Război întru Cuvânt

Nevoia de pregătire

Împărăţia cerurilor s‑a apropiat. Vine. A ajuns deja. Sfânta Treime vine. Domnul nostru Iisus Hristos vine. Vine şi cerul, vine Raiul, vine Noul Ierusalim, vin şi ar­ arhanghe­ii, şi îngerii, şi Preacurata Maică a Domnului, Sfinţii Apostoli şi toţi sfinţii. Se apropie viaţa cea veşnică, slava cea veşnică, împărăţia duhovnicească, nestricăciunea, pământul cel nou şi cerul cel nou, patria noastră. Iată, se apropie regăsirea noastră cu Dumnezeu. Iată, ajungem la moştenirea noastră cea veşnică. Iată, ajungem în sfârşit acasă, la bucuria cea nesfârşită, la dragostea cea adevărată, la pacea cea mult promisă, veşnica odihnă, adevărata nepătimire, binele cel de nedescris. În pu­ţină vreme le vom vedea pe toate şi ne vom desfăta de toate aces­ea. Peste puţin timp vom trăi fericirea cea veş­nică.

Aproape de ele însă vor fi şi lucrurile, şi evenimen­ele cele neplăcute. Vin şi iadul, şi abisul, şi Gheena, se apropie şi diavolul cu lucrurile sale cele mai de pe urmă. Se apropie şi moartea cea veşnică, şi singurătatea cea nes­fârşită, şi întunericul cel de nepătruns, şi focul cel nestins, şi viermele care nu doarme niciodată, şi plângerea, şi scrâşnirea dinţilor, şi, înainte de venirea împărăţiei, îna­nte de ajungerea iadului, vin toate cele pe care ni le pro­ocesc sfintele cărţi.

Vor veni Antihristul, profetul cel mincinos, vor veni şi alţi falşi Hristoşi, unelte ale sale. Va veni rătăcirea cea mai de pe urmă, va veni stăpânirea lui îngrozitoare. Se apropie războaie, şi foamete, şi epidemii, şi cutremure, şi prigonirea creştinilor, şi apostazia. Iată, ne va ajunge ura, ne va ajunge stricarea mărilor şi clipele cele mai grele din isto­ria lumii, şi, ceea ce este mai im­portant, Judecata viitoare.

Gândindu‑ne la acestea, fraţi ai mei preaiubiţi, ajungând la sfârşitul celor spuse despre Împărăţia cerurilor, despre cele ce vor fi înainte de aceasta şi după aceasta, să ne înt­rebăm: suntem oare pregătiţi pentru a le primi? Continuare»

18 Comentarii »

“Iubitii mei, crestinismul este cel care ne descopera innoirea omului, noutatea si innoirea omului. De aceea, am zis sa ne luam un ragaz de cateva minute si sa ne oprim asupra acestui lucru.

Pentru ca, stiti care este paradoxul secolului vitezei pe care il mosteneste cel in care am intrat, si care sunt neajunsurile? Pe de-o parte, cu cat informatiile si mijloacele de informatie sunt mai rapide si mai sofisticate, cu atat noi, oamenii, ne cunoastem mai putin intre noi. Pentru ca primesti stirea, dar nu asa cum este, sau a fost transmisa ea la origine, ci asa cum vrea sa ti-o transmita cel care ti-o transmite, care intre tine si sursa stirilor adevarata pune un filtru, o oglinda, o anumita culoare care o deformeaza.In general se numeste manipularea individului si ea exista! Asa incat, iata de ce ne instrainam unii de altii, si iata ce si tarile, popoarele, se instraineaza unele de altele: pentru ca se conteaza pe imagine, iar imaginea este doar aceea care se transmite.

Iata de ce este nevoie ca oamenii sa se apropie sufleteste si fizic, unii de altii, prin vizite, prin excursii, prin calatorii, sa nu astepte totul de la televizor si de la internet, ca daca vom ajungem sa ne cunoastem, sa ne iubim, sa ne uram, sa ne casatorim, sa ne inmormantam doar prin internet, atunci intr-adevar ne vom instraina cu desavarsire unii de altii.

Repet ceea ce am spus alta data, ca un batran calugar intelept, cu viata sfanta a fost intrebat de cineva: Continuare»

35 Comentarii »

Totul in Biserica, toate formele si structura ei, si chiar slujirea divina, ca si evlavia, pot fi “rastalmacite”, deoarece siretenia si viclenia printului acestei lumi nu are limita. Totul in lumea aceasta. inclusiv religia, chiar “duhovnicia”, ca si fastul bisericesc, pot deveni idoli si idolatrie.

Continuare de la:

• TAINA UNITATII. Cum traim, fara sa stim – pietist sau ideologic – in afara Ortodoxiei, in numele “UNITATII” DE JOS SI A “IUBIRII” CELEI VECHI (I)
• CREDINTA SAU “SENTIMENT RELIGIOS”? Unitate de Sus sau Unitate de jos? (II)

*

“Cu cat cuvantul este mai de sus, cu atat mai mult are un sens dublu si cere mai imperios de la crestinii care il folosesc, nu numai o simpla definire, - oricat de precisa ar fi - ci si eliberare, exor­cism, eliminarea din interiorul lui a minciunii care a pervertit cuvantul. Deosebirea duhurilor, la care ne cheama Apostolul Ioan Teologul, este in primul rand precizarea cuvintelor, caci dupa cum a cazut intreaga lume, intreaga creatiune, a cazut si cuvantul; si tocmai de la caderea cuvantului, de la pervertirea lui a inceput caderea lumii, fiindca prin cuvant a intrat in lume minciuna, al carei tata este diavolul. Cuvantul a ramas acelasi, astfel spunand “Dumnezeu”, “unitate”, “credinta”, “evlavie”, “iubire”, omul este convins ca stie despre ce vorbeste. Dar otrava minciunii este ca, in cadere, cuvantul a devenit “altul”. In interiorul lui, a devenit minciuna – in sensul ca diavolul nu a creat cuvinte noi, cuvinte “rele”, dupa cum nu a creat si nu poate crea alta lume, dupa cum nu a creat si nu poate crea nimic. Toata minciuna si toata puterea minciunii lui  rezista in  faptul ca a pervertit aceleasi cuvinte si le-a facut cuvinte despre altul. Le-a uzurpat si le-a transformat in armele raului si, ca urmare, el si slugile lui vorbesc totdeauna “in lumea aceasta”, pe limba furata faptic de la Dumnezeu.

De aceea sunt zadarnice toate incercarile de a reduce problema la cuvinte, la continutul si sensul lor, la problema definirii lor. Caci definirea se face tot cu ajutorul cuvintelor, prin cuvinte; ceea ce inseamna ca definirea nu iese si nu poate iesi din cercul vicios in care a cuprins si a inrobit toata faptura cazuta. Nu de definire, ci de mantuire are nevoie cuvantul cazut, ca si intreaga lume cazuta, iar aceasta mantuire o asteapta nu de la sine si nici de la alte cuvin­te, ci de la puterea si Harul lui Dumnezeu care curata si renaste.

O astfel de mantuire, prin puterea cuvintelor lui Dumnezeu, este chemata a fi si teologia, a carei esenta se afla in cautarea “cuvin­telor placute lui Dumnezeu” (Өєоπрεπεις Aόγоι). Insa teologia isi implineste chemarea sa nu cu ajutorul definitiilor, nu “prin cuvinte despre cuvinte”, ci prin referirea cuvantului la acea realitate si acea traire care este inainte de cuvant si fata de care cuvantul este simbol: descoperire, dar participare, stapanire… Caci, nu pentru definirea realitatii – care in adancul ei ultim este de nedefinit – a fost creat cuvantul, ci tocmai ca simbol, ca dar al realitatii, pentru a o descoperi, pentru a fi partas la ea, fiind in stapanirea ei. In cadere, cuvantul a incetat sa fie realitate, dar se restabileste si devine din nou el insusi in intalnire cu Realitatea, in acea acceptare a Realitatii pe care noi o numim credinta.

Teologia ortodoxa sufera, vai, – in neputinta ei atat de vadita – influenta defectului contemporaneitatii de a nu face aceasta referire si astfel devine “cuvinte despre cuvinte” si “definitii despre definitii”. Aceasta teologie asemenea celei din Apus, incercand sa traduca crestinismul pe limba contemporaneitatii – care este limba “cazuta” si care se leapada de crestinism – este o teologie care nu are ce spune si care, vorbind in limba aceasta, devine ea insasi lepadare. Sau, cum vedem adeseori la ortodocsi, teologia incearca sa impuna “omului contemporan” limba sa abstracta si adesea “arhaica”, pe care o da acestuia fara ca ea sa se refere la nici o realitate, la nici o traire si ca atare, ramane o limba straina si de neinteles pentru el. In acest fel teologii savanti produc asupra “omului contemporan”, cu ajutorul acelorasi definitii si interpretari, experientele respiratiei artificiale. In crestinism insa, credinta este trairea intalnirii cu darul, iar aceasta intalnire este inainte de cuvinte, deoarece numai din aceas­ta traire ele isi capata atat sensul cat si puterea lor. “Din prisosul inimii vorbeste gura” (Mt. XII, 24). De aceea, cuvintele care nu se refera la aceasta traire sau care s-au rupt de aceasta traire, devin inevitabil numai cuvinte, cuvinte cu dublu sens, pervertite si viclene.

Continuare»

5 Comentarii »

“Cred totuşi că teologia nu are o funcţie fundamentală de a inova.

Nu avem aceeaşi mentalitate ca teologia catolică, unde teologul este liber să creeze, să inoveze după bunul plac, potrivit imaginaţiei şi raţiunii sale“.

O viaţă dedicată cunoaşterii Sfinţilor Părinţi

Cunoscut autor de spiritualitate şi teologie patristică, Jean-Claude Larchet s-a născut în 1949, într-o familie catolică. S-a apropiat de Ortodoxie prin intermediul studiului patristic, devenind ortodox la 21 de ani. Invitat la numeroase conferinţe, congrese de teologie şi dezbateri pe teme religioase, teologul francez dă mărturie despre valorile Ortodoxiei. Scrierile sale se concentrează asupra redescoperirii Tradiţiei Bisericii, ca fundament al existenţei omului contemporan. A scris asiduu despre suferinţa omului, venind inspirat în întâmpinarea problemelor esenţiale în mentalitatea omului de astăzi: de ce există suferinţă? Ce atitudine să avem în faţa bolii şi a morţii? Cum ne putem vindeca de o boală psihică? Să amintim doar câteva titluri: Terapeutica bolilor spirituale, Teologia bolii, Semnificaţia trupului în Ortodoxie, Terapeutica bolilor mintale, Despre iubirea creştină. Citind cărţile sale, avem şansa de a descoperi o gândire ortodoxă ancorată solid în teologia Bisericii, o viziune realist mărturisitoare a lui Hristos, astăzi.

Ca un iubitor al gândirii Sfântului Maxim Mărturisitorul, dar şi ca un bun cunoscător al operei acestuia, Jean-Claude Larchet a colaborat la editarea operei Sfântului Maxim Mărturisitorul în limba franceză, alcătuind studii introductive bine documentate, cu o argumentaţie pe cât de coerentă şi profundă, pe atât de accesibilă. Şi-a dezvoltat viziunea teologică la umbra gândirii marilor Părinţi şi teologi mai vechi sau mai noi ai Bisericii.

Doctor în filosofie şi teologie în cadrul Universităţii din Strasbourg, autor a peste optsprezece cărţi de teologie, publicate la edituri de prestigiu şi traduse deja în multe limbi, şi a numeroase studii de spiritualitate şi teologie patristică, Jean-Claude Larchet a devenit un nume de referinţă între teologii ortodocşi contemporani. Teologul francez propune în interviul de faţă un demers echilibrat, bazat pe Revelaţia biblică şi Tradiţia Bisericii, într-un limbaj actual. Secretul său tocmai acesta pare să fie: cunoaşterea rodeşte cu adevărat numai dacă se raportează la Hristos, hrănindu-se din experienţa duhovnicească a Bisericii. Păşind astfel, provocările şi problemele vremii noastre primesc răspuns, întărindu-ne. Continuare»

19 Comentarii »

O carte foarte importanta in contextul ecumenist actual, in care se trec sub tacere diplomatica si interesata lucrurile esentiale care ne despart de celelalte “confesiuni”, in frunte cu catolicismul si al sau papa, este cea dedicata Sfantului Maxim de catre teologul francez (convertit de la catolicism la ortodoxie) Jean-Claude Larchet : Sfantul Maxim Marturisitorul. Mediator intre Rasarit si Apus, aparuta la editura Doxologia (a Mitropoliei Moldovei si Bucovinei).

Aparitia editoriala a trecut, pe nedrept, destul de neobservata, ba, pe ici pe colo, s-au emis, in buna traditie a superficialitatii si barfelii romanesti, suspiciuni nefundamentate privitoare la convingerile autorului, suspiciuni ce nu pot surveni decat la cei care citesc doar titlul cartii si apoi brodeaza dupa “gandul cel rau” si dupa imaginatie. De fapt, sub acest titlu “diplomatic” cu rol de “nada” misionara, J-Cl. Larchet demonteaza, intr-un mod rational si imbatabil, toate poncifele propagandistice cu care catolicii sau filocatolicii au cautat sa instrumenteze anumite cuvinte ale Sfantului Maxim Marturisitorul. Aceste poncife sunt: asa-zisa acceptare a lui Filioque si asa-zisa aparare a primatului papal de catre sfantul marturisitor si filocalic. Continuare»

14 Comentarii »

[Mentionam ca am inlocuit fotografia anterioara, gasita pe Internet, despre care nu am stiut ca, in forma originala, este protejata de drepturi de autor, si care apartinea fotografului George Vintila. Ii cerem si aici cuvenitele scuze, multumindu-i pentru semnalare si pentru ingaduinta si rugam ca si cei care au mai preluat fotografia de la noi, cu sau fara citarea sursei, sa faca necesarele indreptari]

• Sursa: ”Anul 2011 – Nădejdi şi îngrijorări” – Î.P.S.Teofan

Au trecut, cu mila lui Dumnezeu, două săptămâni din noul an. După schimbarea ritmului vieţii timp de câteva săptămâni pentru unii sau doar de câteva zile pentru alţii, s-a reintrat din plin în obişnuitul situaţiei.

Ne-am reîntors la muncă poate ceva mai odihniţi, poate întrucâtva motivaţi mai puternic pentru a îndeplini ceea ce avem de făcut.

Da, ne-am întors la ceea ce avem de făcut. Ce avem însă de făcut în sensul esenţial al cuvântului? Continuare»

37 Comentarii »

Sfanta Treime, Dumnezeul nostru, nemarginita in bunatate, care daruieste cu imblesugare si “nu da Duhul cu masura“, a randuit pentru noi ca in aceasta perioada din ianuarie, in calendarul ortodox sa fie o densitate exceptionala de sfinti mari, importanti si actuali pentru noi, prin pilda vietii si/sau prin invataturile lor luminoase, care reprezinta hrana cereasca pentru sufletele obosite si flamande dupa Cuvantul Viu si nemuritor care nu tine de desertaciunea acestei lumi.

In aceste zile sunt praznuiti, printre altii, trei stalpi de granit ai marturisirii credintei drepte, trei dintre cele mai mari si mai puternice modele marturisitoare ale Bisericii din toate timpurile: Sfantul Atanasie cel Mare (18 ianuarie), Sfantul Maxim Marturisitorul (21 ianuarie), Sfantul Marcu al Efesului/Eugenicul (astazi, 19 ianuarie). Fiind in apropiere de Duminica vindecarii celor 10 leprosi, ne gandim ca acesta este darul lui Dumnezeu facut si noua, celor leprosi cu duhul, care nimic nu am merita si n-am facut nimic pentru asta… si totusi am primit in dar credinta curata si sanatoasa, credinta pentru care altii nu doar s-au nevoit, nu doar au vorbit si au scris… ci pentru care au patimit si au si murit! Cerandu-ni-se numai sa o cunoastem, sa o pazim, sa o marturisim si sa o traim. Sa ne gandim: cat de recunoscatori Ii suntem Lui si lor (sfintilor marturisitori cu pret de sange) pentru acest dar extraordinar? Ca raspuns la acest dar, sa incercam, desi este ostenitor, sa jertfim mai mult din timpul, din placerile si din distractiile noastre, pentru a citi, cel putin, invataturile lor si a ne lasa formati de ei. Continuare»

11 Comentarii »

• Vezi si: Instaurarea noii lumi demonice prin haos deliberat – profetismul dostoievskian “la lucru” (I)

***

Daca cineva dintre oamenii ”competenti” ”ar demonstra” cat de cat ca pentru cauza comuna ar fi chiat util sa jupoi uneori pielea de pe cate o spinare si ca, desi operatia este dezgustatoare, totusi ”scopul scuza mijloacele”, deci, daca cineva s-ar pronunta in acest sens intr-un stil adecvat si in circumstante propice, atunci, credeti-ma, imediat ar aparea si executori, ba dintre cei mai bucurosi.

Credeti-ma, totdeauna e posibila cea mai deplina aberatie si in mintile, dar si in inimile oamenilor, iar la noi, chiar in epoca pe care o traim, nu numai ca este posibila, dar e si inevitabila, judecand dupa mersul lucrurilor.

Continuare»

38 Comentarii »

• Extras din: MARELE ANTONIE ŞI ECUMENISMUL DE ASTĂZI

Înfricoşata vedenie a Sfântului Antonie despre eretici: catâri necuvântători în jurul Sfintei Mese

Este cu adevărat înfricoşată vedenia avută de Sfântul Antonie pentru ereticii aflaţi în bisericile dreptslăvitoare. Această vedenie ilustrează şi explică sugestiv pricinile pentru care Sfinţii Părinţi opresc cu canoane soborniceşti intrarea ereticilor în sfinţitele locuri, participarea lor la slujbe şi liturghii, rugăciunea împreună şi închinarea împreună cu dreptslăvitorii. Ereticii, care nu primesc învăţăturile Bisericii, ale Apostolilor şi Sfinţilor, sunt înrâuriţi de draci şi de tatăl lor, Diavolul, spre a-şi propovădui vederile rătăcite. Pentru aceasta, învăţătura lor e „stearpă, neînţelegătoare şi a minţii celei nedrepte, precum este necuvântarea catârilor”.

Sfântul Antonie s’a cutremurat şi s’a înspăimântat când Dumnezeu i-a îngăduit să vadă arienii în jurul Sfintei Mese ca nişte catâri, lovindu-o şi pângărindu-o. Atât de mare era necazul şi tristeţea sa, încât a început să plângă, la fel ca şi mulţi alţi credincioşi de astăzi, mâhniţi şi înlăcrimaţi la vederea ereticului papă intrând şi pângărind biserica Sfântului Gheorghe din Fanar, acelaşi Sfânt pe care Vaticanul l-a abolit. Sântem siguri că dacă patriarhii, arhiepiscopii şi episcopii ar citi şi afla despre vedenia Sfântului Antonie – bineînţeles, ca nişte dreptslăvitori care cinstesc şi urmează pe mai departe viaţa şi predania Sfinţilor – vor înceta primirile şi vizitele reciproce, săptămânile de rugăciune împreună şi trimiterea reprezentanţilor lor la sărbătorile anuale. Altfel, şi ei se vor face părtaşi în înfricoşata vedenie a Sfântului Antonie.

Potrivit „Vieţii” istorisite de Marele Athanasie, Continuare»

13 Comentarii »

PLUS: Un raspuns la MINCIUNILE pe acest subiect la adresa noastra ale bloggerului Saccsiv (din 1 ianuarie 2011) si clarificarea pozitiei noastre

“Cuvântul slujitorilor Trupului Euharistic va trebui să fie cuvânt al adevărului, care nu tinde către dimensiunea politică, ci către adevăratul discernământ al evenimentelor, pentru că Împărăţia lui Dumnezeu nu este din lumea aceasta”.

“Nu accept acuzaţia de antisemitism pe care lobby-ul sionist mondial a reuşit în mod ingenios să mi-o atribuie răstălmăcind cuvintele mele. Eu nu am făcut decât să prezint adevărul faptelor reale pe care de zeci de ani compatrioţii lor, evreii ortodocşi, îl denunţă. Nutresc sentimente de profundă dragoste şi preţuire faţă de poporul israelitean, aşa cum sunt dator faţă de oricare popor al lumii în calitatea mea de membru al Bisericii nedespărţite a lui Hristos“

“… realitatea tragică a colaborării capilor sionişti cu regimul odios şi criminal al dictatorului paranoic Adolf Hitler, care a exterminat milioane de semeni ai noştri, evrei, polonezi, greci, ţigani etc., într-una din cele mai cumplite crime din istoria umanităţii, pe care astăzi cu toţii o condamnăm cu mâhnire, iar eu personal mă plec înaintea memoriei tragicului Holocaust şi sărut rănile martirice ale victimelor nevinovate”.

(Vladica Serafim de Pireu) Continuare»

29 Comentarii »