Război întru Cuvânt

Părintele Iustin Popovici,

Omilie la Duminica a V – a din Post

(1965)

În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sfântului Duh.

Iată a V-a Duminică din Marea Patruzecime, duminica [ce pecetluieşte săptămâna] marilor privegheri şi marilor nevoinţe, săptămâna marilor tânguiri şi suspine, Duminica celei mai mari sfinte între sfintele femei, a Cuvioasei Maicii noastre Maria Egipteanca…

Patruzeci şi şapte de ani a vieţuit în pustie, şi Domnul i-a dăruit ceea ce rareori dăruieşte cuiva dintre sfinţi. Ani întregi nu a gustat pâine şi apă. La întrebarea Avvei Zosima, ea a răspuns: „Nu numai cu pâine va trăi omul” (Matei 4, 4). Domnul a hrănit-o într-un mod deosebit şi a îndrumat-o la viaţa pustnicească, la nevoinţele pustniceşti.

Şi care a fost urmarea? Continuare»

4 Comentarii »

• Sfantul Nicolae Velimirovici, noul Ioan Gura de Aur si proorocul suferintelor celor din urma (18 MARTIE)

„Şi acum, Stăpâne Doamne, ia sufletul meu de la mine, pentru că mai bine este a muri eu decât a trăi” (Iona 4:3). Aşa s-a tânguit de două ori Prorocul Iona către Dumnezeu. Întâia oară – când Dumnezeu l-a trimis în marea cetate Ninive ca să vestească pieirea ei din pricina păcatelor. Auzind acestea, Ninivitenii s-au pocăit şi s-au îndreptat, iar Dumnezeu şi-a schimbat hotărârea şi a păstrat cetatea Ninive pentru pocăinţa ei. Căci toţi se căiseră cu amar, de la împărat la cerşetor, şi au rânduit post pentru ei şi pentru dobitoacele lor, ca nimeni să nu mănânce nimic, ci să se pocăiască până ce Dumnezeu se va milostivi şi le va ierta păcatele. Şi a văzut Dumnezeu aceasta, şi şi-a schimbat hotărârea, şi n-a mai nimicit cetatea Ninive. Dar aceasta n-a fost pe placul lui Iona, care i-a strigat lui Dumnezeu: „Şi acum, Stăpâne Doamne, ia sufletul meu de la mine, pentru că mai bine este a muri eu decât a trăi”. Continuare»

7 Comentarii »

EXILAT ÎN SAMOTRACIA

“Biserica, iubiţilor, Biserica este ca şi cerul. Cerul este plin de stele. Unele sunt mici, altele sunt mari. Toate strălucesc noaptea. Ziua străluceşte cea mai mare stea, care se numeşte soare. Aşa este şi Biserica: un cer, un cer duhovnicesc. Soare este Hristos. Stele sunt sfinţii. Sfinţii strălucesc pe tăria duhovnicească a Bisericii. Strălucesc prin învăţătura lor, prin viaţa lor, prin minunile pe care le fac. Stelele se deosebesc una de cealaltă. Şi sfinţii se deosebesc unul de altul în cinste şi-n slavă. Fiecare din sfinţi are propria strălucire şi propriile harisme. Nenumărate sunt stelele. Nenumăraţi sunt şi sfinţii.

Unul din aceşti sfinţi este şi Sfântul Teofan Mărturisitorul, căruia Biserica noastră îi sărbătoreşte pomenirea pe 12 martie. Acestui sfânt îi închinăm această scurtă omilie a noastră. Dacă vom fi atenţi, vom primi mult folos.

Vorbim simplu, pentru că vrem să ne înţeleagă toţi, până şi cei care nu ştiu carte. Poate că cineva, care face pe învăţatul şi înţeleptul, nu se va mulţumi cu aceste cuvinte simple, ci va dori să audă filozofii, minciuno-filozofii. Dar cu ce se va folosi poporul din minciuno-filozofii? Cu ce se va folosi şi el însuşi? Noi vom vorbi cu limba cu care au vorbit în lume pescarii Galileii, ucenicii şi apostolii lui Hristos. Continuare»

18 Comentarii »

• Cititi si: Sfinţii 40 de mucenici şi sfinţii închisorilor – pe blogul Agnos
• Ascultati omilia Sf. Vasile cel Mare la praznuirea Sfintilor 40 de Mucenici
• Cuvânt al Înaltpresfinţitului Panteleimon, Mitropolit de Antinoe, la Sfinţii 40 de Mucenici
• Episcopul Augustin: Sfinţii 40 de Mucenici

Cei 40 de sfinti mucenici praznuiti pe 9 martie au format o comunitate de marturisitori ce au marturisit pe Hristos, fiind aruncati intr-un lac inghetat, unde s-au incalzit prin dragostea cu care se sprijineau, se imbarbatau si se indemnau unul pe altul. Oare nu cu atat mai mult ne aduc ei aminte si de sfintii inchisorilor? Ne aducem aminte, de pilda, de un martir ca Mircea Vulcanescu, ce reusea sa imbarbateze atat de mult sufletele celor impreuna-inchisi cu el, incat, din aceasta cauza, a fost trimis in beciul infect si plin de apa al inchisorii, acolo facandu-se pe sine pat si patura pentru a salva viata unui frate mai tanar, jertfindu-si-o pe a sa.

Induiosatoarea scrisoare-testament a Sfintilor cei 40 de mucenici nu poate sa nu ne duca cu gandul la indemnul rostit de Sf. Marturisitor Valeriu - Acum este timpul pentru pocainta! Iata ca “mesajul”, indemnul mucenicesc este acelasi in toate timpurile si locurile de prigoana. Si poate fi la fel de smintitor pentru cei care nu inteleg ca pocainta, departe de a fi “cedare” sau “defetism”, inseamna adevarata intelepciune si cea mai puternica arma in razboiul nevazut si vazut. De altfel, curatia sufleteasca a unor Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide, Gheorghe Jimboiu, Costantin Oprisan, Virgil Maxim si multi altii – curatie care era sinceritatea dragostei fata de Dumnezeu si respingerea hotarata a gandurilor rautatii – este o alta trasatura dumnezeiasca ce ne aduce aminte, in aceasta zi de praznuire, si de Sfintii mucenici si marturisitori ai inchisorilor. Continuare»

9 Comentarii »

• Danion Vasile: Cuvant la praznuirea Sfantului Nicolae Planas, ocrotitorul celor căsătoriţi

sursa: Razboiul nevazut

“În numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh, Amin.

Iubiţi credincioşi, ne-am adunat astăzi pentru a-l prăznui pe Sfântul Nicolae Planas, ocrotitorul familiilor creştine. El, chiar dacă a trăit în mijlocul lumii, se numără împreună cu aceia despre care se spune că, aşa cum auzim în Scriptură, lumea nu era vrednică.

În tinereţea sa, sfântul Nicolae Planas nu a ales calea monahismului, ci calea familiei. Chiar dacă, după moartea soţiei sale, el a intrat în monahism, aceasta nu a însemnat o schimbare radicală a vieţii sale, o trecere de la moarte la viaţă, ci o continuare a vieţii sale de nevoinţă pentru Hristos.

Viaţa sa de diacon de mir a fost o viaţă sfântă. El nu a avut nevoie, precum sfântul Alexie din Bortsurmani, de vreo vedenie dumnezeiască pentru a părăsi trândăvia şi pentru a purta crucea lui Hristos. Nu, pentru sfântul Nicolae Planas întreaga viaţă a fost o viaţă de jertfă.

El a trăit în mijlocul oamenilor, fiind o pildă vie de vieţuire creştină. Vrăjmaşul diavol încearcă să ne convingă de faptul că în lume nu se poate trăi pentru Hristos, că cel care vrea să ţină poruncile Sfintelor Evanghelii nu poate rezista în lume. Diavolul încearcă să arate mănăstirea drept singurul lăcaş în care se poate duce o viaţă bineplăcută lui Dumnezeu. Continuare»

10 Comentarii »

O familie întreagă s-a jertfit pentru Hristos. Unde sunt astăzi astfel de familii, care să le joace pe toate „cap şi pajură” pentru credinţa lui Hristos? Reci, laşi şi lipsiţi de bărbăţie sunt astăzi creştinii şi nu fac nicio jertfă pentru credinţa lor. Dimpotrivă, îşi sacrifică credinţa pentru interesele lor mici şi de mizerie.

*

Iubiţii mei, unul din cei mai sălbatici prigonitori ai creştinilor a fost Nero. Nero era împărat la Roma în anul 67 d.Hr. A decretat prigoană împotriva creştinilor. Mulţi au mărturisit atunci. În această omilie vom vorbi despre o familie, care a trăit în epoca lui Nero şi toată a primit martiriul pentru Hristos.

***

În Africa, într-o mare cetate, în Cartagina, actualmente Tunezi, slujea un general viteaz. Numele lui era Victor. Victor se deosebea de toţi ceilalţi generali ai garnizoanei din Cartagina. Era creştin. Era credincios împăratului pământesc, dar mai credincios era Împăratului ceresc, Hristos. Viteaz în lupte, dar mai viteaz în lupta pe care o dădeau creştinii pentru credinţa lor. Gura nu şi-o ţinea închisă; propovăduia cu credinţă pe Hristos. Continuare»

2 Comentarii »

MITROPOLITUL AUGUSTIN KANDIOTIS:

Omilie la pomenirea Sfântului Tarasie

„Smerenia sfinţilor”

Biserica, iubiţilor, ca să-i înveţe pe copiii ei marile adevăruri ale credinţei, foloseşte icoane; icoane pe care le zugrăveşte în faţa lor când prin cuvinte, când prin culori.

De exemplu, prin cunoscuta Parabolă a fiului risipitor, Biserica noastră ne prezintă o icoană, folosind cuvintele Evangheliei: icoana omului care se pocăieşte şi cade la picioarele tatălui şi-şi cere iertare pentru toate păcatele făcute. Prin această frumoasă parabolă a fiului risipitor, icoană a pocăinţei sincere, Biserica ne invită şi pe noi, fiii risipitori mai mici, să ne pocăim cu sinceritate şi să cerem iertare de la Tatăl cel ceresc. Se cuvine ca noi toţi, da, noi toţi, mireni şi clerici, femei şi bărbaţi, săraci şi bogaţi, împăraţi şi patriarhi, toţi fără excepţie, cât mai trăim în această lume deşartă, să arătăm adevărată pocăinţă şi cu durere în inimă şi lacrimi în ochi să spunem şi noi: „Părinte, am greşit la cer şi înaintea Ta şi nu mai sunt vrednic să mă numesc fiul Tău” (Luca 15, 21).

Dar Biserica, în afară de aceste icoane, pe care ni le zugrăveşte prin învăţătura ei, foloseşte şi alte icoane, care se zugrăvesc cu culori pe lemn. Şi dă o mare importanţă şi acestora. Biserica noastră sărbătoreşte pomenirea unui mare erou şi apărător al Ortodoxiei, a Sfântului Tarasie, care s-a luptat mult pentru ca Biserica să aibă icoane, icoanele lui Hristos, ale Maicii Domnului şi ale sfinţilor. Cât de mult se împodobeşte şi se înfrumuseţează Biserica atunci când are icoane, dar şi cât de multe învaţă poporul de la icoane!

În bisericile bizantine, printre alte icoane, zugravii pictau şi unele minuni ale lui Hristos, dar şi anumite parabole. De exemplu, au zugrăvit şi Parabola fiului risipitor. Astfel, credincioşii aveau în faţa lor o icoană dublă; pentru că aceluia care vedea zugrăvită Parabola fiului risipitor i se năştea curiozitatea de a-l întreba pe preot şi de a asculta din gura lui frumoasa parabolă, dacă era analfabet. În felul acesta se învăţa de două ori: şi din cele care se priveau şi din cele care se auzeau. Cât de mult am fi învăţat dacă într-un loc al bisericii ar fi fost şi astăzi zugrăvită icoana cu fiul risipitor, de exemplu!

Despre Sfântul Tarasie, care este sărbătorit pe 25 februarie şi care s-a luptat pentru sfintele icoane, vom vorbi aici. Continuare»

3 Comentarii »

MITROPOLITUL AUGUSTIN DE FLORINA:

Omilie la pomenirea Sfântului Evstatie, 21 februarie:

„Adevărul va străluci”

Iubiţii mei, cei care merg regulat la biserică şi urmăresc Dumnezeiasca Liturghie aud Crezul. În vremurile de demult Crezul nu-l spunea doar cântăreţul, ci îl spunea toată Biserica, iar în Biserica Rusă până astăzi, când spun Crezul, toţi îngenunchează. Este unul din cele mai sfinte momente ale Dumnezeieştii Liturghii. Este ca şi cum s-ar înălţa în clipa aceea steagul Bisericii. Şi steagul ei este Crezul. Prin Crez mărturisim credinţa noastră în Treimea-Dumnezeu: Tatăl, Fiul şi Sfântul Duh, şi ne delimităm de toate celelalte religii, dar şi de biserica papistaşă (romano-catolică), care a adăugat în Crez cuvinte care nu existau în original. Crezul acesta se aude de veacuri în Biserica Ortodoxă şi se va auzi până la sfârşitul veacurilor. Crezul are o istorie. S-a scris în anul 325 d.Hr. S-a scris de către Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii, care s-au adunat la cel dintâi Sobor Ecumenic de la Niceea, în Asia Mică, şi au condamnat pe Arie. Acest eretic nega dumnezeirea lui Hristos şi negându-l pe Hristos, nega şi Sfânta Treime, iar învăţătura lui sfârşea în idolatrie. Continuare»

1 Comentariu »

O, Sfinte Valeriu, cunună a mucenicilor români din prigoana celui de-al douăzecilea veac, fii apărătorul nostru ceresc!

“Să nu ispitim, să nu ne trufim. Tot omul are o limită a suportabilului. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să nu mai putem suporta!… Port cu mine o imensă suferinţă, din care cu ajutorul lui Dumnezeu am ieşit curat. Experienţa trecutului ma face să fiu prevăzător. Acum încă nu este greu. Am mare credinţa şi nădejde, dar mă mişc cu înţelepciune, pentru a ajunge la tinta“.

Cititi, va rugam si:

• Valeriu Gafencu: O LUMINA!

• AVERTISMENTUL PROFETIC AL SFANTULUI INCHISORILOR, VALERIU GAFENCU: “Ateismul va fi invins, dar sa fiti atenti cu ce va fi inlocuit!”

La Galda

“Prin anii 1946-1947 am fost duşi să muncim la Galda, la o vie, bucurându-ne de un regim de lagăr, deci cu oarecare libertate. Munca era epuizantă, mâncarea insuficientă. Ţara se socializa.

Valeriu muncea şi se ruga. Muncea şi cânta. Muncea şi-L slăvea pe Dumnezeu. Se simţea legat sufleteşte de o fată pe care o iubise şi acum a avut prilejul să-i scrie. Fata era logodită şi urma să se căsătorească. Suferinţa lui a fost adâncă, dar s-a smuls din ea cu hotărârea de a se călugări.

Până atunci se pregătise pentru viaţă, chiar dacă luase învăţătură de la Sfinţii Părinţi. De acum el, feciorelnic, se logodea cu Hristos, spre a sluji desăvârşit lui Dumnezeu. Bucuria aceasta uriaşă a covârşit deplin durerea despărţirii. Iar pe fata aceea o va respecta, înţelegându-o, toată viaţa. Iată deci cât de mic este pragul între un mirean credincios şi un monah.

Il văd pe Valeriu la Galda, seara pe dealuri, cântând, culegand flori, unind albastrul ochilor săi cu albastrul cerurilor. Il vad ziua şi noaptea îngenuncheat în bisericuţă, rugându-se răpit in duh, cu mâinile împreunate precum copiii, cu ochii strălucind de bucurie. Il văd dăruindu-şi bucata de pâine unuia mai slab ca el. Il văd jucându-se cu copiii şi încercând să fie ca ei. Il văd adancit în sine, pregătindu-se de spovedanie. Il văd strălucind de bucurie după ce s-a împărtăşit. Il aud vorbind cu însufleţire tuturor celor care căutau cuvântul lui Dumnezeu. Il văd chinuindu-se să muncească şi să-şi facă norma. Il aud cântând colinde, pricesne ori propriile lui cântece. Era plin de dor sfânt. Purta în el ceva serafic, mai presus de fire şi era cel mai frumos om pe care l-am întâlnit.

Pentru unii însă era prilej de poticnire.

Intr-o noapte dormea afară şi un hoţ evadat din Aiud a venit sa-l prade, deşi avea numai vechituri şi zdrenţe. Valeriu s-a trezit, l-a întrebat ce vrea, l-a luat de mână ca pe un copil şi l-a dus la sef. Hoţul avea în cealaltă mână un cuţit ascuţit.

- Ce vrei să faci cu cuţitul? l-a întrebat şeful.

- Voiam să mă apăr dacă voi fi descoperit.

- Dar iată că ai fost prins şi nu l-ai folosit! De ce?

Hotul a răspuns că nu ştie ce s-a petrecut cu el, dar nici nu s-a gândit la cuţit în acele momente.

Altădată Valeriu făcea singur de pază în foişorul de lemn din vie când a fost atacat de răufăcători, care au tras asupra lui de la o distanţă mică. Insă gloanţele au trecut pe alături fără a-l atinge, pentru că încă nu sosise ceasul morţii lui.

In anul 1948 un politruc sovietic a venit în colonie să-l ia pe Valeriu în U.R.S.S. deoarece, fiind născut în Basarabia, era considerat cetăţean al lor. Valeriu însă a refuzat categoric.

- Acolo vei fi liber, i-a spus politrucul.

- Libertatea mea este în sufletul meu!

- Iţi vei putea face studiile.

- Le voi face, dacă va vrea Dumnezeu!

- La noi Biserica este liberă.

- Biserica este în sufletele oamenilor!

- Dar aici vei rămâne în temniţă!

- Temniţa sufletului meu mă înspăimântă!

- Deci nu te recunoşti ca cetăţean sovietic?

- Eu sunt un cetăţean român şi chiar îmi doresc să rămân în România.

- In curând şi România va aparţine Sovietelor!

- Viitorul este al lui Dumnezeu!

- Deci rămâi aici?

- Da!

Mai târziu politrucul s-a apropiat de el şi i-a spus cam în felul acesta:

- Admir inteligenţa dumitale, dar nu pot decât să te plâng, înţelege că sunteţi învinşi şi nu aveţi scăpare. Dacă vă veţi opune, veţi fi zdrobiţi. Şi noi ne-am opus şi azi jucăm în lanţ ca ursul. Dumneata crezi în Dumnezeu; şi eu aş vrea să am un Dumnezeu pentru care să înfrunt temniţa şi moartea, dar sufletul meu e gol, mintea mea e plină de lozinci, iar energia mea se epuizează în întregime pentru cauza comunistă. Nu avem nici o şansă. Hitler ne-a apărut ca un izbăvitor, dar a fost învins. Toţi care s-au aliat cu comunismul – şi aţi făcut-o şi voi, românii – sunt cu mult mai vinovaţi de cele ce se vor petrece decât noi, cei născuţi în U.R.S.S.! Am încredere într-un om ca dumneata. Te admir. Cred că te înţeleg şi sunt şi mai nefericit. Regret că nu cunosc şi eu creştinismul. Dar te asigur că vei rămâne în România!

- Domnule, i-a răspuns Valeriu, clipa asta este mare în viaţa mea. Mi-aţi dat aripi, căci dumneavoastră aveţi un suflet cu o forţă de credinţă uimitoare. Primiţi de la mine această cruciuliţa!

Şi Valeriu a luat de la gât cruciuliţa şi a dat-o rusului, cam era vădit emoţionat.

Aşa se face că Valeriu a rămas în ţară. Continuare»

3 Comentarii »

“Va rog mult sa-L urmati, sa-L slaviti si sa-L slujiti. Sunt fericit sa mor pentru Hristos. Lui ii datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveti de purtat o cruce grea si o misiune sfanta. In masura in care mi se va ingadui, de acolo de unde ma voi afla ma voi ruga pentru voi si voi fi alaturi de voi. Veti avea multe necazuri. Fiti tari in credinta, caci Hristos ii va birui pe toti vrajmasii. Indrazniti si rugati-va! Paziti neschimbat Adevarul, dar sa ocoliti fanatismul. Nebunia credintei este putere dumnezeiasca, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrata, lucida si profund umana. Sa-i iubiti si sa-i slujiti pe oameni. Au nevoie de ajutor, caci dusmani pradalnici cauta sa-i insele. Ateismul va fi invins, dar sa fiti atenti cu ce va fi inlocuit!”

• Despre profilul duhovnicesc al Marturisitorului Valeriu, cititi, va rugam: Valeriu Gafencu: O LUMINA!

• Acatistul Sf. Mucenic Valeriu Gafencu (audio) – descarcati

• ACATISTUL NOULUI MUCENIC VALERIU GAFENCU, SFÂNTUL ÎNCHISORILOR (text)
• Rugaciuni catre Sfantul Valeriu si pentru proslavirea noilor mucenici
• Canonul si Acatistul Marturisitorilor Romani din inchisori - Corul de maici al Man. Diaconesti (de la OrtodoxMedia)

Minunea Maicii Domnului

La Craciun era destul de inviorat. In noaptea cantarilor ingeresti a compus un minunat colind al detinutilor din Targu-Ocna. In patul de alaturi isi dadea sufletul arhimandritul G. [parintele martir Gherasim Iscu, n.n] Venise in stare grava de la Canal, unde fusese unul dintre stalpii rezistentei. In seara aceea a Nasterii Pruncului Iisus el a fost luat la cer. A plecat neclintit in credinta. Neavand cu ce-l imbraca, caci rufele sale erau ude de transpiratie, Valeriu i-a oferit hainele lui si a pastrat pentru sine pe ale parintelui.

- Acestea sunt hainele mele monahale! A zis el emotionat. Cu ele sa ma inmormantati! Continuare»

22 Comentarii »