), cat si pe cele “de-a dreapta” (stilismul, zelotismul hipercorect) si sa lupte pentru vindecarea celor cazuti in aceste boli grave prin sfatul sau atitudinea sa ferma, dar si, intotdeauna, prin iubirea indurerata pusa in rugaciunea sa jertfelnica.

Intr-o alta postare am publicat si epistola indurerata scrisa de Cuviosul Paisie in 1969 privitoare la gravele rataciri ecumeniste ale Patriarhului Ecumenic de atunci, Athenagoras, epistola care respira acelasi duh al intelepciunii, ca si marturia de fata si care este si extrem de actuala si astazi, pentru a contrapune modei “iubiriste” (“iubirea” e cuvantul magic ce justifica orice) atat de la moda acum, adevarata iubire duhovniceasca, ce “nu se bucura de nedreptate, ci se bucura de adevar”. Pe de alta parte, in extrema opusa, avem si discursul care vede  peste tot numai apostazie si erezie, iar de altceva nici nu mai tine seama, mergand pana la actul iresponsabil de a chema la ruperea Bisericii, a o socoti cazuta sub anatema, a trezi indoiala in credinciosi cu privire la harul Bisericii, a promova dezbinarea si schisma. Si fata de aceasta, parintele Paisie a rectionat foarte intransigent, dar cu aceeasi durere duhovniceasca.

Cuviosul Paisie ne este pilda, alaturi de Cuviosul Seraphim Rose si de alti mari parinti recenti, de dreapta-socoteala si de atitudine profund duhovniceasca, intr-o lume (bisericeasca) tentata prea usor de extreme. Pentru unii blandetea si dragostea exclud fermitatea si curajul rostirii adevarului, sunt absolutizate si duse, prin inselare sau ipocrizie, la o extrema, ajungand sa justifice orice compromis dogmatic, moral sau canonic. Pentru altii “dreptatea” se transforma in patima si ravna lor devine oarba, fanatica, lipsita de intelepciune, inchinandu-se literei, si nu Duhului, excluzand bunatatea inimii si compasiunea si indreptatind infierbantarea sangelui, declamand obsesiv, la foc automat, numai canoane si anateme, avand pe buze intruna cuvinte ca “apostati” si “eretici” despre oricine ni se pare ca nu e suficient de “drept” si de riguros cu litera legii.

In realitate, avem nevoie si de smerenie, si de fermitate, iar intransigenta si atitudinile marturisitoare nu au voie sa excluda, pentru a ramane in Duhul Adevarului, dreapta socoteala, smerenia, ascultarea de Batranii duhovnicesti (iar nu talcuirea canoanelor si a cuvintelor Sfintilor dupa mintea proprie!) si caldura inimii indurerate.

La fel, nu putem sa zicem, daca vrem sa ramanem ortodocsi, ca noi ne ocupam doar de viata launtrica si nu ne intereseaza daca ierarhii nostri fac rugaciuni si semneaza declaratii de compromis cu ereticii, dar ne amagim daca am crede ca ravna marturisitoare ne absolva de necesitatea de a duce o viata duhovniceasca, de rugaciune si de lupta proprie cu patimile. Cum zice Scriptura, “Si pe una sa o faceti, dar nici pe cealalta sa nu o lasati“. Iar avva Pimen ne invata, in Pateric, ca “extremele sunt de la draci“.

Ca fenomene bisericesti majore, ecumenismul si zelotismul sau stilismul (adica schisma facuta pe motiv de calendar) sunt “cele doua extreme“, despre care a scris cu multa intelepciune si un alt mare parinte grec al ultimelor decenii, Arhimandritul Epifanie Theodoropulos, intr-o carte pe care o puteti descarca de aici. Sa citim acum marturia data despre atitudinea Cuviosului Paisie de la Athos despre aceleasi doua “boli” bisericesti extreme: