Război întru Cuvânt

Cu zece zile in urma am primit pe blogul nostru, la pagina de recomandari, un comentariu din partea unei surori duhovnicesti, studenta in Iasi, care contine o scurta marturisire a drumului pe care l-a parcurs de la ratacire la Adevar. Cu acordul ei, ne-am gandit sa-l publicam aici spre a fi citit de catre mai multi si a fi de folos, poate, si altora care se simt tentati sa incerce aceleasi cai “culturaliste” – foarte la moda astazi – de abordare a “spiritualitatii” si de cautare (sau de pierdere) a lui Dumnezeu. Este si un prilej de a da o data in plus Slava lui Dumnezeu pentru roadele de Inviere a sufletelor pe care nu inceteaza sa le aduca doi mari sfinti contemporani, cum sunt Cuviosul Paisie Aghioritul si Cuviosul Seraphim Rose, prin scrierile lor sau prin marturiile aduse despre viata lor. Dar pentru noi, si ca urmare a titlului ales de sora noastra, a fost si un prilej de a ne aminti o “intamplare” despre Cuviosul Selafiil relatata de parintele Savatie, care poate fi extrapolata si aici, daca ne gandim infricosati cat de “frumosi”, de “atragatori”, de “irezistibili” sunt “dracii cei intelepti” care-i tulbura sau ii stapanesc mai mult pe cei cu o orientare intectuala, livresca:

“Într-o zi părintele stătea în pat, iar eu pictam la masă o iconiţă. După o linişte îndelungată, în care eu credeam că părintele doarme, părintele a zis: „Măi, măi, ce frumoşi îs!” „Cine, părinte?” „Doi tineri”. Crezînd că părintele vede îngeri, m-am gîndit că trebuie să fie îngerul meu păzitor şi încă vreun înger, veniţi să mă înveţe cum să pictez. Am început să-l ispitesc. „Dar unde stau, părinte?” „Aici”. „Şi ce fac?” „Tac”. „Şi-s frumoşi?” „Tare frumoşi”. Cînd eram convins că sînt îngeri, părintele a adăugat: „Tare frumoşi, da’ numai ei ştiu cîtă viclenie ascund într-înşii!” Apoi, îndată: „Fu, ce urîţi s-au făcut! Gata, se duc!” L-am mai întrebat de ce au venit şi ce au făcut. Părintele a zis că acei doi erau draci din cei înţelepţi, trimişi tocmai de la prestolul lui satana ca să asculte ce ne sfătuim noi, adică ce ne sfătuieşte părintele, ca să ştie ce fel de ispite să mai pună la cale“.

Sfantul Fotie Marturisitorul este unul din sfintii despre care marturiile nu abunda, cel putin in spatiul autohton ortodox. Nici macar nu este trecut in calendarul editat de patriarhie (cum nu stim sa fi fost nici in cele precedente). A fost indelung batjocorit in scrierile apusene. Observam ca pana si intr-una din cartuliile aparute mai recent, despre el, din care am reluat si noi cateva fragmente, preocuparea autorului pare a fi cumva sa gaseasca motive intemeiate in a rasufla usurat ca Sfantul Fotie este perceput drept onorabil si de catre unii catolici.

Cum sa il intelegem noi, in aceste conditii, pe Sfantul Fotie? Sfantul Fotie Marturisitorul a repetat experienta Sfintilor Parinti ai Bisericii Sobornicesti si Apostolesti. Intocmai ca Sfintii nostri Parinti – Ioan Gura de Aur, Vasile cel Mare, Grigorie Teologul, Atanasie cel Mare, Maxim Marturisitorul, si, mai tarziu, ca Grigorie Palama si Marcul Eugenicul – Sf. Fotie a pastorit turma cea cuvantoare in vremuri de mari tulburari atat in cat si asupra Bisericii si a imperiului bizantin. Pe toate acestea le-a biruit pentru ca, precum Sfintii Parinti, a stat cu frica intru Adevar, pazindu-L, marturisindu-L si traindu-L indiferent de consecintele nefaste care s-au abatut asupra lui, fiind, astfel, gata sa isi puna sufletul pentru turma.

Intocmai ca Sfintii Parinti, el pastoreste Biserica intr-un moment in care se zguduie din toate incheieturile, datorita intrigilor din interior, a inovatiilor eretice introduse in dogmele credintei precum si datorita pretentiilor pur si simplu statale emise din ceea ce fusese altadata Scaunul Romei.

Intr-adevar, de aceasta data, daunatoarele inovatii nu mai apartineau unor ereziarhi care, prin intrigi de tot felul, incercau sa indeparteze prin orice mijloace pe drept-credinciosii arhierei si sa capteze de partea lor diverse partide din jurul imparatilor, sau chiar pe imparati, cum se intampla pe vremea lui Arie. Ereziile erau promovate de insisi episcopii (papii) Romei, care aveau o putere si o influenta deja enorme. Apusul se afla sub controlul lor. Poate tocmai datorita acestei puteri imense, papii Romei, mai ales Nicolae I, care a incercat in tot chipul sa scape de Sf. Fotie, s-au lepadat de pastorirea duhovniceasca si au alunecat in dorinta de stapanire. Astfel, au ajuns promotori ai inovatiilor si au cautat, ca un stat sau putere imperiala oarecare, sa isi extinda stapanirea si asupra Rasaritului. Cu aceasta grava anomalie si ratacire a avut de-a face patriarhul Fotie, in conditiile in care imperiul bizantin era macinat de intrigi interne, iar Biserica din rasarit era si ea mult slabita de rivalitatile din interior. Intelepciunea si discernamantul Sf. Fotie au amanat, practic, ruperea Romei de Biserica. In fata continuelor atacuri si pericole, Sf. Fotie a intruchipat pacea lui Hristos, pacea cea adevarata, care nu face compromis cu minciuna, nici nu cedeaza in fata fortei – este pacea pe care o aduce marturisirea.

Sa intelegem din viata Sfantului ca, desi foarte educat si cultivat, ca si Sfintii Parinti Capadocieni, sau, mai tarziu, ca Sf. Grigorie Palama, aceasta invatatura a fost primita cu discernamant si pusa in slujba adevarului de credinta. Sa intelegem ca familia buna in care s-a nascut (buna in ambele sensuri – si ca prestigiu social, dar si ca marturie de credinta, unchiul sau fiind un marturisitor pe vremea prigoanei iconoclastilor) nu i-a fost piedica in a parasi preocuparile lumesti si in a se darui cu totul ravnei celei dumnezeiesti. Sa intelegem, iarasi, ca a fost pus patriarh impotriva vointei sale, intr-un moment de mare tulburare in Biserica dar si pe plan politic, si ca, practic, acceptarea arhieriei echivala aproape cu o condamnare. La urma urmei, de ce sa fi parasit Sfantul linistea scolii in care era profesor, bucuria ce era adusa de cartile pe care le iubea, pentru a fi varat pana peste cap in tot felul de intrigi care sfarseau ori cu exilul, ori cu temnita, ori cu asasinatul? Desi numirea lui fusese fortata de oarecare om de stat puternic al Imperiului, cu toate acestea, Sfantul Fotie il mustra fara ezitare si cu multa durere pe puternicul Bardas, atunci cand acesta ii reprima brutal pe oponentii sai. De altfel, prima depunere a sa din scaunul patriarhal se va datora mustrarii aduse imparatului Vasile I: “Nevrednic eşti Dumnezeieştilor Taine, tu, care ţi-ai întinat mâinile cu sângele binefăcătorului tău”.

In fata provocarilor venite dinspre Roma, care era sub influenta unor papi tot mai doritori de putere lumeasca, si care il contestau vehement, Sfantul Fotie a ales sa fie indelung rabdator. Dar cand Roma a inceput o adevarata “cruciada”, parasind teritoriile sale si ajungand taman in Bulgaria, Sfantul Fotie cel Mare devine un aparator si marturisitor al dreptei credinte. Deoarece, dincolo de abuzurile canonice savarsite de Roma, noii cruciati aduceau cu ei drept invatatura de credinta inovatii transformate in dogma – cea mai grava fiind adaosul Filioque.

Sfantul Fotie, drept “rasplata” pentru slujirea sa si pentru pastrarea dreptei credinte, a fost depus de doua ori, anatemizat, exilat, lipsit de carti, pe toate intampinandu-le insa cu pacea si durerea inimii. In fata acuzatorilor sai adunati intr-un sinod mincinos, alege sa taca.

<<Întrebându-l de pricina tăcerii lui, sfântul răspunde: “Dumnezeu aude şi glasul celui ce tace”, la care cei din sinod, având întâi-stătători pe trimişii papei, nu încetează a-l sili, întrebându-l de nenumărate ori: “De ce nu răspunzi?” Sfântul le spune “- Nici Iisus nu a scăpat de condamnare”.>>

Astfel, intelegem ca in momentele in care Biserica era zguduita de Portile Iadului, Sfantul Fotie cel Mare a fost Stalpul de neclinitit al acesteia.