Război întru Cuvânt

Rugăciunea și foloasele ei la Sfântul Grigorie Palama

“Pentru cel ce se roagă neîncetat, lumea întreagă devine biserică.”

(Ava Siluan)

“Fost-a om trimis de la Dumnezeu”, putem zice, reluând cuvântul Sfântului Ioan Evanghelistul; numele lui era Grigorie Palama. Om trimis de Dumnezeu, căci prin el s-a fundamentat teologic întreaga experienţă duhovnicească a creştinului ortodox: unirea deplină cu Dumnezeu în iubire şi rugăciune; dimensiunea principală a ortodoxiei, rugăciunea, cu roadele ei, a fost aşadar, este şi va fi viaţa Bisericii, viaţa şi lucrarea Duhului Sfânt în Biserică în toate timpurile.

Tradiţia rugăciunii neîncetate are rădăcini apostolice (I Tesaloniceni 5, 17), şi o regăsim în scrierile Părinţilor pustiei, căpătând în cursul vremii specificul vieţii monahale isihaste (isihia = linişte, tăcere). Muntele Athos a devenit în secolele XIII-XIV centrul mişcării de înnoire a vieţii călugăreşti, prin sporirea rugăciunii, mişcare cunoscută sub numele de isihasm. Exponentul ei a fost Sfântul Grigorie Palama (1296-1359) care a formulat teologic, întâia oară, doctrina şi practica isihastă bazată pe întâlnirea înţelegătoare cu Hristos, în lumină, prin rugăciunea: “Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul!” rostită neîncetat.  Continuare»

2 Comentarii »

• Vezi si: Un documentar foarte reusit (VIDEO, subtitrat), cantari (AUDIO si VIDEO) si mai multe articole despre viata si insemnatatea invataturii SFANTULUI GRIGORIE PALAMA, ARHIEPISCOPUL TESALONICULUI (14 nov.)

*

SINTEZA PALAMITĂ

Cel mai important oponent al lui Varlaam şi cel care a făcut din controversa isihastă un eveniment decisiv pentru întreaga tradiţia răsăriteană, a fost Sfântul Grigorie Palama. Palama era monah de frunte în Muntele Athos. Trăia aici ca pustnic; la sfârşitul săptămânii şi în zilele de sărbătoare cobora pentru slujbele de la Marea Lavră, cea mai veche dintre mănăstirile athonite. Cariera sa literară a început la mijlocul anilor 1330, cu câteva lucrări de evlavie monahală şi două Tratate apodictice în apărarea poziţiei ortodoxe despre purcederea Duhului Sfânt. Iniţial, el şi cu Varlaam s-au cunoscut printr-un schimb cordial de scrisori centrat pe întrebarea dacă în privinţa lui filioque se poate folosi demonstraţia apodictică. Însă, când Varlaam i-a atacat pe isihaşti, Palama a luat hotărârea să se ridice în apărarea lor. Cea mai originală şi mai importantă lucrare a sa, În apărarea Sfinţilor isihaşti, este cunoscută de obicei ca Triadele (1338-1341).

A fost victorios pentru un moment, când Varlaam a fost condamnat în 1341 la Constantinopol. Dar apoi a avut de înfruntat un atac sporit din partea unuia din foşti săi ucenici, Grigorie Achindin, care nu se opunea isihasmului, ci distincţiei dintre fiinţă şi energii în Dumnezeu pe care Palama o folosise în apărarea acestuia[1]. Sfântul Grigorie a scris între 1341 şi 1347 mai multe lucrări despre această distincţie, printre care şi Dialog între un ortodox şi un varlaamit, Despre unire şi despărţire, Despre energiile divine, ca şi lucrarea sistematică de apogeu, O sută cincizeci de capete. În 1341, la Constantinopol, a fost din nou victorios. Apoi, la scurt timp a fost uns Arhiepiscop de Tesalonic, statut pe care l-a deţinut până la moartea sa. Ultimul act al confruntării s-a petrecut între 1347 şi 1351, când adversarii săi s-au grupat sub comanda istoricului şi filozofului Nichifor Gregoras[2]. Totuşi, în 1351, un alt sinod s-a pronunţat oficial şi decisiv în favoarea distincţiei formulate de Sfântul Grigorie Palama. Prin urmare, isihasmul şi interpretarea sa palamită au devenit teologia oficială a Bisericii ortodoxe, răspândindu-se nu doar în Bizanţ ci şi în Rusia şi restul tărâmurilor slave[3].

Triadele încep cu formularea aspectelor despre rugăciune şi asceză care l-au iritat atât de mult pe Varlaam. „Atragerea minţii în inimă”, aşa cum consideră Sfântul Grigorie Palama, este parte a trezviei gândurilor şi este esenţială pentru practica ascetică tradiţională. Mintea a fost „revărsată prin simţuri în afară” şi trebuie astfel adusă înapoi în inimă, „organul conducător” şi „tronul harului”[4]. Recunoaştem aici holismul unor autori precum Macarie şi Sfântul Maxim. Palama apără metodele psihosomatice ale isihaştilor considerându-le folositoare (deşi nu esenţiale) prin faptul că oglindesc în exterior mişcarea interioară de întoarcere. Prin rugăciunea făcută cu privirea aţintită asupra pieptului sau buricului, „se realizează o întoarcere înăuntru inimii a puterii minţii ce se revarsă prin ochi afară” (I.2.8)[5]. O astfel de rugăciune adună mintea nu doar în trup şi inimă, ci şi în sine, redându-i rolul ei firesc şi autentic de canal al Duhului. Rezultatul este transformarea întregii persoane, trup şi suflet: Continuare»

14 Comentarii »

• Adevarul de Timisoara:

(11 ianuarie 2011): Torturat şi bătut ore în şir de comunişti, Emil Sebeşan a învăţat să uite de durere: e o lecţie vie de istorie

(23 aprilie 2010): A supravieţuit celei mai cumplite şcoli de tortură a regimului totalitar comunist

Emil Sebeşan a povestit programul celui mai cumplit lagăr din România. „Experimentul de la Piteşti” a fost una dintre cele mai cumplite metode de distrugere în masă a personalităţii umane, unde comuniştii „reeducau” intelectualii.

Timişoreanul Emil Sebeşan are 84 de ani, părul complet alb şi încă se ţine bine. Se confruntă cu un diabet, dar spune că nu a luat niciodată medicamente. „E un lucru ştiut, cei care au fost la Piteşti nu fac infecţii. Am o imunitate foarte bună”, îşi începe povestea Sebeşan. Acesta a fost „cazat” în „camera 4-spital”, locul unde demnitatea era desfiinţată prin metode barbare.

„Am ajuns la Piteşti în 1949, după ce suferisem deja 37 de arestări. Pentru că nu exista încă Securitatea, mi-am permis să fac pe deşteptul şi să fiu rebel. În 1945, după război, am organizat o manifestaţie anticomunistă. Am fost arestat 45 de zile. În 1948 am vrut să deturnăm un avion, dar am fost trădaţi. Am fost condamnat 5 luni. Pe 28 martie 1949 am fost arestat pentru că făceam parte din Organizaţia Naţional-Creştină”, a declarat Emil Sebeşan.

După o săptămână de stat în lanţuri, în nişte cămări de lemn, a fost introdus în „camera 4-spital”, condus de sadicul torţionar Eugen Ţurcanu. Continuare»

5 Comentarii »

“Cei care mărturisesc credinţa ortodoxă dar care nu trăiesc o viaţă ortodoxă, vor suferi cea mai grea osândă dintre toţi”.

Epilog. Consideraţii finale

M-am convertit la Ortodoxie fiindcă am văzut în teologia şi viaţa Bisericii Ortodoxe o mărturie pură a adevărului – adevărul propriei mele fiinţe create după chipul lui Dumnezeu[1]. Nu era o chestiune de supunere faţă de o autoritate exterioară, ci de recunoaştere şi de îmbrăţişare a adevărului realităţii în sine.

Fără îndoială, Biserica Romano-Catolică este mai mare şi mai bine organizată decât Biserica Ortodoxă. Fără îndoială, actuala liturghie romană este mai „accesibilă” americanilor moderni decât lungile slujbe cântate ale Bisericii Ortodoxe[2]. Nici nu poate fi negat faptul că Romano-Catolicismul este mai uşor de înţeles din punct de vedere intelectual, fiind aşezat temeinic pe un puternic sistem raţional. Însă, nimic din toate acestea nu fac ca Romano-Catolicismul să fie adevărat. Domnul nostru a spus: „Eu sunt Adevărul”. El nu a spus: „Eu sunt Eficienţa şi Comoditatea”. Continuare»

25 Comentarii »

• Troparul Ortodoxiei- “Binecuvantat esti, Hristoase, Dumnezeule…”

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

• Predica parintelui Nicolae Steinhardt la Duminica Ortodoxiei (audio)

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

• Predica IPS Teofan la Duminica Ortodoxiei: DE CE SUNTEM ORTODOCSI?

Audio clip: Adobe Flash Player (version 9 or above) is required to play this audio clip. Download the latest version here. You also need to have JavaScript enabled in your browser.

• Parintele Melchisedec Velnic (VIDEO, 2010) – Predica la Duminica Ortodoxiei (despre MARTURISIREA SI APARAREA CREDINTEI)

Cuvânt la Duminica Ortodoxiei al Sfantului Luca al Crimeei:

“(…) Poruncile Vechiului Testament, date de Dumnezeu prin Moise pe muntele Sinai, priveau păcatele grosolane – iar aceste porunci cer de la noi cea mai înaltă desăvârşire. Dar cui vorbesc eu despre cea mai înaltă desăvârşire? Oare nu sunt şi printre ascultătorii de acum oameni ce nu cunosc nici alfabetul creştinismului, care nu au făcut nici primul pas pe calea virtuţii?

Ascultaţi ce spunea marele arhiereu Ioan Gură de Aur turmei sale, cu care semănaţi în multe privinţe: Continuare»

24 Comentarii »

***

Extras din predica Parintelui Mihai Aldea la Duminica vamesului si fariseului

13 februarie 2011 (integral audio)

” (…) Si postul, si tot ceea ce facem noi in Biserica este o lucrare care trebuie sa fie in primul si in primul rand a sinceritatii, iar sinceritatea este destul de greu de castigat. Oamenii sunt obisnuiti sa se minta. Foarte multi sunt obisnuiti sa se minta pe ei insisi. Este o obisnuinta pe care o capatam de mici, pentru ca toti cei din jurul nostru se mint pe ei insisi, si atunci copii fiind, invatam si noi sa facem acest lucru. Pentru ca, de multe ori copiii au o privire din aceasta, sa zicem asa, foarte taioasa, si vad niste greseli sau niste rautati, iar atunci cand cei din jurul lor, fie parinti, fie alti oameni mari, si le acopera cu felurite scuze, copiii tac. Copiii tac, nu pentru ca au crezut scuza, pentru ca in sufletul lor ei stiu ca nu este asa, dar, de vreme ce aceea este scuza pe care omul mare o pune inainte, copilul nu are autoritatea sa o nege. Insa ceea ce invata el, nu este ca intr-adevar aia este pricina pentru care omul se poarta intr-un fel sau intr-altul, sau face cutare greseala, nu! El invata ca poti sa minti ca sa poti sa-ti acoperi greselile, si ca asa trebuie facut, pentru ca asa fac oamenii mari. De aceea el tace. Pentru ca el a invatat ceva in clipa aceea, dar nu ceva bun. Si, pas cu pas invatam de mici sa mintim, invatam sa mintim despre noi insine in fata celorlalti, dar sa mintim despre noi insine chiar si in fata noastra. Sinceritatea devine un lucru foarte, foarte greu de castigat, un ideal la care nu ajungem aproape niciodata.

Ce sinceritate are vamesul din pilda de astazi, din Evanghelia de astazi? El spune despre el insusi, atata, ca este pacatos: “Dumnezeule, milostiv fii, mie, pacatosului!”. Aceasta rugaciune este de o adancime cutremuratoare. El nu spune: “Dumnezeule fi milostiv mie, ca sunt cel mai pacatos din orasul acesta!”, el nu spune: “Dumnezeule, fii mie milostiv, fiindca sunt cel mai pacatos din lume!”. Nu face comparatie. El se recunoaste doar pacatos. Cat de pacatos este, are sinceritatea sa-si dea seama ca nu stie. Poate ca intr-adevar este cel mai pacatos din lume, dar nu are cum sa stie acest lucru. Si pentru ca nu stie, nici n-o spune. Rugaciunea lui fiind sincera, nu cuprinde in ea minciuna, zice numai adevarul: “Dumnezeule, milostiv fi mie pacatosul!”, si atat! Nu se compara cu ceilalti, nu se masoara cu ceilalti nici in bine, nici in rau.

Exista de multe ori, aceasta mandrie, de a ne proclama pe noi cei mai pacatosi, dar asta nu o facem din sinceritate. Daca un om s-ar socoti pe el insusi cel mai pacatos om din lume, cum din nenorocire si spre osanda lor multi spun, daca intr-adevar s-ar socoti asa, atunci ar primi absolut toate incercarile si toate ispitele prin care trece, cu bucurie si chiar cu nemultumire ca are parte doar de atat. Cineva care s-ar socoti pe el insusi cel mai pacatos, cu cata liniste ar primi orice jignire, orice injuratura, orice lovitura, orice necaz, orice incercare si inca nu i s-ar parea indeajuns. Dar adevarul este ca nu se intampla asa. Noi, chiar si cand ne declaram a fi foarte pacatosi, de fapt nu ne socotim foarte pacatosi, si undeva in gandirea noastra este multa ingaduinta pentru pacatele si greselile noastre, si noi ne-am iertat pe noi inainte sa ne cerem iertare. Numai la gandul ca o sa ne pocaim, deja ni se face mila de noi insine si ni se pare ca ne-am indreptat. Lucrurile acestea de obicei nu le vedem, nu le simtim, dar lucreaza in noi, si ne impiedica sa ne pocaim cu adevarat. Pentru ca intotdeauna fie ca exagerarile sau ispitele in care cadem sunt de dreapta, fie ca sunt de stanga, ori cum ar fi ele, tot ne indeparteaza de adevarata pocainta si de adevarata dreptate. Continuare»

21 Comentarii »

“Nu agitatiile politice, nu acuzele interminabile, si nu disperarile fata de conspiratiile unora sau altora pot sa elibereze lumea, nu! Ci adancirea tainei lui Hristos, apropierea de Hristos…”

“Daca ne uitam in inchisoare, vedem ca cei care au incercat sa fie tari, ca sa zic asa, cu pumnul, sa se ridice asa fortosi, au cazut foarte repede, iar cei care s-au intors catre adancurile lor, pentru ca acolo sa deschida portile lui Dumnezeu, aceia au tinut cel mai bine, au rezistat cel mai mult”.

“Despre sfintii inchisorilor si despre suferintele celor din inchisoare s-a scris cate ceva, destul de mult poate, prea mult pentru ca  un om obisnuit sa poata cuprinde tot ceea ce s-a scris, dar nici pe departe de ajuns. Si este foarte greu sa vorbesti despre cei care au suferit in inchisori pentru ca sunt foarte multi, oameni foarte deosebiti intre ei, care au avut cruci foarte grele si foarte deosebite. Chiar daca pentru cineva din afara, poate sa para ca celulele erau la fel, si prin urmare si destinele celor de-acolo erau la fel, nu a fost asa. Au fost drumuri foarte, foarte deosebite intre ele, dupa cum si oamenii au fost foarte deosebiti intre ei.

Si, inca odata as spune, foarte multa bogatie de jertfa, de suferinta, de durere, de cadere si de ridicare. Noi, fie ca ne dam, fie ca nu ne dam seama, ne hranim din jertfa lor. Pentru ca si in Romania de astazi, si in lumea de astazi, traieste datorita jertfei celor dinainte. Astazi este, sigur, la moda sa se alerge dupa placeri, dupa pofte, dupa distractii, iar jertfa este un lucru simpatic, atunci cand apare in filme, la televizor, dar nu este un lucru pe care omul sa si-l asume cu adevarat. Tuturor le plac eroii din filme, insa nicunul nu se gandeste serios, sa-si ia o cruce si sa si-o duca pana la capat, sau, mai bine zis, si cei care o fac sunt foarte putini.

Si chiar si apropierea fata de sfintii inchisorilor se face, de multe ori tot pe aceste linii ale veacului de acum, cu foarte multa trufie, si foarte putina smerenie. Pana la urma ar trebui, insa, sa intelegem ca fara ei noi n-am fi putut exista. Fara femeile care acum 150 de ani sau acum doua sute de ani, sau acum trei sute de ani, stateau la cratita, si isi cresteau copiii, si se jertfeau, nici unul dintre noi nu ar mai fi astazi. Daca s-ar fi gandit si ele ca e mai bine sa aibe si ele o viata usoara, si ca n-are rost sa faca copii – mai ales ca erau vremuri cumplite, cu razboie, cu amenintari, cu navaliri – noi n-am mai exista astazi, tot neamul s-ar fi stins de mult. Si daca cei care au fost chinuiti pentru Hristos in secolul al XVIII-lea si in secolul al XIX-lea, s-ar fi gandit si ei sa mearga altfel, sa le fie mai bine, sa mearga in rand cu lumea, credinta ar fi pierit de mult in aceasta tara si Romania ar fi fost o tara pagana. Ne-am fi nascut intr-o tara pagana si foarte putini dintre noi ar fi putut vreodata sa-L urmeze pe Hristos. Continuare»

19 Comentarii »

Fenomenul Pitesti
Continuare»

11 Comentarii »

Va invitam sa cititi, pentru o mai buna imagine, si:

Mistica violenţei

de Ioan ENACHE

editorial preluat din revista Credinta Ortodoxa

„Mistica violenţei” de care vorbea Părintele Seraphim Rose în anul 1960 (Nihilismul. Rădăcina revoluţiei în epoca modernă, în Scrieri, Sophia, Bucureşti, 2009, p. 546) este „mistica Satanei”. Ea îşi are ţâţâna în mândria care i-a hrănit răzvrătirea împotriva lui Dumnezeu.

„Ridica-mă-voi în ceruri şi mai presus de stelele Dumnezeului celui puternic voi aşeza jilţul meu”, Isaia 14, 13.

Mistica răzvrătirii l-a făcut pe Lucifer să fie primul şi cel mai cumplit revoluţionar, iniţiatorul, dascălul şi conducătorul „spiritual” al tuturor anarhiilor şi revoluţiilor care s-au succedat în istoria omenirii. Şi toate aceste revoluţii, în esenţă satanice, au avut pe fond acelaşi ţel: războiul cu Dumnezeu, mascat de ţinte terestre: distrugerea monarhiei şi a imperiilor, masacrarea bisericii, în general a creştinismului, eliminarea proprietăţii private, disoluţia familiei. Formele statale şi de putere nou create vor fi mereu pulverizate în istoria ultimelor două veacuri de alte şi alte revoluţii, vădind nestatornicia Satanei, instabilitatea şi slăbiciunea puterii lui şi arătând cu claritate că, sub diversiunile sociale, politice, culturale, etnice, sexuale etc., se ascunde scopul de a-L alunga pe Dumnezeu din viaţa oamenilor şi crearea împărăţiei lui Antihrist pe pământ.

Continuare»

54 Comentarii »

“Nu exista decât o singura nenorocire, aceea da a nu fi sfinti” (Leon Bloy)

Din: Demostene Andronescu, “Reeducarea de la Aiud”:

DAMNATII

“Pe lânga cele doua categorii de detinuti ai Aiudului din perioada reeducarii, pe care le-am prezentat în episoadele anterioare – cea a refractarilor, care refuzau reeducarea, cu vehementa si demnitate unii, cu un fel de umilinta crestina altii, si cea a celor care, pâna la urma, au capitulat, acceptând sa-si faca, decent sau mai putin decent, fiecare dupa cum îi era felul, “autodemascarea” – a mai existat si o a treia, numita, chiar de catre unul în cauza (este vorba de poetul Ion Caraion), a celor “damnati”. Continuare»

21 Comentarii »