• Pemptousia: 131 de ani de la trecerea la Domnul a scriitorului rus Feodor Dostoievski

Pe 9 februarie 1881, Feodor Dostoievski s-au despărţit de această lume în timp ce familia îi citea parabola evanghelică a fiului risipitor. Acest articol din publicaţia „America Ortodoxă” de la comemorarea a 100 de ani de moartea lui Dostoievski comemorează pe mare scriitor şi arată importanţa sa pentru Biserica Ortodoxă.

28 Ianuarie/9 Februarie din acest an (1981) a marcat centenarul morţii lui Feodor M. Dostoievski, marele scriitor rus care a fost, probabil, cea mai puternică voce ortodoxă din literatura universală a ultimelor secole. În marcarea acestei aniversări prin decretarea de slujbe de pomenire pentru el, în toate eparhiile, precum şi recomandarea organizare de întâlniri şi conferinţe dedicate lui, Sinodul Episcopilor Bisericii Ruse din Afara Graniţelor a menţionat că „activitatea sa creatoare a fost extrem de apreciată de gânditorii din afara Bisericii. Înmormântarea sa este amintită ca un eveniment extraordinar şi în numele Lavrei Sf. Alexandru Nevsky din Petersburg, văduva lui a fost rugată să-l îngroape exact acolo, deoarece Fiodor Michailovich a fost un apărător al Ortodoxiei”.

Spre deosebire de cei mai mulţi din romancieri şi scriitori ruşi din secolul al XIX-lea, intenţia lui Dostoievski, în activitatea sa creatoare, a fost tocmai de a exemplifica principiile ortodoxe. După o tinereţe cu fascinaţia pentru ideile occidentale şi cu implicarea sa într-un grup de socialist-revoluţionar, Dostoievski s-a întors dintr-un exil temporar în Siberia pe deplin convertit la adevărul Ortodoxiei şi a decis să folosească talentul său literar pentru a apăra acest adevăr împotriva multora săi duşmani şi pentru a lumina cu lumina ei spiritul timpurilor sale.

În „Demonii” a făcut o devastator de precisă analiză a minţii revoluţionare radicale şi a prevăzut că ar fi necesar să se omoare o sută de milioane de oameni pentru a face o revoluţie de succes în Rusia (Soljeniţîn a remarcat corespondenţa exactă cu numărul de victime ale comunismului sovietic).

În „Crimă şi pedeapsă” el urmăreşte efectul filozofiei nihilismului (fundamentul revoluţie) asupra sufletului unei singure persoană şi mântuirea ei prin creştinism. În „Legenda Marelui Inchizitor” din „Fraţii Karamozov” el a stabilit diferenţa între denaturarea creştinismului din Vest şi adevărata Ortodoxie, şi a arătat mai departe unitatea de bază a Papismul şi a socialismului în Occident şi fuziunea lor finală în timpul domniei lui Antihrist.

În acestea, dar şi în alte cărţi, el a arătat intenţia şi scopul final al umanismului secular modern: o societate fără Dumnezeu. El a dat definiţia „teologică” a acestui gol cu mai mulţi ani înaintea lui Nietzsche în Occident: Nu există nici un Dumnezeu (sau: nu există viaţă veşnică), prin urmare, totul este permis. Dar, spre deosebire de Nietzsche, a cărui incapacitatea de a crede l-a dus nebunie, Dostoievski cu diagnosticul său a dat, de asemenea, răspunsul la această boală modernă a sufletului: o întoarcere la fundamentele creştinismului ortodox.

Dostoievski a fost un om pasionat şi a avut căderi şi multe greşeli. Dar el este amintit ca unul care, fiind un „om modern”, a ajuns să vadă care este singurul lucru cu adevărat necesar în viaţă, a luptat sincer împotriva patimilor sale şi ne-a ajutat pe toţi să vedem mai clar natura lucrărilor patimilor şi ale păcatului în omul căzut. Stareţul Ambrozie de la Optina a spus despre Dostoievski, după ce acesta a vizitat mănăstirea, că el a fost „unul care se pocăieşte”. Astfel, el este mai aproape de convertiţii ortodocşi de astăzi decât sunt mari asceţi ruşi din secolul 19, şi poate să-i ajute deschizându-le calea către adevărul mântuitor al Ortodoxiei. Dincolo de toate, portretele sale pline de compasiune ale suferinzilor şi ale asupriţilor, şi chiar şi a celor pătimaşi, pot ajuta pe convertiţii ortodocşi pentru a dezvolta preocuparea de bază creştină şi compasiunea, care sunt adesea pierdute din vedere în zilele noastre prea intelectuale.

***

Despre tiranie

Tirania este un obicei care prinde lesne radacini si cu vremea poate sa devina o boala. Afirm ca cel mai bun om din lume poate sa se inraiasca si sa se abrutizeze in asemenea hal, incat nimic sa nu-l mai poata distinge de o fiara salbatica. Sangele si puterea te ametesc: ele ajuta la dezvoltarea asprimii si a destrabalarii vicioase, spiritul si ratiunea pot aluneca atunci catre fenomenele cele mai anormale, simtite ca placeri.

Omul si cetateanul dispar totdeauna in tiran si intoarcerea la demnitatea omeneasca, remuscarea, reinvierea morala devin atunci aproape irealizabile. Sa adaugam ca posibilitatea unei astfel de libertati (tiranice – n.n.) influenteaza, prin contagiune, societatea intreaga.

Societatea care priveste aceste lucruri cu nepasare este infectata pana in maduva oaselor.

F.M. Dostoievski, Amintiri din casa mortilor, Opere 1, Ed. pentru Literatura Universala

***

Unul din falsurile contemporane

(…) In romanul meu (Demonii – n.n.), nu-l tratez pe faimosul Neceaev in persoana, nici pe Ivan, victima lui. Am vrut sa pun o intrebare si sa dau un raspuns la aceasta intrebare, cat mai clar posibil, sub forma de roman: in ce mod, in uimitoarea noastra societate contemporana de tranzitie, este posibil sa apara nu un Neceaev, ci Neceaevii, si cum se intampla ca acesti Neceaevi isi recruteaza pana la urma neceaevistii?

Or, recent, cu o luna in urma de altfel, am citit publicatia R. M. urmatoarele randuri curioase: “ni se pare ca afacerea Neceaev a putut convinge ca tineretul nostru studios nu este amestecat in asemenea fapte demente. Un fanatic idiot de tipul lui Neceaev si-a putut gasi prozeliti doar in randul tineretului inactiv, inapoiat si nicidecum studios”.

(…) in afara de faptul ca minciuna luata drept adevar are intotdeauna forma cea mai periculoasa, in afara de asta sare in ochi si faptul ca ea nu a aparut inca niciodata pana acum intr-o forma atat de nuda, exacta si lipsita de artificiu ca in acest articolas. Intr-adevar, sunt unii facuti sa dea in gropi. Exact in aceasta forma e interesant sa urmarim minciuna si, pe cat posibil, sa o scoatem la lumina, caci cine stie cand ni se va mai ivi ocazia sa vedem atata franchete lipsita de orice artificiu!

Inca inainte de timpuri imemoriale si pseudoliberale, ziaristica noastra si-a luat drept regula “apararea tineretului”. Impotriva cui si contra a ce? Asta ramane uneori in negura necunoscutului si astfel aceasta atitudine capata adesea o forma nemaipomenit de natanga si chiar ultracomica, mai ales cand sunt atacate alte organe de presa, in sensul ca “iata, cica, noi suntem mai liberali, iar voi atacati tineretul, deci sunteti mai retrogazi”. (…) Mai grav este ca procedeul nu e doar o inventie a ziarului R.M., ci este un procedeu comun mai multor organe ale presei noastre pseudoliberale. Esenta lui consta, in primul rand, in elogierea in bloc a tineretului, in toate privintele si ocaziile, precum si in atacurile grosiere indreptate impotriva tuturor celor care isi permit, intr-o imprejurare oarecare, sa adopte si fata de tineret o atitudine critica. (…)

Dati-mi voie, domnilor, sustineti ca Neceaevii trebuie sa fie neaparat idioti, niste fanatici idioti. Asa o fi? E drept oare? In cazul de fata, il las la o parte pe Neceaev si folosesc forma de plural: Neceaevii. Da, printre neceaevi pot exista creaturi lamentabile si deformate, dotate, printr-un atavism foarte complicat, cu o sete de intriga si putere, cu o precoce necesitate arzatoare si maladiva de a-si demonstra personalitatea, dar de ce ar fi “idioti”? Dimpotriva, chiar si cei care sunt niste monstri veritabili pot fi extrem de evoluati, vicleni si chiar culti.

Sau credeti ca stiintele, cunostintele, informatiile primite in scoala (chiar si in universitate) formeaza atat de definitiv caracterul tanarului incat, odata cu primirea diplomei, capata pe vecie un talisman care sa-i permita recunoasterea adevarului si evitarea ispitelor, patimilor si viciilor? Astfel, toti tinerii care si-au terminat studiile sunt, dupa dumneavoastra, o multime de mici papi scutiti de pacate.

Si de ce presupuneti ca Neceaevii trebuie sa fie neaparat fanatici? Adesea sunt pur si simplu niste escroci. (…) Sunt niste escroci foarte vicleni, care au studiat tocmai latura generoasa a sufletului omenesc, cel mai adesea a unui suflet tanar, pentru a-l putea manui ca pe un instrument muzical. (…)

Tot in romanul meu Demonii am incercat sa descriu acele motive multiple si variate, in virtutea carora oamenii cei mai curati sufleteste si cei mai sinceri pot fi atrasi la savarsirea unei faradelegi atat de infioratoare. Toata grozavia consta in faptul ca la noi poti savarsi actul cel mai marsav, cel mai abominabil, fara a fi un ticalos! Si asta nu se intampla numai la noi, in toata lumea e asa, in toate epocile de tranzitie, in perioadele cand viata oamenilor este plina de zguduiri, de indoieli si de negare, atunci cand convingerile sociale fundamentale sunt marcate de scepticism si instabilitate. Dar la noi aceste lucruri sunt mai posibile decat oriunde, chiar in timpurile noastre, si aceasta este trasatura cea mai dureroasa si trista a vremii noastre de acum.

Nenorocirea noastra consta in posibilitatea de a nu te considera si uneori chiar de a fi cu adevarat aproape neticalos, savarsind o marsavie vadita si indiscutabila!

Atunci, de ce protectie speciala se bucura tineretul in comparatie cu alte varste, de vreme ce dvs. domnilor aparatori, de indata ce vedeti ca a inceput sa se preocupe si sa invete cu sarguinta, ii pretindeti imediat o fermitate, o maturitate a covingerilor pe care nu le-au avut nici macar tatii lor, iar acum cu atat mai putin exista? Tinerii nostri (…) educati in familiile lor, in care cel mai adesea se intalnesc acum nemultumirea, nerabdarea, grosolania ignorantei (cu toate ca e vorba de clasele inalte) si unde aproape pretutindeni adevarata educatie este inlocuita doar de negarea impertinenta, facuta dupa ureche; unde copiii primesc o educatie in afara oricaror traditii, in afara adevarului firesc, in lipsa de respect sau in indiferenta fata de patrie si in dispretul batjocoritor fata de popor, atat de raspandit in ultimul timp, oare aici, din acest izvor vor putea tinerii nostri sa soarba adevarul si rectitudinea primilor pasi in viata?

Iata unde este inceputul raului: in efortul secular, national, de a reprima in sine orice independenta de gandire, in intelegerea demnitatii de european cu conditia obligatorie a dispretului fata de noi insine, ca popor!

F.M. Dostoievski, Jurnal de scriitor, Vol. I, Ed. Polirom

(Ilya Glazunov, Decline of Europe)

Mai multe si mai adancite raspunsuri si completari la cele scrise, puteti gasi cercetand articolele:

Din Apologia Sf. Atanasie cel Mare, aparandu-se sfantul de cei ce il acuzau de lasitate pentru ca fugise de prigoana arienilor

Exemple din Scripturi în apararea fugii sale

Hai sa cercetam cele scrise în dumnezeiestile Scripturi despre unele ca acestea. Nu se dovedesc cu nimic mai prejos [decât babilonienii] si ca lupta împotriva Scripturilor, hulind virtutile sfintilor. Caci daca ocarasc pe cei care s-au ascuns de ucigasi si hulesc pe cei care fug de prigonitori, ce vor face când vor vedea pe Iacob fugind de fratele sau Esau si pe Moise fugind în Madiam de frica Faraonului? Ce vor spune, vorbind fara rost, despre David care a fugit de la casa sa de Saul, când acesta a trimis sa-l omoare, si s-a ascuns în pestera “schimbându-si fata lui” (I Rg. 21, 14) pâna când a ajuns la Ahimelec si complotul a încetat. Ce vor spune cei care pe toate le vorbesc usor vazându-l pe marele Ilie, care L-a chemat pe Dumnezeu si a ridicat pe cel mort, ascunzându-se de Ahab si fugind de amenintarile Izabelei? Caci si fiii profetilor atunci când au fost cautati s-au ascuns în pesteri de Abdie. Nici cu cei din vechime nu s-au întâlnit, nici de cele din Evanghelie nu îsi aduc aminte. Caci si ucenicii “de frica iudeilor” (In. 7, 13) au plecat si s-au ascuns, iar Pavel, fiind cautat de procurator în Damasc, “a fost coborât într-un cos peste ziduri si a fugit din mâinile celui ce-l cauta” (II Cor. 11, 33). Asadar ce motiv vor putea gasi pornirii lor când Scriptura spune acestea despre sfinti? Caci daca le vor reprosa si lor teama, înnebunind în îndrazneala, se vor defaima pe ei însisi, ca unii care lucreaza împotriva voii lui Dumnezeu si care nu cunosc desavârsit Scripturile. Caci în Lege era porunca de a orândui cetati de scapare pentru ca sa poata fugi cei cautati spre moarte. Iar la sfârsitul veacurilor venind Însusi Cuvântul Tatalui, Care a vorbit prin Moise, ne da iarasi aceasta porunca zicând: “Iar când va vor prigoni în cetatea aceasta fugiti în cealalta” (Mt. 10, 23). Si dupa putine [cuvinte] zice: “Deci când veti vedea urâciunea pustiirii, ceea ce s-a spus prin proorocul Daniel, stând în locul cel sfânt (cel ce citeste sa înteleaga) atunci cei din Iudeea sa fuga în munti, cel ce va fi pe casa sa nu coboare ca sa-si ia cele din casa lui; iar cel din tarina sa nu se întoarca înapoi ca sa-si ia haina lui” (Mt. 24, 15). Aceasta stiind-o sfintii o astfel de rânduiala de viata aveau. Iar cele pe care Domnul le-a poruncit acum, pe acestea le-a vorbit prin sfinti si înainte de venirea [Sa] în trup. Aceasta este rânduiala data oamenilor spre desavârsire, cea pe care Dumnezeu porunceste sa se faca. (…)

Timpul rânduit pentru toate

Ioan a descris acest [motiv al fugii] astfel: “Deci toti cautau sa-L prinda, dar nimeni n-a pus mâna pe El caci ceasul Sau înca nu venise” (In. 7, 30). Si înainte de a veni [ceasul] El Însusi a spus maicii [Sale]: “Ceasul meu nu a venit înca” (In. 2, 4), iar celor numiti frati ai Lui: “Vremea mea înca nu a sosit” (In. 7, 6). Si iarasi venind vremea a spus ucenicilor: “De acum dormiti si odihniti-va. Iata ceasul s-a apropiat si Fiul Omului Se va da în mâinile pacatosilor” (Mt. 26, 45).

Dar ca Dumnezeu si fiind Cuvânt al Tatalui nu este sub vreme ci Însusi este creatorul vremilor; si facându-se Om si alegând acest lucru arata ca timpul fiecarui om este masurat, dar nu timpul cel dupa soarta, cum înteleg unii dintre elini nascocind mituri, ci cel pe care, Însusi creator fiind, l-a rânduit fiecaruia, precum a voit Tatal. Acestea s-au scris si sau facut vazute tuturor. Daca, cum si cât este masurat fiecaruia, este ascuns si tainuit oamenilor, oricine stie ca, dupa cum este o vreme a primaverii si a verii, a toamnei si a iernii, tot asa “este o vreme sa mori si o vreme sa traiesti” (Eccl. 3, 2), dupa cum s-a scris. Astfel timpul a fost taiat neamului lui Noe, si, ca si cum ar fi venit vremea, au fost scurtati anii, în schimb lui Iezechia i-au fost adaugati cincisprezece ani (Is. 38, 5). Iar Dumnezeu, celor ce I se închina din inima, fagaduieste ca: “numarul zilelor tale îl voi plini” (Is. 23, 26): Avraam moare “plin de zile” (Is. 25, 8), iar David se roaga zicând: “nu ma lua la jumatatea zilelor mele” (Ps. 101, 25). Iar unul dintre prietenii lui Iov, Eliafaz, stiind bine aceasta a spus: “Catre mormânt veni-vei ca grâul copt la vreme si secerat ca snopul la vreme strâns în holda” (Iov, 5, 26). Iar Solomon, pecetluind glasul lui [Eliafaz], zice: “Sufletele nelegiuitilor vor fi ucise de timpuriu” (Prov. Sol. 11, 30). De aceea si îndeamna zicând în Eccleziast: “Nu fii peste masura de nelegiuit si nici nu fii morocanos, ca nu cumva sa mori înainte de vreme” (Eccl. 7, 17). Precum au fost scrise acestea, Cuvântul arata ca sfintii stiu ca timpul este masurat pentru fiecare om. Însa ca nimeni nu cunoaste capatul timpului este dovedit de David care spune: “Vesteste-mi putinatatea zilelor mele” (Ps. 101, 24), caci nu era vrednic sa afle ceea ce nu era cunoscut. De aceea bogatul, socotind ca va trai înca mult timp, a auzit: “Nebunule! În noaptea aceasta îti vor cere sufletul. Si cele ce-ai pregatit ale cui vor fi?” (Lc. 12, 20). Ecclesiastul se arata nadajduind în Duhul cel Sfânt si zice: “omul nu-si cunoaste vremea” (Eccl. 9, 12). De aceea si patriarhul Isaac a spus fiului sau, lui Esau: “Iata eu am îmbatrânit si ziua mortii mele n-o stiu” (Gen. 27, 2). (…)

Condamnarea martiriului voluntar

Si daca fugarii s-ar preda celor care îi cauta, nici aceasta nu ar face-o simplu. Caci Duhul Sfânt le-a vorbit ca sa iasa în calea [prigonitorilor] fiind iubitori de Dumnezeu si astfel aratându-si iarasi ascultarea si zelul lor. Asa a fost Ilie care a auzit de la Duhul si s-a aratat lui Ahab si profetul Miheia care a venit la acelasi Ahab si profetul care a fost chemat la altarul Samariei si l-a întors pe Roboam, si Pavel care a fost chemat de Cezar. Acestia nu au fugit de frica, sa nu fie, ci mai degraba au socotit fuga lupta si exercitiu pentru moarte. Caci aceste doua lucruri le-au pazit si le-au planuit bine, ca sa nu se aduca pe ei [jertfa] în mod simplu, aceasta însemna ca el sa se omoare si sa se faca vinovat de moarte si sa lucreze împotriva Domnului Care spune: “Ceea a unit Dumnezeu, omul sa nu desparta” (Mt. 19, 6); nici sa îndure vreun repros al lasitatii, încât sa slabeasca în fata necazurilor din timpul fugii care cer o osteneala mai mare si mai cumplita decât moartea. Caci cel ce a murit a încetat sa sufere, dar cel fuge asteptând în fiecare zi atacurile dusmanilor, socoteste moartea mai usoara; astfel cei ce s-au desavârsit în exil nu mor fara cinste, ci vor avea si ei lauda martiriului. De aceea si Iov, fiind de o mare barbatie a ajuns cunoscut fiindca a îndurat în viata suferinte atât de mari de la care nu ar fi luat pricepere daca era mort. Pentru aceasta si fericitii parinti, având o asemenea rânduiala de viata, nu s-au temut când au fost prigoniti, ci au aratat mai degraba barbatia lor sufleteasca si s-au închis în locuri înabusite si întunecoase, petrecând cu greutate. Si iarasi aratându-se vremea mortii nu au dat înapoi. Caci nu se mai îngrijorau ca se vor teme la venirea acesteia sau ca vor grabi judecata rânduita de Pronie sau ca lucreaza împotriva iconomiei ei care erau în asa fel paziti încât sa nu devina îndrazneti si sa se devina proprii cauzatorii ai fricii, dupa cum s-a scris: “Cel ce-si pripeste buzele frica-si va aduce siesi” (Prov. Sol. 13, 3). (sursa).

***

Despre martiriu (studiu)

(…) Libertatea aceasta de primire a mortii o arata Sfantul Ioan Gura de Aur cand vorbeste de cel mai tanar dintre fratii Macabei care “n-a fost legat, nici n-a avut nevoie de silnicia legaturilor, nici n-a asteptat mainile calailor, ci el insusi si-a fost lui si jertfa, si preot, si jertfelnic”. De aceea “s-a dat pe sine osandirii”: “Ca intr-un izvor de ape racoroase s-a aruncat in caldarea clocotita, pe care o socotea si baie, si botez.”

Aceasta insa are la baza credinta in Dumnezeu, si nu curajul, asa cum arata si Sfantul Ilarie de Pictavium, cand se refera la moartea mamei fratilor Macabei si la rugaciunea rostita de ea in fata regelui Antioh:

“Aceasta nu este indrazneala, ci credinta, nu orbire, ci misiune, nu manie, ci incredere”.

Pentru a exclude orice intelegere eroica a naturii umane in marturisirea martirica crestina, ca si interpretarea rigida a ei de catre montanisti, care prin caracterul lor naturalist nu aveau sa arate decat atitudini extreme si o data cu ele slabiciunile firii umane, Biserica primara a pus accent pe pregatirea interioara pentru marturisirea lui Hristos ce trebuie sa se implineasca in intreaga viata a crestinului. Aceasta intelegere a martiriului s-a impus inca din perioada apostolica, asa cum se vede in martiriul:

“Sa nu laudam pe cei ce se predau ei insisi, pentru ca nu asa ne invata Evanghelia.”

Sfantul Ciprian, episcop de Cartagina, va sublinia mai tarziu acelasi adevar:

“Fiecare trebuie sa fie pregatit sa marturiseasca credinta sa, insa nimeni nu trebuie sa alerge inaintea martiriului.”

Este avuta aici in vedere prudenta bazata pe smerenie, pentru a nu se expune ispitei, si pe iubire, pentru a nu provoca pe persecutori sa comita o crima. Este o mare diferenta fata de montanism, care a trecut din Frigia in Occident si “a ademenit spiritul puternic al lui Tertulian”.

Accentuand sobrietatea, incordarea sufleteasca, montanismul a vrut sa se inalte deasupra martiriului, condamnand ca un act de neincredere fata de Duhul Sfant orice efort al crestinilor de a se ascunde de persecutori. Ascunderea din fata acestora era pentru montanism un pacat mai grav decat apostazia, asa cum afirma Tertulian in lucrarea sa “De fuga”. Tertulian dezaproba cu indignare pe cei ce au cumparat cu bani ingaduinta persecutorilor. Biserica va fi insa mai putin severa si de aceea Petru de Alexandria in canonul 12 va lauda pe cei ce au folosit acest mijloc pentru a evita pericolul apostaziei si s-au aratat mai atrasi de Hristos decat de banii lor. (…). (sursa).

***

Montanismul a fost o secta aparuta in Frigia, indata dupa jumatatea secolului al II-lea. Montan – conducatorul sectei, considera ca Biserica a decazut, fiind influen­tata de lume, ca morala si disciplina. Montanismul apare astfel, ca o reactie contra acestei stari. (sursa).

MONTANISMUL

Montanismul a fost o mișcare cu caracter profetic si eshatologic, aparuta in Frigia (provincie din Asia Mică), catre anul 156 d.C., sub conducerea lui Montanus, fost preot frigian convertit la crestinism, care sustinea ca abia in acea perioada istorica a inceput „Epoca Paracletului”, activitatea propriu-zisă a „Spiritului Sfânt” in biserica. Această activitate consta in a redresa disciplina si etica bisericii. In acest scop, fiecare crestin trebuia sa exercite harismele sale si sa paraseasca orice preocupare terestra inutila, practicând zilnic ascetismul, abstinența, postul, mărturisirea păcatelor. Montanismul propunea adeptilor sai martiriul, ca semn al sfârsitului, cerea separarea bisericii de lume, incuraja profetiile si preoția femeilor. Datorita nonconformismului si disciplinei sale riguroase, montanismul s-a organizat ca miscare separata de biserica, reusind sa-l câstige in anul 207 d.C. pe Tertulian (150-255 d.C.). Acesta a scris o serie de lucrari montaniste, in care critica serviciul militar, profesiunile publice, morala conjugala si disciplina penitentiala practicate de biserica. Miscarea montanista n-a fost acceptata de biserica oficiala, din cauza numeroaselor “harisme” si a conceptiei sale, care punea la indoiala justificarea prin har si iertarea pacatelor dupa botez. Dupa anul 500 d.C., miscarea montanista a disparut.

Montanus

Fondatorul mișcǎrii, Montanus, s-a nǎscut probabil în Ardabau, localitate situatǎ pe teritoriul Turciei de astǎzi, în prima jumǎtate a sec. II d.Cr. A aderat la creștinism prin anii 156-157 d.Cr. Dupǎ aceea, împreunǎ cu douǎ foste preotese ale zeiței Cibele, Maximina și Priscila, a început sǎ predice creștinismul. Susține cǎ a fost inspirat de Duhul Sfant sǎ declare creștinismul religie adevǎratǎ. Referinu-se la modul în care se manifesta Montanus Eusebiu din Cezareea scrie: “La început profetul pare a fi terorizat (en parekstasei), apoi se liniștește (adeia kai Aphobia), dupǎ care se roagǎ Duhului Sfânt, este cuprins apoi de o stare necontrolatǎ de extaz (akousios mania psyches). Unii cercetǎtori cred cǎ Montanus ajungea sǎ pretindǎ cǎ primea revelații direct de la Duhul Sfânt, el fiind acel “alt Mângâietor” din Ioan 14:16. Cu timpul, cei mai mulți dintre preoții creștini l-au acuzat pe Montanus cǎ lucreazǎ cu duhurile rele, și cǎ tulburǎ adevǎrata credințǎ. Ei au încercat sǎ-l opreascǎ din predicare, dar în multe pǎrți cei care au avut câștig de cauzǎ au fost montaniștii. Totuși, în cele din urmǎ, mișcarea a fost declaratǎ ereticǎ, iar montaniștii au fost excluși din biserci. Condamnarea oficialǎ de cǎtre bisericǎ a montanismului s-a întâmplat în timpul papei Zefferin (papǎ între anii 199 – 217 d.Cr.) (Sursa).

Legaturi:

“Oare când va iesi Patriarhia Româna de sub servitutea statului laic demonizat, orientat spre o Europa Unita plina de duhul anticristului si va canoniza martirii neamului românesc si ai Bisericii?”

Testamentul unei generatii

“Despre cartea lui Ion Ianolide stiam foarte putine lucruri. Am citit câteva fragmente pe internet si doua capitole în revista crestina “Orthodox Word”, scoasa de Fratia Sf. Herman, a manastirii cu acelasi nume din Platina, California.

Sunt fragmente zguduitoare, pe care Ioan Ianolide – Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii Lui! – le scoate din comoara inimii sale sfinte de ucenic si prieten al lui Gafencu – sfântul închisorilor, cum l-am numit toti cei care l-am cunoscut, numire care a fost institutionalizata de Parintele Nicolae Steinhardt.

În ultimele luni mi-au parvenit, de la manastirea Diaconesti – Bacau, manuscrisele (dactilografiate de manastire) memoriilor lui Ianolide, intitulata Întoarcerea la Hristos (Ed. Christiana, Bucuresti, 2006) – o adevarata odisee a spiritului, o introspectie abisala facuta cu umilinta si finete, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului si iesit curat pe malul înalt al sfintirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toata calea încercarilor.

Manuscrisele, cu multe alte hârtii au fost aduse de cineva, dupa moartea autorului, puse într-un sac, fara nici o ordine, fara numerotare, încât maicile au avut mult de lucru pâna ce le-au putut încropi în cele doua volume, orientând-se dupa titluri si urmarind evenimentele descrise în concordanta cu istoria închisorilor prin care Ianolide si alti eroi ai memoriilor au trecut.

 Au ales între suflet si politica

Gafencu si grupul lui erau tineri între 14 si 22 ani, arestati pe vremea generalului Antonescu, pentru activitatea lor în Fratiile de Cruce, o organizatie a tineretului român de educatie si credinta de pe lânga Miscarea Legionara. Scurta vreme dupa arestare, a început în inima lor o adânca framântare privind optiunile legate de viata de închisoare si de ideile pentru care fusesera arestati. Educatia lor religioasa nu era una de adâncime, dar sufletele lor cautau ceva care sa-i scoata deasupra suferintelor pe care le traiau si sa le dea o pace sufleteasca prin care sa iasa cu sufletele mântuite dupa toate tribulatiile închisorilor. În perioada dinaintea instalarii comunismului avusesera ocazia sa citeasca Sfânta Scriptura si sa se straduiasca spre o întelegere a ei. Eram toti tineri si curati cu inima, spune, la un moment dat Ianolide. Nu eram corupti în nici un fel, pacatele societatii nu ajunsesera la noi. Aveam un suflet curat, acceptasem suferinta si ne straduiam sa ne pastram curate inima si mintea. Aveam pedepse mari, procurorii ne condamnasera fara mila si unii dintre noi aveau mai multi ani de închisoare decât ne era vârsta.

În aceste împrejurari, fratii de cruce ajung la închisoarea Aiud care începuse sa se contureze ca una dintre cele mai drastice puscarii din tara, privind viata de celula a detinutilor politici. Nici unul dintre ei nu putea macar sa-si imagineze cele ce vor urma, chinurile, spaimele, dar si culmile de credinta si virtute pe care unii dintre ei le vor urca.

Urmându-mi datoria duhovniceasca de preot, cautând sa las în spate toate suferintele si înjosirile prin care eu însumi am trecut, voi scoate din acest iad al durerilor partea sa spirituala, câstigul ceresc prin care ei au cucerit raiul, lasând iadul în înselare.

Din zilele lui Ioan Botezatorul pâna acum, Imparatia Cerurilor se ia cu navala, iar cei care o navalesc o si cuceresc. (Mt.11: 12) Oare este un mai bun navalitor al raiului decât cel care sufera pentru Hristos si chiar moare pentru El?

Ma opresc la un moment de rascruce pentru tinerii acestia sositi la Aiud unde îi întâmpina un director ticalos si fanfaron, gata la orice tortura impotriva detinutilor care nu erau protejati de nici o lege. Grupul din jurul lui Gafencu constituia un îndreptar de viata crestina în catacombe pentru toti ceilalti. Nu toti cei închisi alesesera optiunea duhovniceasca a vietii din închisoare. Multi erau luptatori politici, intrasera în închisoare pentru a eradica din viata politica a României coruptia, indecenta moarala publica si demagogia. Unii acuzau grupul ca ar fi defetist, ca renunta la lupta pentru confortul lor spiritual, dar ei nu au ezitat între optiunea spirituala si cea politica a Miscarii Legionare.

Lupta cu gândurile rele

În primul rând ei au cautat sa-si puna în ordine propriile lor vieti, sa înteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca încet caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare. Gafencu, Ianolide, Virgil Maxim (cel ce a scris Imn pentru crucea purtata) si Marin Naidim, locuind în aceeasi celula, au încercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Hristos. Cel mai cunoscator al vietii sfintilor si al Bibliei era, fara îndoiala, Gafencu. Începutul a fost bun si relativ usor. Ideea de dragoste, de sacrificiu al unuia pentru ceilalti a operat, dar, dupa o vreme, sensibilitatile lor diferite au devenit un prilej de suferinta în spatiul îngust de doi pe doi metri, chiar daca nu se manifestau prin cuvinte sau gesturi. Fiecare se simtea fata de celalalt ca un mic butoi cu pulbere, gata sa explodeze în mod neprevazut.

Aceasta aprindere a nervilor era comuna tuturor, chiar daca, la început, se straduiau sa nu o ia în seama, în speranta ca timpul, rugaciunea si obisnuinta cu ceilalti vor rezolva problemele personale, dar si comune. Valeriu Gafencu i-a chemat pe toti la o discutie sincera si în frica de Dumnezeu, pentru a descoperi ce anume greseli si ce anume slabiciuni au creat starea surda, dar gata de explozie.

Analizând afirmatiile fiecaruia, au încercat sa stabileasca modul în care gândul rau patrunde în inima omului, care sunt stadiile prin care trece din clipa în care gândul rau este acceptat. De fapt, aceasta analiza urma un drum despre care nici ei nu stiau unde va duce, dar Duhul lui Dumnezeu, pentru credinta si stradania lor, îi calauzea pe o carare de mult cunoscuta de monahii pustiurilor, fara ca ei sa stie, în special de analiza a Sf. Isihie Ierusalimneanul sau Sinaitul. Am fost foarte socat sa citesc acest capitol în cartea lui Ianolide, pentru ca de mult ma gândeam sa fac o comparatie între psihologia abisala a Sf. Isihie si psihanaliza lui Freud. Isihie traieste, aproximativ, la începutul secolului al cincilea, iar Freud moare în 1939. Asa ca, daca este vorba de cine a plagiat pe cine, nu avem nevoie de demonstratie. Sunt convins ca Sigmund Freud, care era evreu, cunostea Vechiul Testament, cel putin, Psalmii si Proorocii si e foarte posibil sa fi citit si anumite scrieri filocalice, fiind preocupat de adâncul fiintei umane si de cele ce se petrec acolo. Asemanarea dintre paznicul constiintei la Freud si paznicul inimii la Isihie este uluitoare. Iata treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori, dar dorind arzator dupa Dumnezeu. Mai întâi, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca sau sa le respinga dintru început sau mai târziu. Aceste duhuri rele îl razboiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta împotriva lor. Lupta este complexa si de durata dar nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gândul rau de la început, acesta patrunde în mintea lui si-i argumenteaza ca nu este chiar atât de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gândul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pâna aici este razboiul nevazut.

Rezistenta persoanei devine mai slaba, el este atacat cu imagini mentale sau senzoriale si daca trezvia a cazut în lenevie sau slabiciune, atunci pofta ia un aspect mai organizat si devine dorinta, care se manifesta în mod vizibil prin anumite acte sau cuvinte, extinzând razboiul nevazut si în planul sensibil. Foarte curând, dorinta devine plan si este gata de înfaptuire practica. Lupta este mai usoara în stadiul gândului si devine tot mai dificila si cu mai putine sanse de biruinta în stadiile urmatoare. Planul este dominator, are o putere mare asupra persoanei si vointa de a rezista se micsoreaza. O asemenea analiza nu putea fi facuta de acesti tineri decât numai prin prezenta Duhului Sfânt care i-a asistat pe toata durata vietii lor în închisoare. (1)

O moarte îngereasca

Cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfârsi fara a fi macar cutremurat, daca nu întors spre credinta, caci viata lui Gafencu si a celorlalti ca el este un model moral si o scara de suire spre cele înalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus Care este Hristos.

Oare nu este cutremurator ceea ce spune un tânar neteolog, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o înviere, caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci învierea. Si nu vreau ca cititorul de buna credinta sa treaca fara atentie peste unele cuvinte ramase de la Gafencu, adevarate file de filocalie: Despre curatirea launtrica. Atunci când Valeriu se simtea bine, vorbea frumos si cu însufletire, oprindu-se cu precadere la tema lui preferata, curatirea launtrica:

“Prin Botez am primit harul curatitor, iar prin ungerea cu Sf. Mir, ne-am împodobit cu toate darurile Sf. Duh, dar aceasta binecuvântata stare launtrica a ramas nelucratoare în noi, fiindca suntem crestini numai cu numele. Traim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de pacat. E o rusine sa fii credincios, e demodat sa fii moral. Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie sa traiasca în Duhul Sfânt toata viata, or noi tocmai asta nu am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am pastrat credinta, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar sa te curatesti launtric prin spovedanie si sa te înnoiesti prin Sfânta Împartasanie. Constient deci si cu toata staruinta sa te unesti cu Hristos, sa te faci purtator al sfinteniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie sa înfrângi pacatul pâna la sânge. Asa te nasti din nou. Nu exista cale de compromis”.

Poate ca am întins prea mult nevrednicul meu cuvânt, dar vreau sa va duc la o moarte îngereasca. În aceasta carte se moare mult, se moare din cauza torturii, a foamei, a lipsei de orice asistenta medicala, chiar sinucidere. Dar se moare si îngereste.

Când eram copil si vreunul din batrânii satului se apropia de ceasul mortii – taranii stiau sorocul mortii fara doctori – caci doctorii erau la oras, nu la tara – parintii îsi luau copii de mâna si tot satul mergea, cu mic cu mare, la batrânul sau batrâna respectiva pentru “a cere iertaciune“. Spuneau parintii: “Poate ai trecut, copile, pe lânga el/ea si nu i-ai dat binete, sau ai râs de ei, sau ai furat mere si prasade (pere) din pomul lor. Sa-ti ceri iertaciune”.

Ajungeam acolo cu sfiala ca într-o cetate a mortii, sarutam mâna agonizantului, uimiti de fata lui/ei senina si neînfricata de moarte si ziceam cu voce tremurânda: “Te rog ma iarta! Si el/ea: Domnul sa te ierte! Si iarasi noi: Si de-al doilea! Si el/ea: Domnul sa te ierte! Si apoi iarasi: Si de-al treilea!” Bolnavul cu voce sfârsita: “Domnul sa te ierte!” Stateam apoi cu fruntea pe marginea patului pâna ce bolnavul se întrema putin ca sa-si poata ridica mâna si sa ne binecuvinteze pe cap. Într-un sens, noi toti, poate mai mult copiii, eram solitorii mortii, o moarte cu chip de copil pe care muribunzii o primeau cu dragoste si cu binecuvântare.

Asa a murit Gafencu si altii ca el. Din toti cei patru care au început viata comunitara la Aiud si apoi au ajuns la Pitesti, pentru demascare, pe nici unul nu l-a lasat Dumnezeu prada torturilor, ci pe toti i-a salvat, aproape în ultima clipa, pentru a le cruta suferinta, pentru a nu îngadui murdarirea sufletului lor nascut din nou prin curatirea launtrica. Cartea aceasta ar putea fi plina cu mortile celor din închisori, caci fiecare moare într-un fel, pentru el însusi, pentru aproapele si pentru Dumnezeu. Nu se poate sa citesti despre moartea senina a batrânilor mei din Mahmudia, sau a celor din închisori, fara ca macar o lacrima sa-ti umezeasca ochii, caci Dumnezeu are grija de înmuierea inimii noastre spre o spalare cu lacrimi.

“Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, Facatorul si Izavitorul meu, nici picatura de lacrimi, nici din picatura vreo parte”. (Rugaciunea a Saptea, a Sf.Vasile cel Mare, din Rânduiala Sf. Împartasanii)

[...]

Valeriu Gafencu a avut pâna în clipa mortii constiinta vie si sfânta ca el moare pentru Hristos:

“În primul rând, gândul si sufletul meu se închina Domnului. Multumesc ca am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit ca mor pentru Hristos”.

El, nu numai ca a avut constiinta mortii sale martirice, dar Dumnezeu i-a dat si cunoasterea deplina a mergerii la Iisus, în clipa mortii.

Sa ne cutremuram toti! [...]”

Pr. Gheorghe Calciu

integral la sursa online: Rost

Cititi si:

IPS Nicolae: O intrebare poate mai dificila: «Cum ve­deti vizita papei Ioan Paul al II-lea in Romania?»

Arhim. Efrem: Ce sa spun?… Trebuie sa stiti ca Vaticanul a facut o intelegere tacita, secreta, cu Casa Alba: „Tu sa fii conducatorul politic, iar eu conducatorul spiritual al lumii si trebuie ca amandoi sa fim prezenti in lumea intreaga”. Cine are urechi de auzit, sa auda.

IPS Nicolae: «Tinerii din Romania pot veni sa vietu­iasca la Athos? Cum pot ajunge acolo daca, bineinteles, se fac calugari?»

Arhim. Efrem: Cred ca exista posibilitatea ca tinerii ro­mani, daca vor, sa vina la Sfantul Munte sa se calugareasca. Sunt destui romani care au venit in ultitimii ani si sunt deja calugari. Noi, in Manastirea Vatopedi si in chiliile romanesti care apartin de Vatopedi, avem mai mult de douazeci de calugari.

IPS Nicolae: «Va rugam sa ne vorbim despre marele du­hovnic, Parintele Porfirie.»

Arhim. Efrem: Daca incepem sa vorbim despre acesti Batrani contemporani trebuie sa ramanem aici pana maine dimineata! Numai doua cuvinte am sa va spun despre acest Sfant al zilelor noastre. Avea darul inainte-vederii (prooratico harisma) si cel al stravederii (dioratico harisma) si am sa va spun un fapt minunat care s-a petrecut la cincisprezece zile dupa ce a murit. Un fiu duhovnicesc al lui, care era in Aus­tralia, ii dadea telefon in mod regulat si ii cerea sfaturi. Fara sa stie ca acesta murise, dupa cincisprezece zile ii da telefon la acelasi numar. Ii raspunde Parintele, ii rezolva problema si ii spune: „Ioanni, de acum sa nu-mi mai dai telefon, ci astept sa te intampin in rai!” Şi a inchis telefonul. Acesta, cu­tremurat si infricosat, a sunat pe un cunoscut de-al sau din Atena spunandu-i: „Am vorbit cu Gheronda si mi-a zis cu­vintele astea. Nu cumva ma incearca?” Iar prietenul i-a raspuns: „De cincisprezece zile l-am ingropat pe Parintele!”

IPS Nicolae: O intrebare care probabil ma vizeaza pe mine in primul rand: «Ce parere aveti despre „Liturghia copiilor” practicata si slujita inaintea Sfintei Liturghii? Este ortodoxa aceasta practica liturgica?» Este vorba despre fap­tul ca in aceeasi biserica, dar nu la aceeasi Sfanta Masa, se face de dimineata o Sfanta Liturghie pentru copii si, sigur, ulterior obisnuita Sfanta Liturghie pentru toti credinciosii.

Arhim. Efrem: Nu exista nici o problema. De vreme ce nu se face pe aceeasi Sfanta Masa se poate face si o a doua Sfanta Liturghie pentru copii.

IPS Nicolae: O alta intrebare: «Fiecare Biserica crestina pretinde ca este Biserica lui Iisus Hristos. Daca putem spera ca, intr-o buna zi, Bisericile crestine sa se uneasca si cat de aproape este aceasta zi?»

Arhim. Efrem: Aceasta nu este o problema a noastra, daca se vor uni Bisericile sau nu. Noi oricum ne rugam in fiecare slujba si la fiecare Sfanta Liturghie pentru unirea tuturor. Nu depinde de noi. Ceea ce depinde de noi este faptul ca noi sa ne unim cu Dumnezeu si catre aceasta tre­buie sa ne indreptam interesul.

IPS Nicolae: «De ce credeti ca este atat de greu de re­gasit icoana autentica de catre pictorii de azi, ma refer atat la cei ce picteaza biserici, cat si la pictorii laici?»

Arhim. Efrem: Pictorii de azi nu sunt impiedicati a fi in duhul Traditiei in masura in care sunt formati de pictori tra­ditionali. Darul picturii autentice nu este numai o harisma a monahilor, ci si a mirenilor. Dar pictorii laici, cand pictea­za, sa nu aiba si tigara langa ei! In dreapta tigara si in stan­ga sa aiba radioul cu muzica populara!

IPS Nicolae: «La sfarsit de secol si de mileniu mai multi oameni, si in special tinerii, sunt afectati de sindromul „somaj”. Multi se afla in pragul disperarii si au sentimentul ca Insusi Dumnezeu S-a intors de la ei. Ce putem face pentru acestia? Cum pot fi scosi din deznadejdea in care au cazut?»

Arhim. Efrem: Le vom da speranta daca si ei vor avea tendinta de a se incadra corect in Biserica. Dumnezeu nu respinge pe nimeni, nu uita pe nimeni, ci ii iubeste pe toti in mod egal, si pe cei drepti, si pe cei pacatosi. In mod egal! Deznadejdea vine din faptul ca nu sunt integrati bine, corect in Biserica, din pricina aceasta vine deznadejdea.

IPS Nicolae: Legat de aceeasi intrebare, o alta: «Care credeti ca ar trebui sa fie rolul Bisericii pentru ca tinerii din tara noastra sa nu mai fie nevoiti sa-si paraseasca pamantul natal pentru a cauta o viata mai buna pe alte continente?»

Arhim. Efrem: Cred ca Biserica trebuie sa conlucreze cu politicul in aceasta problema sociala. Cred ca Biserica, in acest moment, pate sa influenteze chiar situatii politice, sa faca presiuni in nomentul in care vede ca anumiti oameni politici nu-si fac datoria in mod corect, pentru a le da tine­rilor conditii corespunzatoare ca sa ramana in tara.

IPS Nicolae: Intrebare putin mai politica acum: «Ce credeti, Prea Curioase Parinte, despre noile buletine?» Este vorba despre noile buletine de identitate din Grecia. Ziarele din ultimele zile anuntau ca nu mai este nevoie ca in buleti­nul de identitate al fiecaruia sa fie consemnata religia sau confesiunea careia ii apartine. Deci intrebarea este: «Ce credeti despre noile buletine pe care statul grec le-a acceptat?»

Arhim. Efrem: Grecia inca nu le-a acceptat, desi Guver­nul primeste mereu presiuni de la Comunitatea Europeana de la Bruxelles. Dar Biserica s-a opus si nu cred ca va lasa sa nu mai fie trecuta religia in buletin. [n.n.: Pana la urma si Biserica a fost presata sa cedeze si sa accepte, iar religia a fost scoasa din buletinele de identitate ale grecilor] Pentru ca incet-incet cred ca europenii doresc sa ascunda faptul ca in tarile orto­doxe majoritari sunt crestinii ortodocsi. Iar in spatele aces­tora sunt, dupa cum stiti, sionismul si evreii, aceste puteri ale intunericului.

IPS Nicolae: Era si o intrebare despre masonerie, dar cred ca Prea Cuviosul a raspuns cumva acestei intrebari [sic!, n.n.]. [O alta intrebare]: «Care este atitudinea corecta a unui ortodox in fata unui credincios protestant care il provoaca cu citate din Sfanta Scriptura?»

Arhim. Efrem: Trebuie, fara indoiala, ca si ortodoxul sa studieze Sfanta Scriptura, pentru ca de multe ori noi orto­docsii ne aratam dezinteresati in studierea Scripturii. Dar trebuie sa stim un lucru care este foarte important si pe care nu il accepta deloc protestantii, ci il resping, acela ca Sfan­ta Scriptura nu este izvorul revelatiei noastre. Izvorul reve­latiei noastre este Sfanta Traditie, Traditie in care se cuprinde si Sfanta Scriptura. De aceea Biserica sarbatoreste anumite praznice care nu sunt amintite in Sfanta Scriptura.

IPS Nicolae: «As dori sa aflu cum pot sa pastrez viu Duhul lui Dumnezeu atunci cand sunt la serviciu cu prieteni care nu-mi impartasesc opiniile, astfel incat toata uratenia lumii fara Dumnezeu sa nu ma indeparteze si pe mine pe nesimtite de la calea cea buna?»

Arhim. Efrem: Cand lucrati in anumite locuri in care exista oameni care au alte conceptii, sa va rugati ca sa nu fiti influentati de acestia. „Cereti si vi se va da” iar harul va va ajuta sa nu fiti influentati.

IPS Nicolae: Iar acum o intrebare care cred ca provine de la cineva care asculta noaptea postul de Radio Bucuresti: «Dupa cum stiti, slujba Prohodului Domnului din Vinerea Mare este o „inventie” a calugarilor din Muntele Athos. Deci Prohodul Domnului l-au inventat calugarii din Mun­tele Athos. Unii preoti nu sunt de acord cu aceasta. Ei spun ca ar trebui sa fie o zi trista pe care lumea sa o respecte in liniste. Ce parere aveti Prea Cuviosia Voastra?» Intr-o noap­te, la postul de Radio Bucuresti, un preot care se intretinea cu ascultatorii spunea ca Prohodul Domnului este o creatie foarte recenta din cercurile monahale de la Muntele Athos. Intrebarea deci este: «Ce credeti, Prea Cuvioase, in legatura cu aceasta afirmatie?»

Arhim. Efrem: Este o slujba veche. Au facut-o calugarii aghioriti, dar a fost adoptata de intreaga Biserica Ortodoxa. Şi consider ca cel care vrea sa urmeze Traditia Bisericii trebuie sa faca si aceasta slujba, care a fost facuta de athoniti, dar a fost adoptata de intreaga Biserica Ortodoxa.

IPS Nicolae: O intrebare mai usoara, cred, pentru Parintele Staret: «Partea femeiasca, deci femeile, se pot impartasi cu Trupul si Sangele Domnului avand capul desco­perit, pantaloni si vopsite?» Este o intrebare!

Arhim. Efrem: Raspundem tuturor celor care sunt inte­resati: nu este corect ca femeia sa vina rujata pentru a se impar­tasi. Nu va ascund ca atunci cand ies in lume si vin femei rujate si imi saruta mana, mi-o inrosesc toata. Cu atat mai mult cand se duc sa se impartaseasca, inrosesc si lingurita. Despre pantalonii femeii Parintele Porfirie a spus astfel: „Femeia care poarta pantaloni barbatesti, intr-un mod indirect si subconstient, dobandeste o constiinta barbateasca”. De aceea are mereu certuri cu sotul.

asa-zisul "sfant" catolic, cinstit de ecumenistul Mitropolit al Banatului

IPS Nicolae: Iata o alta intrebare interesanta: «Sunt crestina ortodoxa. Particip la liturghii in bisericile ortodoxe. Ma rog si ma spovedesc in Biserica Ortodoxa. Cu toate acestea, de cativa ani, tin postul sfantului Anton — este vorba de Anton de Padova — cu cele treisprezece marti si mi-a fost de mare ajutor. Ce parere aveti despre acest post al sfantu­lui Anton, altul decat Sfantul Antonie cel Mare?» Poate Prea Cuviosul nu stie: exista acest obicei care se practica si aici, de a tine postul sfantului Anton de Padova. Şi multi cre­dinciosi se simt ajutati tinand acest post.

Arhim. Efrem: In mod oficial Biserica Ortodoxa Roma­na a raspuns la aceasta problema? inalt Prea Sfintia Voastra, ce spune Biserica Ortodoxa Romana in mod oficial despre aceasta chestiune?

IPS Nicolae: Ca unul care m-am ocupat de viata Sfan­tului Antonie cel Mare, vrand-nevrand am ajuns sa ma in­teresez si ce a fost cu sfantul Anton de Padova. Şi unul si altul au fost doi sfinti ai Bisericii crestine care au dobandit, sa zic asa, aura sfinteniei, chiar daca au apartinut la Biserici diferite. De aceea in Biserica Ortodoxa Romana nu s-a adoptat o atitudine potrivnica celor care tin acest post al sfan­tului Anton de Padova. Mai ales ca, crestinii obisnuiti il asimileaza pe Antonie de Padova Sfantului Antonie cel Ma­re, unul din intemeietorii vietii monahale.

Arhim. Efrem: Este inainte de Schisma sfantul Antonie de Padova?

IPS Nicolae: Din pacate dupa…

Arhim. Efrem: Biserica trebuie sa ia atitudine si sa spuna, sa inceteze aceasta „traditie” de vreme ce este dupa Schis­ma si este facuta din nestiinta.

IPS Nicolae: Nu vreau sa il contrazic pe Parintele Sta­ret, dar sfintenia depaseste limitele confesionale! Dar asta este o problema mai complicata… [Grava confuzie care se face in Romania intre Sfantul Antonie cel Mare si catolicul Anton de Padova are drept cauze: duhul ecumenist actual, usurinta aplecarii unor credinciosi catre ritualuri exterioare, formale si ignoranta acestora, de care profita unii pentru avantaje materiale, n. ed.].

- O alta intrebare: «Cum vad cei de la Muntele Athos moartea? Ati putea sa ne vorbiti putin mai detaliat despre problema aceasta a mortii?»

Arhim. Efrem: Calugarii din Athos convietuiesc cu moar­tea si, de multe ori, la cate o inmormantare, mai ales daca este un monah virtuos, simtim bucuria Invierii. Şi chiar pot sa spun ce se intampla cu trupurile monahilor aghioriti adormiti: oricate zile ar ramane neingropate, nu devin rigi­de! Acum cativa ani, la Nea Skiti, am gasit un calugar la cinci­sprezece zile dupa ce adormise. Bineinteles, trupul sau avea un miros neplacut, dar era neintepenit, moale. Este un dar special al Maicii Domnului pentru calugarii din Athos.

IPS Nicolae: «Daca o persoana s-a nascut intr-o fami­lie neortodoxa, catolica sau protestanta si nu are niciodata ocazia de a cunoaste cu adevarat Biserica Ortodoxa, acea persoana se va mai putea mantui?»

Arhim. Efrem: Daca persoana s-a nascut intr-o alta con­fesiune crestina, iar nu in Biserica Ortodoxa — si eu merg chiar mai departe: daca cineva s-a nascut musulman, fara a cunoaste nimic [despre crestinism] — cum il va judeca Dum­nezeu? Ştim ca Dumnezeu este izvorul a toata dreptatea si deci, asa cum subliniaza Sfantul Apostol Pavel, il va judeca in functie de constiintalui. Oricum, trebuie sa stim ca ade­varatul drum catre mantuire este, fara indoiala, Ortodoxia.

IPS Nicolae: Un bilet spune urmatoarele: «Se pun mul­te intrebari in aceasta seara aici si este bine acest lucru, intrucat raspunsurile sunt cele mai avizate. Eu nu vreau sa intreb nimic, vreau doar sa expuneti pret de cateva minute un cuvant folositor care sa reuneasca, intr-un fel, nelinistile noastre ale tuturor si sa ne indemnati prin aceasta la a privi mai serios spre mantuirea sufletului.»

Arhim. Efrem: Mesajul pe care vreau sa vi-l transmit este: niciodata sa nu va pierdeti nadejdea in Dumnezeu si totdeauna cand aveti momente grele sa va rugati cu insis­tenta/si, cu siguranta, Dumnezeu va va ajuta. Zicea pururea pomenitul Gheron Iosif Isihastul, unul dintre Batranii athoniti contemporani, ca la sfarsitul rabdarii extenuante se va arata in mod simtit harul Duhului Sfant.

IPS Nicolae: Va rugam sa ne spuneti cateva lucruri de esenta pe care le cunoasteti de la Gheron Iosif Isihastul, de la Batranul Iosif Isihastul.

Arhim. Efrem: Gheron Iosif Isihastul a adormit in 1959 in ziua Adormirii Maicii Domnului. A fost un om care s-a silit mult pe sine insusi, un om care s-a indeletnicit mult cu rugaciunea (lui Iisus—n. Ed). Fiii sai duhovnicesti au con­tribuit mult la repopularea Sfantului Munte si a manastirilor din afara Sfantului Munte, ori din afara Greciei. Intr-o zi, un cunoscut de-al sau, mirean — dupa cum acesta insusi ne-a povestit — s-a dus la pestera unde locuia Batranul impreuna cu patru ucenici de-ai sai si Gheron Iosif i-a spus: „Vezi acesti calugarasi care sunt impreuna cu mine? Va veni vremea cand vor umple Sfantul Munte cu monahi!” Astazi, sase manastiri din cele douazeci sunt fiice duhovnicesti ale lui Gheron Iosif Isihastul. Daca citeste cineva viata lui si scriso­rile sale va vedea ca teologia si viata lui sunt palamitice. Iar el s-a straduit foarte mult ca aceasta teologie a Sfantului Grigorie Palama sa revina in Sfantul Munte. Pentru ca im­partasirea deasa ajuta foarte mult pe cei ce se nevoiesc, ca sa devina salas al harului dumnezeiesc.

IPS Nicolae: Intrebare foarte actuala acum, vine de la doi participanti intrebarea aceasta: «Ce parere aveti despre cei care sunt angajati ai bancilor? Ştim ca banca este templul lui mamona.»

Arhim. Efrem: Daca templul lui mamona nu vrea sa fie dusman Bisericii lui Dumnezeu, atunci nu ne opunem. Putem spune la fel cum a zis Domnul: „Dati deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu“.

IPS Nicolae: O alta intrebare, desigur, mai putin du­hovniceasca: «Ce parere aveti despre Biserica Ortodoxa Rusa si care este relatia Sfantului Munte cu Biserica Orto­doxa Rusa, Biserica care are manastiri la Muntele Athos?»

Arhim. Efrem: Un ascet rus care a vietuit destul de multi ani in Sfantul Munte, in copilarie a apucat vremea revolutiei lui Lenin. Atunci cand ortodocsii erau alungati, dupa cum el insusi spunea Batranilor nostri, a existat un moment in care crestinii deznadajduiti intrau in grupuri masive in bise­rici spre a nu fi omorati de comunisti. Intr-o biserica cu hra­mul Sfintilor Apostoli a intrat multa lume, iar comunistii au dat foc bisericii. Din cauza fumului s-au asfixiat toti si au murit. Acesta insa s-a urcat pe o coloana care era aproape de fereastra, a putut sa respire si a supravietuit. Dupa cum singur a marturisit, indata ce murea cineva in biserica, vedea pe cei doisprezece Apostoli ca dadeau o cununa sufletului celui adormit. Şi au spus Apostolii: „Ceea ce se intampla acum este un canon, pentru ca ati ratacit de la calea corect ortodoxa. Acest canon va dura saptezeci de ani”. Tanarul acela a intrat mai apoi in Sfantul Munte, s-a calugarit si a povestit aceste lucruri cu mult timp in urma. Vedeti, acum, dupa saptezeci de ani, a cazut comunismul fara varsare de sange, a cazut ca un castel din carti de joc. Deci canonul Rusiei s-a incheiat.

Noi, ca Sfant Munte, avem relatii foarte bune cu rusii, iar Manastirea Vatopedi are o legatura traditionala cu Rusia, pentru ca Sfantul Maxim Grecul, care a fost calugar la Vato­pedi, a fost trimis in Rusia in veacul al XVI-lea si a devenit luminator al poporului rus. Acum cativa ani ne-am dus la Moscova si ne-au dat o parte din moastele Sfantului Maxim Grecul pe care le-am adus la Vatopedi. La rugamintea Pa­triarhului Rusiei, cand ne-am dus acolo am luat impreuna cu noi si o copie a uneia dintre icoanele noastre facatoare de minuni ale Maicii Domnului, „Pantanassa”, icoana care are deosebitul dar de a tamadui pe cei care sufera de boala can­cerului. Deoarece unui preot care lucra intr-un spital i-am dat mai multe vederi cu reprezentarea acestei icoane si, cu toate ca erau niste copii de hartie, au facut acolo multe mi­nuni, Biserica din Rusia ne-a rugat sa facem o copie pe lemn a acestei icoane si ne-au primit cu mare cinste la aeroportul din Moscova [atunci cand am adus-o]. Iar astazi, dupa cum ni se spune, icoana este izvor de tamaduire pentru multi cre­dinciosi. Vin insa multi rusi si la Sfantul Munte — dupa cum stiti, exista si o manastire in care vietuiesc monahi rusi—si se folosesc foarte mult.

IPS Nicolae: «Parinte Staret, ati putea sa ne spuneti da­ca stiti ca a aparut in Romania aceasta carte, „Braul Maicii Domnului, Acatistul Rugului Aprins al Maicii Domnului si Icoane Facatoare de Minuni de la Manastirea Vatopedi, Sfantul Munte Athos”, aparuta la Editura Panaghia, in Vatra Dornei. Pe prima pagina aici scrie: „Tiparita cu binecuvantarea Prea Cuviosiei Sale Arhimandritul Efrem, Staretul Sfintei Manastiri Vatopedi, editie ingrijita de monahul Cleopa, Sfanta Manas­tire Rarau”. As vrea sa va intreb daca ati binecuvantat apari­tia acestei carti si daca subscrieti la tot ceea ce este cuprins in ea. Daca puteti sa ne spuneti cateva cuvinte despre Aca­tistul Rugului Aprins al Maicii Domnului».

Un monah insotitor: Binecuvantarea a fost luata pen­tru carte de monahul Cleopa, insa doar pentru prima parte a cartii, in care sunt povestite istoriile si descrierile icoanelor, precum si a Braului Maicii Domnului. Ulterior, la publicare acesta a introdus si Acatistul. Deci Parintele Staret nu stie continutul [final], stie doar ca a fost ceruta binecuvantarea pentru istoria icoanelor. Parintele Staret nu cunoaste nimic despre Sandu Tudor sau despre Acatist.

IPS Nicolae: S-a implinit ora opt. Intrebari ar mai fi foarte multe, dar pentru ca asa am convenit cu Prea Cuviosul Arhimandrit, Staret al Vatopedului, ne oprim aici. Sigur, cu regretul de a nu fi putut sta mai mult de vorba. Dansul trebuie sa plece inca in aceasta seara la Alba Iulia, asa incat, repet din nou, ne oprim aici. As vrea sa va asigur ca pomel­nicele pe care le-ati adus aici ajung, cum se vede in acest moment, ajung la Prea Cuviosul Staret…”

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi:

“Rezistenta fara precedent a grecilor se epuizeaza, furia depaseste frica si pericolul unor revolte sociale nu mai poate fi ignorat, nici de catre cei care comanda, nici de cei care executa ordinele lor criminale… Pretentiile lor impotriva suveranitatii noastre nationale sunt sfidatoare“.

Cititi si:

• Romfea.gr: Strigat de durere pentru Grecia din partea Arhiepiscopului catre Papadimos

Joi, 02 Februarie 2012

Relateaza Emilios Poligenis – 11.57

Scrisoarea completa:

“Excelenta Voastra domnule Presedinte [al Consiliului de Ministri al Guvernului = Premier, n.n.],

Ni se rupe inima si nu putem intelege toate cele care s-au intamplat in ultima vreme si contiuna sa se intample in tara noastra. Oameni demni isi pierd, de la o zi la alta, serviciul chiar si casele. Fenomenul celor fara adapost si al celor infometati – ce aminteste de vremurile ocupatiei – ia dimensiuni de cosmar. Zi de zi numarul somerilor creste cu miile.

La fel se intampla si cu falimentul intreprinderilor mici si medii. Tinerii nostri, cele mai bune minti ale tarii, emigreaza. Parintii nostrii nu mai pot supravietui, in urma dramaticelor taieri de pensii. Familiile, si mai ales cele sarace, muncitorii, se gasesc intr-o situatie disperata in urma repetatelor taieri de salarii si a noilor taxe insuportabile.

Rezistenta fara precedent a grecilor se epuizeaza, furia depaseste frica si pericolul unor revolte sociale nu mai poate fi ignorat, nici de catre cei care comanda, nici de cei care executa ordinele lor criminale. In aceste momente dificile si, fara indoiala, critice suntem datori sa intelegem faptul ca nesiguranta, disperarea si depresia s-au cuibarit in fiecare camin din Grecia.

Ca au determinat si, din pacate, continua sa determine pana si sinucideri, ale acelora care nu au putut sa indure drama propriilor familii si durerea copiilor lor. In fata tuturor acestor situatii, Biserica Greaca incearca sa profite de fiecare oportunitatea de solidaritate care i se ofera. Si este pozitiv faptul ca, in aceasta negura, se evidentiaza sensibilitatea, milostenia si patriotismul curat al grecilor. Pentru a hrani, a imbraca si a oferi nadejde celor disperati.

Din pacate, insa, precum se vede déjà foarte clar, drama tarii noastre nu numai ca nu se termina aici, dar ar putea capata noi si imprevizibile dimensiuni. Sunt cerute, de altfel, in aceste zile alte masuri mult mai dure, mai dureroase, mai nedrepte mergand pe aceeasi linie ca cea din trecutul nostru recent care vor duce la esec si in impas.

Ni se impun doze si mai mari din medicamentul care s-a dovedit a fi mortal. Ni se cer angajamente care nu rezolva problema, dar care doar intarzie temporar anuntatul sfarsit al economiei noastre. Si ipotecheaza, in acelasi timp, suveranitatea noastra nationala. Amaneteaza bogatia pe care o avem in prezent, dar si pe cea pe care o putem obtine in viitor din pamantul si marea noastra.

Amaneteaza Libertatea, Democratia si Demnitatea noastra Nationala.

Dezamagiti, disperati si ingrijorati, grecii ne pun intrebari si ne cer raspunsuri responsabile, sincere si convingatoare.

Intreaba ce ii asteapta maine.

Intreaba incotro se indreapta tara noastra. Intreaba ce poate sa puna capat aceastei drame.

Ce poate sa faca sa renasca speranta pierduta. Din pacate!

In luarea deciziilor, vocile celor disperati, vocile grecilor, sunt ignorate sfidator.

Din pacate, astazi, noi, grecii, nu gasim raspunsuri nici macar pentru ceea ce ni s-a intamplat si continua sa se ni intample, nici la ceea ce ne cer strainii.

Este desigur cel putin suspecta insistenta lor pentru niste retete esuate.

Si sunt sfidatoare pretentiile lor in detrimentul suveranitatii noastre nationale. Si acest lucru este poate cel mai ingrijorator. Nu ar trebui sa fie ignorat de nimeni faptul ca rezistenta oamenilor s-a epuizat. Dupa cum s-a epuizat si rezistenta economiei noastre reale.

Si desigur in fata noastra sunt si alte drumuri. Drumuri ale invierii duhovnicesti si ale relansarii economice. Drumuri ale creatiei, sperantei si perspectivei. Drumuri deschise pentru fiecare barbat si femeie din Grecia.

Catre aceste drumuri suntem datori sa ne indreptam cu totii, cu sentimentul pocaintei. Punand laolalta nesfarsitele puteri ale poporului nostru. Indepartand, in acelasi timp, santajul venit din exterior si refuzand retetele lor aducatoare de moarte.

Avand mai presus de orice, neclintita certitudinea ca prin ajutorul lui Dumnezeu si prin increderea in capacitatile noastre putem sa ne descurcam.

Elada Culturii, Elada Istoriei, Elada Traditiei nu poate sa piara nici pentru ca unii au crezut astfel, nici pentru ca unii s-ar putea sa o doreasca. Elada noastra poate sa stea pe picioarele ei. Poate sa mearga inainte.

Excelenta Voastra,

Acest drum il cauta si il asteapta astazi grecii…”

[traducere: E. P., RAZBOI INTRU CUVANT; preluarea nu se poate face fara acordul nostru!]

“Grija noastra nu este de a evita Apocalipsa sau a lupta impotriva ei (căci ea va veni oricum!), ci de a o traversa fara vatamari sufletesti!”

Din Pastorala de Pasti a IPS Bartolomeu Anania din 2009

“Dacă aruncăm o privire panoramică asupra istoriei universale, vom observa că, încă de la început, omenirea a fost atrasă mai puțin de dimensiunea pozitivă a existenței şi mai mult de cea negativă.

Primii oameni, Adam şi Eva, au avut de ales între binecuvântare şi blestem; l-au preferat pe ultimul.

Această preferință s’a perpetuat de-a lungul veacurilor, atât la eroii de pe scenă, cât şi la spectatori.

În vremea noastră, programele de televiziune se întocmesc în funcție de preferințele spectatorilor. Micile ecrane oferă din abundență lupte sângeroase, scene de cruzime, bătăi, violuri, crime, dezastre naturale sau provocate. Uneori, astfel de emisiuni au efecte sociale; într’o pivniță, un copil şi-a ucis prietenul izbindu-i capul de perete; întrebat de ce a făcut-o, a răspuns că aşa a văzut el la televizor… Până şi programele presupuse a fi instructive, cum sunt cele referitoare la viața animalelor sălbatice, cad în acelaşi păcat; scenele de tandrețe maternă sunt rarități, în timp ce ni se oferă scene cu fiare care se sfâşie între ele.

Să intrăm însă într-un stadion. El este expresia modernă a vechilor arene romane, unde doi gladiatori se băteau între ei cu spada, pe viață şi pe moarte, în văzul a mii de spectatori, dornici de sânge. Cu vremea, spada a fost înlocuită cu o minge, iar crima înlocuită cu pătrunderea acesteia în poartă. Nimic mai paşnic, nimic mai frumos, nimic mai civilizat. La sfârşit, învingătorii se îmbrățişează, învinşii se aştern, tăcuți, pe iarbă. Ce ne facem însă cu suporterii? Învinşii se năpustesc asupra unor oameni din aceeaşi tribună, care însă nu au altă vină decât că şi-au încurajat echipa, şi totul se transformă într-o uriaşă scenă de sălbăticie, cu vânătăi pe fețe şi capete sparte. Se mai cheamă asta civilizație? Că de cultură nu putem vorbi.

Adevărul e că ne-am dezobişnuit să vedem viața în desfăşurarea ei, ci ne oprim la segmente, refuzând să anticipăm urmările sau să evaluăm întregul. E adevărat că, pe vreme de furtună, fulgerul poate ucide un om, dar tot el este cel care fertilizează ploaia şi, prin ea, pământul. E adevărat că o corabie se poate scufunda în apa oceanului, dar nu e mai puțin adevărat că una ca ea a descoperit America. E adevărat că pe câmpul de luptă cad soldați în bătălie, dar tot atât de adevărat este că supraviețuitorii asigură victoria.

De ce ne poticnim noi la mijloc, unde se petrece impasul, şi nu anticipăm capătul drumului? Ucenicii Domnului se aflau noaptea în corabie, când Iisus li S’a arătat umblând pe apă. Spre a se convinge că nu vede o nălucă, ci pe Însuşi Învățătorul său, Petru îi cere Acestuia puterea de a merge la El umblând pe apă. Primeşte încuviințarea, dar pe la mijlocul drumului, uitându-se în jos şi văzând valurile amenințătoare împrejuru-i, începe să se scufunde şi strigă după ajutor. Iisus îl salvează[1]. De aici tragem concluzia că niciodată nu trebuie să te sperii de dificultatea drumului, ci s-o depăşeşti păstrându-ți privirea spre ținta finală.

Sfântul Evanghelist Matei ne istoriseşte că, la un moment dat, aflându-se Iisus laolaltă cu ucenicii Săi, le-a făcut următoarea mărturisire despre Sine: „Fiul Omului va să fie dat în mâinile oamenilor şi-L vor omorî şi a treia zi va învia”. În final, Evanghelistul adaugă: „Și ei foarte s’au întristat”.[2] Se naşte întrebarea: De ce oare s’au întristat, de vreme ce Iisus le vestea învierea? Normal ar fi fost ca, auzind vestea uciderii, pentru o clipă să li taie respirația, pentru ca imediat după aceea, la vestea învierii, să răsufle uşurați. Iată însă că ei au rămas încremeniți în spațiul tenebros al evenimentului, incapabili să vadă mai departe.

În altă parte, acelaşi Evanghelist Matei ne relatează o altă convorbire dintre Iisus şi uceenicii Săi, în cursul căreia le-a vestit că

„El trebuie să meargă la Ierusalim şi să pătimească multe de la bătrâni şi de la arhierei şi de la cărturari şi să fie omorât şi a treia zi să învie. Și Petru, luându-L de-o parte, a început să-L dojenească zicându-i: Fie-Ți milă de Tine, Doamne, asta să nu Ți se întâmple! Iar El, întorcându-Se, i-a zis lui Petru: Mergi înapoia Mea, Satano!; piatră de poticnire-Mi eşti, că nu le cugeți pe cele ale lui Dumnezeu, ci pe cele ale oamenilor!”[3]

Aşadar, există o mare diferență – uneori o prăpastie – între gândirea omenească şi cea dumnezeiască.

Dragii mei, a porni la drum înseamnă a avea o țintă, ceea ce denotă existența unui scop. De cele mai multe ori, între tine şi țintă se interpun unul sau mai multe obstacole, numărul acestora depinzând de distanța dintre punctul de pornire şi cel la care vrei să ajungi. Orice obstacol e un punct de poticnire; dacă el e masiv, înalt, puternic, te poate descuraja. Știți care e cheia succesului?: să faci din el un obstacol transparent, adică să vezi prin el sau pe deasupra lui ceea ce e dincolo. Obstacolul poate fi negura, întunericul, necunoscutul. Ținta poate fi sigură sau nesigură, ipotetică, dar întotdeauna revelatoare.

Să ne amintim de experiența poporului lui Israel. După ce au fost eliberați din robia egipteană şi au trecut de Marea Roşie, au luat drumul prin pustia Sinai, o călătorie care a durat nu mai puțin de patruzeci de ani, în cursul căreia pribegii au întâmpinat numeroase obstacole, precum zăduful zilei, frigul nopții, furtunile de praf, foamea, setea, oboseala, disperarea, nervozitatea, răscoalele, certurile interne, amintirea morților căzuți pe drum. Pe toate însă le-au biruit, datorită faptului că aveau în minte un singur scop: să ajungă în Țara Făgăduinței. Și au ajuns.

[...]

Ați observat, desigur, că la capătul fiecărei încercări se înscrie o victorie.

În zilele noastre se afirmă tot mai des că trăim „vremuri apocaliptice”. Pentru evocarea acestora nu voi deschide Cartea Apocalipsei, ci un fragment dintr-o cuvântare a lui Iisus consemnată în Evanghelia după Matei:

„Luați aminte să nu vă amăgească cineva. Că mulți vor veni în numele Meu, zicând: Eu sunt Hristos!, şi pe mulți îi vor amăgi. Și veți auzi de războaie şi de zvonuri de războaie; luați seama să nu vă’nspăimântați, căci toate trebuie să fie, dar încă nu-i sfârşitul. Că neam peste neam se va ridica şi’mpărăție peste’mpărăție, şi va fi foamete şi ciumă şi cutremur mare pe-alocuri. Dar toate acestea sunt doar începutul durerilor naşterii. Atunci vă vor da pe voi la chinuri şi vă vor ucide şi veți fi urâți de toate neamurile din pricina numelui meu. Atunci mulți se vor poticni şi unii pe alții se vor vinde şi unii pe alții se vor urî. Și mulți profeți mincinoşi se vor scula şi pe mulți îi vor amăgi. Iar din pricina înmulțirii fărădelegii, iubirea multora se va răci. Dar cel ce va răbda până la sfârşit, acela se va mântui”.[4]

În vremea noastră, nu puțini sunt tinerii curați la suflet, bine intenționați şi dornici să se inițieze în tainele vieții religioase, dar care nu merg direct la izvoare, adică la literatura de specialitate sau la duhovnici cu experiență, bine pregătiți şi gata să-i asiste pe cei neajutorați, ci preferă să se cultive prin internet sau televizor, unde nu de puține ori apar profeți improvizați, cu evidentă poftă de publicitate sau stăpâniți de un duh al cabotinajului stilizat. Unii cer organizarea unor rugăciuni generale, colective, cu mare răsunet în popor, pentru evitarea apocalipsei care mijeşte de pe o zi pe alta, uitând că apocalipsa va veni oricum, ea făcând parte din iconomia divină, şi că grija noastră nu este aceea de a o evita, ci de a o traversa nevătămați de propriile noastre păcate. De obicei, o furtună se anunță prin întețirea vântului, prin fulgere la orizont, prin spulbere de praf, prin dispariția luminii soarelui în spatele norilor negri, prin tot ceea ce poate produce panică şi spaimă. Aşa se anunță şi vremurile apocaliptice. Eu nu ştiu dacă ele mijesc sau vor pieri înainte de a se naşte, dar ştiu sigur că noi nu împotriva apocalipsei trebuie să luptăm (căci ea va veni oricum), ci pentru capacitatea noastră, a fiecăruia, de a o traversa fără vătămări sufleteşti, fără vina fraților de a-şi fi vândut fratele, aşa cum s-a întâmplat în istoria lui Iosif.

Or, pentru aceasta există o singură armă: răbdarea.

Răbdarea însă trebuie însoțită, neapărat, de conştiința că tot începutul are un sfârşit, şi că acesta nu poate fi decât luminos. Cartea Apocalipsei e înfiorătoare, dar ea se termină anunțând Cerul cel nou şi pământul cel Nou; şi, în final, Noul Ierusalim.

Iubiții mei ascultători,

În viața noastră bisericească, Postul cel Mare poate fi pentru unii o piatră de poticnire, mai ales prin rigoarea de a nu permite alimentarea cu bucate de dulce sau abateri grave de la conduita morală. Dar, aşa cum vă spuneam, important este să traversăm totul cu bine şi să ajungem la capătul încercărilor.

Iată că Dumnezeu ne-a ajutat să prăznuim luminata înviere a Fiului Său, în numele Căruia vă împărtăşesc, tuturor, arhiereşti binecuvântări, adresându-vă tradiționala salutare: Hristos a înviat!”

[1] Matei 14, 24-33.

[2] Matei 17, 22-23.

[3] Matei 16, 21-23.

[4] Matei 24, 4-13.

sursa

Legaturi:

***

Staretul Efrem la Universitatea de Vest din Timisoara (2000)

Arhimandritul Efrem:  [...] Monahii, deoarece in­cearca a-L iubi pe Dumnezeu din tot sufletul si din toata inima, iubesc—prin extensie—intreaga lume. Iubirea de frati (filadelfia) si iubirea de oameni (filanthropia), iubitii mei, este o consecinta a iubirii de Dumnezeu (filotheia). Daca iubirea de frati nu are ca baza iubirea de Dumnezeu, atunci este fal­sa, deoarece iubirea care nu izvoraste de la Dumnezeu nu este iubire, ci este rod al mandriei si al interesului propriu. Noi, la Sfantul Munte, zilnic vedem surprinderea inchinato­rilor care, la cateva minute dupa ce sosesc, ne zic: „Parca v-am cunoaste de ani de zile!” Iar noi le raspundem ca mo­nahul, prin lepadarea sa de lume si prin ascultare, razboieste patima iubirii de sine (filautia)—care este temelia man­driei—si astfel i se da indata de sus puterea de a avea o rela­tie iubitoare cu aproapele sau.

Monahismul, fratii mei, este „nervul” Bisericii. Asa cum spunea fericitul Sfant sarb, contemporan noua, Iustin Popovici, daca vrei sa intelegi cat de ortodox este cineva, trebuie sa vezi cat de mult iubeste monahismul. Vin multi la Sfan­tul Munte si vad ca, din fericire, astazi Muntele Athos este populat cu monahi tineri. De multe ori, cu buna intentie imi zic, atunci cand vin acolo la Manastirea Vatopedi: „De ce stau ascunsi aici toti tinerii acestia? Sa-i trimiti in lume, caci lumea are mare nevoie!” Iar eu le raspund: „Tocmai pentru ca in lume nevoia este foarte mare sunt oamenii acestia as­cunsi aici!” Deoarece prin nearatarea lor, prin neexpunerea lor, aduc inaintea lui Dumnezeu o ofranda de nepretuit, tocmai fiindca se roaga pentru lumea intreaga.

La Sfantul Munte se savarsesc zilnic aproape trei sute de Sfinte Liturghii. Se pomenesc mii de nume. Primim nenu­marate scrisori, chiar si din Romania, prin care lumea isi exprima durerea si problemele. Anul acesta am raspuns la aproape doua mii de scrisori dintre care multe sunt din Ro­mania.

La Manastirea Vatopedi sunt sapte icoane facatoare de minuni ale Maicii Domnului, iar Manastirea este impodobita si cu Cinstitul si Preasfantul Brau al Nascatoarei de Dumne­zeu. De multe ori ni se cere sa trimitem prin posta ulei din candelele icoanelor facatoare de minuni. Mai avem acolo si urmatoarea randuiala: inchinam cordelute de panza pe Braul Maicii Domnului si le trimitem femeilor neroditoare iar acestea nasc prunci, precum si celor bolnavi de cancer, care se tamaduiesc.

Insa, asa cum am mai spus, monahii indeosebi se roaga cu lacrimi pentru lumea intreaga. Cred ca monahismul con­tinua a avea aceeasi menire pe care a avut-o atunci cand a aparut pentru prima oara. Şi vreau sa va relatez un eveni­ment din viata unui sfant care a trait in veacul al cincilea du­pa Hristos, Sfantul Gheorghe Sinaitul, care este praznuit pe 11 martie. Acest sfant traia in afara Manastirii Sinai. Era isihast. Dar avea o dorinta: voia sa participe la o Liturghie in biseri­ca Invierii din Ierusalim. Pe vremea aceea insa, pentru a merge de la Sinai la Ierusalim, era nevoie de optsprezece zile la ducere si alte optsprezece la intoarcere. Şi, deoarece si-ar fi tulburat linistea, nu cuteza sa faca acest lucru.

Odata, pe cand se ruga, s-a aflat in duh in biserica Invi­erii, chiar in vremea cand liturghisea Patriarhul Ierusalimu­lui. Pe cand tamaia, Patriarhul l-a vazut pe Sfantul Gheorghe Sinaitul cel zavorat si s-a bucurat foarte mult, pentru ca fai­ma calugarului era mare. L-a trimis pe diacon sa mearga la el si sa-i sopteasca ca dupa liturghie sa nu plece, ci sa ia parte impreuna cu dansul la masa patriarhala. Diaconul a dus me­sajul Avvei Gheorghe iar acesta nu a raspuns nici da, nici nu, ci doar: „Va fi precum vrea Dumnezeu.” Terminandu-se Sfanta Liturghie, Patriarhul l-a asteptat la masa insa Batranul n-a aparut. Şi atat de mult s-a suparat ierarhul, incat a trimis indata o scrisoare de plangere la Manastirea Sinai, spunandu-i staretului ca Avva Gheorghe a dispretuit porunca patri­arhala.

Intre timp, pustnicul a fost adus in duh, dupa Sfanta Li­turghie, la chilia lui. Egumenul Manastirii Sinai, indata ce a primit scrisoarea, le-a zis parintilor: „Sa nu-l tulburam pe Avva Gheorghe, caci este vorba desigur de o confuzie”. Şi a raspuns asadar staretul catre Patriarh scriindu-i ca de pa­truzeci de ani Batranul nu iesise din Muntele Sinai. Patri­arhul s-a tulburat la primirea scrisorii si a trimis o comisie la manastire spre a vedea care este adevarul. Atunci staretul manastirii s-a hotarat a-l deranja pe Avva Gheorghe spre a-i spune ce s-a intamplat. Acesta, pentru a-l izbavi pe egumen de necazuri, i-a marturisit ca se aflase in biserica Invierii in duh si tot in duh a venit inapoi.

De ce v-am spus acestea? Deoarece, asa cum ziceam la inceput, monahismul are aceeasi menire si aceeasi maretie ca in vechime. Vesnicul pomenit Parinte Paisie, care a adormit in urma cu cativa ani, imi amintesc cum ne spunea ca atat de multe i se intamplau cateodata, incat ar putea parea altora de necrezut. Pe cand se ruga in chilia lui din Sfantul Munte mergea in duh prin diverse orase ale lumii, in spitale si, fi­ind nevazut, ii inchina pe bolnavi si se faceau bine. A ajuns pana si in Australia si in alte tari. Mergea prin case in timp ce sotii se certau, intrand intre ei fara a fi vazut, iar acestia se linisteau pe data.

Aceasta este puterea omului duhovnicesc, iubitii mei, care in duh ia parte la toate problemele lumii! De aceea, in istoria Bisericii, oameni care erau zavorati, care erau in de­partarile pustiei, au fost ridicati, de multe ori, de catre Pro­nia dumnezeiasca, la vrednicia de episcop. Cu toate ca, din punct de vedere omenesc, nu aveau experienta pastorala in lucrul cu oamenii, cu puterea harului lui Dumnezeu au avut insa foarte mari realizari, fiind in mijlocul problemelor po­porului, dand solutii perfecte si facand de multe ori lucruri ce depaseau puterea omeneasca.

De aceea Sfantul Ioan Gura de Aur spune intr-un mod caracteristic: „Este suficient un singur om, arzand de ravna, pentru a indrepta un intreg popor.” De aceea, sa va rugati ca sa avem multe vlastare tinere in viata calugareasca. Pen­tru ca noi credem fara sovaire ca salvarea poporului roman nu se va face daca Romania devine membra a Comunitatii Europene, ori daca veti avea relatii bune cu americanii, ci renasterea poporului dumneavoastra va avea loc doar daca vor „rasari” calugari buni. Pentru ca, asa cum am spus, mo­nahismul este acela care va contribui in cel mai inalt grad la reinnoirea duhovniceasca din Romania dupa eliberarea ei de comunism.

As dori sa ma opresc aici, inalt Prea Sfintia Voastra, fi­ind gata a primi intrebari.

***

IPS Nicolae, Mitropolitul Banatului: Cum am anuntat de la inceput, iata ca avem acum posibilitatea ca sa ii cerem Prea Cuviosului Parinte Arhimandrit lamuriri asupra problemelor care ne preocupa. Avem la dispozitie aproxima­tiv o ora si jumatate, deci timp suficient pentru a putea fi clarificate toate problemele care simtiti nevoia sa vi se lamu­reasca. (Intrebarile sunt citite de catre IPS Nicolae)

IPS Nicolae: «Ce ne puteti spune despre foaia pe care Parintele Paisie a scris-o pentru tinerii care veneau la el, in legatura cu Comunitatea Europeana si cu problemele ei la ora actuala, cu antihrist si cu toate cele pe care Parintele Paisie le face cunoscute in cartile sale?»

Arhim. Efrem: Fara indoiala, problema incadrarii tarii dumneavoastra, sau a oricarei tari, in Comunitatea Europea­na noi, cei din Sfantul Munte, o vedem cu multa retinere si cu multa ingrijorare. Pentru ca europeanul nu va putea inte­lege niciodata pe ortodox deoarece, din pacate, Europa are un mod de viata antropocentric, rationalist, umanist. Asadar, suntem nelinistiti, caci vedem ca si in Grecia vine acest cu­rent intr-un ritm rapid si il convinge astazi pe om, si inde­osebi pe grec, sa se instraineze de Traditia lui.

IPS Nicolae: «S-a auzit expresia „mantuirea poporului roman”, ori se stie ca de doua mii de ani romanii sunt cres­tini. Ce anume intelegeti prin expresia „mantuirea poporu­lui roman”?»

Arhim. Efrem: Prin „mantuirea (salvarea—n. ed.) poporu­lui roman” inteleg reinaltarea Bisericii Romaniei spre a-si dobandi vechea sa stralucire si slava.

IPS Nicolae: «Este stiut ca, de foarte multi ani, avortul este o practica. Numai in judetul Timis in fiecare an se fac peste sapte mii de avorturi, fara sa mai punem la socoteala anti­conceptionalele care se administreaza in cabinetele de planning si care sunt cele mai ieftine. Daca poate Sfintia Sa sa ne spuna care vor fi consecintele pe termen lung ale acestor fapte, mai cu seama ca tinerele primesc anticonceptionalele ca „tratament” inca de la varste fragede.»

Arhim. Efrem: Este un “dar” al Europei si acesta, avortul. Din pacate astazi oamenii judeca rational, nu teologic, desi ar trebui ca fiecare fapta a vietii noastre s-o vedem evanghe­lic, hristocentric, iar nu rational. A venit cineva la Sfantul Munte si mi-a zis urmatoarele: „Sotia mea era insarcinata. Ne-am dus la medic si a zis ca sunt unele indicii cum ca pruncul nu va fi sanatos”. Şi au facut avort. Eu i-am ras­puns: „Daca acest copil pe care il ai acum cu tine pateste un accident si ajunge sa stea la pat paralizat, o sa-l omori, sau o sa-l iubesti mai mult?” S-a rosit. Nu mi-a raspuns. Şi-a in­teles greseala.

Astazi oamenii nu-si dau seama ca avortul este cea mai cumplita crima. Nu constientizeaza faptul ca embrionul este o fiinta umana inca din momentul zamislirii sale. Şi fac avort. Din pacate astazi avorturile se fac cu atata usurinta si, in acelasi timp, cu atata insensibilitate. Singura noastra apa­rare in aceasta situatie este sa ne incadram perfect in Bise­rica si sa intelegem raspunderea pe care o avem. Parintii care fac avorturi sunt cei mai mari criminali.

IPS Nicolae: «Cum se resimte astazi in Sfantul Munte faptul ca acolo au trait mari sfinti, cum au fost de pilda Sfan­tul Grigorie Palama, Sfantul Sava, Sfantul Simeon si alti sfinti?»

Arhim. Efrem: Noi aghioritii, cand ne gandim ca in locul in care traim am avut asemenea sfinti, simtim multa teama, fiica si o foarte mare responsabilitate. Pentru ca este o mos­tenire foarte grea!

IPS Nicolae: «Doresc sa va intreb care este relatia din­tre Sfantul Munte, care tine stilul vechi si Grecia, care tine stilul nou?»

Arhim. Efrem: Este o intrebare buna aceasta. Sfantul Munte, desigur, prin traditie, urmeaza calendarul vechi. Insa, pentru ca cea mai mare dintre toate virtutile este dreapta so­coteala, datorita acestei ratiuni Sfantul Munte nu socoteste aceste treisprezece zile, diferenta intre noul si vechiul calen­dar, ca fiind un motiv sa se indeparteze de Biserica. De ace­ea stilistii care exista astazi au cazut in ratacire de-a dreapta deoarece chestiunea celor treisprezece zile, iubitii mei, nu este nici problema dogmatica, hristologica, nici a dogmei Maicii Domnului. Asadar nu este un motiv de indepartare sau de rupere de Biserica. Nu are importanta cand sarbatorim un sfant, are importanta cum il sarbatorim. Ba chiar de multe ori Biserica este nevoita sa schimbe anumite date ale sarbatorilor sfintilor: de pilda pomenirea Sfantului Mare Mucenic Gheorghe de cele mai multe ori nu este fixa din cauza ca poate cadea in Saptamana Mare. Asadar, orice ten­dinta de rupere a credinciosului de Biserica nu este corecta si trebuie sa o respingem.

IPS Nicolae: «In folclorul romanesc au circulat pana aproape de zilele noastre versuri isihaste. Este cunoscuta prezenta si ponderea isihasmului la romani. Exista documente la Muntele Athos in acest sens?» Şi o intrebare aditionala: «Unde este acum fiul filosofului roman Constantin Noica, care se pare ca este in Romania la ora actuala?» Dar ramane intrebarea cea dintai in legatura cu folclorul romanesc: «Cum apare in versuri care se gasesc si la Muntele Athos?»

Arhim. Efrem: Din cate stiu eu, in istoria Sfantului Munte exista descrieri istorice care releva raspandirea isihasmului Sfantului Munte in Romania. Dar daca cineva este interesat de aceasta problema poate sa vina in Sfantul Munte sa cer­ceteze bibliotecile aghiorite. Este o tema importanta pentru care merita facuta o lucrare stiintifica.

IPS Nicolae: «Cum trebuie privite relatiile dintre Biseri­cile ortodoxe si biserica catolica sau alte confesiuni crestine?»

Arhim. Efrem: Nu trebuie sa fim impotriva dialogului care se poarta intre Biserica ortodoxa si cea romano-catolica. Dar acest dialog trebuie sa se poarte de pe premise corecte. Sa nu avem noi ortodocsii tendinta de a baga apa in vinul nostru. Pentru ca, iubitii mei, exista o singura Biseri­ca, nu exista mai multe Biserici si Adevarul este „intr-Una, Sfanta, Soborniceasca si Apostoleasca Biserica!” Bine.

IPS Nicolae: O alta intrebare: «Este pentru un preot obligatorie purtarea uniformei? Dar a barbii?»

Arhim. Efrem: Cu siguranta! Inalt Prea Sfintia Voastra, trebuie privita aceasta problema mai serios si din partea Bi­sericii din Romania, de vreme ce Biserica acum este libera. Nu mai exista motive de genul: „ni se interzice” ori „pe drum este riscant“. Acum si preotii trebuie sa inceapa sa aiba rasa. Pentru ca rasa nu este imbracaminte, ci este o emblema. In Bucuresti am intalnit un preot imbracat in reverenda si peste doua ore l-am intalnit civil. Şi m-am intristat, credeti-ma, m-am rusinat cand l-am vazut! Ce-l impiedica pe preot sa poarte reverenda si barba? Şi, de vreme ce vrem sa ne in­toarcem la Traditie, trebuie sa incepem de la cele mai sim­ple, adica de la acestea. Apoi mai vad ca preotii casatoriti poarta verighete. Nu este permis nici acest lucru pentru ca, odata ce preotul este hirotonit, este considerat casatorit mai intai de toate cu Biserica si abia dupa aceea cu sotia.

IPS Nicolae: Inainte de a comunica o alta intrebare as vrea sa va spun ca Parintele Staret m-a intrebat si pe mine unde imi este carja episcopala! Sigur, m-a intrebat si unde imi este culionul sau alte insemne ale arhieriei. Asa ca si Pa­rintele Staret are nedumeririle lui… Dar o alta intrebare: «Cum poate cineva sa scape de manie atunci cand este un temperament mai coleric?»

Arhim. Efrem: Daca cineva este tulburat si se manie pe orice, trebuie sa aiba o relatie corecta cu Iisus Hristos si Hristos, care este „pacea noastra”, dupa Sfantul Apostol Pavel, ii va darui duhul pacii. Mania este o lucrare demonica si nu este alungata decat de harul Duhului Sfant.

IPS Nicolae: «Invatamantul teologic — intreaba cine­va — este imbacsit de scolasticism, atat in disciplinele teologice, cat si prin formarea dascalilor de teologie. Cum se poate iesi din aceasta situatie?»

Arhim. Efrem: Scolasticismul poate fi indepartat daca, asa cum am spus la inceput, incep sa „mearga” bine manastirile. Iar monahii vor convinge invatamantul sa se intoarca la teologia patristica prin trairea lor.

IPS Nicolae: «In fata tentatiilor mentalitatii consumiste cum poate un tanar sa aiba o viata ancorata in Traditie?»

Arhim. Efrem: Aceasta problema o dezleaga Sfantul Ioan Gura de Aur cu doua cuvinte. Scrie urmatoarele: „De toate bucura-te, dar fugi de pacat”.

IPS Nicolae: «Mereu ni se vorbeste despre rugaciunea inimii. Nu poate fi un preot, care respecta Traditia, un prac­ticant al acestei rugaciuni a inimii? Cum poate un preot sa practice rugaciunea inimii?»

Arhim. Efrem: Desigur, fiecare se poate indeletnici cu rugaciunea lui Iisus, fiecare dintre noi are aceasta posibilitate. Trebuie sa aiba un program, un orar dupa care sa se ocupe si dimineata si seara cu rugaciunea lui Iisus si sa aiba lega­tura cu un duhovnic priceput in aceasta lucrare. Oricum, noi cunoastem destui mireni care practica aceasta rugaciune si au foarte multe roade.

IPS Nicolae: Cineva a trimis pe o coala mai multe in­trebari. As dori sa ma opresc [la una dintre ele] si sa-1 rugam pe Preacuviosul Staret sa ne raspunda la urmatoarele: «Care credeti ca este rolul Ortodoxiei din Romania in cadrul Ortodoxiei universale?»

Arhim. Efrem: Fara indoiala, Biserica Ortodoxa Roma­na a jucat un mare rol in Ortodoxia universala. Dar cred ca mai intai de toate Biserica Ortodoxa Romana ar trebui sa joace un rol important si in propria tara. Şi cred ca astfel, incet-incet, va avea rezultate si in propria tara. Pentru ca Biseri­ca Ortodoxa Romana are o mare putere in Romania. Dar si in afara Romaniei, desigur, a jucat un rol important.

IPS Nicolae: «La nivel de conducere administrativa Sfan­tul Munte Athos a facut vreun compromis, cu Comunitatea Europeana?»

Arhim. Efrem: Chinotita athonita nu a acceptat deloc influente din partea Comunitatii Europene. Ba chiar a venit o comisie in Sfantul Munte si ne-a zis: „Noi putem sa va ajutam, fara sa fie la mijloc guvernul Greciei”—pentru ca acum este nevoie de foarte multi bani pentru a se intretine Sfantul Munte—„numai un singur lucru vrem de la voi: sa puneti o placa de marmura pe cladirile renovate pe care sa scrieti: «Aceasta cladire a fost renovata de Comunitatea Europeana»” N-am acceptat si nici bani nu ne-au dat.

IPS Nicolae: Legat de intrebarea aceasta cineva pune urmatoarea intrebare: «Modelul Comunitatii Europene se preda tinerilor in scoala si li se sugereaza egalitatea intre principiile necrestine si cele crestine. Ce solutie ne sugerati?»

Arhim. Efrem: Din pacate, acum Comunitatea Europea­na vrea sa niveleze totul. De aceea vrea sa-i dea un rol femeii care este deasupra masurilor ei. Şi aceasta, fara indoiala, duce la destramarea familiei, sa stiti. Deja vedem ca in Europa divorturile sunt la fel de banale precum sandvisul cu branza.

IPS Nicolae: «Cand cineva se afla la o rascruce in viata si trebuie sa ia o hotarare si doreste din tot sufletul ca acea hotarare sa fie dupa voia lui Dumnezeu, cum sa afle voia lui Dumnezeu?»

Arhim. Efrem: Voia lui Dumnezeu poate fi aflata de catre un crestin daca vorbeste cu parinti duhovnicesti.

IPS Nicolae: «Este obligatoriu pentru o femeie sa poar­te capul acoperit in afara bisericii?»

Arhim. Efrem: Nu este obligatoriu ca femeia sa poarte capul acoperit in afara bisericii. Eu personal as vrea totusi ca femeia sa poarte capul acoperit, pentru ca aceasta impune mai mult respect. Dar sa nu ne oprim acum la astfel de lucruri…

IPS Nicolae: «Care ar trebui sa fie relatia preotilor din parohie cu manastirea» Intrebare, probabil, din partea unul preot.

Arhim. Efrem: Trebuie si preotii de mir sa aiba relatii cu manastirile. Noi vedem in Grecia ca preotul de mir casatorit care face o misiune duhovniceasca in parohia lui si este evlavios are bune relatii cu manastirile si indeosebi cu Sfantul Munte. Pentru ca un preot care vrea sa faca o lucrare duhovniceasca trebuie sa urmeze Traditia si pentru aceasta va lua exemplu de la „centrele” Traditiei, care sunt manastirile.

IPS Nicolae: «Muntele Athos traieste intr-un timp cu precadere liturgic. Noi aici avem o alta dimensiune pentru timp, mult ancorata in lumesc. Vorbiti-ne putin despre aceste doua aspecte ale timpului.»

Arhim. Efrem: Ascultati, poate trai cineva in lume fara a respecta programul din Sfantul Munte, insa urmand modul de viata aghioritic. Sa fiti aghioriti in inimile dumneavoastra. Nu are importanta ca noi facem Liturghia la miezul noptii si dumneavoastra la zece dimineata. Locul si tipicul sunt pe planul doi. Mai important este modul.

IPS Nicolae: «In ce masura s-au resimtit in Athos valu­rile schimbarilor care s-au petrecut in Europa in ultimele doua secole?»

Arhim. Efrem: Sfantul Munte Athos nu este influentat in ceea ce priveste modul de vietuire. Desigur, poate ca s-a diversificat baza materiala a modului zilnic de viata. Sfantul Munte nu respinge dezvoltarea mijloacelor de trai zilnic— insa totul in limite rezonabile—indeosebi atunci cand aces­tea nu se opun vietii duhovnicesti.

IPS Nicolae: «As dori sa va intreb cum poate un tanar de astazi, o fata care poarta fusta mini si un tanar cu cercel in ureche, sa fie totusi aghiorit in inima?»

Arhim. Efrem: Daca ar trai intr-adevar dupa un model aghioritic, atunci fetele si baietii acestia nu ar purta fusta scurta sau cercel in ureche. Pentru ca eu cred ca cei care fac asemenea lucruri au un gol in suflet si vor sa-l umple cu acestea, dar din pacate nu reusesc.

IPS Nicolae: «Ce se intampla cu manastirile romanesti din Sfantul Munte? Am inteles ca se confrunta cu o mare saracie, ca nu mai sunt atat de multi calugari romani acolo.»

Arhim. Efrem: Chiliile romanesti si schiturile, in clipa aceasta, pot spune ca sunt populate. Desigur, Schitul cel mare al Cinstitului Inaintemergator [Prodromu] nu are foarte multi calu­gari, dar treizeci, patruzeci tot sunt.

IPS Nicolae: «Cum trebuie sa se raporteze un om la pro­priul sau trup, sa-l hraneasca, sa-l spele, sa-l imbrace, asa incat sa nu cada in patimi trupesti?» Este un semn de intrebare.

Arhim. Efrem: Pentru a nu cadea in ispite trupesti omul trebuie sa ia parte la Tainele Bisericii, sa se marturiseasca, sa se impartaseasca, sa se roage, sa frecventeze biserica, dar nu asa, intr-un mod haotic, ci sa aiba un program exact. Trebuie sa fim constienti de faptul ca modul programat si randuit cu grija al lucrarii duhovnicesti are roade. Dar daca frecventam biserica numai cand ne aducem aminte, daca ne spovedim cand ne aducem aminte, ne impartasim cand ne aducem aminte, acest mod de viata nu are deloc roade.

IPS Nicolae: «Din ce cauza religia ortodoxa este impo­triva altor culte crestine, cu toate ca propovaduieste iubirea chiar si a vrajmasilor?»

Arhim. Efrem: Este un lucru hazliu sa ne gandim ca Or­todoxia este impotriva vreunui om. Ortodoxia este impotriva duhului ratacit al acestor crestini care nu gandesc corect, nu este impotriva persoanei.

[...]

IPS Nicolae: «Acedia este considerata a fi un demon viclean. Cum putem sa-l invingem? Ce sa facem cand ne spune sa parasim chilia sau camera noastra?»

Arhim. Efrem: Acedia lupta mai ales pe monahi. Cand avem duhul acesta trebuie sa ramanem in chilie si sa ne ur­mam programul, chiar daca il facem cu dificultate. Asa vom lovi achedia.

IPS Nicolae: «Multi tineri considera ca ceea ce le cere Biserica Ortodoxa reprezinta o anumita constrangere. De unde credeti ca vine acest lucru, adica constrangerile pe care le impune Biserica unui credincios?»

Arhim. Efrem: Acesti tineri inteleg gresit libertatea, de aceea au astfel de sentimente. Liber nu este cel care face ceea ce vrea, se duce acolo unde vrea si spune ceea ce vrea; liber nu este cel care, fiind un mare om de afaceri, conduce oamenii. Liber este acela care nu este subjugat de patimile sale. Sunt unii care vin la Sfantul Munte si zic: „Acesti calu­gari din Athos sunt sclavi toata viata lor!” „Nu numai ca nu sunt sclavi, ci sunt chiar mult mai liberi ca tine”, i-am spus unui om de afaceri care avea trei mii de angajati. Pentru ca ce libertate este aceea atunci cand, de pilda, te manii? Cand cineva este subjugat patimii, atunci este rob. Spune Sfantul Apostol Petru: Ceea ce te biruieste, aceea te si stapaneste“.

(VA URMA)

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi:

Conferinta de la Casa de Cultura Cluj Napoca (2000)

Prea Sfintitul Vasile Somesanul: Prea cuviosi parinti oaspeti, prea cuviosi si prea cucernici parinti si distin­sa si onorata asistenta. Avem deosebita bucurie de a-l avea intre noi pe Prea Cuviosul Arhimandrit Efrem, Staretul cu­noscutei Manastiri Vatopedi, care va petrece cateva zile in Romania si la invitatia noastra, a Prea Sfintitului Bartolomeu, ne-a onorat cu prezenta sa aici. Ne bucuram pentru ca Parintele Efrem este una dintre cele mai proeminente per­sonalitati ale vietii monahale de la Athos, fata de care noi romanii am avut intotdeauna o mare evlavie. In trairea crestin-ortodoxa si mai ales a neamului nostru, Sfantul Munte Athos a reprezentat si reprezinta in continuare un ideal al trairii in Hristos si ne bucuram ca Parintele Staret Efrem are bunatatea de a fi intre noi si de a ne impartasi binecuvantarile Preacuviosiei Sale si ale monahismului athonit.

Ca sa intelegem mai bine cat de mult inseamna prezenta Sfintiei Sale intre noi, sa ne gandim ca intr-adevar, pentru cei care traiesc in duhul adevarat al Ortodoxiei, ingerii sunt luminatorii calugarilor, iar calugarii luminatorii mirenilor. Intr-adevar, parintii de la Sfantul Munte in toate timpurile si-au onorat aceasta calitate duhovniceasca a vietii spirituale si o fac in continuare punandu-si toate energiile pentru trai­rea in Hristos.

Ii multumim nespus de mult pentru bunavointa cu care a raspuns invitatiei noastre si il rugam sa ne impartaseasca din bogatele cunostinte ale trairii sale duhovnicesti. Va mul­tumim.

Arhimandritul Efrem: Cu deosebita bucurie ne aflam in orasul Cluj. Asa cum a spus Prea Sfintitul, suntem invitati a veni si la dumneavoastra spre a va aduce un mesaj de la Sfantul Munte. Noi, aghioritii, poate ca suntem trupeste de­parte de voi, dar incercam ca prin rugaciune sa fim prezenti in lumea intreaga.

Sfantul Munte, dupa cum stiti, este un loc in care se tra­ieste o viata duhovniceasca deosebita, un loc in care scopul principal al locuitorilor sai, al monahilor aghioriti, nu este altul decat sfintenia. Aceasta este prima noastra grija, aceasta este centrul preocuparilor noastre. De aceea Sfantul Munte Athos este podoaba Bisericii. Este un loc care adaposteste vietuitori din toate tarile ortodoxe, un loc care are legaturi cu toate tarile ortodoxe, un loc care din vechime are stranse legaturi cu Romania si cu Biserica Romana. Multi sfinti aghioriti au avut relatii cu voievozii romani, cu Biserica de aici si multi sfinti athoniti au venit in Romania pentru lucrari misionare, precum Sfantul Nifon Dionisiatul care a fost Patriarh al Constantinopolului.

[_{Adus de voievodul Radu cel Mare pentru reorganizarea Bisericii, Sfantul Nifon a fost si Mitropolit al Ţarii Romanesti intre anii 1503—1505, reusind infiintarea a doua epis­copii: Ramnic si Buzau. Impreuna cucei doi ucenici ai sai vatopedini, Sfintii Mucenici Macarie si Ioasaf, revine in Sfantul Munte, ramanand o vreme la Vatopedi si apoi mutandu-se la manastirea sa de metanie, Dionisiu, pana la sfarsitul vietii (11 august 1508). La cererea expresa a domnitorului Neagoe Basarab, el insusi ucenic al Sfantului Nifon, moastele sale au fost aduse in Ţara Romaneasca in anul 1515, doi ani mai tarziu avand loc canonizarea sa oficiala cu prilejul sfintirii ctitoriei lui Neagoe de la Curtea de Arges, in prezenta Patriarhului Ecumenic Teolipt al II-lea, a Protosului Muntelui Athos si a tuturor egumenilor manastirilor athonite. Ca semn de pretuire i-au fost oferite lui Nea­goe Basarab capul si mana dreapta ale sfantului, care astazi se afla la Catedrala Mitropolitana din Craiova,} n. ed.]

Asadar Romania pentru noi nu este ceva strain, este ceva familiar, drag, datorita legaturi­lor spirituale stranse pe care le avem cu tara dumneavoastra.

Mesajul pe care doresc sa vi-l adresez astazi este acela ca noi, crestinii, nu trebuie sa uitam de mantuirea sufletului nostru, care este nemuritor. Cu orice ne-am ocupa, orice pro­fesie am avea, orice interese materiale am avea, trebuie ca niciodata sa nu ne lasam doborati, ci sa cugetam la cele de sus, iar nu la cele pamantesti, dupa cum spune Sfantul Apos­tol Pavel.

Astazi, in degradarea spirituala a omului contemporan si, in consecinta, si a romanului, monahismul vine sa joace ro­lul cetei arhanghelilor, la fel cum odinioara Arhanghelul Mihail, atunci cand, tulburandu-se ordinea ingereasca, a spus acel „sa stam bine” si a tinut in echilibru toata lumea in­gerilor. Tot astfel monahismul de astazi si indeosebi cel aghioritic vine sa ne spuna tuturor: „Sa stam bine! Sus sa avem inimile! Sa traim Adevarul!“ Si nu trebuie sa decadem, sa ne instrainam, ci sa avem legaturi cu monahismul, pentru ca monahismul reprezinta „nervii” Ortodoxiei. Dupa cum spun anumiti Batrani, astazi mai mult ca oricand a venit ceasul monahismului. Nu pentru ca monahismul ar intentio­na sa-i calugareasca pe toti, ci scopul sau este ca prin trairea, prin prezenta lui, sa dea asigurarea ca Ortodoxia reprezinta unicul Adevar; prin prezenta lui sa risipeasca orice indoiala din inimile noastre. Deoarece, din nefericire, oamenii se indoiesc de credinta, ezita a se intoarce la Dumnezeu si cu greutate isi daruiesc toata inima si tot sufletul si toata pute­rea lor lui Dumnezeu.

Deoarece omul, iubitii mei, daca nu se daruieste pe de-a-ntregul lui Dumnezeu, daca nu-si lasa toata existenta in pu­terea Proniei lui Dumnezeu, nu poate nici sa se linisteasca, nici sa-si afle pacea, nici sa alunge teama, agonia, tensiunea pricinuite de felurite puteri intunecate. Pentru ca astazi omul, in rationalismul sau, in logica sa pe care o absolutizea­za, socoteste de multe ori credinta ca pe o „sluga” a logicii, pe cand de fapt logica este cea supusa credintei. Cu toate ca Evanghelia nu respinge ratiunea, nici nu o absolutizeaza. Pentru ca, din pacate, omul de astazi, dorind a se arata modern si a fugi — chipurile — de ignoranta inaintasilor sai, se comporta cu mult egoism si multa mandrie in problemele spirituale. Din nefericire, se rataceste crezand ca prin pro­gresul civilizatiei, al electronicii, al industriei si al tehnicii isi va rezolva problemele. Dar nu numai ca nu le-a rezolvat, ci mai degraba le-a multiplicat.

Astazi omul, datorita electronicii, vede lumea intreaga. Din nefericire nu are timp si nu poate, de multe ori — dar nici nu vrea — sa se vada pe sine insusi. De aceea contactul omului, al crestinului cu monahi evlaviosi este o mare sursa de putere. Pentru ca un mediu monahal, dupa cum am spus, care se nutreste din energiile dumnezeiesti, are multe sa ne spuna. In aceasta clipa imi vine in minte faptul ca am intalnit un Batran aghiorit, cu ceva vreme in urma, care mi-a impartasit o experienta pe care o voi relata — deoarece cred ca astazi, iubitii mei, mai mult ca oricand, trebuie ca lumea sa se spri­jine pe experientele duhovnicesti contemporane. Imi aduc aminte ca odata, cand vorbeam cu vesnic-pomenitul Paisie Aghioritul si povesteam despre experientele oamenilor vir­tuosi, ne-a spus: „Cand auziti astfel de intamplari, sa le no­tati, caci va veni vremea cand aceste experiente nu vor mai fi atat de dese in lume si vor constitui un colac de salvare pentru omul ranit“. Caci trebuie sa stim, fratilor, ca expe­rientele contemporane repeta si dovedesc valabilitatea Evan­gheliei lui Hristos. De aceea il ajuta, indeosebi pe tanarul de astazi care se indoieste, care se clatina in credinta, influentat de atatea pricini aflate in jurul sau, pricini ce ii trimit mesa­je care nu sunt duhovnicesti, ci pacatoase, antihristice. Si atunci, tanarul care primeste astfel de mesaje va ajunge cu siguranta intr-un impas. Iar impasul oamenilor lui Dum­nezeu este descurajarea, deznadejdea, pustiirea sufleteasca, deceptia. De aceea, contactul cu oameni duhovnicesti ne da viata, ne da curaj, ne da nadejde pentru intreaga noastra viata. Caci omul, fratii mei, a fost plamadit ca sa devina dumnezeu dupa har. Iar cand se leapada de aceasta menire a sa, nu mai actioneaza corect, nu este echilibrat, ci in permanenta cauta ceva si nu gaseste, este intr-o tulburare continua si crede ca toti sunt vinovati, in afara de el insusi.

Acest Batran pe care l-am intalnit mi-a spus urmatoarea experienta. Era bolnav, il durea piciorul. S-a dus la spital si i-au pus o tija, exact in locul unde este soldul. A cunoscut o oarecare imbunatatire a sanatatii, insa dupa o vreme, in­tors la manastire, durerea a revenit cu o intensitate sporita. La manastire a venit un episcop, un cunoscut de-al sau, care l-a vazut in dureri si s-a induiosat de el, zicandu-i: „Eu pot sa te trimit in Elvetia, unde sunt medici mai buni, ca sa te faci bine“. Batranul i-a raspuns ca primeste cu bucurie, pen­tru ca durerile erau insuportabile, nemaiputand nici sa doar­ma. Intr-adevar, l-a trimis la Geneva si acolo, la spital, medicii au descoperit, cu tot felul de analize, ca tija din picior era cu doi centimetri mai mare. L-au operat din nou, i-au taiat acel prisos si intr-adevar s-a facut bine. Profesorul elvetian care l-a operat l-a simpatizat mult pe batran si i-a zis: „inainte de a pleca din spital, fa un examen general, sa vedem cum stai.” Monahul i-a raspuns: „Eu nu ma simt altundeva bolnav, sunt sanatos.” „Nu pierdem ni­mic, fa analizele“, i-a zis medicul. I-au facut cateva radiografii si au vazut ca in rinichiul drept avea o piatra cat o lamaie mai mica. Cand i-au adus rezultatele, Batranul s-a intristat. „Tre­buie insa sa te operezi inainte de plecare, pentru ca altfel vei avea multe probleme mai tarziu“, i-a zis medicul. Monahul era trist ca trebuia sa ramana inca o bucata de vreme departe de manastirea lui — caci trebuie sa stiti ca Sfintii Parinti zic ca monahul plecat din manastire este ca un peste pe uscat — si in timp ce era ganditor si trist, singur in rezerva spitalu­lui, a intrat un calugar. I-a spus pe nume, l-a salutat, l-a binecuvantat si i-a zis: „Sunt Sfantul Nectarie!” Nu stiu daca ati auzit de Sfantul Nectarie din Eghina, in Grecia. A ador­mit in 1920 si este un sfant care a fost mult slavit de catre Dumnezeu, facand foarte multe minuni cu multi oameni, pe intreg pamantul. Fiind vara i-a zis: „Haidem mai bine afara din spital, unde sunt niste banci, ca sa stam la racoare.” Au stat de vorba si i-a spus sfantul: „Si eu am fost foarte bol­nav in viata, iar sufletul mi l-am dat pe cand eram la spital in Atena. Am suferit multe intrigi din partea oamenilor, dar toate acestea mi-au pregatit slava in cer. Te vad si pe tine suparat din pricina ca ai acea piatra.” Si l-a atins cu mana acolo unde era rinichiul. „Nu te teme — ii zice — toate vor merge bine.” Si, dupa ce vorbisera aproape cincisprezece minute, a disparut dintr-o data dinaintea lui.

Inchipuiti-va bucuria batranului care vorbise cu un sfant, nu in vedenie, ci asa cum vorbim noi acum! S-a dus in came­ra emotionat si, desigur, intors catre launtrul sau prin rugaciune. Stand acolo i-a venit deodata sa mearga la toaleta. In clipa aceea s-a gandit: „Oare se va elimina acum piatra, de mi-a zis sfantul ca toate vor merge bine, sau poate voia sa spuna ca operatia va fi reusita? Dar, de vreme ce mi-au zis doctorii ca piatra e cat o lamaie, cum s-o elimin acum?” Si, in timp ce cugeta astfel, lua olita de plastic si urina intr-insa. Indata ce termina, vazu inauntru piatra. Nu simtise nimic! O lua si o puse in sertar.

A doua zi medicul a venit sa-l ia la chirurgie. Era un medic catolic. A venit si i-a spus Batranului: „Ei, ce zici, mergem la chirurgie?” „Operatia a avut loc inca de ieri — i-a zis monahul — deschide sertarul.” Medicul a vazut piatra si l-a intrebat ce s-a intamplat. Batranul i-a explicat. Si, emotio­nat, medicul romano-catolic i-a raspuns: „Voi ortodocsii pastrati adevarul! Noi, din pacate, l-am falsificat!“

Vreau sa ma opresc aici spunand ca, de multe ori noi nu luam in seama si nu apreciem ceea ce avem. Este o mare binecuvantare faptul ca suntem botezati ortodox. Este o mare binecuvantare sa ascultam astfel de istorisiri. Deoarece pentru oamenii de astazi, in indoiala in care din nefericire se afla, aceste istorioare sunt apa racoroasa care ii intareste in credinta. Pentru ca te intaresti auzind ca acest sfant ale carui moaste sunt raspandite in lumea intreaga, se arata, vorbeste cu noi! Desi se afla in slava, dupa cum i-a marturisit aces­tui Batran, cu toate acestea primeste sa fie vazut, sa vor­beasca cu un om care se afla inca in aceasta viata si sa-i prooroceasca ca se va face bine, sa-l vindece. Pentru ca sfintii sunt cu noi, alaturi de noi. Dar noi, prin viata noastra indiferenta suntem nesimtitori duhovniceste, nu avem simtirea prezentei harice a oamenilor virtuosi. De aceea, sa ne straduim astfel incat sa fim bine integrati in Biserica si atunci sa fiti siguri ca si sufletul nostru va incepe ca aiba o astfel de simtire duhovniceasca. Si vom incepe sa avem lega­turi cu sfintii nostri, ne vom ruga lor cu multa usurinta si foarte simplu, iar acestia vor veni sa ne ajute foarte repede si atat de [lucrator]! Pentru ca sunt Parintii nostri si permanent inseteaza a ne auzi chemarea pentru a ne arata dragostea lor, vor sa vada ca avem nevoie de ajutorul lor, deoarece acestia, ca niste dumnezei cum sunt [dupa har, n.n.] — bucurandu-se de indumnezeire si sfintenie — vor sa aiba contact cu noi spre a ne ajuta, a ne convinge sa urmam si noi calea lor. Caci aceasta cale duce catre indumnezeirea noastra, duce la sfintenie, duce la izbanda noastra. Doresc ca toti cei care suntem aici sa iz­bandim. Si vom izbandi daca toti ne vom reintalni in rai, in sanurile Tatalui.

Dar nu voiesc sa ma lungesc cu vorba, deoarece astept si intrebari de la dumneavoastra, iar acest dialog ne va ofe­ri prilejul sa spunem si alte lucruri care, fara indoiala, ne vor fi tuturor folositoare.

***

Întrebare: Va rugam sa ne descrieti practica sinaxelor la manastirile athonite, precum si importanta lor pentru viata duhovniceasca a obstii.

Arhimandritul Efrem: In Sfantul Munte au loc sinaxe la mai multe manastiri. La unele din acestea au loc odata pe saptamana, dupa cate stiu. In manastirea noastra se fac de doua ori pe saptamana si, fara indoiala, folosul lor este foar­te mare. Cu toate ca monahii au lepadat lumea — asa cum am spus, pentru a-si curati sufletele — exista o patima mare care ii lupta: uitarea (lithi). De multe ori isi uita, pe moment, telul. Aceste sinaxe le reamintesc scopul venirii lor si con­tribuie la pastrarea ravnei.

Trebuie sa stiti ca legatura dintre staret si ucenic este o legatura tainica, iar cuvantul Avvei, al staretului, este cuvant care exprima taina mantuirii. De aceea, in Pateric, de multe ori intalnim urmatoarea expresie: „Avva, spune-mi un cu­vant ca sa ma mantuiesc.”

Întrebare: Ce consecinte are neimplinirea cu regulari­tate a canonului?

Arhim. Efrem: Cu siguranta, monahul care nu-si impli­neste cu regularitate canonul este in neoranduiala. Cel ce nu-si face canonul ii da diavolului putere si stapanire asupra sa, cu exceptia cazului in care este bolnav. Sunt altii batrani si nu pot implini canonul, dar fac si ei cat pot. Oricum, monahul care din neglijenta isi desconsidera canonul va avea greutati.

Întrebare: In Romania exista multe manastiri noi in care majoritatea sunt novici, iar batranii duhovnicesti sunt putini. Ati recomanda unui tanar sa intre intr-o astfel de manastire?

Arhim. Efrem: Nu este oprit un tanar sa intre intr-o astfel de manastire care nu are multi batrani. Totul este sa afle acolo odihna sufleteasca. Iar experienta unui staret batran si a monahilor varstnici care lipsesc va fi suplinita de catre harul Duhului Sfant.

Întrebare: In zilele noastre, mai mult ca oricand, bantuie faradelegea lepadarii pruncilor. Ii putem pomeni in rugaciu­ne pe acesti copii lepadati? Sunt pomeniti la proscomidie?

Arhim. Efrem: La proscomidie nu se pot pomeni copii avortati, ci ii lasam la mila lui Dumnezeu. Si stiti bine ca Dumnezeu nu nedreptateste pe nimeni. Sa-L lasam pe El, care este Tatal tuturor, sa faca binele asa cum stie. Oricum, avortul este cea mai crunta ucidere!

Întrebare: Cum se vede de la Athos unirea Bisericilor? Este Biserica Ortodoxa pregatita pentru asa ceva?

Arhim. Efrem: Sfantul Munte nu respinge dialogul pen­tru unire, insa nu este de acord ca acesta sa aiba loc altfel decat de pe premise corect ortodoxe. Nu sa mearga la acest dialog ortodocsii dispusi sa-si dilueze vinul propriu.

Întrebare: Cum poate ajuta Biserica si preotii pe bol­navii carora medicii nu le pot fi de nici un folos si cum ar trebui sa fie un adevarat medic?

Arhim. Efrem: Biserica ii poate ajuta mult pe bolnavii carora medicii le-au spus ca nu exista vindecare, facandu-i sa-si inteleaga rostul lor in lumea aceasta, sa inceapa a se ne­voi mai mult, a avea o mai stransa comuniune cu harul Du­hului Sfant. Si, desigur, avand o mai stransa legatura cu Dumnezeu, aceasta problema se rezolva. Deoarece un om care are o relatie corecta cu harul Duhului Sfant socoteste vindecarea trupeasca ca avand o importanta secundara. Cand omul intelege corect relatia lui cu Dumnezeu, boala trupeasca se face prilej de mare bucurie. Iar un medic ade­varat trebuie sa fie in primul rand medic al propriului suflet.

Întrebare: Este pacat ca noi, ortodocsii, sa ne rugam la sfantul Anton de Padova?

Arhim. Efrem: Desigur, este pacat! Este un sfant al bise­ricii apusene de dupa Schisma, deci ce legatura am putea avea noi cu el? Este o traditie gresita, care depaseste hotarele pogoramantului!

Întrebare: Daca esti blestemat de catre un preot si nu vrea sa te dezlege, ce trebuie sa faci?

Arhim. Efrem: Este un lucru rau ca un preot sa bleste­me. Cred ca acela care a fost blestemat trebuie sa mearga la episcop ca sa-i citeasca o rugaciune de dezlegare.

Întrebare: Daca esti primit foarte rar la spovedanie si oprit de la Sfanta Impartasanie, fara sa ai pacate de moarte, trebuie sa o iei drept smerire, sau sa schimbi duhovnicul?

Arhim. Efrem: Cand te duci sa te spovedesti si nu ai pa­cate de moarte care sa te opreasca de la Sfanta Impartasanie, iar duhovnicul te impiedica sa te cumineci, trebuie sa schimbi duhovnicul.

Întrebare: Cat de greu este pacatul deznadejdii?

Arhim. Efrem: Fara doar si poate, pacatul deznadejdii este foarte mare, deoarece nu crezi ca Dumnezeu iti poarta de grija.

Întrebare: Care este parerea Sfantului Munte despre sistemul bar code si care este legatura lui cu 666?

Arhim. Efrem: Acest sistem este foarte malefic si noi il respingem, deoarece 666 este acel numar rau famat… Spe­cialistii spun ca bar-code contine trei de 6, iar cei care il impun zic ca nu se poate altfel, ca acei trei de 6 n-ar fi cifre, ci o reprezentare simbolica. Iar noi intrebam: de ce sa se foloseasca aceasta reprezentare si sa nu se inlocuiasca cu o alta cifra, fie 7, fie 8?

Întrebare: Ce se intampla cu oamenii care mor in Sap­tamana Luminata, merg in rai?

Arhim. Efrem: Biserica nu invata ca cei care mor in Sap­tamana Luminata merg in rai. Ar insemna ca cei ce mor in Saptamana Mare merg in iad! La mine in sat, o femeie cre­dincioasa a murit, iar la inmormantare a plouat foarte tare. Asa ca lumea a spus ca nu s-a mantuit, ca era o prefacuta. Aceste lucruri sunt insa superstitii. Nu exista nici o scriere care sa sprijine aceste lucruri si nici o confirmare din partea Traditiei.

Întrebare: Va rugam sa ne explicati mai detailat legatura dintre duhovnic si fiul duhovnicesc. Ca fiu duhovnicesc cum imi pot deschide sufletul ca in fata lui Hristos?

Arhim. Efrem: Ucenicul nu trebuie sa ascunda nimic la spovedanie fata de duhovnicul sau. Trebuie sa-si deschida total inima catre duhovnic. Si astfel, oferindu-se in mod co­rect parintelui sau duhovnic, se ofera lui Dumnezeu. Si atunci va avea har de la Dumnezeu, deoarece a alungat cu smere­nia tendinta de a ascunde gandurile. Trebuie insa sa se stie ca legatura dintre parinte si ucenic este o Taina. Daca aceas­ta legatura este facuta corect, atunci ucenicul simte o mare bucurie.

Întrebare: Credeti ca Ortodoxia este singura cale de mantuire? O persoana botezata in alta religie mai are sanse de mantuire?

Arhim. Efrem: Sa o spunem in alt fel: Ortodoxia este ca­lea sigura de mantuire. Ce va face Dumnezeu cu toti ceilalti, este treaba Lui. Dumnezeu nu nedreptateste pe nimeni. De pilda, cineva se naste la Mecca si nu are mult interes pentru credinta: nici nu e un musulman fanatic si nici nu-l intere­seaza prea mult mahomedanismul. Sfantul Apostol Pavel da o rezolvare a acestor situatii:Dumnezeu va judeca pe acesti oameni in functie de constiinta lor.

Întrebare: Daca un tanar are parinti indiferenti fata de cele duhovnicesti, cum ii poate ajuta?

Arhim. Efrem: Ajutandu-se pe sine insusi. Iar la parinti sa nu faca ascultare in chestiuni spirituale.

Întrebare: Vorbiti-ne despre modul cum postesc calu­garii la Sfantul Munte si despre motivatia postului, asa cum o vad aghioritii.

Arhim. Efrem: Monahii la Sfantul Munte postesc luni, miercuri si vineri fara ulei si in aceste zile mananca mancare gatita o data pe zi. In celelalte zile, care sunt de dulce, ma­nanca de doua ori pe zi. Si desigur, aghioritii pun mare ac­cent pe post, deoarece postul, impreuna cu privegherea si cu rugaciunea, constituie o „unealta” care conduce la o buna stare duhovniceasca.

Întrebare: Ce spun parintii de la Athos despre cele ce au de facut crestinii in aceste vremuri tulburi?

Arhim. Efrem: Aghioritii spun ca, desi vremurile sunt tulburi, crestinul poate — daca vrea — sa fie sincer si consec­vent in indatoririle sale.

Întrebare: Ce putem face pentru a ne alina durerea sufle­tului atunci cand toata lumea e suparata pe noi, dar pe drept?

Arhim. Efrem: Cand cineva este de vina si din pricina aceasta altii sunt suparati, acel lucru care il linisteste si il odihneste este smerenia. Sa se smereasca si sa ceara in mod public iertare de la cei carora le-a gresit. Deoarece omul, de multe ori, atunci cand face o greseala, din egoism zice: „Cum de-am facut eu lucrul asta? De ce l-am facut? Nu trebuia sa-l fac!” Aceasta denota mandrie. De multe ori se tulbura si isi zice in sine: „De ce am cazut in aceasta gresea­la?” Fara sa priceapa, este mandru. Smerenia inseamna: „Am gresit? Iarta-ma!“

Întrebare: Care sunt cele mai mari ispite pe care le in­cearca un calugar?

Arhim. Efrem: Depinde de caracterul fiecaruia. Diavolul ii „vaneaza” pe monahi ca sa-si implineasca voia proprie, sa-si ascunda gandurile, zicandu-le: „Acum esti obosit, nu te duce la slujba” si multe altele. Oricum, prima ispita este anarhia. Daca monahul nu face ascultare, dupa aceea vor ur­ma toate celelalte.

Întrebare: Daca o manastire este in constructie iar calugarii, neimplinindu-si canonul, scad duhovniceste, sa continue constructia bisericii, sau sa-si vada de viata duhov­niceasca?

Arhim. Efrem: Sa vorbeasca cu staretul lor si orice le va zice acesta, sa creada ca este solutia corecta.

Întrebare: De ce spun Sfintii Parinti ca atunci cand te spovedesti nu trebuie sa marturisesti pacatele in toata amanuntimea lor?

Arhim. Efrem: Sfintii Parinti spun aceasta indeosebi in legatura cu pacatele trupesti. Vedeti, daca ati citit viata Sfin­tei Maria Egipteanca care, fara indoiala, facuse mari pacate in tinerete, atunci cand s-a spovedit Sfantului Zosima n-a dat multe amanunte. I-a spus pacatele in esenta. De multe ori insa omul ascunde pacatele din viclenie, iar alte ori da de­talii asupra lor din mandrie.

Întrebare: Va rugam sa ne vorbiti despre ispitele la care sunt supusi tinerii in zilele noastre. Ce anume cere Dumnezeu de la noi, sa traim ca niste monahi in lume?

Arhim. Efrem: Dumnezeu cere de la tineri sa incerce a trai in nevinovatie, in curatenie. Dumnezeu nu vrea sa traim nici ca monahi, nici ca mireni, ci sa traim impotrivindu-ne pacatului. Iar cand vom vietui astfel, ne va lumina pentru a intelege ce mod de viata trebuie sa alegem.

Întrebare: Sfantul Nifon al Constantianei a avut o ve­denie asupra Judecatii de Apoi. Ce ne puteti spune despre acest sfant si despre aceasta vedenie?

Arhim. Efrem: Sfantul Nifon al Constantianei este, fara indoiala, un mare sfant si nu punem sub semnul intrebarii vedeniile sale.

Întrebare: Care ar fi cea mai corecta atitudine fata de cei care sunt nesimtitori duhovniceste?

Arhim. Efrem: Pe cei care au nesimtire duhovniceasca trebuie sa-i intampinam cu multa dragoste si multa rugaciu­ne, deoarece nesimtirea duhovniceasca este un rezultat al in­tunecarii mintii. Cei care sunt nesimtitori spiritual au nevoie de multa rugaciune din partea celor care nu sunt intunecati.

Întrebare: Care este situatia manastirilor romanesti, cti­torii ale domnitorilor romani din Sfantul Munte Athos?

Arhim. Efrem: Situatia schiturilor si a chiliilor romanesti la Muntele Athos in acest moment pot sa spun ca este buna, deoarece toate chiliile si schiturile sunt populate. Acest lucru este imbucurator pentru Biserica Ortodoxa Romana. Acolo traieste si un monah virtuos, Parintele Dionisie de la chilia Sfantul Gheorghe-Colciu de langa Vatopedi, care de cinci ani este nevazator. Are nouazeci de ani si este considerat de catre aghioriti un sfant. Este un om care a imbratisat mult smerenia. De multe ori, cand ii saruti mana, simti buna-mireasma.

Întrebare: Ce parere aveti despre francmasonerie? Are legaturi cu Biserica Ortodoxa?

Arhim. Efrem: Masoneria este o alta religie, de aceea tre­buie combatuta! Masonii, pentru a-i influenta pe altii, zic: „Stiti, si noi suntem crestini si facem acte filantropice“, insa toate acestea sunt minciuni. De aceea Biserica a tiparit foarte multe carti despre masonerie si trebuie sa le cititi pentru a fi in cunostinta de cauza si a-i putea combate. Cel care este membru activ al masoneriei este luptator impotriva harului Duhului Sfant!

Întrebare: O icoana sarutata de mai multi crestini poate transmite boli infectioase?

Arhim. Efrem: Niciodata nu se molipsesc crestinii daca saruta icoanele! Icoana este o expresie a Tainei. Icoanele nu sunt simple lemne, iar cei care le saruta nu sunt idolatri, asa cum cred unii, ci respectul pentru icoana se inalta la pro­totipul din cer. De aceea, prin multe icoane, harul lui Dum­nezeu face minuni. Sunt multe icoane facatoare de minuni, unele plang, altele izvorasc mir. Mai sunt altii care se tem sa se impartaseasca pentru a nu se molipsi! Cele sfinte nu in­fecteaza niciodata!

Întrebare: Ati afirmat ca omul a fost creat ca sa ajunga dumnezeu. Nu trebuie sa ajunga la Dumnezeu? Va rugam sa explicati diferenta.

Arhim. Efrem: Omul poate deveni dumnezeu dupa har. Ceea ce este Dumnezeu prin fire, omul poate deveni prin har. Aceasta este sfintenia.

Întrebare: De ce nu este admisa in Biserica Ortodoxa incinerarea mortilor?

Arhim. Efrem: Ortodocsii nu incinereaza mortii deoa­rece, pentru acestia, trupul neinsufletit al omului este sfant. Deoarece si trupul este purtator de har. De aceea avem si sfintele moaste. Deci este cu neputinta si nici nu poate fi vorba ca trupurile sa fie incinerate, de vreme ce trupul se sfinteste.

Întrebare: Daca sunt botezata la greco-catolici, ce sa fac?

Arhim. Efrem: Daca sunteti botezati la uniti, trebuie sa veniti in Biserica Ortodoxa. Pentru ca unitii nu sunt orto­docsi si deci mantuirea nu este sigura. De ce sa-mi pun man­tuirea in primejdie, de vreme ce exista o cale sigura?

Întrebare: Ce parere aveti despre vizita papei in Romania?

Arhim. Efrem: Papa este batran, dar ii place sa cutreiere toata lumea! Sfantul Munte s-a intristat la primirea papei de catre Biserica Romana.

Întrebare: Este Origen eretic, sau nu?

Arhim. Efrem: Desigur, Biserica l-a condamnat pe Origen. Chiar daca a scris destule lucrari corecte, avea insa un egoism puternic.

Întrebare: Daca un calugar se imbolnaveste grav, ce sa faca: sa iasa in lume sa caute doctori, sau sa-si puna nadejdea numai in ajutorul lui Dumnezeu?

Arhim. Efrem: Nu este respinsa interventia medicilor pentru monahi. Oricum, aghioritii merg la medic.

Întrebare: Credeti ca monahii din Muntele Athos au ce invata de la calugarii din manastirile romanesti?

Arhim. Efrem: Orice monah evlavios cu experienta, ori­unde ar trai el, are multe de oferit si monahilor ce traiesc la Muntele Athos. De multe ori eu m-am folosit de la monahi din afara Muntelui care ne-au vizitat manastirea, cu care dis­cutand, am vazut ca-mi spun lucruri pe care eu nu le stiam.

Întrebare: Daca l-ati cunoscut pe Parintele Sofronie de la Essex si ce ne puteti spune despre el?

Arhim. Efrem: Desigur, l-am cunoscut pe Parintele So­fronie de la Essex, care este un sfant contemporan. Am mers la manastirea sa si am stat impreuna trei zile. Mi-a spus destul de multe lucruri din viata lui. Parintele Sofronie a pa­truns in mod deosebit Taina Sfintei Liturghii. Avea o mare experienta a luminii necreate. De multe ori era cuprins timp de o saptamana intreaga de lumina necreata. Mi-a spus chiar ca, de multe ori, rostind rugaciunile Sfintei Liturghii, iesea foc din gura si din vesmintele sale.

Întrebare: Ce sa faca un ucenic care, aflandu-se departe de duhovnicul sau, trebuie sa ia o hotarare rapida?

Arhim. Efrem: Daca ucenicul este departe de duhovnic trebuie sa-si intrebe propria constiinta ce este de facut.

Întrebare: Vorbiti-ne despre clarviziune.

Arhim. Efrem: Clarviziunea este harisma a Duhului Sfant si, daca Dumnezeu hotaraste, o poate darui unui om ajuns la nepatimire. Oricum, acesti oameni, cu asemenea harisma, ajuta foarte mult lumea. Un astfel de om a fost si Parintele Porfirie din Grecia, care a ajutat pe foarte multi cu darul sau. Aceasta harisma o aveau si Parintele Efrem Katunachiotul si Parintele Paisie.

Întrebare: Care este cea mai mare diferenta intre ma­nastirile din Sfantul Munte si cele din Romania?

Arhim. Efrem: Desigur, exista diferente intre manastirile din Romania si cele din Sfantul Munte, dar cred ca atunci cand manastirile romanesti vor incepe sa traiasca adevara­ta Traditie, atunci diferentele vor trece pe un loc secundar. Aceasta este, in esenta, „diferenta”. De aceea cred ca staretii din Romania ar trebui sa inceapa a avea o legatura duhovni­ceasca cu Sfantul Munte, legatura care ii va ajuta atat pe dansii personal, cat si manastirile. Deoarece manastirile din Romania trebuie ajutate si nu este corect ca toti monahii romani sa vina la Athos, pentru ca Romania are nevoie de ajutor si primii care iau parte la innoirea spirituala a Bisericii Romane de dupa caderea comunismului sunt monahii, manastirile.

Întrebare: Exista calugari catolici care practica ruga­ciunea lui Iisus si slujesc in rit bizantin, dar raman catolici. Ce puteti spune despre ei, se pot mantui sau nu?

Arhim. Efrem: Sunt acum foarte multi monahi catolici care incep sa-i imite pe ortodocsi si vin chiar si la Sfantul Munte sa ne caute, intreaba despre rugaciunea mintii. Ve­dem insa ca, desi au intentie buna, cu toate ca practica ruga­ciunea mintii, fiindca nu sunt membri ai Bisericii Ortodoxe, gasesc foarte putine roade. Acum, ce va face Dumnezeu cu ei, este treaba Lui.

Întrebare: Cat de mult a patruns civilizatia in viata ma­nastirilor din Muntele Athos?

Arhim. Efrem: Civilizatia nu este respinsa de monahul aghiorit, in masura in care nu atinge viata duhovniceasca.

Cred ca trebuie sa incheiem acum. Ma bucur de intre­barile pe care mi le-ati pus. Nu stiu insa daca am raspuns asa cum v-ati fi asteptat. Doresc numai sa va asigur ca Sfantul Munte va este alaturi. Sa va rugati si pentru noi. Ne vom ruga si noi pentru dumneavoastra. Asa cum v-am spus, trebuie sa deveniti credinciosi neclintiti ai Bisericii. Biserica este cea care ne va da solutii la problemele noastre. Singura noastra nadejde astazi este Biserica si numai Biserica. Vin tot felul de oameni la Sfantul Munte si ne zic: „Ne-a smintit cutare episcop, cutare preot.” Acestea sunt motive pentru a-si justifica propriile pacate. Dupa cum am mai spus, asa cum nu respingem stiinta medicala pentru ca exista cativa medici rai, tot asa nu respingem nici Biserica lui Hristos din cauza ca exista anumiti purtatori de rasa inconsecventi mi­siunii lor. Noi suntem in Biserica deoarece Il iubim pe Hris­tos si vrem sa-L dobandim vesnic in inimile noastre. Aceasta sa ne preocupe in viata, aceasta sa ne intereseze si sa fie, asa cum am spus la inceput, cel dintai scop si imperativ al vietii noastre. Maica Domnului fie cu voi!

PS Vasile Somesanul: Inainte de a ne desparti de Parin­tele Arhimandrit Efrem, sunt incredintat ca fiecare am dori sa ii multumim pentru osteneala pe care a depus-o pentru a fi aici impreuna cu noi in acest program atat de concen­trat pentru o saptamana, pe care Parintele si-a ingaduit sa o petreaca in Romania. Cred ca cea mai asteptata multumire pe care am putea s-o aducem Parintelui Staret Efrem este aceea de a-l asigura ca din conferinta si din dialogul purtat aici cu noi — in care fiecare ne-am regasit cu problemele noastre si am primit raspuns, chiar daca nu am pus in mod direct o intrebare, dar am clarificat multe din problemele noastre sufletesti — sa ne straduim sa ramanem statornici si lucratori in credinta Ortodoxa, stiind ca fiecare dintre noi, prin aceasta calitate de credinciosi, de membri ai Bisericii lui Hristos, avem o natura pe cale de indumnezeire prin harul Sfantului Duh pe care l-am primit la Botez si ca facem harul lucrator in masura in care ne silim sa redobandim starea de nevinovatie. Parintele ne-a vorbit atat de frumos despre aceste realitati ale vietii duhovnicesti si nadajduim ca dialogul pe care l-a inceput aici il va continua, pentru ca ne-am vazut fata catre fata si de acum va ramane in rugaciunile noastre si aceasta il va stimula sa continuam acest dialog.

Dumnezeu sa-l ocroteasca si sa-l pastreze in plinatatea puterilor de a conduce Manastirea Vatopedi si ascultarea pe care Dumnezeu i-a incredintat-o in aceasta vestita oaza a monahismului ortodox, in Gradina Maicii Domnului de la Sfantul Munte Athos. Dumnezeu sa-l randuiasca intru multi si fericiti ani!”

(din: Cuvant din Sfantul Munte, Omiliile Arhimandritului Efrem, Egumenul Manastirii Vatopedi, in Romania, Editura Reintregirea, Arhiepiscopia de Alba Iulia, 2001)

Legaturi:

“Sfântul Munte este împotriva ecumenismului!”

***

Omilie la Facultatea de Teologie din București (Mărturie athonită în România)

” [...] Arhim. Efrem: Mă bucur mult că sunt împreună cu dumneavoastră. Pentru cei care-şi amintesc, ne întâlnim pentru a doua oară în Facultatea de Teologie din Bucureşti. Cred că şi prezenţa mea aici este de la Dumnezeu, este în pronia dumnezeiască, deoarece în clipa aceasta şi eu mă aflu în ascultare. Noi credem că orice om care se află în ascultare se află de fapt în chiar voia lui Dumnezeu. Aşadar, este un dar al harului dumnezeiesc faptul că mă aflu din nou în facultatea dumneavoastră, într-o zi ca aceasta pe care o pot considera istorică pentru Facultatea de Teologie din Bucureşti, deoarece am inaugurat Centrul pentru Studiul Spiritualităţii Ortodoxe, care sper că o să vă deschidă orizonturi noi şi vă va ajuta într-un mod foarte special să pătrundeţi, atât cât vă permite perspectiva academică, în experienţa teologiei. Îndeosebi, aşa cum mi-a spus Părintele Constantin, sunt de mult folos lucrările Părinţilor recenţi ai Bisericii Ortodoxe, aşa cum este Părintele Stăniloae, un mare luminător al Bisericii Ortodoxe Române, Părintele Iustin Popovici, Părintele Sofronie de la Essex, precum şi noii Părinţi aghioriţi, podoabe ale Bisericii Ortodoxe între care Gheron Iosif Isihastul, Părintele Paisie, Părintele Efrem Katunachiotul, Părintele Porfirie şi mulţi alţii… Dar şi cei ai dumneavoastră, aşa cum este prezenţa binecuvântată a Părintelui Cleopa, a Părintelui Sofian care a adormit de curând şi pe care l-am cunoscut acum doi ani. De la prima întâlnire cu dânsul am simţit că omul acesta este un vas deosebit al harului dumnezeiesc.

Pr. Prof. C-tin Coman: Trebuie să spunem, cu îngăduinţa dumneavoastră, că astăzi este ziua sa de naştere, ar fi împlinit 90 de ani.

Arhim. Efrem: Nu este nici acest lucru întâmplător! Trebuie să ştiţi că toate amănuntele din viaţa noastră, toate evenimentele, aşa cum au spus Părinţii Bisericii, sunt toate în voia şi în pronia lui Dumnezeu. Faptul că eu îmi mişc acum mâna este o lucrare a proniei lui Dumnezeu. Ar fi putut mâna mea să paralizeze, aşa cum se întâmplă cu foarte mulţi oameni care se aşează şi nu se mai ridică, ori care se culcă sănătoşi şi nu se mai scoală a doua zi. Aşadar, faptul că ne aflăm aici este o lucrare a proniei dumnezeieşti.

Astăzi, cu prilejul inaugurării Centrului pentru Studiul Spiritualităţii Ortodoxe, am dorit să vă împărtăşesc câteva trăiri, câteva experienţe ale unor oameni sfinţi pe care i-am cunoscut, pentru ca în mod practic să se adeverească faptul că teologia noastră este una experimentală, empirică, şi că teologia academică, teologia de şcoală primeşte valoare doar din moment ce este adeverită în „universitatea pustiului”, care este orice mănăstire ortodoxă; cu atât mai mult republica monahală ortodoxă din Sfântul Munte. Aşa cum ştiţi, Sfântul Munte nu ne aparţine numai nouă, grecilor, ci întregii Biserici Ortodoxe. Dovada acestui lucru sunt mănăstirile de la Athos: cu toate că ţin de statul grec, pronia Maicii Domnului a făcut ca în ele să vieţuiască monahi de pretutindeni, ai întregii Biserici. Mai mult, există o mănăstire rusească, alta sârbească, una bulgărească, precum şi cele două schituri mari româneşti: Prodromu şi Lacu. Iar noi avem cinstea deosebită de a deţine în aria noastră chilii româneşti prin tradiţie, pe care dorim să le păstrăm ca atare.

Despre sfintenia vadita a Parintelui Dionisie Ignat de la Colciu.

Care era spovedania lui? Ce spunea despre tinerii monahi de astazi?

O binecuvântare cu totul specială pentru noi este prezenţa, la Schitul Colciu, a unuia dintre sfinţii de astăzi: Părintele Dionisie Ignat. El este un om al smereniei prin excelenţă. Vreau să vă spun că de mulţi ani este orb, iar când îl întâlneşti îţi spune: „Sunt orb pentru păcatele mele”. Vă voi descoperi un lucru: odată m-a chemat printr-un ucenic de-al dânsului să merg să-l spovedesc de urgenţă. Care credeţi că era păcatul care l-a determinat să ceară cu atâta urgenţă spovedania? Prea Sfinţite Părinte Ciprian, cred că în astfel de situaţii avem îngăduinţa să spunem cele auzite la spovedanie… Ce credeţi că mi-a spus?!

„Gheronda, zice, sunt orb pentru păcatele mele. Câteodată această neputinţă a mea îmi provoacă oarecare supărare lăuntrică, iar asta nu-mi place. Din cauza asta v-am chemat”.

Acesta era „păcatul” care l-a determinat să ceară cu atâta urgenţă spovedania! De multe ori, mulţi părinţi din mănăstirea noastră, sărutându-i mâna, au simţit bună mireasmă, datorită sfinţeniei şi ascezei sale. Acest Părinte face în mod deosebit cinste României. Are mai mult de 70 de ani în Sfântul Munte. A făcut ascultare necondiţionată la părintele său duhovnicesc.

Tinerii de astazi ucenicesc la cele ale mandriei. Smerenia nu mai este inteleasa in cultura europeana, antropocentrica

Când l-am întrebat cum vede monahismul contemporan la Sfântul Munte, mi-a răspuns:

„Gheronda, tinerii care vin astăzi la Athos sunt bine intenţionaţi, dar sunt stăpâniţi de un spirit critic foarte puternic, datorită modului de viaţă greşit al lumii de azi. Noi priveam gura duhovnicului ca pe gura lui Dumnezeu şi orice ne spunea, nu ceream un alt cuvânt. Astăzi suntem nevoiţi adesea să explicăm de ce dăm o anumită poruncă!”

Trebuie să ştiţi că, după Sfinţii Părinţi, explicarea poruncii este un pogorământ, iar nu un fapt firesc. De aceea un motiv pentru care astăzi nu mai există duhovnicia de demult, nu este acela că omenirea de astăzi, care este un pic pervertită, nu mai are forţa ascetică a celor de demult, ci pentru că oamenii de astăzi nu mai au aceeaşi dispoziţie de a se nevoi precum cei din vechime. Astăzi tinerii noştri ucenicesc la cele ale mândriei, la încrederea în sine, care este un „dar” al civilizaţiei europene. Din păcate, astăzi, europeanul a rătăcit un pic în acest domeniu şi trăieşte antropocentric. Europa consideră smerenia — care este cel mai binecuvântat rod al Duhului Sfânt — ca fiind complex de inferioritate. De aceea teologia ortodoxă învaţă încrederea de sine în Hristos. Sfântul Apostol Pavel spune: „Pot totul întru Hristos, care mă întăreşte”. Hristos însuşi ne-a asigurat: „Iată, v-am dat toată puterea să călcaţi pe şerpi, scorpii şi toată puterea vrăjmaşului.” De aceea, fraţilor, în monahismul ortodox, care este adeverirea teologiei ortodoxe, tânărul se încadrează în monahism, tăindu-şi voia cu voia sa şi urmează voia părintelui duhovnicesc.

Din păcate astăzi, judecat din perspectiva antropocentrică, monahismul este considerat un mod de viaţă greşit. Ne spun mulţi dintre închinătorii de la Sfântul Munte: „Voi, stareţii, sunteţi nişte dictatori!” Iar noi le răspundem: „Am fi fost dictatori dacă i-am sili pe monahi să facă voia noastră.” Un părinte duhovnicesc însă, fraţilor, contribuie la caracterul pe deplin hristocentric al monahismului şi al creştinismului. El nu va încerca niciodată să-l pună pe ucenic să facă voia părintelui duhovnicesc, ci face tot ce este posibil, după multă rugăciune, ca să-i convingă pe călugări să-şi identifice propria lor voie cu voia lui Dumnezeu. Acesta este caracterul hristocentric absolut al creştinismului. Aşa cum accentuează Părintele Iustin Popovici în scrierile sale, faptul că ucenicul este ascultător la modul absolut îl face să dobândească voinţa lui Hristos, mintea lui Hristos, gândirea şi inima lui Hristos şi devine următor al Lui.

De aceea, vedeţi, toţi aceşti părinţi duhovniceşti virtuoşi, îndeosebi cei de astăzi, au dăruit multă speranţă lumii, au arătat că Dumnezeu este viu. Oricine întâlnea astfel de Părinţi avea sentimentul celor spuse de Sfântul Apostol Pavel în Noul Testament: „Iisus Hristos, ieri, astăzi şi în veci este acelaşi.”

Parintele Sofronie Saharov – un alt Grigorie Palama, parintele Efrem Katunakiotul – un sfant Spiridon contemporan. Experienta luminii necreate la Cuviosul Paisie

Când l-am întâlnit pe Părintele Sofronie de la Essex, care după părerea multora şi a mea personală este un alt Sfânt Grigorie Palama, mi-a spus că în timp ce rostea rugăciunile Sfintei Liturghii gura sa scotea flăcări, iar veşmintele răspândeau lumina cea necreată. Aşa cum el însuşi mi-a spus, zile în şir era copleşit de această lumină dumnezeiască. Asta îmi aminteşte cele ce mi-a povestit odată Părintele Paisie:

„Într-o iarnă, pe la apusul soarelui, plecam de la Mănăstirea Stavronichita, îndreptându-mă către chilia mea. La 100 de metri de poarta mănăstirii, m-am întâlnit cu un grup de cinci studenţi care mă căutaseră la chilie (era aproape de Stavronichita) şi-mi aduseseră ceva de la un părinte arhimandrit din lume. Negăsindu-mă, le-au lăsat la chilie şi s-au dus către mănăstire. Când m-au întâlnit m-au rugat să rămân puţin cu ei şi să le vorbesc. Aveau multă râvnă pentru Dumnezeu. Astfel, fără să-mi dau seama, a trecut mult timp stând de vorbă. Nici ei nu se dezlipeau de mine. S-a întunecat însă şi, deoarece nu se mai vedea nimic, i-am trimis la mănăstire, ajungând la vreme înainte de a se închide porţile. Eu m-am grăbit să ajung la chilie. Din pricina întunericului nu mai distingeam drumul şi astfel am intrat în nişte mărăcini, nemaiputând ieşi. Nu aveam nici lanternă. Mi-am zis că, pe frigul acesta, cu un singur plămân, este imposibil să supravieţuiesc nopţii care mă aştepta în desiş. Am îngenuncheat şi mă rugam pentru ieşirea sufletului, nemaiavând nici o speranţă de viaţă. În timp ce mă rugam, deodată din mine iese o lumină aşa de puternică, încât soarele la amiază putea fi considerat întuneric în comparaţie cu ea. Condus de această lumină am ajuns cu bine la chilie şi, îndată ce am pus cheia în uşă, a dispărut”.

V-am relatat această întâmplare inedită pentru ca să vă arăt că experienţa Părinţilor Bisericeşti este una comună. Este aceeaşi experienţă a luminii dumnezeieşti necreate în diferite împrejurări.

Părintele Efrem Katunachiotul care a adormit întru Domnul acum patru ani îmi spunea aproape acelaşi lucru referindu-se la experienţa dânsului. Astfel, în timp ce se ruga, chilia i s-a umplut de lumină şi se întreba în inima sa ce putea fi aceasta. A auzit însă un glas preadulce care cânta un tropar al Cincizecimii: „Toate sunt dăruite de Duhul Sfânt…” Era o mărturie că lumina necreată este însăşi prezenţa Duhului Sfânt. Trebuie să vă mai spun că Părintele Efrem Katunachiotul, care este ucenic al lui Gheron Iosif Isihastul, este un contemporan Sfânt Spiridon al Trimitundei. Dau mărturie personală înaintea Bisericii că atunci când l-am întrebat odată cu îndrăzneală — deoarece îi port numele şi avea o afecţiune deosebită pentru mine — dacă a slujit vreodată în prezenţa văzută a îngerilor, mi-a răspuns afirmativ: „Da, fiule, m-a învrednicit harul lui Dumnezeu să slujesc cu îngerii. Aveam heruvimi de-a dreapta şi de-a stânga”. Acest om, atunci când slujea avea faţa plină de lumină şi când îl vedeai credeai că este Moise Proorocul. De multe ori, când făcea otpustul la Sfânta Liturghie faţa lui era atât de luminoasă încât îmi amintea de Moise coborând de pe Muntele Sinai cu tablele legii. Părintele Efrem are multă îndrăzneală la Dumnezeu, se arată astăzi multora, aşa cum veţi vedea şi din următoarea întâmplare:

Un tânăr portretist din Tesalonic (care purta şi cercel!) şi care nu era, se înţelege, om al Bisericii, a văzut într-o librărie cartea despre Părintele Efrem pe care a editat-o mănăstirea noastră (şi care din fericire acum se traduce şi în limba română) şi i-a plăcut atât de mult faţa Părintelui încât a desenat-o cu creionul. În timp ce lucra la portret, în cameră s-a răspândit deodată bună mireasmă. A fost foarte impresionat, însă aşa cum singur spunea, nu voia să meargă cu gândul mai departe. Terminând portretul, l-a pus în servietă. După mai multe zile a luat servieta şi s-a suit într-un taxi. Având nevoie să scoată un act din valiză, a tras din întâmplare afară şi portretul. Deodată mireasma s-a răspândit din nou, însă mult mai puternic, încât taximetristul s-a întors şi l-a întrebat: „Ce miroase, ai tămâiat în maşină?” Această întâmplare l-a determinat să vină să se închine la mormântul Părintelui Efrem şi să devină un creştin fidel.

Un alt eveniment legat de Părintele Efrem: o doamnă din Cipru ne-a scris că avea o problemă de familie foarte gravă. Noaptea a văzut un pustnic în vis care i-a spus: „Fiica mea, eu te voi ajuta. Voi fi alături de tine şi problema se va rezolva curând.” Nu i-a spus însă cine era. După câteva zile doamna respectivă s-a dus în Larnaca şi, trecând întâmplător — nimic nu este întâmplător! — pe lângă o librărie bisericească, a văzut cartea despre Părintele Efrem în vitrină. Cum a dat cu ochii de ea, au trecut-o transpiraţii reci, recunoscându-l pe ascetul din vis. Iar problema familială s-a rezolvat în scurt timp.

Vă voi mai spune o întâmplare, şi aceasta va fi ultima, căci voi primi după aceea întrebări. S-a întâmplat de curând în Pafos, Cipru. Un vopsitor vopsea pereţii unei case. În Pafos sunt mulţi struguri şi localnicii fac nişte dulciuri tradiţionale din must şi făină: înşiră alune pe aţă şi apoi le trec prin amestecul de must şi făină, alcătuind un fel de baghete pe care le agaţă la uscat afară, de nişte cârlige mari. Muncitorul, în timp ce vopsea, s-a dezechilibrat şi a căzut de pe scară, rămânând însă spânzurat de zid, deoarece un astfel de cârlig pentru uscat dulciuri i s-a înfipt în arcada orbitei. Durerea era insuportabilă. Urla de durere, însă casa nu era locuită şi nu avea cine să-l ajute. În timp ce striga după ajutor, suspendat de cârligul care-i intrase în ochi, vine un călugăr care îl ajută să coboare. „Mergi la spital, dar să ştii că nu ai nimic!” i-a zis monahul. „ O să-ţi pună picături în ochi şi o să pleci teafăr.” Muncitorul s-a dus la spital, le-a zis medicilor ce i s-a întâmplat, însă aceştia, uitându-se la ochiul lui, i-au spus că nu are absolut nimic. „Bine, dar am rămas agăţat de ochi!” „ Nu ai nici măcar o zgârietură!” În momentul acela a înţeles că este vorba de o minune, însă nu le-a zis nimic doctorilor. După trei zile a mers la un magazin de alimente şi a văzut acolo, pe un perete, fotografia Părintelui Paisie. Întrebând pe vânzătoare cine este călugărul respectiv, aceasta i-a răspuns contrariată: „Cum, nu-l ştii pe Părintele Paisie de la Athos?!” „Dă-mi mie fotografia!” i-a cerut muncitorul. „Nu se poate, o am ca binecuvântare!” „Nici dacă-ţi dau 500 de lire cipriote (o sumă foarte mare)?” „Nici măcar!” „Îţi dau 1000 de lire!” „Păstrează-le!” „2000 de lire!” „Oricât mi-ai oferi, nu o dau!” „Bine, dar vreau o fotografie a omului acestuia!” „Mergi la o librărie, cumpără o carte cu Părintele Paisie pe copertă şi vei avea ceea ce doreşti!” Aşa a şi făcut. Apoi a mărturisit tuturor că acesta este cel care l-a salvat prin intervenţie miraculoasă.

Harul Duhului Sfant lucreaza si astazi cu putere in cei care duc lupta cea buna

Aceştia sunt sfinţii contemporani nouă, dragii mei. Într-un manuscris din Sfântul Munte, un călugăr care avea mare evlavie la Sfântul Gheorghe, în timp ce se ruga în strană, într-o slujbă din Postul Mare, a fost răpit în chip minunat şi dus de Sfântul Gheorghe în rai, unde i-a arătat diferitele cete ale celor mântuiţi. După cum singur povesteşte, era acolo o ceată de monahi care străluceau mai mult decât toţi ceilalţi, având mai multă slavă. L-a întrebat aşadar pe Sfântul Gheorghe: „Cine sunt aceştia?” „Sunt cei care s-au sfinţit în ultima vreme, neavând multe exemple de sfinţenie precum cei din vechime!” De aceea, fraţilor, cu aceste puţine lucruri pe care vi le-am spus, aş dori să conştientizaţi înlăuntrul vostru că harul lui Dumnezeu există, există Duhul Sfânt, există trăiri ale Duhului Sfânt. Dacă aş avea timp v-aş povesti până seara, dar nu vreau să vă obosesc. Mesajul pe care vreau însă a vi-l da este: luptaţi lupta cea bună a credinţei şi fără îndoială că fiecare nevoitor va simţi înlăuntrul său harul Duhului Sfânt. Acestea am vrut să vă spun. Dacă doreşte cineva să pună vreo întrebare…

Întrebare: Cum poate cineva, într-o viaţă monahală în care bunele rânduieli şi tradiţia Sfinţilor Părinţi s-au pierdut, cum poate vieţui în Hristos sau cum se poate mântui?

Arhim. Efrem: Este adevărat că acum, din cauza comunismului, Biserica Ortodoxă Română se află într-o perioadă de refacere şi astfel unele mănăstiri în mod sigur nu au recuperat încă adevărata tradiţie. Însă pronia dumnezeiască va ajuta ca toate lucrurile să-şi recupereze rânduiala firească, aşa cum era odinioară. Dumneavoastră monahii trebuie să fiţi cu multă atenţie, să trăiţi în ascultare şi chiar dacă rânduielile încă lasă de dorit, să faceţi răbdare, iar harul lui Dumnezeu vă va ajuta. Oricum, monahul care este cu luare aminte nu riscă nici chiar în astfel de mănăstiri.

Întrebare: Preacuvioase Părinte Efrem, cum trebuie rugat părintele stareţ să-i dea binecuvântare ucenicului să se împărtăşească mai des, mai ales dacă duhovnicul este foarte ocupat, ca toţi duhovnicii buni dealtfel, şi nu-l poate mărturisi pe ucenic?

Arhim. Efrem: Orice ucenic trebuie să fie cercetat duhovniceşte îndeaproape. Aşa cum văd în mănăstirile din România, stareţul are doar un rol administrativ, pentru cele spirituale fiind duhovnicul, situaţie similară cu cea din Rusia. Desigur, este bine să existe mai mulţi duhovnici într-o mănăstire, însă doar cu rol secundar, rolul principal revenindu-i stareţului. Stareţul nu trebuie să fie numai supraveghetorul administrativ al lucrurilor, iar duhovnicii să fie separat supraveghetori ai problemelor duhovniceşti. Acum două luni am fost în Rusia. Am mers la o mănăstire cu mulţi vieţuitori şi am discutat despre tema aceasta cu stareţul, care era şi episcop. Îmi zice: „Gheronda, dacă îi zic unui călugăr să meargă să facă o anumită ascultare, îmi zice că nu are binecuvântare de la duhovnic!” Păi, în astfel de situaţie nu se poate face mănăstire! Trebuie ca stareţul să fie şi părinte duhovnicesc, pentru a da în mod corect binecuvântările. Dacă ucenicul nu se spovedeşte la stareţ, cum îi poate cere binecuvântare pentru împărtăşanie?

Întrebare: Cum vede Sfântul Munte ecumenismul?

Arhim. Efrem: Este un lucru cunoscut! Sfântul Munte este împotriva ecumenismului, în ciuda faptului că Athosul este o realitate ecumenică, nu ecumenistă. Nu suntem împotriva dialogului, ci pentru un dialog purtat de pe baze ortodoxe corecte.

Întrebare: O femeie care nu poate avea copii se poate mântui prin căsătorie?

Arhim. Efrem: Desigur! Dacă Dumnezeu nu dăruieşte copii nu înseamnă că femeia îşi pune mântuirea în pericol. Dealtfel, dobândirea de prunci nu este un scop absolut al căsătoriei. M-am întristat recent când am auzit despre un bărbat care şi-a părăsit soţia pentru că nu putea face copii. El credea că femeia o să ia nişte medicamente şi o să-i facă copii! Omul este persoană, fraţii mei. În căsătorie, într-o familie, există o comuniune interpersonală, unul trebuie să trăiască în celălalt. Soţul nu trebuie să-şi iubească soţia doar dacă şi face copii! Ci o iubeşte pentru că cei doi se află în comuniune cu Hristos. Din păcate astăzi o familie care nu are o bază creştin ortodoxă este sortită eşecului.

Întrebare: Se poate întâmpla ceva rău cu noi când ascundem ceva de duhovnic?

Arhim. Efrem: Sfinţii Părinţi nu se nelinişteau de ucenicii lor, chiar dacă se întâmpla că cadă în cel mai mare păcat. Se nelinişteau însă de călugării care-şi ascundeau gândurile. Cea mai puternică armă a diavolului este ascunderea gândurilor. Călugărul care o face crede în propriile gânduri, devine autosfătuitor. După Sfântul Vasile cel Mare, autosfătuitorul luptă împotriva lui însuşi. Gheron Iosif Isihastul spunea: „Ai văzut vreun călugăr care s-a rătăcit? Ei bine, acela a crezut în gândul său propriu!” Ascunderea gândului rupe dependenţa de duhovnic. Nu nevoinţa trupească, ci ascultarea adevărată este cea care aduce harul lui Dumnezeu.

Întrebare: Cum poţi hotărî în rugăciune între două lucruri bune?

Arhim. Efrem: Când te rogi nu trebuie să dai importanţă nici gândurilor bune, nici celor rele, nu trebuie să te gândeşti la nimic. După rugăciune, Dumnezeu te poate lumina în problema respectivă. Sau, dacă ai un duhovnic, trebuie să-l întrebi pe el. [...]”

(sursa traducerii si continuarea cu transcrierea introducerii si finalului care nu mai apar pe fragmentul video de mai jos: Pemptousia)

***

Cuvantul Parintelui Efrem la Biserica “Rusa” (Studentilor):

“Va aducem copia unei icoane facatoare de minuni, care este la manastirea noastra si care se numeste Pantanassa (Atotimparateasa); icoana care face foarte multe tamaduiri, si care, indeosebi, vindeca pe cei bolnavi de cancer.

Sunt nenumarate minunile care se intampla sub ochii nostri, iar aceasta biserica a Sfantului Nicolae este prima care primeste o astfel de icoana aici, in Bucuresti si in Romania. Si, sunt sigura ca, avand aceasta icoana, biserica Sfantul Nicolae va deveni un punct duhovnicesc important pentru Bucuresti, iar Maica Domnului Panatanassa va atrage catre dansa foarte multi credinciosi care sa vina sa i se inchine, pentru a-i vindeca trupeste cat si duhovniceste.

Timpurile in care traim, fratii mei, sunt foarte dificile, foarte grele. Astazi omul L-a uitat pe Dumnezeu, crezand ca poate face orice singur, fara Dumnezeu, insa s-a inselat. De aceea Dumnezeu, Care din dragoste S-a apropiat catre om, cu toata ca omul neaga existenta lui Dumnezeu si pacatuieste in prezenta lui Dumnezeu, cu toate acestea, Dumnezeu, din marea Sa dragoste catre oameni nu ia in seama pacatele oamenilor si tradarea lor si Se pogoara la om si Se goleste de dumnezeirea Sa. Asa cum in urma cu doua mii de ani a devenit Om pentru a se putea uni cu omul, tot asa si astazi gaseste orice ocazie nimerita sa se apropie de oameni. O dovada a dragostei Sale, a prezentei dragostei Sale aici, este chiar prezenta acestei icoane a Maicii Domnului Pantanassa care vine de la Sfantul Munte, si astfel, in aceasta clipa, aceasta biserica a dumneavoastra devine cumva o prelungire a Sfantului Munte.

Veti veni aici sa va inchinati  la Maica Domnului Pantanassa  si va veti aduce aminte ca la Sfantul Munte sunt parinti care va iubesc si care se roaga pentru dumneavoastra. Si, atunci cand va veti inchina, sa va aduceti aminte ca, in clipele cand foarte multa lume pacatuieste, exista foarte multi alti oameni care nu se arata lumii si care de fapt se afla in lumina prezentei lui Dumnezeu, oameni care cu mainile ridicate se roaga lui Dumnezeu pentru intreaga lume. Se roaga pentru toate incercarile, si necazurile si supararile prin care trece poporul. Poate monahii sunt departe cu trupul de lume, insa in inima lor duc, asupra umerilor lor, crucea lumii. Monahii se rastignesc pentru lume si intotdeauna se ingrijoreaza pentru lume.

La Manastirea Vatopedi vin foarte multe scrisori din Romania si raspundem la mii de scrisori pentru a-i mangaia pe cei care ni le trimit si pentru a le aduce alinare sufleteasca. De aceea ma rog din toata inima ca Maica Domnului Panatanassa sa va mangaie in durerile pe care le aveti, sa va usureze curcea, si, oricate suparari si necazuri veti avea, niciodata sa nu va pierdeti curajul. Intotdeaua cu credinta sa priviti catre Maica Domnului; Maica Domnului care este chiar Maica noastra si care intotdeauna asteapta rugaciunile noastre, fiind gata de a ne ajuta, si care este mereu si pururea cu noi, si care ne observa tot timpul.

Asa cum ne-a spus si Sfantul Siluan Athonitul, cand era in lume acest Sfant de la Muntele Athos, Maica Domnului i-a spus: “Nu imi plac lucrurile tale, faptele tale” si i-a spus-o aceasta din dragoste. Pentru ca, Maica Domnului fiind cea in care a incaput intreaga iubire dumnezeiasca,  inima ei, prin dragostea pe care o are, acopera intreaga lume.

Si vreau sa va spun o mica intamplare de la manastirea noastra prin care ni se arata ca Maica Domnului este tot timpul cu noi:

Unul dintre  monahii nostrii avea o foarte mare durere de dinti, care l-a apucat chiar atunci cand toti parintii  se odihneau, dupa miezul noptii. Si, cu toate ca avea dureri foarte mari, nu a vrut sa se duca sa-l trezeasca pe monahul care se ocupa cu cabinetul medical, si a rugat-o pe Maica Domnului sa-l ajute. Si atunci, cand gemea de dureri, vede in fata lui o calugarita care vine si il inchina acolo unde avea durerea, si imediat durerea a incetat.

Aceata este o intamplare care poate parea mica, dar este esentiala, si care trebuie sa ne ajute sa creasca si sa sporeasca credinta noastra, pentru ca astazi cea mai mare biruinta a diavolului asupra lumii este de a lua credinta din inimile ortodocsilor. De aceea, pe cat putem trebuie sa o rugam pe Maica Domnului sa ne dea credinta catre Fiul ei, pentru ca credinta este cheia care deschide toate tainele duhovnicesti, credinta este o putere foarte mare, credinta este viata noastra, pentru ca numai prin credinta putem aduce harul Duhului Sfant in inima,  si atunci inima noastra va deveni tron al harului Duhului Sfant.

Inainte de a termina vreau sa va asigur ca noi, desi ne aflam la Sfantul Munte, va iubim si ne rugam pentru dumneavoasta, si va asiguram ca vom continua sa ne rugam pentru dumneavoasta, si ne rugam ca Maica Domnului sa va acopere pe toti si sa va lumineze astfel incat sa deveniti faruri duhovnicesti ca prezenta dumneavoastra in mijlocul celorlalti sa fie o dovada ca Dumnezeu este viu“.

Vezi si: