“In duminica trecuta, Sfanta Biserica ne-a invatat smeritele simtaminte de cainta prin care e atrasa milostivirea lui Dumnezeu; acum, ea vrea sa ne ridice la hotararea insufletita de a merge, parasind pacatul, pe calea dreapta catre Tatal Cel Ceresc. Pentru aceasta, in pilda despre fiul risipitor ea ne infatiseaza pe de o parte starea amara a pacatosului cazut de la Dumnezeu, iar pe de alta – bucuria si tihna in care este primit de Tatal Ceresc cel ce se pocaieste. Sa urmarim caderea si ridicarea acestui pacatos. Cu greu se va gasi cineva dintre noi, cei ce suntem aici de fata, care sa nu isi recu­noasca propria sa istorie, in trasaturile ei intunecate sau in cele luminoase.

Intoarceti-va cu gandul la vremea cand, anul trecut, am postit, ne-am spovedit si ne-am impartasit cu Sfintele lui Hristos Taine. In ce stare fericita era atunci sufletul nostru! Ce luminos i se parea totul: si in sine, si in jurul sau, si deasupra sa, si in departarea trecutului, si in adancul viitorului! Ce liniste imparatea pe taramul inimii! Ce randuiala se instapanise in viata noastra, ce cuviinta in gandurile noastre si ce tarie in implinirea hotararilor bune! Ce rav­na aveam de a cauta numai pe Dumnezeu si de a umbla fara abatere pe calea poruncilor Lui! Ni se parea ca nimeni nu-i mai fericit ca noi, si ne spuneam:

“Niciodata nu vom trada viata indreptata pe care am inceput-o acum, ca sa nu pierdem aceasta bucurie si ca sa fim intotdeauna ai Tatalui Ceresc, a Ca­rui atingere a dreptei Sale purtatoare de grija o simtea atat de puternic atunci inima noastra“.

Ce fericiti, cu adevarat, sunt cei ce au ramas cu fapta, chiar daca nu deplin, in aceste bune aplecari si fagaduinte facute in fata constiintei! – Dar toti sunt astfel, oare? Nu cumva cea mai mare parte dintre noi a repetat istoria fiului risipitor? Ia amintiti-va! Iata, a trecut postul, care-l intelepteste si cuminteste pe om, si au venit luminatele sarbatori; dupa acestea a urmat anotimpul cel inflorit si zambitor. Ne-am ingaduit o anumita destindere, ca si cum am fi avut dreptul la odihna dupa nevointa vietii aspre pe care o duseseram pana atunci. Sa ne dedam placerilor cu totul — nici prin gand nu ne trecea. La ince­put am vrut numai sa ne plimbam putin, fara a ne gandi la ceea ce urmeaza. Aceasta prima distractie a lasat, insa, o urma vadita in suflet si a clatinat destul de mult randuiala cucernica ce se statornicise in noi. Ravna pentru o viata aspra a slabit si gandul ne fugea adeseori la nevinovata placere pe care o gus­tasem. Am mai parasit din indeletnicirile evlavioase cuvenite — nu fara a ne fi dat seama, dar fara frangerea de inima cuvenita – si indata ce s-a ivit prilejul, iarasi distractii si placeri. De acum ne-am distrat mai cu indrazneala; si daca gandurile bune veneau sa ne faca seriosi, le respingeam cu indrazneala, ca pe niste ganduri venite la vreme nepotrivita. Roada? intuneric si tulburare. Sim­team ce greutate si stramtorare este in pravila de viata evlavioasa pe care am luat-o asupra-ne, si deseori ne venea in gand: „Ce-ar fi s-o parasim? Lasa ca o sa vina iar vremea bineprimita si vom incepe din nou sa lucram Domnului, iar acum sa ne mai destindem putin“. Şi a urmat destindere dupa destinde­re! Intre timp, patimile cu care eram obisnuiti au ridicat capul si au inceput obisnuita lor impreuna-vorbire cu inima. Cunoscute vechi fiind, degraba au innodat iarasi legatura! In fata gandurilor patimase nu a mai fost, curand, nici o impotrivire. Ne-am ingaduit sa ne indulcim si de obiectele, si de lucrarile patimilor. Indulcirile de ele au clatinat vointa. Desele repetari ale acestui mecanism inauntrul nostru au nascut inclinarea spre pacatele dinainte; a avut loc invoirea cu pacatul — si caderea launtrica s-a savarsit! Indata ce s-a ivit prilejul caderea s-a savarsit si cu fapta. In continuare, cadere dupa cadere – si totul, atat inauntru, cat si in afara, a ajuns la intocmirea pacatoasa dinainte. Neoranduiala duhovniceasca era deplina — si ne facusem asemenea fiului risipitor cand el, risipindu-si toata averea departe de tatal sau, pastea porcii si se hranea cu mancarea lor.

Tu, cel care te-ai supus acestei nefericiri, compara ce este acum in tine ceea ce era: intristeaza-te si plangi! Ce luminos era totul – iar acum, intuneric de jur imprejur: toate dumnezeiestile idei curate si adevaruri mantuitoare parca au fost furate si nu vin in minte — iar cand vin, par foarte greu de inteles. Ce bucurie era pentru noi sa mergem la biserica – iar acum, din tot ce e bisericesc parca adie un vant rece; atunci nu ne mai venea sa ne despartim de sfintele slujbe, acum fugim de ele cat ne tin picioarele. Pe dinafara, poate ca nu ne-am schimbat; insa pe dinauntru, tristetea si uratul rod inima – si nici un fel de mangaieri nu pot alina tanjeala aceasta launtrica, ce nu cunoaste nici o bucurie! Toate aceste lucruri sunt cunoscute de cel ce a cazut si le incearca pe pielea sa – ba poate ca acesta le cunoaste si le incearca mai mult decat poate descrie in cuvinte cel ce priveste dinafara. Dar tu, sarmane suflete, oare te vei da fara intoarcere pe mainile caderii tale? Şi daca ai urmat fiului risipitor in cadere, oare nu-i vei urma si in ridicare?

Vino-ti in fire! Priveste ce pustiire este acolo unde te afli, ce saracie in toate si cata neoranduiala! Oare aceasta este frumusetea cu care ai fost impodobit tu cand ai fost zidit si cu care te-a impodobit Domnul, pe deasupra, si cand te-a rascumparat? Oare se cuvine tie, care esti chipul lui Dumnezeu, sa te tarasti pe jos si sa te tavalesti in necuratii? Invie-ti in minte amintirea vredniciei tale si cauta sa o refaci!

Nu te uita daca legaturile tale dinafara [relatiile exterioare] stau bine. Nu aceste legaturi au pret, ci vesnicele tale legaturi cu Dumnezeu si cu Sfintii Lui. Iar acestea in ce stare se afla, ia cugeta?! Gandul la Dumnezeu te umple de frica – dar nu de frica fiului, ci de frica nelegiuitului. Dar frica nelegiuitului se cuvine s-o avem noi, fiii lui Dumnezeu?! Pune-te alaturi de ceata ingerilor si sfintilor: poti sa stai langa ei? Bineinteles ca nu. Dar asa se cuvine sa fim eu si cu tine, care am fost chemati la impreuna-vietuirea cu Sfintii si numiti casnici ai lui Dumnezeu? Ce, vei ramane asa si nu vei avea ravna sa pui in randuiala aceste legaturi (cu Dumnezeu si Sfintii) care s-au stricat? Grabeste-te s-o faci, sau vei pieri!

Azi-maine vine moartea. Cand vom inchide ochii ni se va inchide si usa milostivirii lui Dumnezeu, daca nu ne vom ingriji sa intram prin ea mai ina­inte de a muri. Şi atunci ce va fi? – O! Necazul de atunci nici nu poate fi po­vestit in cuvinte! Deci nu mai amana! Iata ca se apropie vremea bineprimita a sfantului post. De acum hotaraste-te sa te folosesti de el spre mantuire si sa te pregatesti pentru aceasta. Scutura si intarata in fel si chip ravna pentru mantuire, care a adormit in tine, folosind toate mijloacele care au fost lasate libertatii tale de catre harul atoateoranduitor al lui Dumnezeu.

Iar Domnul e aproape! El asteapta numai sa spui: „Sculandu-ma, voi mer­ge“! Şi mai inainte de a te apropia tu de El, El te va intampina si te va cuprinde in bratele parintesti ale iubirii Sale. Uita-te cati robi care Ii slujesc locuiesc deja in casa Lui! Şi intre ei cati nu sunt care au cazut in acelasi chip ca tine! Priveste: uite-o pe Magdalena, uite-l si pe Zaheu, uite-o, si pe Maria Egiptean­ca, uite-o pe Pelaghia si uite-i si pe ceilalti, carora nici nu este numar. Deci nu te deznadajdui nici tu; insa nici nu intarzia. Nu va mai pomeni faradelegile tale Domnul, si de bucuria intoarcerii tale, care va veseli tot cerul, iti va da inapoi tot ce ai pierdut.

Ştii si tu toate lucrurile acestea. Ai cunoscut deja dulceata intoarcerii, usu­rinta ei si roadele ei mangaietoare. Ai avut nefericirea sa cazi din nou? Grabeste-te sa te fericesti cu o noua ridicare. Oricat ar cadea cineva, Domnul il primeste cu dragoste atunci cand se ridica. Dar daca omul se arunca in noroiul pacatelor si se leaga cu placere de aceasta soarta, il va arunca, il va lepada si Domnul – si cine stie daca Isi va mai aminti de el vreodata?

Deci trezeste aducerea-aminte de tine a lui Dumnezeu prin grija ta de a te ridica: si El va veni, si te va ridica chiar El; iti va da mana Sa cea atotputernica si te va scoate din adancul in care te cufunzi. Nu amana prilejul sa te folosesti de masura indelungii rabdari a lui Dumnezeu ce a ramas inca pentru tine si intrebuinteaza toate mijloacele ca sa te insufletesti spre osteneala pocaintei. Aduna impreju­rul inimii tale toate adevarurile care te pot imboldi la pocainta – si din cer si de pe pamant, si de acum si din viitor – ca sa te ridici in cele din urma pana la hotararea de a spune: „Sculandu-ma, voi merge”! Şi apoi scoala-te si mergi! Mergi la Parintele Ceresc, Care te asteapta – si nu numai ca te asteapta, ci te si cauta, si se ingrijeste in fel si chip ca sa te intorci, aratandu-Se gata sa fie ajutatorul Tau in aceasta lucrare ostenicioasa si hotaratoare pentru tine.

Acest lucru sa ni-l dorim si noi acum unii altora, fiecare in ce cadere – mai mare sau mai mica – s-ar afla; sa ni-l dorim unii altora si sa ne indemnam unii pe altii ca sa ne intoarcem la Tatal nu cate unul, ci toti odata, si sa devenim una cu El, si cu toata casa Lui, si cu toata imparatia celor care sunt mantuiti, fericiti, si vor ramane fericiti in veci. Amin!

IN DUMINICA FIULUI RISIPITOR (II)

Pilda despre fiul risipitor, pe care am ascultat-o in Evanghelia de astazi, este, poate, istoria vie a nu putini dintre noi, cei ce suntem aici de fata. Aduceti-va aminte de Postul Mare din anul trecut! Ce seriosi ne facuseram, cum incepusem sa ne pregatim pentru Sfanta impartasanie, cum ne pocaiam, primeam dezlegare si ne impartaseam cu Sfintele lui Hristos Taine. Pentru pocainta si fagaduinta noastra de a ne indrepta viata, Parintele Ceresc ne-a dat partea mostenirii noastre de har care a judecat bunatatea Lui ca ni se cuvine.

Dar daca am urmat fiului risipitor in cadere, sa avem ravna a-i urma si in [ridicare]. Am cheltuit, la fel ca el, mostenirea noastra harica; sa ne grabim acum, tot la fel ca el, a ne intoarce din nou in bratele Parintelui Ceresc, care intotdeauna sunt deschise pentru a ne primi. Tocmai asta este menirea Postului Mare care se apropie. Iar pilda fiului risipitor se citeste acum ca sa ne aminteasca la buna vreme care este lucrarea postului si sa nasca in noi aplecarea [dispozitia] de a croi in mintea noastra intregul drum pe care ne intoarcem la Domnul, de Care ne-am indepartat.

Sa invatam, deci, aceasta de la fiul risipitor. Cu ce a inceput calea intoarsa a fiului risipitor la tatal sau? Cu faptul ca si-a venit in sine. Acesta este pentru toti primul pas in miscarea de la pacat catre Dumnezeu; se poate spune ca inca nici nu este pas, ci numai inceputul mergerii, punctul de plecare. Pacatul cufunda sufletul in somnul uitarii de sine, al nesimtirii si al nepasarii. Si pacatosul doarme adanc! Pe adormit trebuie sa il scoale cineva ca el sa se ridice si sa umble: ei bine, si pacatosul trebuie desteptat din atipirea pacatului, pentru ca, desteptandu-se, sa vada primejdia si sa ajunga la hotararea de a se scula si a merge la Domnul. Tocmai in acest scop se aud de pretutindeni dimprejurul nostru glasuri indemnatoare. Si constiinta, si cuvantul lui Dumnezeu, si cuvantul Parintilor, si randuiala Sfintei Biserici, si randuiala zidirii lui Dumnezeu, si imprejurarile fericite, si imprejurarile nefericite – totul il trezeste pe pacatosul adormit, totul ii spune: „Scoala-te, cela ce dormi! Scoala-te, si te va lumina Hristos!“ Ce altceva ne va spune postul, ce altceva ne vor spune maretele cantari si citiri ale Postului, ce altceva ne va spune insasi Evanghelia de azi decat acelasi cuvant: „Scoala-te, cela ce dormi, si invie din morti!”?

Duhul nostru este zidit pentru Dumnezeu si pentru dumnezeiasca randuiala a lucrurilor, in contemplarea careia trebuie sa petreaca, umbland si lucrand in ea ca intr-o atmosfera a sa.

„Dumnezeu, Cel in Treime inchinat, Care a facut lumea si poarta grija de ea, ne mantuieste in Domnul Iisus Hristos prin harul Sfantului Duh, in Sfanta Sa Biserica, pentru credinta si vietuirea dupa indreptarul credintei, curatindu-ne in aceasta viata pentru ca, dupa ce ne vom fi ostenit aici putin, sa ne odihneasca in cealalta viata cu odihna vesnica”.

Iata randuiala dumnezeiasca! Tocmai in aceasta randuiala dumnezeiasca este dator sa petreaca prin luare-aminte duhul nostru, ca sa traiasca si sa lucreze potrivit ei. Insa pacatul, venind, smulge toate acestea din luarea noastra aminte si o atrage intr-o randuiala a lucrurilor cu totul potrivnica, in care Dumnezeu este uitat, este uitata iconomia harica, sunt uitate moartea, viata viitoare si dreapta rasplatire pentru faptele fiecaruia, in care se vad doar bunatatile de fata si viata simturilor, viata care nu isi asteapta sfarsitul. Si iata ca tocmai in aceasta ceata se pogoara raza harului dumnezeiesc ca sa-l trezeasca pe pacatos, sa inlature orbirea de pe ochii lui si, ca si cum l-ar lua de mana, sa-l scoata la lumina intelegerii randuielii lui Dumnezeu. Tu insa, care cunosti aceasta randuiala, apuca-te si tu pe loc de lucru. Aduna-ti luarea-aminte si treci prin aceasta randuiala – prin toata, de la inceput si pana la sfarsit. Adu-ti aminte cum Dumnezeu, Care toate le-a facut prin cuvantul Sau, te-a deosebit de celelalte fapturi si te-a cinstit cu chipul Sau; cum ai cazut si L-ai maniat pe Dumnezeu, si cum ai fost pedepsit cu izgonirea din rai; cum Dumnezeu, milostivindu-Se de tine, a fagaduit sa trimita Mantuitor; cum a venit Domnul si Mantuitorul si te-a mantuit prin moartea Sa pe cruce; cum ti-a daruit harul Sfantului Duh, si celelalte; cum tu ai calcat in picioare toate acestea prin viata nepasatoare si nelegiuita; cum de la o zi la alta te asteapta moartea, iar dupa moarte – judecata si rasplatirea dupa faptele tale cele rele. Treci cu mintea ta prin toata aceasta randuiala – si nu numai sa treci, ci sa si faci ceea ai vazut trecand prin ea, atat cat iti ajung puterile si timpul. Daca vei face astfel cu osardie, poate ca in inima ta se va insamanta frica pentru tine insuti, iar odata cu aceasta si grija pentru mantuirea ta. Acest simtamant, nascandu-se, va face sa se incordeze puterile tale duhovnicesti slabite in urma lenevirii si va naste nu numai ganduri, ci si dorinta de a inceta, in sfarsit, sa te mai tavalesti in pacat si de a te intoarce la Domnul.

Iata, tocmai asta inseamna a iti veni in sine, altfel spus a te destepta din somnul pacatului: a intra prin luare-aminte, intelegere si simtire, in randuiala cea dumnezeiasca, si prin aceasta a simti primejdia ramanerii in pacat, a capata grija de a iesi din ea.

Ce a spus tanarul dezmatat cand si-a venit in sine? „Cati argati ai tatalui meu sunt indestulati de paine, iar eu pier de foame?” Altfel spus:

„Ce bine e la tatal meu, si ce rau e de mine, care am fugit de la tata! Ce luminoasa, mangaietoare si fericita e dumnezeiasca randuiala si vietuirea in ea, care mi-a fost menita; si ce rau e de mine, care traiesc in pacat, care de capul meu am iesit din aceasta randuiala si m-am instrainat de ea! Dar ce nevoie am sa uneltesc singur impotriva mea si sa ma duc la pierzare singur? Sculandu-ma, voi merge! Voi lepada pacatul si voi incepe sa traiesc dupa randuiala lui Dumnezeu!”

„Sculandu-ma, voi merge” – acesta e al doilea pas in mersul de la pacat la Dumnezeu. La primul pas, pacatosul ajunge doar la gandul si la dorinta de a lasa pacatul, iar aici se hotaraste cu adevarat sa-l lase. La primul pas de-abia s-a trezit din somnul pacatului, iar aici se scoala si vrea sa mearga. Cel ce a fost trezit poate sa adoarma la loc, fara sa se fi sculat. E cate unul care e trezit si indata adoarme Ia loc; iar e trezit, si iar adoarme. Altul se trezeste si stie ca trebuie sa se scoale, insa continua sa zaca – nici nu doarme, nici nu se scoala. Acelasi lucru se repeta, in felurite chipuri, si in viata duhovniceasca. Pacatosul se trezeste si iarasi se lasa sa cada in somnul nepasarii, iarasi se trezeste si iarasi atipeste. Altul simte nevoia de a lasa pacatul, dar tot ramane in pacat, ca si cum n-ar avea curaj sa se rupa de el.

Momentul hotararii este momentul cel mai important al intoarcerii. Ceea ce urmeaza dupa aceea este deja implinirea a ceea ce isi pune omul in minte in acel moment sa faca. Daca fiul risipitor n-ar fi ajuns la aceasta hotarare, nu ar fi mers la tatal sau – si nemergand la el, nu i-ar fi ramas decat sa se vaite de saracia si de foamea sa, si impacandu-se cu starea sa amarata ar fi ramas in ea pentru totdeauna. Dar iata ca Domnul i-a ajutat: el s-a sculat si a mers la tatal sau, i-a spus ceea ce planuise sa ii spuna – si a fost intampinat cu milostivire, iertat, imbracat, incaltat, saturat, primit iarasi ca fiu. Si a fost bucurie mare in toata casa!

Iata sfarsitul hotararii fiului risipitor de a se intoarce la tatal sau. In intoarcerea pacatosului, tot ce se intelege prin acest nume de „intoarcere” se implineste atunci cand el, hotarandu-se sa se indrepte, marturiseste pacatele sale si, primind dezlegare de la parintele duhovnicesc si iertare de la Domnul, se impartaseste cu Sfintele, Preacuratele si de viata Facatoarele lui Hristos Taine, spre iertarea pacatelor si spre viata de veci. Si asta e urmarea hotararii pacatosului de a merge la Domnul – insa nu este un adaos la lucrarea intoarcerii, ci este implinirea lui neaparat trebuincioasa, este pecetluirea a ceea ce s-a format in inima in minutele cand hotararea a fost luata. Amintesc de lucrul acesta ca nu cumva sa se gandeasca cineva ca s-ar putea margini doar la intoarcerea launtrica la Domnul, departandu-se de Dumnezeiestile Taine. O astfel de intoarcere nu este de nadejde si nu va duce la nimic bun.

Daca fierarul, dupa ce a facut cum trebuie cutitul, nu il caleste, cutitul ramane moale si bun de nimic. La fel si omul care s-a hotarat sa lase pacatul si sa inceapa a lucra Domnului, daca nu primeste spovedania si Sfanta impartasanie, nu are putere si barbatie sa faca nici un lucru bun: se moleseste, pierde prilejurile de a face binele si mai intotdeauna se lasa biruit de piedici: iar asta inseamna aproape acelasi lucru cu a ramane in starea dinainte sau a ramane la jumatatea drumului. Cel care s-a hotarat, acela s-a si sculat. Insa, precum cei care s-au sculat se imbraca si se pregatesc de treburile lor, si cel ce s-a hotarat sa lase pacatul si sa mearga la Dumnezeu trebuie sa se imbrace si sa se inarmeze cu harul spovedaniei si al Sfintei impartasanii, ca sa iasa la lucrarea slujirii lui Dumnezeu si a mantuirii cu putere, inzestrat cu armele cuvenite. Atunci cand trece noaptea si se face zi, omul „iese la lucrul sau si la lucrarea sa pana seara”; de asemenea, atunci cand trece noaptea pacatului si rasare in suflet ziua harului intru Hristos Iisus, cel ce a primit har iese la lucrarea sa si lucreaza pana ce vine seara vietii sale, Domnul ajutand si intarind bunele lui planuri cu bunavointa si binecuvantarea Sa.

Astfel e, fratilor, calea intoarcerii de la pacat la Dumnezeu si la slujirea lui Dumnezeu! Deci scoala-te, cela ce dormi, si invie din morti, si te va lumina Hristos! Daca ti-e greu acum, pregateste-te, cel putin, de post, la inceputul caruia apostolul va grai catre tine: „Iata, acum este vremea bineprimita! Iata, acum este ziua mantuirii!”

16 februarie 1864

IN DUMINICA FIULUI RISIPITOR (III)

Luand aminte la inceputul istoriei fiului risipitor, vezi cu mirare prin ce lucru marunt a inceput caderea fiului celui tanar si necercat [neexperimentat], si in ce prapastie a pierzarii l-a aruncat lucrul acesta. Prima dorinta este atat de buna la infatisare, incat pare ca n-ai ce lucru rau si pierzator sa astepti de la ea. Parca nici tatal nu intrevedea vreun necaz; pesemne ca nici fiul nu banuia ca va sfarsi asa cum a sfarsit. Bine ca in cele din urma harul lui Dumnezeu l-a cautat pe cel pierdut: altfel, dupa ce si-ar fi tarat zilele pe lumea asta in necaz si amaraciune, si pe lumea cealalta ar fi trecut nu la bucurie, ci la primirea dreptei rasplatiri pentru viata petrecuta rau si neindreptata prin pocainta.

Asadar luati aminte: in starea cea buna a sufletului gandurile nu se tulbura – si vrajmasul nu are cum sa lucreze, fiindca el isi incepe toata lucrarea sa prin tulburarea gandurilor omului: iar el le tulbura prin mijlocirea unuia singur, pe care il alege ca pretext, potrivit caracterului si indeletnicirilor omului. Indata ce reuseste sa sadeasca in inima acest gand, se porneste viforul gandurilor; pacea si linistea launtrica pier. Ei, si atunci vrajmasul se strecoara in inima si incepe sa starneasca in ea, putin cate putin, miscari patimase. Acesta este deja pasul al doilea! Si acum, ia aminte! Daca vezi ca se intampla in tine acest lucru, opreste-te, sa nu mergi mai departe – deja e foarte rau. Tulburarea gandurilor poate ca nu vei izbuti s-o bagi de seama, fiindca fara sa vrem suntem prinsi cu multe indeletniciri; miscarea patimii, insa, cum sa n-o bagi de seama? Mai ales atunci cand hotararea de a nu te supune ei e inca neatinsa. Daca si asta este prea anevoie pentru tine, iti voi arata un semn si mai palpabil. Baga de seama: indata ce, ca urmare a momirii tale de catre un singur gand si a tulburarii, apoi, de catre multe, se va petrece o racire a inimii, sa stii ca in inima s-au facut deja rani si bube, chiar daca ele nu se baga deloc de seama. Racirea inimii fata de slujirea lui Dumnezeu este o jumatate buna din drumul spre cadere – iar unii spun ca e cadere sigura.

Dupa aceasta, vedeti si singuri ce trebuie sa facem, in ceea ce ne priveste: nu ingadui sa intre in inima gandul dintai, cel care te momeste, si nu te impreuna cu el. Daca vei respinge primul gand, vei strica toate cursele vrajmasului si-i vei taia orice putinta de a lucra asupra ta si a te ispiti. De aici, iata ce lege a mantuirii reiese: a venit gandul ispititor? Alunga-l. A venit iar? Alunga-l iar. A venit un al doilea si un al treilea? Si pe acestea alunga-le. Asadar sa gonesti orice gand ispititor si sa-l respingi cu manie si cu suparare fata de el – si vei fi cu desavarsire liber de caderi. Vrajmasul te va tot ispiti, se va incrancena asupra ta; dar daca nu vei inceta sa lucrezi in acest fel, nu va putea sa-ti faca nimic. Dimpotriva, daca te vei supune primei momeli a lui, el poate deja sa iti suceasca mintile. Stramoasa noastra, daca l-ar fi alungat de la inceput pe sarpele-ispititor, n-ar fi cazut. Ea, insa, a intrat in vorba cu el… a continuat, a continuat… s-a incurcat in cursele vrajmasului si a cazut. La fel se intampla in privinta orisicarei caderi!

Se povesteste despre un mare nevoitor din vechime ca traia in pustie de unul singur si ajunsese la o asemenea desavarsire, ca in fiecare seara ii era adusa de catre un inger cate o paine alba. Vrajmasul a semanat in el gandul ca ar fi desavarsit, ca n-ar avea pentru ce sa se mai teama de caderi, si ca atare nu ar mai trebui sa ia aminte la sine cu atata asprime. Nu s-a ferit batranul si a ingaduit inimii sale sa se impreuneze cu acest gand: insa indata ce s-a impreunat cu el, au inceput sa i se strecoare in cap felurite amintiri ale unor persoane, lucruri si fapte omenesti – in prima zi nu atat de multe, fiindca inca le mai alunga, dar totusi indestul de multe ca sa-i intunece sufletul. Ca atare, cand s-a sculat seara la rugaciune nu a mai savarsit-o cu atata pace si cu atata nazuinta a inimii catre Dumnezeu ca inainte. Fie si pentru asta, n-a mai gasit pe masa paine alba, ci neagra si viermanoasa – si a fost uluit de acest lucru. Totusi, gustand, nu s-a intrebat de pricina acestui lucru, si la vremea obisnuita s-a culcat. Ei, si acum a navalit asupra lui vrajmasul cu toata greutatea intunericului sau. Era in capul batranului zarva de la ganduri ca zarva de la rotile de moara, si niste miscari in trupul lui cum nici nu-si amintea sa i se mai fi intamplat vreodata. Si s-a sculat, si a umblat, si a sezut – nimic n-a ajutat. Asa s-a framantat toata noaptea. In ziua urmatoare, sufletul parca ii era frant; pravila de rugaciune si-a facut-o fara placere si osardie; la cugetarea de cele dumnezeiesti nu il mai tragea inima; cerul si cele ceresti se intunecasera in constiinta lui, iar gandurile lumesti i se ingramadeau sacaitor in cap si starneau felurite miscari si simtiri pe masura ale inimii. Batranul insusi nu intelegea ce se intampla cu el, si a ramas in aceeasi stare pana seara – si seara a gasit pe masa, ce sa vezi, nu paine, ci bucati uscate de paine neagra. S-a speriat, a suspinat; dar in pat s-a culcat la fel de tulburat de ganduri. Noaptea aceea a fost si mai intunecata ca cea dinainte, si ziua care a urmat a fost si mai tulbure, si mai plina de neoranduiala. Pravila de rugaciune era facuta fara nici o luare-aminte; gandurile erau prinse de cu totul altceva decat ceea ce spunea limba. La masa, batranul nu a mai gasit decat faramituri amestecate cu gunoi si praf. A urmat o noapte inca si mai cumplita, si mai tulburata decat cele dinainte. Totul s-a sfarsit prin aceea ca batranul a parasit pustia si a plecat in lume.

Vedeti cu ce lucru marunt s-a inceput si unde s-a ajuns? Domnul nu a ingaduit ca batranul sa cada de tot si i-a iconomisit inteleptire, pocainta si intoarcere la locul de mai inainte, la fel cu intoarcerea fiului risipitor la tatal sau. Dar pe aceasta sa nu se bizuie nimeni dintre cei ce cad, ci sa ia seama doar la un singur lucru – cum au inceput caderile lor, si sa se ingrijeasca a preintampina inceputul acesta. Pe fiul risipitor si pe batran, ca si pe multi altii, Domnul i-a intors la calea cea buna; pe tine, insa, poate ca te va da pe mana caderii tale – nu din manie, ci neputand sa te ajute, deoarece caderea ta este prea cumplita (Desigur, in sensul ca omul, in mandria sa, nu vrea sa se lase ajutat (n. tr.).). Iar asta inseamna o nenorocire pe care n-o da, Doamne, nimanui s-o incerce!

Toate acestea vi le spun ca sa va arat ca este mai bine sa nu aveti nici o invoire cu gandurile pacatoase ce pot sa duca la pacat, oricat ar fi ele de neinsemnate prima data cand apar; si daca au reusit sa va invaluiasca deja, cat de putin, sa va grabiti sa rupeti fara crutare legatura cu ele. Nu este bine sa ne avantam in largul acestei mari a gandurilor. Stramoasa era curata, dar vrajmasul a abatut-o din cale repede; si batranul era desavarsit, dar vrajmasul l-a sfaramat cu totul in doar trei zile. De ce? Pentru ca nu s-au ferit la primul pas. Daca l-ar fi alungat pe vrajmas de la prima lui momeala, nu s-ar fi intamplat nimic din ceea ce au patit. Asa s-a intamplat si se intampla totdeauna. Asa se intampla si cu noi. Nu te lasa atras de infatisarile frumoase ale gandurilor si nu il asculta pe vrajmas. Cunosti poruncile? De ele sa te tii si cu ele sa masori pasii tai, iar orice altceva sa alungi – si nu vei fi in primejdie sa cazi.

Cel ce cauta la porunci nu va fi rusinat (v. Ps. 118, 6). Si cel foarte tanar isi indreapta calea atunci cand le pazeste (9). Cel ce ascunde in inima sa cuvintele poruncilor, acela nu va pacatui (11). Stapanitorii intunericului n-au decat sa planuiasca pierzarea lui: el nu se va teme, fiindca s-a cufundat in marturiile si in indreptarile lui Dumnezeu (113-124). Cel ce cauta poruncile, acela umbla intru largime: nu-l vei putea rataci (45). Ispitele n-au decat sa navaleasca: el isi va aminti de marturiile lui Dumnezeu si isi va intoarce picioarele pe cai drepte (59). El este gata sa le intampine si nu se tulbura, fiindca este deprins a pazi poruncile (60). El rupe lesne legaturile gandurilor pacatoase, fiindca niciodata nu uita legea lui Dumnezeu (61). Cateodata si inima lui se incheaga ca laptele, insa el o trezveste prin cugetarea intru legea Domnului (70). Vrajmasii il pandesc ca sa il piarda, insa el se intelepteste prin poruncile lui Dumnezeu, ca sa le dejoace capcanele (95, 98). Chiar daca sunt multi cei ce il necajesc, pentru ca a iubit dreptatea si a urat faradelegea il va adumbri pace multa si nu este lui sminteala (157, 165).

Asadar, la inceput v-am pus inainte cuvintele apostolului: „Fiti treji, privegheati!“; iar acum, la sfarsit, daca va intreba cineva: „Ce sa fac cand ma tulbura vrajmasul?” am sa adaug: „Faclie picioarelor voastre si lumina cararilor voastre sa fie legea lui Dumnezeu, si nici o tulburare nu va va vatama“. Amin!

31 ianuarie 1865

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

Alte predici la aceeasi Duminica:

Vedeti si postarile anterioare:

PRIMA PREDICA A SFANTULUI TEOFAN ZAVORATUL

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. (Lc. 18,10-14)

“Iata ca au venit din nou saptamanile pregatitoare pentru Marele Post! Sa multumim Domnului, Care ne-a invrednicit sa apucam aceasta vreme mantuitoare de suflet! Sa ne rugam ca El sa ne ajute si sa ne folosim de aceasta vreme potrivit bunelor Lui hotarari privitoare la noi. In aceasta privinta, totusi, nu cred ca e nevoie sa va spun prea multe. Nu intampinati acest rastimp pentru prima oara; nu o data ati ascultat talcuirea insemnatatii acestor zile si aratarea invataturilor pe care trebuie sa le tragem din ele; nu o data, cred, ati cunoscut si cu lucrul cum sunt petrecute ele in chip ziditor si cum sunt petrecute in chip stricator. Si atunci, ce nevoie mai este de povatuiri intinse? Este indeajuns sa spunem: Frati si parinti! Faceti asa cum deja stiti, asa cum va insufla constiinta voastra si va invata cercarea [experienta], numai sa se intoarca toate spre zidirea voastra si mantuirea su­fletelor voastre.

Cu toate acestea, nu vreau, totusi, sa va las fara a va aminti cate ceva, macar in mare, spre a va calauzi la petrecerea in chip mantuitor a rastimpului care a venit.

Sunt unii bolnavi care merg sa se trateze la statiuni. Ganditi-va cum incep ei din vreme a cugeta la calatoria ce ii asteapta si cu cata grija pregatesc tot ce este de trebuinta ca sa ajunga repede si usor la apele vindecatoare si sa se folo­seasca in chip cat mai roditor de rastimpul hotarat pentru tratament. Iata ca si la noi s-a apropiat sedinta de tratament a sufletelor noastre: sfantul post. Aici si noi ne vom scalda – in apele de lacrimi ale pocaintei, si vom lua inlauntrul nostru doctoria cea multvindecatoare – Trupul si Sangele Domnului nostru. Este nevoie sa ne pregatim si noi pentru acest tratament – si pe cat e sufletul mai presus de trup, pe atata si grija noastra pentru tratamentul lui trebuie sa fie mai puternica si mai lucratoare ca la bolnavii amintiti.

Pentru prima data, nu e nevoie sa ne impovaram cu multe. Sa ne ingrijim doar a patrunde in voile Maicii noastre Biserica si sa dam nastere in noi insine asezarilor [dispozitiilor] sufletesti pregatitoare aratate de catre ea. In post sa ne ostenim pentru curatirea constiintei si indreptarea vietii noastre – iar in­trucat reusita acestor osteneli depinde de inmuierea inimii prin strapungere, iata ca Sfanta Biserica ne pregateste din vreme pentru simtamantul acesta si vrea prin felurite mijloace sa il starneasca si sa il intareasca in noi. Acum, prin pilda despre vames si fariseu, ea ne insufla ca cea mai de nadejde cale pentru a ne strapunge este nimicirea in noi insine a parerii de sine fariseice si inrada­cinarea in inima a tanguirii de pocainta a vamesului: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“ In duminica urmatoare, prin pilda despre fiul risipitor ea ne invata ca oricat de adanca ar fi caderea cuiva, daca cel cazut se intoarce cu inima infranta si smerita catre Domnul, strigand: „Nu sunt vrednic sa ma numesc fiu al Tau; primeste-ma ca pe unul dintre argatii Tai!“, va fi primit in bratele Parintelui Ceresc Celui Multmilostiv. Daca sufletul cuiva s-a aratat prea impietrit si nesimtitor, Sfanta Biserica, in continuare, vrea sa il franga, zugravindu-i infricosata Judecata. Iar daca cineva s-a obisnuit pana intr-atat cu starea sa cea injositoare intru pacat, ca a inceput sa il socoteasca pe acesta drept starea sa fireasca si nu-si inchipuie cele mai bune, Sfanta Biserica amin­teste pentru unul ca acesta de caderea protoparintilor, pentru a starni in inima lui intristarea pentru ceea ce a pierdut si a trezi in el ravna de a redobandi aceasta, aducandu-i in gand marimea pierderii si cat de mult merita sa ii para rau pentru aceasta si sa se osteneasca pentru a deveni iarasi stapanitor al mos­tenirii pierdute.

Iata voile Sfintei Biserici a lui Dumnezeu! Patrundeti in ele si umblati dupa cum arata Maica voastra cea grijulie!

In ziua de astazi si in toata saptamana urmatoare sa luam lectie de la vames si fariseu si sa invatam aceasta lectie. Ea este scurta: nu te nadajdui in drepta­tea ta, ci, cu toata bogatia faptelor tale bune, toata nadejdea mantuirii sa ti-o pui in milostivirea lui Dumnezeu, strigand din adancul sufletului: „Dumne­zeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Privind la fariseu – cel dojenit, sa nu credeti ca faptele dreptatii, cucerni­ciei, binefacerii si infranarii aspre nu inseamna nimic in ochii lui Dumnezeu. Nu! Domnul l-a dojenit pe fariseu nu pentru faptele lui, ci pentru ca acesta a inceput sa se laude cu ele, pentru ca isi pusese in ele toata nadejdea sa, uitand de pacate – de care, bineinteles, nu era slobod. Deopotriva, privind la vames, sa nu credeti ca pacatele au putina insemnatate inaintea lui Dumnezeu. Nu! Domnul il lauda pe vames nu fiindca prin pacatele sale s-a pus in starea de a nu fi vrednic nici sa priveasca la cer, ci pentru ca, dupa ce s-a adus aici prin voia sa cea rea, i-a parut rau si s-a strapuns pentru aceasta, asteptand sa isi afle izbavire doar in milostivirea lui Dumnezeu – il lauda pentru aceasta intoarcere de la pacat la Domnul, pentru duhul smereniei si durerii inimii intru care striga: „Doamne, milostiv fii mie, pacatosului!“

Dupa ce am luat acum ceea ce e adevarat si de la unul si de la celalalt, pri­mim lectia aceasta: osteneste-te si lucreaza Domnului cu osardie, dupa toata largimea poruncilor Lui – insa nadejdea mantuirii sa ti-o pui – toata — in milostivirea lui Dumnezeu. Niciodata nu vei ajunge sa fii indreptat in ochii lui Dumnezeu intotdeauna si in toate: de aceea, oricat ai parea de indreptat pe dinafara, nu inceta niciodata sa strigi din inima: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Iata lectia: pecetluiti-o in inimile voastre! Drept mijloc, iata ce sa faceti: parcurgeti repede in gand viata voastra si uitati-va daca nu sunt in ea pacate – cu cuvantul, cu fapta si cu gandul. O! Fireste, se vor gasi in ea multime de pacate! Dar daca lucrurile stau asa, cum sa nu strigam fiecare: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”?

Adunati dupa aceea toate faptele voastre bune – sau cele pe care lauda noastra de sine le socoate drept bune – si vedeti: oare multe vor iesi la socoteala? Cate am putea, si cate am fi datori sa facem in cele 365 de zile ale anului; dar ce am facut?! Si aceasta putinatate sa o scoatem la aratare, trambitand: „Nu sunt ca ceilalti!” – mai ales atunci cand impotriva ei stau pacate carora nu este numar? Fiindca din cele 24 de ceasuri ale fiecareia dintre cele 365 de zile ale anului se vor afla, oare, vreunele care sa nu fi fost insemnate prin vreun pacat? Iar de vreme ce am priceput acest fapt, cum sa nu strigam: „Dumneze­ule, milostiv fii mie, pacatosului!“?

Si apoi, oare si aceste putine fapte bune sunt curate? Oare asupra fiecareia dintre aceste neputincioase fapte bune se vede rasfrangerea slavei lui Dumne­zeu? Ostenindu-ne asupra lor, oare nu am facut mai mult pe placul nostru si al oamenilor decat pe placul lui Dumnezeu? Iar daca este asa, cum sa punem vreun pret pe ele si, privind la ele, sa ne semetim intru inselare de sine, spu­nand in sinea noastra: „Nu sunt ca ceilalti!”? Nu! Puneti, doar, faptele voastre in fata neamagitoarei oglinzi a dreptei judecati insemnate in Cuvantul lui Dumnezeu: este greu de crezut ca pe fiecare dintre voi constiinta nu-l va in­demna sa strige: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!“

Poate ca intre voi nici nu sunt oameni care ar cuteza sa spuna in gura mare, laudandu-se pe sine: “Nu sunt ca ceilalti!“; insa eu cred ca rar se gaseste cineva care sa nu fi cazut in parere de sine si incuviintare de sine atunci cand prin ini­ma trec fara cuvinte ganduri ce dau nu putina insemnatate ostenelilor noastre si lucrarii noastre in mijlocul celorlalti. Nici acest simtamant al multumirii de sine nu este bun! Trebuie sa simtim, si sa simtim adanc, ca nu meritam absolut nimic si nu putem pune temei pe nimic din cele ale noastre. Temeiul nostru este unul singur – milostivirea lui Dumnezeu; iar aceste laude launtrice de sine trebuie alungate. Un sfant nevoitor, de fiecare data cand gandul ii spunea: „cutare si cutare lucru este bun la tine“, banuind ca este vorba de o lingusire a vrajmasului, raspundea: „Blestemat sa fii tu cu «binele» tau!“. Asa facea sfantul parinte; cu atat mai mult se cuvine sa facem astfel noi, pacatosii.

In lucrarea duhovniceasca nu este nici un gand mai rau decat gandul parerii de sine. El navaleste pieptis asupra simtamantului smereniei si il raceste. Focul nu poate fi pus impreuna cu apa – iar strapungerea nu poate vietui impreuna cu simtamantul ca esti drept. Precum loveste paralizia organele miscarii, asa si parerea de sine taie toata incordarea puterilor omenesti spre bine. Precum roua vatamatoare strica florile minunate, asa si multumirea de sine amagitoare strica in noi tot binele – asadar, alegeti, fratilor, binele si lepadati raul!

In cantarile bisericesti, fariseul este asemanat cu cineva care pluteste pe mare intr-o corabie, iar vamesul care se urgisea pe sine – cu cineva care face acelasi lucru intr-o barca proasta. Pe cel dintai insa l-a inecat furtuna inaltarii de sine lovindu-l de stanca trufiei, iar pe cel din urma seninul adanc al urgisirii de sine si suflarea lina a suspinelor de pocainta l-au dus fara primejdie la lima­nul indreptarii dumnezeiesti. In aceleasi cantari, fariseul mai este asemanat cu cineva care merge in car, iar vamesul – cu cineva care merge pe jos. Cel din urma, insa, adaugand la strapungere smerenia, a luat-o inaintea celui dintai, care si-a pus in cale stancile laudei de sine.

Auzind asemenea indemnuri, fratilor, inteleptiti-va pentru a alerga in asa fel incat sa ajungeti la tinta. In voi mare sa fie lacrimile, luntre – defaimarea de sine, vanturi – suspinele, iar glas al vamesului – toate cele pe care le-ati randuit pentru plutire. Si fara indoiala veti ajunge la limanul milostivirii lui Dumnezeu si veti atinge grabnic tarmul indreptarii, unde veti gusta dulcea tihna a constiintei intru atotiertarea lui Dumnezeu.

Sa ne daruiasca acest mare bine noua, tuturor, preaindurata bunatate a lui Dumnezeu! Amin!

***

IN ACEEASI DUMINICA

Astazi incepe Triodul. Iata, incepe sa adie a post! Trebuie sa ne pregatim de intampinarea lui – si nu doar de intampinare, ci mai ales pentru scopul in vederea caruia a fost randuit postul: pentru pocainta si indreptarea vietii celei neindreptate. Si iata ca auziti cantarea umilicioasa: „Usile pocaintei deschide-mi, Datatorule de viata!”

Usile pocaintei deschide-mi mie! – Dar cine le-a inchis? Ele au fost deschi­se prin cruce: stau si vor sta deschise pentru toti oamenii, atata vreme cat va dainui lumea, si pentru fiecare dintre noi, atata vreme cat mai este suflare de viata in narile noastre.

Ia aminte Domnul la tanguirea omului necajit si ii da sa cunoasca felul in care trebuie sa lucreze asupra sa ca sa se deschida usa inimii lui. Ieri am cantat: „Usile pocaintei deschide-mi mie”; acum, ca raspuns, auzim de la Domnul pilda vamesului si fariseului. In Duminica urmatoare, ca raspuns la aceeasi cantare, vom auzi pilda fiului risipitor. In continuare, cu acelasi scop, ni se va aduce in amintire privelistea infricosatei Judecati si caderea stramosilor nostri celor intai-ziditi. Domnul parca ne-ar spune: „Lucrati dupa indreptarul adevarurilor vestite voua de catre aceste istorisiri evanghelice – si poate ca veti ajunge sa vi se deschida, in sfarsit, usile inimii voastre impietrite”. Ciocanul greu, lovind piatra, o sfarama si o marunteste: la fel asteapta si Domnul ca adevarurile acestea, unul mai izbitor decat celalalt, sa sfarame in cele din urma impietrirea inimii noastre, sa scoata din ea tanguiri de pocainta si sa stoarca lacrimi de pocainta.

Asadar sa patrundem, fratilor, voia lui Dumnezeu, si sa urmam mantuitoa­relor indreptari ale Milostivului nostru Domn. Domnul preschimba inima, insa si noi trebuie sa ne imboldim si sa ne silim, si cel putin sa nu impiedicam atotlucrarea mantuitoarei bunatati a lui Dumnezeu.

Pilda de acum despre vames si fariseu arata ca piedica cea mai insemnata din noi in calea frangerii inimii este simtamantul nostru ca suntem drepti, si ne invata, izgonind simtamantul acesta, sa ne statornicim in asezarea [dispozi­tia] pe care o avea sufletul vamesului, ca sa strigam folosind cuvintele acestuia: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!” Domnul pune inaintea noastra doi oameni si parca ne spune: „Poftim, priviti – au venit la Mine doi: unul s-a apropiat cu indrazneala, incredintat de dreptatea sa si de meritele sale inaintea Mea, si indreptatire n-a primit; iar celalalt nici privirea nu era in stare sa si-o ridice catre Mine, ci numai se batea in piept si cerea mila – si l-am miluit. Mergeti si voi de faceti la fel. Lepadati aceasta haina pierzatoare a indreptatirii de sine, invesmantati-va in zdrentele mustrarii de sine — si veti fi miluiti”.

Voi, care vreti sa destramati aceasta ceata a inselarii! Haideti sa invatam aceasta de la fariseu. Fariseul, pare-se, nu socotea ca e nevoie sa se tainuiasca: el a spus pe fata ceea ce avea in suflet, si prin aceasta a dat in vileag cursa vrajmasului, prin care acesta incurcase sarmanul lui suflet si il tinea in ama­girea de sine.

„Nu sunt ca ceilalti”. Prima inselare! Fariseul nu avea o purtare rea. Se uita la pacatosii vaditi si, bineinteles, se socotea mai bun ca ei. Dar de ce trebuia sa se uite la cei care traiau neindreptati? Sa se fi uitat la cei ce duceau viata imbunata­tita. Ar fi vazut, fireste, numerosi dintre acestia cu viata mult mai presus decat a lui – si nu ar mai fi zis aceste vorbe pierzatoare: „Nu sunt ca ceilalti oameni!”

Iata si invatatura pentru noi, fratilor: momeala vrajmasului este intotdeau­na aceeasi, acum ca si atunci. Si acum, ca si atunci, el ne insufla urmatorul lucru: „Ia uite: acela e asa, si celalalt este pe dincolo; tu, insa, esti cu totul alt­ceva!” Asculta bietul om aceste vorbe lingusitoare si chiar incepe sa creada ca el e bun – drept care se si incetoseaza la minte prin parerea de sine si se lipseste de milostivirea lui Dumnezeu. Dar de ce sa te uiti la cei ce traiesc in nepasare? Uita-te la cei ce urmeaza cu ravna si strictete virtutea si cucernicia, si lumineaza-te prin cunoasterea propriilor neajunsuri. Sau – mai bine — nu te uita la nimeni dintre cei care vietuiesc aici: caci cine e curat dintre pamanteni? Lasa-i deoparte pe toti si pastreaza in gand doar pildele pe care te indatoreaza sa le urmezi Cuvantul lui Dumnezeu. Urmatori fiind mie, precum si eu lui Hristos (I Cor. 11,1; Efes. 5,1), spune apostolul. Pilda am dat voua, ca precum Eu am facut voua, si voi sa faceti (In 13, 15), sau: Fiti desavarsiti, precum Tatal vostru Cel Ceresc desavarsit este (Mt. 5,38), spune Domnul. Iata la cine sa te uiti si cu cine sa compari viata ta! Cu virtutile Sfintilor Apostoli, cu faptele Domnului si Mantuitorului nostru, cu desavarsirile Tatalui Ceresc. Fata in fata cu acestia punandu-se, cine va cuteza sa spuna: „Nu sunt ca ceilalti!”? Nu cumva, mai degraba, vor striga din inima, acoperindu-se de rusine si coborandu-si priviri­le: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”? Aici se intampla acelasi lucru ca atunci cand cineva intra intr-o societate de inalta tinuta fara a-i cunoaste conventiile sau apare intr-o adunare stralucita cu imbracaminte nepotrivita. Asadar, a te compara cu cei mai inalti si mai desavarsiti este cea mai puternica si lucratoare doctorie impotriva parerii de sine.

In continuare, fariseul spune: „Postesc de doua ori pe saptamana, dau ze­ciuiala din toate cate castig”, adica dadea saracilor si templului a zecea parte din veniturile sale. Iata a doua inselare: a-ti privi numai faptele drepte, ascunzandu-ti de tine insuti pacatele, si in aceste fapte drepte a privi numai la partea lor cea dinafara, fara a lua aminte la simtirile si asezarile [dispozitiile] launtrice cu care acestea sunt savarsite. Asa a facut fariseul si a fost intunecat de parerea de sine. El nu si-a cercetat asa cum trebuie faptele si nu a mers in aceasta lucrare pe calea dreapta. „Eu, zice, am facut cutare si cutare bine”. Dar cate prilejuri nu au fost in care nu a facut binele pe care putea si era dator sa-l faca, si cate prilejuri nu au fost in care a facut raul in locul binelui? Lucrul acesta il trece sub tacere, incercand sa-l ascunda atat de sine, cat si de Dumnezeu.

Nu a facut aceasta fariseul, si a cazut in cursa parerii de sine, iar pentru indreptatirea de sine a fost acoperit de Dumnezeu cu osanda.

Asadar, daca vreti, fratilor, sa scapati de primejdioasa inselare de sine, luati invatatura pe dos de la fariseu: nefacand ceea ce facea el si facand ceea ce el nu facea. Cand se va furisa vrajmasul si va incepe sa trambiteze inainte-va in inima voastra cum ca nu sunteti ca ceilalti, ca faceti cutare si cutare lucru bun, luati-va pe voi insiva si incepeti sa va perindati prin toate rautatile voastre, spunandu-va: „Dar asta cine a facut-o? Dar asta? Dar pe asta, cine? Si pe asta, cine?” Atunci se va trezi glasul desteptator al constiintei si va inabusi soapta aceasta tulbure a laudei de sine: „Nu sunt ca ceilalti!” Daca inima va continua, totusi, sa se ingamfe prin inaltarea de sine, infierati-o cu dojana cat se poate de aspra, zicandu-va: „Chiar daca a si fost facut vreun lucru bun, prin gandurile tale rele l-ai stricat cu totul si l-ai spurcat ba prin slava desarta, ba prin dorinta de a placea oamenilor, ba prin asteptarea de a impusca din acelasi foc si vreun castig; iar daca atunci cand ai savarsit aceste fapte nu aveai asemenea simtaminte, oricum le spurci acum si le rapesti toata valoarea prin faptul ca te ingamfi cu ele!” Astfel dojenindu-ne, o sa ne rapim orice temei al indreptatirii de sine, si nu vom mai avea la ce ocrotire sa alergam afara de cea a milostivirii lui Dumnezeu, catre Care sa si incepem a striga fara fatarnicie: „Dumnezeule, milostiv fii mie, pacatosului!”

O, de ne-ar ajuta Dumnezeu sa patrundem in aceste simtaminte indreptatitoare ale vamesului si sa ne statornicim in ele! S-ar parea ca ele ne sunt foarte firesti – insa nu totdeauna si nu cu usurinta le intampinam in noi in­sine. Trebuie sa le deprindem, la fel ca pe oricare lucru bun. Sa le deprindem! Si iata ce metoda trebuie folosita cand invatam un lucru ca acesta: sa intram inauntrul nostru prin luare-aminte. Acolo avem o oglinda nemincinoasa a faptelor noastre – constiinta; oglinda este, insa, parasita, adeseori murdara. Si o scoatem in mijloc, s-o curatim si sa o limpezim prin Cuvantul lui Dumnezeu, refacand limpede in ea inscrisul tuturor cuvintelor, faptelor, simtamintelor si gandurilor pe care suntem datori sa le avem. Sa o punem apoi inaintea fetei noastre sau a constientului nostru, asa incat aceasta fata sa n-aiba unde se ascunde si nici cu ce se acoperi. Intrucat fara lumina este cu neputinta sa vedem ceva, sa luminam casa noastra dinlauntru cu frica de Dumnezeu, prin lucrarea careia toate trasaturile fetei noastre sau constientului nostru se vor vedea limpede, pana la cele mai marunte, in oglinda constiintei. Cand vom pune astfel de randuiala inauntrul nostru, negresit ca vom patrunde in simta­mantul vamesului. Nu numai faptele, ci si toate gandurile rele ce au iesit si ies din inima se vor intipari pe fata constientului, se vor rasfrange in constiinta si vor atrage judecata savarsita prin mijlocirea fricii de Dumnezeu. Vamesul, stand departe, nu indraznea sa se apropie de frica, nu indraznea sa isi ridice privirile la cer de rusinea pe care i-o pricinuiau mustrarile constiintei, si se batea in piept, fiind nemultumit de sine si necajit de uratenia chipului sau launtric: asa si in noi frica va fi inlocuita de rusine, rusinea de mustrare si mustrarea de durerea pentru noi insine. Si nu va mai fi vreme sa se nasca parerea de sine, iar aceasta, la randul ei, sa dea nastere inaltarii de sine si indreptatirii de sine: fiindca – intrucat lucrarea noastra launtrica nu inceteaza niciodata, iar inima coace tot timpul rautati – nu va mai fi clipa in care sa nu fie in noi imboldul de a ne bate in piept si a striga: “Dumnezeule, milostiv fii!” Fericita stare, care intr-adevar atrage milostivire si indreptatire de la Dumnezeu!

Astfel oranduindu-ne launtric, prin harul lui Dumnezeu vom scapa de inselarea parerii de sine si vom indeparta piedica cea mai insemnata din calea deschiderii usii frangerii inimii – usa prin care iesind, in cele din urma vom da si de usa milostivirii lui Dumnezeu. Amin!”

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

***

Alte predici si talcuiri pentru Duminica (Evanghelia) vamesului si fariseului:

Alte legaturi tematice, de folos:

“Doi oameni s-au suit la templu sa se roage: unul era fariseu, iar celalalt vames. Fariseul, stand, asa se ruga intru sine: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana si dau zeciuiala din toate cate castig. Iar vamesul, departe stand, nu vroia nici ochii sa­-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul, zicand: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosul. Adevarat va spun voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta”. (Lc. 18, 10-14)

***
IPS Bartolomeu – predica in Duminica vamesului si fariseului – 16 feb 2003

(mai ales pentru prima parte)

***

Predica PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor:

RUGACIUNE SI NON-RUGACIUNE

“Dreptmaritori crestini,

Evanghelia de astazi se face auzita in fiecare an in aceasta duminica premergatoare si vestitoare a Postului Mare si cred ca fiecare dintre dumneavoastra ati intuit deja ce vrea sa spuna ea, in mare.

Doi oameni: unul fariseu, iar celalalt vames.

Ar trebui sa cunoastem cu totii ca fariseii erau oameni din clasa cea mai inalta a societatii iudaice in vremea aceea, foarte buni cunoscatori si foarte atenti observatori ai Legii. De aceea si erau considerati la evrei oameni foarte drepti.

Vamesii nu erau functionari de vama, ca astazi, ci erau perceptorii care strangeau taxele si darile catre conducerea regatului si catre stapanitorii romani. Ei treceau, in concep­tia contemporanilor, drept cei mai pacatosi, pentru ca adeseori, in munca de a strange impozitele, ei nedreptateau, incasand mai mult decat le era randuit. Cel putin asa se credea despre ei!…

Asadar, un fariseu drept si cinstit de toti si un vames pacatos, nedrept si hulit de catre societate au venit la templu. Şi unul si celalalt s-au rugat. Se intampla insa ca fariseul „drept” s-a intors la casa lui „pacatos” si sanctionat de cuvantul aspru al Mantuitorului Hristos, in timp ce „pacatosul” de vames „s-a intors mai indreptat la casa sa”. Ce s-a intamplat? Unde a pierdut dreptul fariseu si unde a castigat pacatosul de vames si ce anume a rasturnat ierarhia valorilor atat de bine implementata in constiinta evreilor din vremea aceea, conform careia fariseul era un „sfant”, iar vamesul era un „ticalos”? Ce s-a intamplat la templu, dragii mei?

Haideti sa vedem ce a facut fariseul!

Fariseul a intrat in templu cu multa indrazneala, adica foarte sigur pe sine si, venind in fata, a „multumit” lui Dumnezeu, laudandu-se cu niste cuvinte ca acestea: „Dumnezeule, iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana si dau zeciuiala din toate cate castig“…

Ce a facut vamesul?

Vamesul, intrand si el, s-a oprit undeva in spate. Nu si-a luat indrazneala de a privi cu mandrie, ca fariseul care si-a contabilizat faptele sale cele bune prin comparatie cu cele rele ale altora ci, lovindu-si pieptul cu mainile, a cautat la propriile sale pacate, zicand: „Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosul“!

Va intreb: a fost justa sentinta Mantuitorului Hristos, Care a indreptatit pe „pacatosul” de vames si a respins pe „dreptul” fariseu?

Unde a gresit fariseul?

Ei bine, fariseul a rostit o rugaciune cu totul neinspi­rata, pentru ca el aparent multumeste, dar multumirea lui se transforma in judecata aspra la adresa semenilor sai. De aceea, de fapt, el nu multumeste cu nimic lui Dumnezeu, ci doar se compara cu ceilalti oameni si chiar cu vamesul de alaturi, dispretuindu-l pe acesta si evidentiindu-si cu nerusinare „virtutile” sale. Ce mai face, inca? Isi etaleaza faptele sale cele bune, si nu minte deloc!… Fariseii chiar savarseau aceste fapte bune: posteau de doua ori pe saptamana cu mare atentie, ca nu cumva ceva necurat sa le intineze postul, si renuntau la a zecea parte din castigul lor…

Toate aceste fapte bune insa — si aici greseste crunt fariseul — se transforma in mandrie, judecata aspra a aproapelui si laudarosenie, in „rugaciunea” sa. Iata de ce spun ca rugaciunea fariseului este neinspirata! „Multumirea” lui se transforma in judecata critica, iar faptele lui bune se prefac in mandrie si laudarosenie. Poate fi rugaciunea judecata nemiloasa la adresa celorlalti oameni? Nu! Dar laudarosenia, poate fi rugaciune? Nicidecum! Fariseul, asadar, nu s-a rugat, de fapt, nicio clipa.

Ce a facut vamesul?

Vamesul a constientizat cu toata fiinta lui „unde” se afla si, mai ales, ce trebuie sa „spuna” intr-un loc ca acesta. A inteles ca „aici” trebuie sa se arate mai degraba constient de slabiciunile, decat de virtutile sale. Nici gand sa-si evidentieze calitatile, caci, va fi avut si el, poate, ceva bun in fiinta lui… Insa, nu venim la rugaciune pentru acestea! Nu venim la biserica sa ne laudam, sa ne comparam si sa-i judecam pe ceilalti, ci venim fiecare pentru slabiciunile, problemele, neputintele si pacatele noastre. Iata de ce Dumnezeu nu a primit decat rugaciunea vamesului: “Adevarat va spun voua ca acesta s-a intors mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta“. Astfel a inaltat Hristos pe vamesul dispretuit, hot si pacatos, mai mult decat pe fariseul care adunase atatea fapte bune…

Ce invatam din toate acestea?

Invatam ca, atunci cand venim inaintea lui Dumnezeu, sa nu ne comparam cu ceilalti oameni! Sa nu indraznim a fi mandri ori laudarosi, ca sa nu devina rugaciunea noastra judecata, iar faptele noastre cele bune, si asa foarte putine, sa se prefaca in laude, caci aceasta nu e rugaciune! Nu face „doi bani” o astfel de rugaciune in fata lui Dumnezeu!

Dar cum sa ne rugam?

Asa, ca vamesul: cu smerenie, interiorizandu-ne si rugandu-ne mai intai pentru noi; cautand cu pocainta la pacatele, slabiciunile si greselile noastre de fiecare clipa, gandurile murdare, cuvintele urate, ori planurile nedrepte pe care le urzim de multe ori impotriva celorlalti. Sa spunem lui Dumnezeu, in taina, un cuvant de iertare, de cerere si de ajutor pentru indreptare intai pentru noi, apoi pentru cei dragi noua: pentru cei de langa noi si pentru cei plecati dintre noi, rudenii, cunoscuti sau prieteni, pentru toti cei care au nevoie de ajutorul, iar nu de judecata noastra aspra si critica.

Iata ce am invatat astazi, dragii mei!

Am invatat ca, atunci cand intram in biserica, sa ne comportam ca atare. Am inteles ca, venind aici, nu trebuie sa ne intoarcem la casele noastre „neindreptati”, cum s-a intamplat cu fariseul. Sa rugam pe Dumnezeu sa ne dea smerenia vamesului si, mai ales, intelepciunea de a invata sa ne rugam, pentru ca rugaciunea noastra sa nu se prefaca in pacat — prin mandrie, judecata aspra la adresa aproapelui, ori laudarosenie — ci intru smerenie si gand de vinovatie sa-I cerem Domnului iertarea greselilor si indreptarea noastra, Amin!”

(din: † Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor, Predici la Duminicile de peste an, Slatina, 2011)

***

PARINTELE PETRONIU TANASE: Meditatie la Duminica vamesului si fariseului

“Cea dintai Duminica, a Vamesului si Fariseului, care ne prega­teste pentru Postul Mare, Sfintii Parinti au mai numit-o “vestitoare” a luptelor celor duhovnicesti, pentru ca prin ea, ca o trambita, ni se ves­teste pregatirea de razboi impotriva diavolilor, in postul care vine.

Primul semnal al acestei pregatiri de lupta ni-l dau cele trei stihiri, care se canta indata dupa Evanghelia Utreniei: “Usile pocaintei…”, “Cararile mantuirii…”, si “La multimea faptelor mele celor rele…”, stihiri care ne umplu de umilinta si ne rascolesc inimile. In lumina lor ne vedem cu sufletul si cu trupul intinate de multimea faptelor celor rele pe care le-am facut; cu viata de pana acum irosita in lenevire, iar ziua infricosatei judecati apropiindu-se inspaimantatoare. Ce vom face? Adanca mahnire si cutremurare ne cuprinde si ne umbreste sufletul. Dar in acelasi timp se iveste si o raza de nadejde; milostivirea cea nemasurata a lui Dumnezeu, puternicele rugaciuni ale Maicii Domnului si lucrarea curatitoare si innoitoare a Pocaintei, ale carei usi se deschid acum. Nadejdea ne intareste si ne da indrazneala sa strigam cu zdrobire de inima ea si Proorocul David: “Miluieste-ma, Dumnezeule, dupa mare mila Ta!”

Cele trei stihiri ne pleaca spre pocainta si totodata ne invata cum sa o facem: Intorcandu-ne la noi insine si cugetand la viata noastra paca­toasa; cu cutremur si cu teama de infricosata judecata; cu nadejde si incredere in dumnezeiasca milostivire. Simtamintele de teama si nadejde, care ni le trezesc aceste stihiri, trebuie sa ne insoteasca nelipsit de-a lungul intregului Post; de aceea le vom auzi de acum inainte la Utrenia fiecarei Duminici pana la Duminica a cincea. Al doilea semnal de pregatire ni-l da pilda evanghelica a Vamesului si Fariseului (Lc. 18, 10 – 14), la care cantarile si citirile Vecerniei si Utre­niei mereu ne vor indemna sa cugetam:

“Sa nu ne rugam ca fariseul, fra­tilor, ca tot cel ce se inalta pe sine, se va smeri. Ci sa ne smerim inaintea lui Dumnezeu prin postire, ca vamesul strigand; Dumnezeule, milostiveste- Te spre noi pacatosii!”

Sau:

“Fariseul, biruindu-se de slava desarta, s-a lipsit de bunatati; iar vamesul, prin pocainta s-a invrednicit de daruri…”.

Precum ne talcuieste sinaxarul duminicii, pilda ne pune inainte doua asezari sufletesti: aceea a vamesului, pe care trebuie sa tindem s-o ago­nisim si cealalta a fariseului, de care se cuvine sa ne ferim si sa fugim, pentru ca smerenia si pocainta vamesului sunt puternica intr-armare impotriva diavolilor, iar mandria si inaltarea fariseului, inceput si izvor a tot pacatul. Caci prin mandrie a cazut diavolul si tot prin ea Adam a fost izgonit din Rai; iar toata tamaduirea a venit prin smerenie, prin smerenia Fiului lui Dumnezeu, Care a luat chip de rob si a rabdat moarte de ocara pe Cruce.

Pilda ne arata pe viu acest lucru. Fariseul era om drept, iar vamesul om pacatos. Acesta insa, prin smerenie, s-a intors mai indreptat decat acela la casa sa. Recunoscandu-si pacatul, vamesul a dobandit dreptatea, fara osteneala si degrab; si ca el toti cei ce s-au smerit, precum ne arata si minunata cantare de la vecernia Duminicii:

“Atottiitorule, Doamne, stiu cat pot lacrimile! Ca pe Ezechia l-au scos din portile mortii, pe cea pacatoasa au mantuit-o din pacatele cele de multi ani, iar pe vamesul mai presus decat pe fariseul l-au indreptat”.

Iata, dar, ca smerenia curata degrab si usureaza povara pacatului, precum insusi Domnul o spune: “Tot cel ce se smereste se va inalta” (Luca 18, 14).

Dar inaltarea prin smerenie este mai mult decat curatire de pacate, indata ce omul se curata de pacat incepe sa lucreze harul, care salas­luieste intru el si pe care pacatul nu-l lasa sa lucreze. De aceea Apostolul spune ca: “Domnul, celor smeriti le da har” (I Petru 5, 5). Smerenia face lucrator harul din om, iar lucrarea harului este felurimea cea bogata a tuturor virtutilor. Asa cum mandria este izvor a toata rautatea, smerenia este izvorul a toata virtutea; pe de o parte ca usuca raul de la izvor, ca ceea ce este potrivnica mandriei; iar pe de alta parte este prielnica cres­terii tuturor virtutilor.

Lucrarea smereniei insa nu se opreste aici. Intocmai ca si bogatia pamanteasca, bogatia cea duhovniceasca a virtutilor este primejduita de talharii cei nevazuti, diavolii. Cum ne fura ei rodul faptelor bune, ne-o spune Sfantul Maxim Marturisitorul:

“Cand omul se straduieste cu vir­tutea si constiinta duhovniceasca, se apropie de el diavolul mandriei, al slavei desarte, al dorintei de a placea oamenilor si al fatarniciei, care nu numai ca nu-l impiedica de la virtute, ci il si ajuta cu prefacut viclesug, pentru ca apoi sa-l traga spre cele de-a stanga”. (Rasp. Thalasie 56, Filoc. III).

Se apropie viclenii de lucratorul virtutii si-i soptesc: “Mari lucruri faci! postesti, te rogi, te nevoiesti, faci milostenie, esti mai presus decat cei­lalti oameni”. Daca omul ia aminte si incepe sa se increada in sine, sa se inalte, cade ca fariseul cel drept dar laudaros, isi pierde rodul ostene­lilor, fiindca “tot cel ce se inalta se va smeri” (Luca 18,14).

Este adevarat ceea ce spun necuratii cu viclesug, ca mare lucru face cel ce savarseste binele, pentru ca toate faptele bune sunt mari si vrednice de cinste. Dar sunt asa nu pentru ca le face omul, ci pentru ca sunt roade ale Duhului Sfant, fara de care nu putem face nimic. De aceea ne invata Domnul: “Chiar daca ati face toate faptele bune, sa ziceti: slugi netrebnice suntem, caci am facut ceea ce eram datori sa facem” (Luca 17,10).

“Lucreaza si pazeste” ne invata Sfintii Parinti. Lucreaza toate faptele bune, dar nu fii fara de grija de rodul lor, ci pazeste-l de tilharii cei nevazuti. Iar puterea nebiruita impotriva lor si camara cea mai sigura pentru comorile cele duhovnicesti, de care nu se pot apropia talharii-diavoli, este smerenia. Odata Cuviosul Antonie a vazut toate cursele vraj­masului ca o mreaja intinse pe pamant si suspinand, a zis: “Oare cine poate scapa de ele?”. Si a auzit un glas zicand: “Smerenia”. Altadata, diavolul ii spune Cuviosului Macarie cel Mare: “Multa sila imi faci, Macarie, si n-am nici o putere asupra ta. Caci iata, orice faci tu, fac si eu; postesti tu, dar eu nu mananc deloc; tu priveghezi, dar eu nu dorm nicidecum; numai cu un lucru ma biruiesti tu“. Si l-a intrebat Avva Macarie: “Care este acel lucru?” A raspuns diavolul: “Smerenia ta. Din cauza ei nu am nici o putere asupra ta”.

Iata dar, cat de minunate daruri are smerenia: curata cu lesnire tot pacatul; este prielnica cresterii virtutilor; este camara nefurata a faptelor bune si arma nebiruita impotriva mandrilor diavoli. De aceea nici nu se putea mai potrivita pregatire pentru sfintita patruzecime decat indemnul la smerenie. Caci ce facem noi in vremea postului? Ne curatam de pacate prin pocainta si smerenie, ne straduim la savarsirea faptelor bune, ne silim sa pazim nefurat rodul duhovnicestilor nevointe si sa ne razboim cu duhurile rautatii. Or, pe toate acestea le implineste smerenia cu multa lesnire.

Dar lucrurile acestea nu le facem numai in Postul Mare. Toata viata pamanteasca este lupta cu duhurile rautatii, curatire de pacat si impo­dobire cu virtuti. De aceea intotdeauna si nu numai in post avem tre­buinta de smerenie. Domnul nostru Iisus Hristos ne-a dat multe inva­taturi mantuitoare, aratandu-ne El Insusi cu pilda cum sa le facem. Ne-a iubit mai presus de orice si ne-a invatat sa ne iubim si noi la fel: “Asa sa va iubiti unii pe altii, precum v-am iubit Eu” (Ioan 13,14); apoi S-a dat pilda de smerenie, zicand: “Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima” (Mat.11, 19).

Toata viata Domnului este o neintrerupta si negraita smerenie. S-a nascut smerit in grajd de vite, a trait smerit, a murit mai mult decat smerit. “S-a smerit luand chip de rob pana la moarte de Cruce” (Filip. 2,8). De aceea, Sfantul Isaac Sirul a numit smerenia “vesmant al Dumnezeirii”, ca una cu care Domnul a fost imbracat in toata viata sa pamanteasca. Dar nu numai ca a fost imbracat cu ea, ci El insusi a fost intruparea smereniei, incat putem spune ca El este “Smerenie“, precum este “Dragoste”.

Indemnandu-ne sa invatam de la El smerenia, Mantuitorul ne-a aratat in toata viata Sa ce este smerenia si ne-a lasat-o drept cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Despre aceasta cale a sme­reniei auzim la otpustul din Joia Mare:

“Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru, Cela ce din nemasurata Sa bunatate, ne-a aratat noua calea cea mai buna, adica smerenia, cand a spalat picioarele ucenicilor si S-a smerit pentru noi pana la Cruce si la ingropare”.

Ne-a lasat deci smerenia drept cea mai buna cale, pe care sa calatorim toata vremea vietii noastre. Cu adevarat, cea mai buna cale, pentru ca am vazut de cate daruri ne invredniceste smerenia. De aceea si Parintii Patericului spuneau: “Fara smerenie nu-i nadejde de mantuire” sau “Smerenia este cununa de pietre scumpe a monahului”. Iar Avva Dorotei zice: “Mai mult decat orice, avem trebuinta de smerenie”.

Dar prin bogatia de daruri aratata mai sus, smerenia mai are inca unul si mai mare. Ni-l arata Mantuitorul cand zice: “Invatati de la Mine ca sunt bland si smerit cu inima si veti afla odihna sufletelor voastre” (Matei 11, 19). Viata aceasta pamanteasca este plina de durere si suspin. “In lume necazuri veti avea”, ne spune Domnul (Ioan 16, 33), iar Apos­tolul adauga: “Cu multe scarbe ni se cade sa intram intru imparatia lui Dumnezeu” (Fap. Ap. 14, 22). Abia la sfarsitul ei, nadajduim sa mergem “unde nu este durere nici intristare nici suspin”, sa dobandim odihna si pacea mult dorita si negasita pe pamant. Domnul insa ne-a incredintat ca si aici, pe pamant, putem avea odihna sufletelor noastre si anume prin smerenie si blandete.

Inceputul innoirii noastre nu se poate deci face altfel decat prin intrarea in randuiala, prin smerenie. De aceea pregatirea pentru sfantul si marele Post o incepem cu smerenia, ca sa traim in aceasta vreme si apoi cu ea sa calatorim de-a lungul intregii vietii acesteia, stiind ca numai calatorind pe cea mai buna cale vom avea odihna sufletelor noastre, in veacul de acum si in vecii vecilor”.

(din: Protos. Petroniu Tanase, Usile pocaintei. Meditatii duhovnicesti la vremea Triodului, Editura Trinitas)

***

VAMESUL FARISEU – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi

(meditatie duhovniceasca Razboi intru Cuvant)

Cand ascultam sau citim pilda vamesului si a fariseului, putem avea tendinta sa ne identificam foarte usor cu vamesul. Sau, oricum, se naste reflex si aparent justificat tendinta de a ne delimita drastic de fariseu. Atunci un gand ascuns risca sa se strecoare si sa se cuibareasca pe nevazute in inimile noastre: ce bine ca nu sunt eu ca fariseul! Ce bine ca eu sunt ‘pacatos’ si nu judec pe altii, la fel de pacatosi ca mine! Ce bine ca nu sunt eu ca fariseii si carturarii, ca aceia care stiu multe si fac fapte bune si care se lauda cu cunostintele si cu faptele lor! Eu nu sunt si nu vreau sa fiu ca fariseii care ii judeca pe ceilalti, vai, dar eu nu pot sa fiu asa, Doamne fereste, dar eu ii iubesc pe toti! Multumescu-Ti, Tie, Doamne, ca eu sunt un vames umil, care nu judec pe nimeni, eu iubesc pe toata lumea, eu nu gandesc de rau pe nimeni, eu fac ascultare si ii vad pe toti buni, pe toti ingeri, sufletul meu se incalzeste si se inaripeaza de cele mai calde simtaminte… Si uite-asa se face ca vamesul devine…. fariseu.

Cum e posibil sa cadem asa de rau? In primul rand trebuie sa nu ne panicam, ci sa ne privim cu mai mult realism si chiar cu putina autoironie. Astia suntem. Sa ne asumam asa cum suntem. Ce rost are sa ne punem fard peste fata sufletului, fie el si fard “duhovnicesc”? Mandria cea mare statea tocmai in inselarea de a crede ca era ceva de capul nostru, ca eram noi cine stie ce... Si ce daca am descoperit cat de uraciosi suntem de fapt? Vorba parintelui Rafail, abia acum ar trebui sa ne bucuram mai mult, pentru ca abia acum VEDEM!

Revenind insa la intrebare… Este posibil prin aceea ca noi ne amagim ca imitand sau traind prin inchipuire un anume comportament ori anumite stari si virtuti duhovnicesti dobandim deja smerenia vamesului. (Desigur, are si imitatia rolul ei formativ, insa numai daca ii stim masura si daca ramanem constienti ca… e doar imitatie si daca nu ne uitam scopul, daca mai tindem totusi spre autentic, spre interiorizarea reala a acelui comportament).

Gasisem scris undeva notata o idee foarte importanta:

“Semnele exterioare ale smereniei (respectul aparent fata de vointa altora, de exemplu) nu sunt intotdeauna simptomatice in cazul smereniei spirituale. Adesea ele sunt in realitate simple trasaturi umane, controlate, nascute si observate de mintea individuala….(…) Adevarata smerenie trebuie sa decurga din ceva launtric, dintr-o dispozitie personala stimulata de descoperirea spirituala a prapastiei dintre starea cazuta a omului si potentialul dumnezeiesc la care ne-am referit. Un astfel de sens, un astfel de mod de abordare a lumii imbina forta spiritului cu cea a mintii si, astfel comportamentele unor asemenea oameni constienti spiritual nu sunt nici deliberate si nici prefacute“,

Ne tradam insa sau suntem vaditi de constiinta noastra in momentul in care ajungem, prin aceasta, sa ne inaltam pe noi insine deasupra “fariseilor” pe care ii identificam neaparat in afara noastra… si pe care ne simtim indreptatiti sa-i judecam si sa-i dispretuim, cu “legitimitatea” si cu superioritatea celui pe care Legea cea noua l-a indreptatit si l-a inaltat. Pentru ca daca in trecut vamesii si desfranatii erau stigmatizati, iar fariseii erau “dreptii“, acum, iata, s-au inversat rolurile in privinta a ceea ce este “drept” inaintea lui Dumnezeu. Cu adevarat, smerenia si iubirea sunt virtutile Legii celei noi, Legii Harului. Dar tocmai de aceea acum riscul este mai mare ca fariseismul sa-si schimbe sensul si sa devina si mai subtil si mai rafinat, iar noii “drepti” sa fie tocmai cei care se cred si se inchipuie pe ei insisi smeriti, plini de iubire si de ganduri bune, ne-judecatori, etc.

Daca insa noi am urma cu adevarat vamesului din Evanghelie, atunci am face exact ceea ce a facut si el. Ne-am vedea, adica, pacatul nostru cu sinceritate, ne-am scarbi si umili de propria noastra fatarnicie si trufie. Am intelege si am spune ca “cel dintai dintre farisei sunt eu“. Fapta vamesului este pocainta, inima infranta si zdrobita, duhul umilit.

Apropo de umilinta… spunea parintele Rafail Noica despre faptul ca in limba noastra sensul cuvantului umilinta a fost falsificat – sensul sau primordial era cel venit pe filiera slavona, insemnand strapungerea inimii, smerenia, trairea profunda a pacatoseniei dar si a dragostei tamaduitoare a Adevarului. Falsificarea a intrat in momentul in care umilinta a fost “definita” pe filiera latineasca – de injosire, sau “sentiment de inferioritate; atitudine provocată de acest sentiment; supunere; slugărnicie; situaţie umilitoare impusă cuiva; vorbă sau faptă care umileşte, ofensează; ofensă”. Paradoxal, tocmai o parte din aceste sensuri falsificate sunt astazi practicate si date ca exemplu de smerenie. Avem, de pilda, complexe de tip psihologic, care ascund fie o mandrie ranita, fie unele traume si le luam drept smerenie. Suntem fie pur si simplu slabi, tematori, dar n-avem curajul sa recunoastem si sa ne asumam firesc asta; fie, mai grav, suntem slugarnici, lingusitori sau acceptam cu perversitate situatii in care ne credem inferiorizati, complacandu-ne in false auto-victimizari.

• continuare la: VAMESUL FARISEU – sau cum ne pre-facem in farisei crezand ca suntem vamesi

***

Ascultati:

• Corul Anghelos – Usile Pocaintei

• Psalt Sebastian Heltianu – Sa nu ne rugam ca fariseul…

• Psalt Sebastian Heltianu – Fariseul, de slava desarta…

***

Alte predici si talcuiri pentru Duminica (Evanghelia) vamesului si fariseului:

• Vezi si: Video: LUMINA SFANTA A VENIT si azi, la Ierusalim. Hristos S-a coborat din nou in iadul lumii noastre, si in anul mantuirii 2011 (7519). Cu noi este Dumnezeu… dar noi mai suntem, oare, cu El?

*

Cuvant la Sfanta si Marea Vineri, la patima cea mantuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos

Cum a facut Dumnezeu pe om si cum s-a purtat omul cu Dumnezeu…

Dumnezeu, inlauntru in raiul desfatarii, a luat tarana din pamant, a zidit-o cu mainile Sale, a insufletit-o cu suflarea Sa, a cinstit-o cu chipul Sau si l-a facut pe om. Omul sus pe Muntele Golgota L-a facut pe Dumnezeu fara de chip, fara de suflare; tot sange, tot rane, pironit pe un lemn.

Vad acolo un Adam precum l-a zidit Dumnezeu, chip insufletit al lui Dumnezeu, incununat cu slava si cu cinste, de sine stapanitor, imparat tuturor zidirilor de sub luna, spre castigarea intregii fericiri pamantesti. Vad aici un Iisus Hristos in starea in care L-a adus omul, fara de frumusete, fara chip de om, incununat cu spini, osandit, necinstit, intre doi talhari, in necazul mortii celei mai dureroase. [...]

Aceasta este, intre celelalte, cea mai mare patima a lui Iisus Hristos. Aceasta este cea care Ii raneste capul mai mult decat cununa de spini; aceasta este care Ii impunge coasta mai mult decat sulita; aceasta este cea care chinuieste mai mult decat prionirea; aceasta este care Ii amaraste buzele mai mult decat fierea; aceasta care Ii aduce greutate mai mult decat Crucea; aceasta care Il omoara mai mult decat moartea: a vedea pricina patimilor Lui si a mortii Lui pe un om, zidirea mainilor Lui. Si aceasta se cade sa fie toata pricina lacrimilor noastre, cum ca noi L-am rastignit, noi L-am omorat pe Dumnezeul nostru. [...]

Eu stiu cum ca crestinii care acum plang patimile, cu toate acestea asteapta sa invieze Cel Rastignit, ca sa-L puna iarasi pe Cruce. Si pentru aceasta nu am venit sa-i indemn pe crestini la plangere. Eu nu bag seama la lacrimi trecatoare care nu se nasc din inima, care nu sunt roduri de umilinta. Sa-si tina crestinii lacrimile lor ca sa planga sau de paguba avutiei lor, sau de moartea rudeniilor lor, sau de binele vecinului. Nu are trebuinta de niste lacrimi ca acestea Iisus al meu. [...]

Atat de pretioasa este mantuirea noastra, cat pretuieste sangele unui Dumnezeu.

O picatura numai a dumnezeiescului sange este cel mai scump margaritar al raiului, si o singura picatura ajunge sa stinga toate vapaile muncii celei vesnice. Si cu toate acestea, cu atata imbelsugare s-a varsat pentru mantuirea noastra, incat s-a varsat tot si n-a ramas nicio picatura in venele rastignitului nostru Iisus Hristos.

Socotiti bine acest lucru mare, crestinilor. Acesta Care a patimit, Care S-a rastignit, Care a murit, este Fiul lui Dumnezeu. Acesta a varsat tot sangele Sau ca sa rascumpere sufletele noastre. Si noi, vai! Inca tinem sufletele noastre sub robie; noi inca slujim pacatului; noi inca nu am venit la marturisire si la pocainta.

Dar ce folos este intru Sangele Meu? Poate sa ne zica noua Mantuitorul:

Atata sange pe care am varsat din toate madularele Mele, lupta aceea pe care am facut-o in gradina, atat sange a curs din tot trupul Meu din batai, din capul Meu de la spini, din coasta Mea de la sulita, atat sange cat a curs din ranele mainilor si picioarelor Mele a cazut pe pamant in zadar, ca sa fie calcat in picioare de oameni. Ce folos dar intru sangele Meu?

Parinte fara de inceput, Eu am facut voia Ta cea sfanta, am patimit, M-am rastignit, Mi-am dat duhul, am varsat tot sangele pentru mantuirea crestinilor, dar crestinii nu-L cunosc pe Mantuitorul lor, nu voiesc mantuirea lor, ci iubesc osanda lor.[...]

Ajunge, inca si prisoseste cat sange ai varsat pana acum pentru mantuirea noastra, Iisuse al meu, sufletul meu. Nu Te-as lasa sa Te mai duci, de ar fi cu putinta. Te-as ascunde inlauntru in inima mea. Dar amarnic! Este toata spurcata de pacate si ma tem ca Tu, Cel Preacurat, decat sa stai in inima Mea cea necurata, mai bine vrei sa stai pe Cruce si mergi la Cruce, unde Iti voi urma cu lacrimile mele. [...]

Imparatia lui Iisus al nostru nu este imparatie din lumea aceasta.

Unui Imparat ca Acestea, defaimat si chinuit, ne inchinam noi, caci noi ne laudam cu in ocarile si chinurile lui! Cu o asa hlamida defaimata Il vrem, caci defaimarea noastra este slava si cinste. Ne place cununa Lui cea de spini, caci ne place scarba si necazul. Nu dorim sa aiba alt sceptru decat o trestie usoara, caci nu ne place greutatea avutiei lumesti. N-ati gresit, nu, o, nelegiuitilor, si nevrand ati hirotonisit pe Imparatul mucenicilor nostri si al sihastrilor nostri. [...]

Crestinilor care ma ascultati, nu este asa? In acest chip cu adevarat este Imparatul Acela Caruia noi Ii suntem robi, Imparat durerilor si rabdarii. [...]

Infatisarea Maicii Sale este inca o cruce in privirea ochilor Sai. [...] Patimea Fiul, patimea si Maica impreuna; se intrista Maica, Se intrista si Fiul impreuna. Suferea Fiul la patima Sa scarba Maicii, suferea Maica, pe langa scarba ei, patima Fiului, si se facea la Fiu si la Maica indoita chinuirea, care din durerea Maicii si a Fiului se facea o singura durere, durere care venea din inima Fiului in inima Maicii si se intorcea din inima Maicii in inima Fiului. Si in acest chip durerea aceea venind si intorcandu-se se facea mai vartoasa si rupea amandoua inimile, ca sa le aduca intr-una. [...]

Sa va faceti prieteni ai lui Dumnezeu totdeauna ati putea dar niciodata nu voiti. El se face om, moare, se rastigneste, patimeste, Isi varsa tot sangele pentru voi, si voi nu-L voiti. Inca pe atata sa patimeasca, si de-ar fi cu putinta iarasi de o mie de ori sa moara, voi nu bagati seama, voi nu-L voiti. Nu sunt oare zilele acestea in care Biserica noastra praznuieste patimile, curea si moartea lui Hristos?

Dar cine este dintre voi care sa se pocaiasca cu adevarat si sa planga cu amar ca Petru?

Cine este dintre voi care sa zica din inima lui, ca talharul: Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru imparatia Ta?

Si inca cine, pentru iubirea de argint, sa nu vanda pe Hristos ca Iuda?

Cine, pentru interesele lumesti, sa nu-L osandeasca, ca Pilat?

Cine, pentru tot felul de pacate, sa nu-L pironeasca ca jidovii pe Cruce? [...]

Desi Hristos a murit ca sa faca pe vrajmasii Lui prieteni, ca sa-i mantuiasca pe pacatosi, acestia nu vor. Rastignitul Dumnezeu a patimit toate ca sa nu patimiti voi. El a luat asupra Sa datoria voastra si a platit cu sangele Lui. A ridicat gandurile voastre cele mandre cu cununa Lui de spini, a ridicat hulele voastre cu gustarea otetului si  a fierii. A ridicat vrajbele voastre cu impungerea coastei Lui. A ridicat jafurile voastre cu pironirea mainilor Lui. A ridicat necuratiile cele trupesti ale voastre cu ranele batailor lui. A luat toata greutatea pacatului vostru pe lemnul crucii. A ridicat pacatele, dar inca nu a dobandit pe pacatosi. [...]

Dar iar stiu, Preadulce Iisuse, ca dragostea este un luciu nedesertat, care nu are fund. Mare este cu adevarat nemultumirea noastra, insa mai rabda inca putintel cu rabdarea cea obisnuita, cu care ai suferit rastignirea Crucii. Lungeste-ti mania si da-mi voie sa zic catre crestinii acestia un cuvant al gurii Tale celei milostive: Iarta-le lor! Daruieste iertare preotilor si mirenilor, daruieste iertare barbatilor si femeilor, daruieste iertare tuturor pacatosilor. Si de am statut pana acum Tie vrajmasi, cu darul Tau iar ne vom face prieteni.

Si cu nadejdea aceasta sarutand picioarele Tale cele curate, ne rugam Tie, pogoara-Te de pe Cruce si vino sa Te pironesti in inima noastra, ca sa fii nedespartit de noi si aici pe pamant, si in Imparatia cea cereasca. Amin.

(din: Cuvinte folositoare si de suflet mantuitoare ale Sf. Efrem Sirul si ale altor Sfinti Parinti, Ed. Bizantina, 2004)

Legaturi:

*

• Pastorala-avertisment de Pasti a PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei: “IISUS SAU BARABA? MULTI DINTRE NOI IL ALEG SI ASTAZI PE BARABA!”
• DE CE ERA TRIST IISUS? DE CE AR FI TRIST SI ASTAZI? CUM A FOST INTELES MESAJUL LUI? – Predica puternica a IPS Teofan in Duminica Floriilor (video, 2011)
• SE POATE DRAGOSTE MAI MARE CA ACEASTA? DAR SE POATE SI NEPASARE MAI SALBATICA? - Sf. Ioan Gura de Aur
• Dumnezeu Isi seamana in noi Sangele: noi ce semanam?
• “DE CE OAMENII UCID DRAGOSTEA?”
• Cum si cine a frant Trupul si a varsat Sangele lui Hristos? Ne mai aude Dumnezeu daca am pacatuit?
• CU CE OCHI VOM PRIVI NOI LA HRISTOS IN ZIUA JUDECATII? (Cuvinte de neuitat pentru Saptamana Patimilor)
• PUTINA VREME MAI SUNT CU VOI… Cuvinte rascolitoare ca niste Denii ale Parintelui Mucenic Constantin Sarbu. Si o meditatie la Evanghelia primei Denii (smochinul neroditor, lucratorii cei rai, darul care se va lua de la noi)
• JOIA CEA MARE A CINEI DE TAINA. Cand Dumnezeu sta ingenuncheat in fata mea… Pr. Constantin Sarbu: Intelesuri vii ale TAINEI SPALARII PICIOARELOR
• Talcuirea adanca, sensibila si zguduitoare a Fericitul parinte mucenic Constantin Sarbu asupra RESORTURILOR ASCUNSE ALE TRADARII LUI IUDA. Cu invataminte duhovnicesti vitale pentru noi…
• SFANTA SI MAREA MIERCURI A VANZARII MANTUITORULUI. Sfantul Teofan ne indeamna sa mutam gandul de la pacatul lui Iuda la serpii cuibariti in noi insine
• MERGI DUPA HRISTOS PE CALEA PATIMILOR! (Ganduri pentru Saptamana Mare)
• INCEPUTUL SAPTAMANII PATIMILOR, cea mai sfanta saptamana a crestinilor. Talcuiri si cuvinte de invatatura la SFANTA SI MAREA LUNI. Cum se cuvine sa petrecem aceasta Saptamana Mare?

Pentru toti fiii ei credinciosi si pentru toti cei… cu urechi de auzit si dornici de a intra in ascultarea Bisericii, ea, Maica noastra de suflet, ne cheama si astazi, cu deosebire, la cuvenita cinstire acestei zile sfinte de mantuire platita cu pret preascump:

“Sa taca tot trupul omenesc si sa stea cu frica si cu cutremur, si nimic pamantesc intru sine sa nu gandeasca…”

“Sa piara deci din mintea noastra toate cele pamantesti si sa ramana singur Iisus cu Crucea Sa!”

“Cand te copleseste ceva, nu te intrista, ci totdeauna stai cu duhul la mormantul Mantuitorului, ca si mine: eu, si in inchisoare, si in deportare, am stat totdeauna cu duhul la mormantul Domnului!”. (Sf. Kuksa de la Odessa)

În aceastã sfântã zi, prãznuim îngroparea dumnezeiascã a Mântuitorului nostru Iisus Hristos si pogorârea în iad, prin care neamul nostru, fiind chemat din stricãciune, a fost mutat spre viatã vesnicã.

Iosif cel din Arimateea, coborând de pe cruce Sfântul trup al Domnului, l-a îngropat în mormânt nou, punând o piatrã mare la intrarea lui:

“Iosif cel cu bun chip, de pe lemn luând prea curat trupul Tãu, cu giulgiu curat înfãsurându-l si cu miresme, în mormânt nou îngropându-l, l-a pus”. (Tropar)

Cuvântul lui Dumnezeu a stat cu trupul în mormânt iar cu sufletul lui curat si dumnezeiesc Se pogoarã în iad. Sufletul a fost despãrtit prin moarte de trup si l-a dat în mâinile Tatãlui. Si-a dat si propriul Sãu sânge, pret de rãscumpãrare pentru noi. Trupul Domnului a suferit si despãrtirea sufletului de trup, dar nicidecum stricãciunea în întelesul unei putreziri a trupului.

Azi sãvârsim Liturghia Sfântului Vasile unitã cu vecernia.

“Sã tacã tot trupul omenesc si sã stea cu fricã si cu cutremur si nimic pãmântesc întru sine sã nu gândeascã, cã Împãratul împãratilor si Domnul domnilor merge sã se junghie si sã se dea spre mâncare credinciosilor. Si merg înaintea lui cetele îngeresti cu toatã cãpetenia si puterea , heruvimii cei cu ochi multi si serafimii cei cu câte sase aripi, fetele acoperindu-si si cântând cântare: Aliluia, Aliluia, Aliluia”. (Heruvic)

sursa

***

Cititi, va rugam:

• CUM SA NE POGORAM LA IAD IMPREUNA CU HRISTOS?

(…) Iadul e un punct de trecere, nu o destinatie. Noi nu suntem chemati sa ramanem acolo. Dar nu exista nici o scurta­tura pe care sa o putem apuca ca sa evitam aceasta trecere, daca vrem sa ajungem la destinatia noastra finala, care e cerul si im­paratia lui Dumnezeu. Aceasta pentru ca Hristos a trecut El in­susi prin acea experienta. Gandirea lui Siluan e hristologica si din aceasta pricina nu duce la deznadejde. Fiindca biruinta lui Hristos asupra iadului e conditia prealabila a trecerii noastre prin el. Astfel, ea este o rasturnare a secventei moarte-inviere: invierea lui Hristos precede acum intrarea noastra in iad si din aceasta pricina nu ne duce niciodata la disperare.

Inteleasa hristologic, aceasta tema face ca virtutile duhov­nicesti cum sunt smerenia si iubirea, sa fie profund teologice. Tinandu-ne mintea in iad, ne smerim pe noi insine nu in mod psihologic, ci ontologic. Luam parte la adancul nefiintei din care am venit inainte ca Dumnezeu sa ne aduca la fiinta. Experiem absenta lui Dumnezeu ca vidul nostru existential si aici, in acest gol, il intalnim pe stramosul nostru Adam plangand si tanguindu-se pentru pierderea raiului (o tema atat de draga Sfantului Siluan). Devenim in acest fel identici cu intreaga umanitate, mai cu seama in starea ei cazuta, si identificandu-ne cu ea in caderea ei, dobandim adevarata cunoastere de sine si incetam de a ne mai mandri – simpatizand in acelasi timp cu toti cei care ase­menea noua sunt pacatosi, inclusiv cu vrajmasii nostri, si astfel ii iubim pe toti nu in mod sentimental, ci existential, nu silindu-ne sa facem aceasta dintr-un imperativ etic, ci impartasind insasi existenta lor, separatia lor de Dumnezeu, moartea lor. Toate aceste lucruri le-a facut Hristos, si fara ele hristologia ra­mane o invatatura moarta. (…)

• Parintele Zaharia de la Essex: CUM SE POATE REALIZA POGORAREA NOASTRA DUHOVNICEASCA LA IAD prin implinirea cuvantului “Tine-ti mintea in iad, dar nu deznadajdui“?

(…) Apostolul ne spune că biruinţa a venit în lume prin pogorârea la iad şi prin urcuşul care i-a urmat. Astfel, atunci când Domnul sugerează lui Siluan (şi prin el întregii noastre generaţii) iadul, El oferă prin aceasta omului prilejul unei pogorâri, al unui mers în jos. Ii dă mijlocul de a dobândi smerenia şi, devenit atunci asemenea Lui, de a câştiga biruinţa duhovnicească. Pe această cale, cum spune arhimandritul Sofronie, „cei pe care îi conduce duhul lui Dumnezeu nu încetează vreodată să se osândească pe ei înşişi ca nevrednici de Dumnezeu” (De la Prière I) şi să se îndrepte tot mai în jos, spre baza piramidei răsturnate, Hristos, care susţine povara intregii existente, şi care ridică păcatul lumii. Cât despre cei ce se socotesc vrednici de a fi inaltati fara a bea din paharul pogorarii, Domnul le spune fara nici un echivoc: „Nu stiti ce cereti” (Mc 10, 38). Iar Capernaumului, care cu obraznicie „ceruse un semn”(Mt 19, 39), altul decat al lui Iona, Domnul ii raspunde osândindu-l: „Şi tu, Capernaum, n-ai fost înălţat oare până la cer? Până la iad vei fi coborât!” (Lc 10, 15); atunci când l-a înălţat şi îndreptat pe vameşul care „nici nu îndrăznea să-şi ridice ochii spre cer”, dar care, în rugăciunea sa plină de osândire de sine, împlinea legea lui Hristos, potrivit căreia „oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa” (Lc 18, 13-14). Domnul Insuşi, numai pentru zidirea noastră, atunci când oamenii Il slăveau pentru minunile Sale, El le aducea numaidecât aminte profetic de crucea şi moartea care-L aşteptau, dar şi de învierea Sa cea de a treia zi (Lc 13, 32; 18,33).

Astfel, prin moartea pe cruce, calea Domnului se întinde până în adâncurile iadului. Şi aşa cum, atunci când este cufundat în apele botezului, credinciosul întâlneşte pe Hristos, se îmbracă în El şi iese „la o viaţă nouă” (Rm 6, 4) prin faptul că Domul a pogorât cel dintâi şi a sfinţit apele, la fel, când ne porunceşte să pogorâm la iad, El nu o face pentru a-l pierde pe om, ci pentru ca acesta din urmă să exploreze şi aici taina negrăită a smeritei iubiri dumnezeieşti care ajunge până şi în acest loc înfricoşător. Această cale contribuie la smerirea omului până la capăt în faţa minunii iubirii lui Dumnezeu, pentru ca, răspunzându-i cu recunoştinţă, să se umple la rândul său de o iubire atât de desăvârşită şi de definitivă pentru Hristos, încât nimic, nici un loc, nici măcar iadul, să nu-l mai poată despărţi de El. Cunoaşterea tainei lui Hristos nu va fi niciodată desăvârşită dacă experienţa omului nu înglobează şi iadul.

Calea pe care o indică Biserica

Această smerită coborâre e şi calea pe care umblă sfânta Biserică. Dacă examinăm cu atenţie duhul Bisericii exprimat în rugăciunile ei, vom vedea din nou această dublă mişcare: mai intai de pogorâre, iar mai apoi de înălţare. De exemplu, la săvarşirea Tainelor Botezului sau Euharistiei, vedem pe săvârşitor smerindu-se, osândindu-se pe sine însuşi şi pogorându-se cu mintea: „(…) nu te scârbi de mine, nu-ţi întoarce de la mine faţa Ta, ci mai degrabă întoarce-ţi privirea de la păcatele mele (…) ca un nu fiu ruşinat şi umilit, ci trimite peste mine o putere de sus, (…) şi sădeşte (…)” (Molitvelnic, slujba Botezului). Şi deopotrivă: „Nimeni nu este vrednic (…) să se închine Ţie, împărate al slavei, (…) dar în negrăita Ta iubire faţă de noi (…)” (Liturghia Sfantului Ioan Gură de Aur). Prin această smerită mişcare, Dumnezeu îl îmbracă cu putere pentru a săvârşi slujirea sfântă şi a-l înălţa astfel nu numai pe el însuşi ci şi pe credincioşii pe care Duhul lui Dumnezeu i-a încredinţat lui. Aproape toate rugăciunile importante ale Bisericii se împart în două părţi. In prima parte se realizează pogorârea minţii, iar în cea de-a doua, prin credinţă înălţarea ei, în timpul căreia credincioşii se încredinţează milostivirii nesfârşite a Făcătorului de bine, Dumnezeu. Pentru a ne asigura de acest lucru, e de ajuns să citim rugaciunile dinainte de Sfânta Impărtăşanie.

E însăşi mişcarea căinţei

Intreaga viaţă a credincioşilor nu e decât o viaţă de căinţă. Prin căinţă se realizează pogorârea smereniei „sub mâna cea tare a lui Dumnezeu, ca ea să ne înalţe la timpul cuvenit” (1 Ptr 5, 6). Această pogorâre e de bunăvoie şi purcede „din credinţă”. In cuvântul său „Despre căinţă”, Sfântul Ioan Scărarul rezuma acest adevăr astfel: „Prin căinţa liberă şi de bunăvoie, omul care se căieşte scapă de chinurile şi durerile fără voie” (Scara 5). Pogorând, aşadar, cu mintea la iad, omul nu face nimic altceva decât să urmeze pe Domnul. Dar se fereşte să deznădăjduiasca, căci calea Domnului duce la viaţă şi încă „la viaţă din belşug”. Această taină a pogorârii şi înălţării Domnului a fost prefigurata în chip minunat de cei trei tineri evrei pe care Nabucodonosor ii aruncase în cuptorul de foc. Aceşti trei sfinţi adolescenţi au luat asupra lor păcatele şi călcările poporului lor, osândindu-se cu mintea ca unii care ar fi vrednici de foc pentru fărădelegile lor. Şi cu smerenie şi-au înălţat rugăciunile Dumnezeului părinţilor lor. Dar pentru că se găseau în chip profetic pe smerita cale a pogorârii Domnului Iisus, s-au învrednicit pe bună dreptate sa fie însoţiţi de Fiul lui Dumnezeu însuşi, chiar şi înainte de intruparea Sa, Care S-a pogorât în cuptor şi „mergea în mijlocul focului” împreună cu ei, ţinându-i „teferi” (Dn 3, 25). Desigur, în acel moment puterea tainei lucra în mod profetic. După intruparea Domnului, pogorârea Sa la iad şi înălţarea Lui, puterea aceleiaşi taine e infinit mai mare, căci nu mai este stare inauntrul făpturii create care să nu fi fost „umplută” de lucrarea Persoanei lui Hristos (cf. Sfântul Irineu al Lyonului, Contra ereziilor 21: „Hristos a străbătut toate stările vieţii omeneşti ca să le «umple» cu lucrarea Sa îndumnezeitoare. A mers până la moarte pentru a se face cel dintâi născut din morţi şi a dobandi întâietatea în toate” [1 Tim 2, 5; Col 1,18]). El este stăpânul vieţii, care merge înaintea noastră şi ne arată calea.

Practica acestui cuvânt al vieţii

Acum că am întemeiat teologic cuvântul Domnului adresat Sfantului Siluan – „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” – ramane să lămurim punerea sa în practică. Cu toate acestea, mai înainte trebuie să subliniem limpede faptul că toată puterea tainei, ascunsă în acest cuvânt, stă în aceea că pogorârea lui Hristos la iad a fost de bunăvoie şi lipsită de orice păcat, realizata numai şi numai din ascultare faţă de Tatăl şi pentru mantuirea lumii. De aceea, pentru a fi binecuvântată şi dusă la bun sfarsit, pogorârea omului trebuie să fie întreprinsă şi ea de bunavoie din porunca Domnului. Experienţa iadului la Sfântul Siluan a fost roada harului, şi astfel descoperirea îndemnului lui Hristos a corespuns în chip desăvârşit trăirii sale. E greu să sesizam adâncimea fără pereche a unei asemenea experienţe. Totusi, intrucât e expresia căii Domnului şi a vieţii ascetice a Bisericii, ne vom strădui, referindu-ne la Sfinţii Părinţi, să pătrundem in adâncul acestui cuvânt şi să-i înţelegem puterea.

Cuvantul „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui” e o porunca dată de Domnul pentru ca credinciosul să-L imite în pogorarea Lui, nădăjduind în acelaşi timp în milostivirea Sa şi în mantuirea veşnică pe care a dobândit-o pentru noi prin Intruparea Sa. Şi numai dispoziţia omului în primirea şi punerea în practica a acestui cuvânt şi viaţa sa atrage harul lui Dumnezeu. Ca lumină dumnezeiască, acest har descoperă şi afirmă acest adevar: iadul e locul spiritual în care se află omul despărţit de Dumnezeul iubirii. Lumina harului vădeşte păcatul, ticăloşia şi saracia duhovnicească. Această cunoaştere naşte în suflet zdrobirea – dar preţios al lui Dumnezeu făcut omului, fiindcă este preludiul smereniei şi pregăteşte un loc în care Dumnezeu să se poata sălăşlui în noi.

Zdrobirea, izvor de vitejie duhovnicească

Rezultat al acţiunii harului, această zdrobire face să se nască vitejia duhovnicească. Sfântul Simeon Noul Teolog spune că nu e nimic „mai curajos decât o inimă înfrântă şi smerită, care respinge fara osteneală oştirile demonilor şi le pune cu totul pe fuga” (Cateheze 2, 42-44). Această zdrobire aduce vitejia duhovniceasca fiindcă „e singura stare în care omul, inspirat de harul dumnezeiesc, îndrăzneşte să-şi contemple propria mizerie duhovnicească, fără a cădea însă în deznădejde, încrezător dimpotrivă în aceea că acela, care l-a făcut să-şi vadă adâncul părăsirii sale, e în stare şi să-l facă să ajungă fără vătămare pe celălalt ţărm, unde se află Dumnezeu. Ajunge la această stare adoptând o atitudine profetică: pune toată dreptatea pe seama lui Dumnezeu, în timp ce faţa sa şi-o acoperă de ruşine [cf. Dn 9, 7]“. Astfel Sfântul Ioan Scărarul afirmă şi el că vitejia duhovnicească e în acelaşi timp o biruinţă (Scara 14). Biruinţă prin aceea că, fără curajul pe care îl naşte zdrobirea, omul nu poate face faţă în chip potrivit sărăciei sale duhovniceşti, o sărăcie care se descoperă a fi un dar şi devine temeiul urcuşului său duhovnicesc (cf. Sfântul Simeon Noul Teolog: „Ce e mai slăvit decât această sărăcie duhovnicească, care ne deschide împărăţia cerurilor?” [Cateheza 2, 42-44]). Puterea acestui fenomen duhovnicesc al zdrobirii a cunoscut-o Sfântul Siluan prin cuvântul lui Hristos: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” Şi a descoperit-o recurgând la cântarea sa îndrăgită: „Curând voi muri şi sufletul meu ticălos se va pogorî în iadul strâmt şi întunecat, şi acolo singur, chinuit în flacăra nestinsă, voi spune plângând: «Unde eşti, Doamne, lumina sufletului meu? Pentru ce m-ai părăsit? Nu pot trăi fără tine!»”

In prima parte a acestei cântări, Siluan refăcea în sufletul său simţirea arzătoare a iadului, care nimiceşte orice gând pătimaş, în timp ce, în cea de-a doua, el îşi îndrepta mintea spre iubirea şi milostivirea lui Hristos, pe care Il cunoscuse şi Il purta în inima sa. Intr-o primă etapă, el se îndrepta cu smerenie în jos, urmând calea pogorârii, pe care vrăjmaşul nostru trufaş nu o putea urma. Şi liber atunci de împilarea vrăjmaşului, inspirat şi de amintirea milostivirii Domnului, se îndreaptă în întregime spre Dumnezeu, şi în acest chip face experienţa urcuşului, prilejuită de harul dumnezeiesc. In aceeaşi perspectivă, Sfântul Siluan îl sfătuieşte pe cel ce doreşte să-şi păstreze puterea mântuitoare a zdrobirii, să-şi aducă aminte neîncetat de păcatele sale, să se smerească şi să se mâhnească pentru ele, chiar dacă ele i-au fost iertate de Dumnezeu.„Aşa se biruiesc vrăjmaşii.” Prin cuvântul său, Domnul i-a descoperit lui Siluan mijlocul de a dobândi zdrobirea şi smerenia şi de a birui prin aceasta pe vrăjmaşul.

Zdrobirea e o vitejie pentru suflet şi o lumină care îngăduie omului să deosebească orice gând ce se apropie de minte. Zdrobirea duce la smerenia care este biruinţa asupra vrăjmaşilor şi pregăteşte sufletul pentru a-l face să devină un vas al lui Dumnezeu. E un preţios dar al harului, dobândit prin osândirea de sine, a cărui formă extremă, cea mai puternică, e osândirea de sine la iad. Sfântul Ioan Scărarul confirmă acest lucru, spunând ca rugăciunea celor ce se căiesc – „ştim, ştim bine că suntem vrednici de toate chinurile iadului” – era în stare „să mişte până şi pietrele” (Scara). Altundeva spune că osândirea de sine la iad „fereşte mintea de profanarea” vrăjmaşilor.

Smerenia şi curăţia minţii

Conformându-se duhului cuvântului Domnului: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”, omul dobândeşte smerenia şi curăţia minţii – condiţii indispensabile ale nepătimirii şi unirii cu Dumnezeul sfinţeniei. Această ştiinţă a învăţat-o sfântul prin acel cuvânt primit direct de la Domnul. După cum scrie el însuşi: „Am început să fac cum m-a învăţat Domnul, şi inima mea a gustat dulceaţa odihnei în Dumnezeu”.

Stăpân al acestei cunoaşteri dăruite de Dumnezeu, Siluan dă mărturie de faptul că oricine se socoteşte din inima sa vrednic de focul cel veşnic devine inaccesibil vrăjmaşilor şi liber de gândurile pătimaşe. In întregime, cu mintea şi cu inima, el rămâne ferm în Dumnezeu. Dar de îndată ce pierde amintirea flăcărilor iadului, gândurile ajung din nou puternice.

In zilele noastre, constatăm cu întristare că oamenii suferă cumplit de dezintegrarea minţii. Imaginaţia, care nu e decât una din puterile minţii, supraalimentează şi guvernează viaţa oamenilor. La unii dintre ei, aceasta duce la învârtoşarea inimii din mândrie, iar la alţii chiar la boli mintale. Potrivit învăţăturii Evangheliei şi Scripturii, mintea funcţionează în mod normal atunci când este unită cu inima. Şi această unire se realizează atunci când mintea e îmbrăţişată de focul zdrobirii. Prin urmare, Sfântul Siluan ne arată calea spre tămăduirea sufletului: „Ţine-ţi mintea în inimă şi în iad. Cu cât te vei smeri mai tare, cu atât mai înalte vor fi darurile pe care le vei primi de la Dumnezeu”. (…)

*

• Despre Coborarea la iad a lui Iisus Hristos – articol teologic al pr. Ioan Mircea
• Coborarea la Iad a Mantuitorului – Natalia Manoilescu-Dinu
• Colectie de icoane cu pogorarea la iad a Mantuitorului
• SA TACA TOT  TRUPUL OMENESC
• SUPREMA DECLARATIE DE DRAGOSTE

***

• Prohodul Domnului – mai multe versiuni, audio si video
• Laude Vinerea Mare – Nectarie Protopsaltul
• Pre Tine cel ce Te imbraci – Nectarie Protopsaltul
• Slava… si acum… la laude Vinerea Mare – Nectarie Protopsaltul
• Manastirea Agapia – Canonul Vinerii Patimilor (pentru  ziua liturgica de Sambata Mare)
  
• Stavropoleos – Denia Sambetei celei Mari
  
• Anghelos – Irmos, Sambata Mare, glas 5
• Anghelos – Veniti sa fericim pe Iosif
• Corul psaltic Athos – Veniti sa fericim pe Iosif
• Psalmodia – Axion in Sambata Mare – Nu te tangui pentru Mine, Maica
• Psalmodia – Heruvic in Sambata Mare: “Sa taca tot trupul…”

***

Cuvant tulburator si insufletitor pentru Sambata Mare al SFANTULUI INOCHENTIE AL ODESSEI:

“Sa taca tot trupul omenesc si sa stea cu frica si cu cutremur, si nimic pamantesc intru sine sa nu gandeasca, caci Imparatul imparatilor si Domnul domnilor merge sa se junghie si sa se dea spre mancare credinciosilor“.

“Iata, fratilor, povata pe care ne-o da Sfanta Biserica pentru aceste zile mari si sfinte! Cu aceasta ea voieste sa ne zica: evenimentele pe care le amintim in aceste zile sunt mai presus de graiul omenesc si nici mintea nu le poate cuprinde; sa parasim deci orice rastalmacire, sa indepartam de la noi toate gandurile pamantesti, sa lepadam toata grija cea lumeasca, sa stam cu frica si cu cutremur in cea mai adanca tacere; sa privim, sa fim cu luare-aminte si sa luam invatatura.

Supunandu-ne acestei povete a Sfintei Biserici, si noi, fratilor, n-am fi deschis gura noastra cea nevrednica daca n-am fi crezut aceasta de trebuinta si n-am fi avut de gand a va aduce si pe voi si pe noi insine mai aproape de aceasta dorita tacere sufleteasca si trupeasca, pe care ne-o cere Sfanta Biserica. O, cat de trebuincioasa este ea aici! O, cat de trebuincios lucru este ca noi, inconjurand mormantul Mantuitorului nostru, sa facem sa amuteasca in noi toate gandurile cele trupesti si sa ne ridicam cu mintea si cu inima mai presus de toate cele lumesti! Imparatul imparatilor si Domnul domnilor merge si se junghie, si noi sa fim privitorii reci ai acestei junghieri? Si injunghiindu-Se, El voieste sa se dea spre mancare credinciosilor; oare au loc aici strigatele trupului si ale sangelui?

Sa piara deci din mintea noastra toate cele pamantesti si sa ramana singur Iisus cu Crucea Sa! Oare e mic El pentru mintea noastra? Ce minuni si cate taine nu sunt ascunse in aceste rani! Cauta si vei vedea ca Dumnezeu este adevarul absolut, pentru care pacatul e atat de nesuferit, incat el (adevarul) loveste pana si pe Unul-Nascut Fiul Sau, care a ridicat pe umerii Sai pacatele noastre! Cauta si vei vedea ca Dumnezeu este intelepciune neajunsa, ale carei cai sunt tot atat de departe de caile noastre pe cat de departe este cerul de pamant! Cine putea sa astepte mantuirea de la cruce? Cine se putea gandi ca viata vesnica va fi inchisa in mormant? Cauta si vezi mai departe cum Dumnezeu este iubire desavarsita, care niciodata nu cade (I Cor. 13, 8), care urmareste pe cei iubiti pana in adancurile iadului si se jertfeste pentru ei! Cauta in sfarsit si vezi cum toate atributele in Dumnezeu una sunt: iubirea nu este decat aceeasi dreptate care miluieste, si dreptatea nu este decat aceeasi iubire care purifica si vindeca.

Acestea toate tu le poti vedea prin aceste rani privind in sus spre Dumnezeu. Priveste prin ele in jos, spre lume, si ti se vor descoperi tainele lumii si ale omului. Aici gasesti lamuriri pentru tot trecutul, caci din ce a fost facuta Crucea? Din lemnul cunostintei binelui si raului. Ce maini au facut-o? Acelea care au fost intinse spre fructul oprit.

Aici vei gasi lamuriri pentru timpul de fata. Noi cu totii ne aflam sub cruce, impovarati de felurite nenorociri. De ce? Pentru ca asemenea Suferindului de pe Golgota, strabatand calea suferintelor, sa intram prin ele in slava cea dintai.

Aici gasim lamuriri pentru viitorul nostru. Mormantul lui Iisus este desert. De ce? Pentru ca toate mormintele vor fi candva desarte si parasite de mortii lor. Celui cuvios nu i s-a dat sa vada putreziciunea (Fapt. 2, 3) pentru a fi noi incredintati ca toti cei asemenea Lui se vor imbraca candva in fericita nemurire. Nu degeaba in ceasul mortii Lui insusi pamantul s-a cutremurat. Insusi cerul s-a intunecat, s-a rupt catapeteasma bisericii si mortii s-au sculat din morminte. Pe Golgota s-a hotarat nu numai soarta oamenilor, ci si soarta a toata lumea. Acolo a fost rascumparata intreaga faptura spre slava libertatii fiilor lui Dumnezeu.

Iata cate taine se cuprind in mormantul lui Iisus pentru credinta si speranta noastra! Nu mai putine taine cuprinde acest mormant si pentru iubire. Vrei sa stii cum trebuie a iubi pe Dumnezeu si pe aproapele? Nu intreba de aceasta pe nimeni: priveste la Domnul, Cel ce s-a rastignit, si vei afla ce inseamna a iubi cu adevarat. Vrei sa cunosti pana unde trebuie sa-ti intinzi rabdarea, smerenia, supunerea, nerautatea sau blandetea ta? Nu te gandi mult la aceasta, priveste la Domnul, Cel ce s-a rastignit si vei vedea care sunt hotarele si masura acestor virtuti.

Cauta indemnuri la pocainta si mijloace pentru a-ti incalzi inima cea racita de pacate. Imbratiseaza cu mintea ta corpul cel de viata datator si daca el nu va putea incalzi inima ta, atunci pentru ea nu mai ramane decat flacarile iadului.

Toate le gasim in mormantul Mantuitorului, toate le putem invata de la Crucea Lui. Nu ne ramane decat sa ne infatisam inaintea acestui mormant, sa facem sa amuteasca in noi toate cele pamantesti, sa indepartam de la noi desertaciunile si grijile, sa ne departam de lume si sa ramanem cu Iisus. Ah, sa ramanem cu El!

Au nu putem ramane numai cu Dansul nici macar un ceas? Si la ce sa ramanem cu El? Pentru ca sa primim de la Dansul lasarea si iertarea pacatelor! Pentru ca sa auzim: “Astazi veti fi cu mine in rai”, in raiul indreptarii. Pentru ca apoi, cand va veni vremea, sa fim si in raiul vesnicei petreceri cu El. Altfel, ce folos ne va aduce sederea noastra langa acest mormant si inchinarea la aceasta Cruce?

Cand avem mintea imprastiata, usor se imprastie si impresiile cele bune, dobandite aici. Focul dragostei ceresti aprins de acest mormant, se stinge repede de suflarea cea rece a patimilor; strigatul trupului si al sangelui nu va intarzia a inabusi glasul cel lin al constiintei redesteptate. Sfanta Biserica vede toate aceste primejdii si de aceea ne fereste de ele cu atata ingrijire.

Sa taca deci tot trupul omenesc si sa stea cu frica si cu cutremur si nimic pamantesc intru sine sa nu gandeasca, ca imparatul imparatilor si Domnul domnilor merge sa se junghie si sa se dea spre mancare credinciosilor. Amin”.

(din: Inochentie al Odesei – cuvantari la Sfantul si Marele Post; sursa online: crestinortodox.ro )

***

Sf. Nicolae Velimirovici – Din Ierusalim, in (…) Sambata Mare

Din scrisorile misionare ale Sfantului Nicolae Velimirovici

Sâmbăta Mare

Iată-ne acum în Ierusalim, cel mai mare câmp de bătălie din istoria neamului omenesc. Acesta este Kosovopolje al omenirii. Multe bătălii s-au dat aici între oştirile împărăţiei cerurilor şi oştirile împărăţiei pământeşti. Oştirile împărăţiei cerurilor întotdeauna au părut mai slabe, şi întotdeauna au părut înfrânte înainte de biruinţă. Căpetenia oştirii împărăţiei cerurilor, Mântuitorul nostru Iisus Hristos, a dat bătălia cheie în acest loc, şi a câştigat biruinţa cheie. Toate bătăliile pe care le-au dat înainte de El luminoasele Lui oştiri seamănă cu bătălia Lui atât prin chinuri, cât şi prin biruinţe.

Sunt de-acum şase zile de când trăim pătimirile Domnului nostru. Am străbătut toate locurile chinurilor Lui, şi pe toate le-am udat cu lacrimile noastre. Sufletele noastre se simt chinuite până la istovire. Trupeşte, însă, ne simţim minunat de bine. Dormim puţin, postim mult, stăm cu ceasurile la slujbe, întreaga zi, de pe colină pe colină, prin Sfânta Cetate. Şi nimeni nu e obosit, nimeni nu e bolnav, nimeni nu se plânge! Sufletul însă e apăsat ca de o piatră de mormânt. Nimic în lume afară de Învierea Domnului nostru chinuit nu poate să ridice această piatră de mormânt şi să aducă înviere sufletelor noastre. De-abia aşteptăm ca sâmbăta aceasta să plece de la noi şi să ne întâlnim cu duminica preaslăvită.

Unde sunt adventiştii din Bacika să vină la Ierusalim şi să trăiască aceste pătimiri sufleteşti câte am trăit noi în aceste şase zile? Atunci nu le-ar mai da prin minte să prăznuiască sâmbăta în locul duminicii. Iată, sâmbăta nouă nu ne-a adus nici o uşurare. În această zi doar însumăm toate pătimirile Domnului nostru, adunăm toate chinurile Lui. Şi aşteptăm duminica: uşurare, odihnă şi izbăvire.

„Ce s-a întâmplat azi cu Domnul?” – întreabă funcţionarul Ilia.
„S-a pogorât la iad ca să se arate pe Sine şi Evanghelia Sa şi celor ce au răposat mai înainte de venirea Lui, aşa încât să ia sub stăpânirea Sa toate generaţiile omeneşti trecute, prezente şi viitoare, să le arate tuturor adevărul şi să-i îmbie pe toţi cu mântuirea”.

„Dar ce, adventiştii prăznuiesc pogorârea lui Hristos la iad, nu învierea Domnului?”.

Astăzi am mers de câteva ori în biserica Mormântului Domnului. Am fi vrut să fim acolo necontenit – ca şi cum nevăzutul nostru Stăpân ne cheamă la Sine pe Golgota, ca prin rănile Sale trupeşti să vindece rănile noastre sufleteşti. Biserica aceasta se mai numeşte şi Biserica Învierii. S-ar putea numi fără împiedicare şi Biserica Înviată – fiindcă într-adevăr a înviat de câteva ori. Împăratul păgân Adrian a dărâmat-o din temelie şi în locul acela a pus idoli de nebuni: pe Jupiter şi Venera, urâciunile romane. Iulian Apostatul şi Omar Arabul, şi Hosroe Persanul au prădat-o şi au stricat-o pe rând. Această biserică, însă, a înviat neîncetat după moartea ruinătorilor ei, în nouă şi mai mare slavă şi frumuseţe. Oare aceasta nu e înviere? Oare n-a fost şi crucea lui Hristos îngropată sub pământ şi a înviat?

O, Mare Doamne Iisuse, Unule Nebiruite, Atotputernice! Şi lucrurile legate de numele Tău învie, cu atât mai mult oamenii şi popoarele. Şi cu atât mai mult Tu, Adevărule Veşnic şi Viaţă Veşnică!

(din Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002)

sursa online: Laurentiu Dumitru

PATIMILE, RASTIGNIREA SI PUNEREA IN MORMANT A MANTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

“Hristos S-a rastignit pentru ca noi sa inviem, si noi sa fim nepasatori?!”

(Cuv. Paisie Aghioritul)

“Cum trebuie sa ne simtim noi, gandindu-ne ca aceste rani si acest mormant sunt faurite de mainile noastre?”

(Sf. Inochentie al Odessei)

***

***

• SA NU NE RUSINAM DE HRISTOS! – Meditatie la Sfanta Cruce (1)
• “SA MERGEM SI NOI SA MURIM CU EL!” – Meditatie la Sfanta Cruce (2)
• SA RABDAM PANA LA SFARSIT! – Meditatie la Sfanta Cruce (3)
• Sa scriem în mintea noastră patimile lui Hristos!
• DUMNEZEUL MEU, DE CE M-AI PARASIT?
• Nebunia omului si tacerea lui Dumnezeu
• Scoala Crucii

***

• Vinerea Mare: tropare si cântari, sinaxar si tâlcuire, cele 12 evanghelii ale patimilor
• Patimile lui Hristos, pomenirea mortii si despre lacrimi - Sf. Petru Damaschin AUDIO
• Sfantul Ioan Gura de Aur – Cuvant la Sfanta si Marea Vineri
• Sfantul Ioan Gura de Aur – Cuvânt la Cruce şi la tâlhar
• Eclipsa de Soare de la Răstignirea Domnului
• Sfanta si Marea Vineri: Taina Crucii – Taina iubirii smerite
• Sf. Nicolae Velimirovici – Despre cele sapte spuse ale lui Hristos de pe Cruce Din scrisorile misionare ale Sfantului Nicolae Velimirovici

***

Sf. Nicolae Velimirovici – Despre cele 5 rani ale lui Iisus

Din scrisorile misionare ale Sfantului Nicolae Velimirovici

“Îmi scrii că ai auzit de la femeile bătrâne un „basm” despre cele cinci răni ale lui Iisus, şi întrebi cum a luat naştere acest basm. Vai, fiică, citeşte Noul Testament! Vai, sârbilor, nu vă faceţi de ruşine înaintea cerului şi pământului prin necunoaşterea credinţei voastre! Lăsaţi deoparte toate celelalte învăţături şi lecturi până ce veţi învăţa mai întâi ceea ce e mai important şi mai mântuitor. Mai întâi vine cunoaşterea credinţei, şi după aceea toate celelalte învăţături. (…)

Iar cele cinci răni ale lui Iisus nu sunt vorbe, ci o realitate înfricoşătoare. Ca atare, ele trebuie cunoscute chiar mai bine decât cuvintele.

Două răni în mâini, două răni în picioare, una în coastă. Toate cinci rănile de la cuie negre, ca şi de la mai negrul încă păcat omenesc. Străpunse mâinile, cu care binecuvânta. Străpunse picioarele, cu care umbla şi călăuzea pe singura cale dreaptă. Străpuns pieptul, ce revărsa din sine focul iubirii cereşti în piepturile omeneşti răcite.

Fiul lui Dumnezeu a îngăduit să I se străpungă cu fier mâinile pentru păcatul multelor mâini – al unei păduri de mâini – care au ucis, au furat, au dat foc, au jefuit, au întins curse, au făcut silnicii; şi să I se străpungă picioarele pentru păcatul multor picioare – al unei păduri de picioare – care au umblat spre rău, au rătăcit nevinovăţia, au prigonit dreptatea, au pângărit sfinţenia, au călcat bunătatea; şi să I se străpungă pieptul pentru multele inimi împietrite – un munte de inimi – în care s-a născut toată răutatea şi toată lipsa de Dumnezeu, şi gândurile hulitoare, şi poftele dobitoceşti, şi în care de-a lungul tuturor veacurilor au fost făurite planurile de iad ale fratelui împotriva fratelui, ale vecinului împotriva vecinului, ale oamenilor împotriva lui Dumnezeu.

Străpunse au fost mâinile lui Iisus – ca mâinile fiecăruia să se curăţească de faptele păcătoase. Străpunse au fost picioarele lui Iisus – ca picioarele fiecăruia să se abată de la căile păcătoase. Străpuns a fost pieptul lui Iisus – ca inima fiecăruia să se cureţe de poftele şi de gândurile păcătoase.

Când cumplitul Cromwell, dictatorul Angliei, a început să ia mănăstirilor averea şi să le închidă, pe pământul Angliei a luat naştere o procesiune zgomotoasă, alcătuită din câteva sute de mii de fiinţe omeneşti, ca semn al nemulţumirii poporului. Înainte erau purtate steaguri cu înscrisul: Cele cinci răni ale lui Iisus, şi se cântau cântece duhovniceşti şi se slujeau slujbe Dumnezeieşti pe câmpuri. Cumplitul dictator s-a înspăimântat foarte şi s-a temut mai mult de acele steaguri decât de orice altceva, şi a murit în silnicia sa.

Cele cinci răni ale lui Iisus să te înveţe, fetiţă, să-ţi pironeşti cele cinci simţuri de Dumnezeul Cel Viu.

Cele cinci răni ale lui Iisus sunt cele cinci izvoare ale sângelui preacurat prin care a fost spălat neamul omenesc, prin care a fost sfinţit pământul. Prin aceste cinci izvoare a curs tot sângele Dreptului, până la ultima picătură. Domnul Cel făcător de minuni, Care a ştiut a înmulţi pâinea şi a hrăni cu cinci pâini 5000 de flămânzi, înmulţeşte neîncetat acest preacurat sânge al Său şi prin el hrăneşte şi adapă din mii de altare multe milioane de credincioşi. Aceasta este Sfânta Împărtăşanie, fiică a Iui Iisus.

În Vinerea Mare lipeşte-te cu sufletul de Preasfânta Născătoare de Dumnezeu sub cruce, ca şi pe tine să te spele sângele de viaţă făcător din cele cinci răni ale lui Iisus. Ca sufletele curăţite şi înviate să poată duminica, dimpreună cu Mironosiţele, striga cu veselie: Hristos a înviat!

(din Răspunsuri la întrebări ale lumii de astăzi, vol. I, Editura Sophia, 2002)

Sf. Nicolae Velimirovici – Din Ierusalim, in Vinerea si Sambata Mare

Din scrisorile misionare ale Sfantului Nicolae Velimirovici

Vinerea Mare

S-au ivit zorii zilei de pomenire a celei mai mari fărădelegi pe care a văzut-o soarele pe pământ. Zi de groază şi de ruşine pentru conştiinţa omenească până la sfârşitul vremurilor. Este obiceiul ca închinătorii să străbată în această zi cu picioarele şi cu gândurile Calea Durerii. Aceasta este calea pe care Domnul a mers sub cruce spre Golgota.

Am plecat din Ghetsimani în sus. Am trecut pe la casa lui Ioachim şi a Anei, născătorii Născătoarei. Ne-am gândit la Ea, Maica marii dureri. Ea a fost, oare, în acel cumplit alai? Nu. Vom vedea mai târziu.

Palatul lui Pilat. Ca şi cum am privi la cenuşa unui vulcan stins – dar focul patimii şi putoarea nedreptăţii încă se simt. Aici a fost judecat şi osândit învăţătorul Dreptăţii. Aici a fost biciuit de cei fără de lege Omul Nevinovăţiei. Nu a rămas pe El nici o fâşie de piele întreagă. Evreii s-au ostenit noaptea trecută ca să nu fie. Şi soldaţii romani cu bicele lor nu au făcut decât să adâncească aceleaşi răni în acelaşi trup. Cei care studiază dreptul roman şi legile romane ar trebui să vină în acest loc ca să se îngreţoşeze pentru totdeauna de această putreziciune lipsită de omenie.

Locul în care Domnul a căzut sub cruce. Cum să nu cadă? Greu i-a fost să poarte şi tăcerea de-a lungul întregii nopţi pline de învinuiri mincinoase, de clevetiri şi de martori mincinoşi – cu atât mai mult întreaga putoare a scuipăturilor în faţă şi a tot atâtor răni pe câte lucruri bune le făcuse El oamenilor. O, Doamne, de ce nu am fost noi atunci aici ca să luăm crucea Ta, şi pe Tine să Te ridicăm pe mâini şi să Te purtăm? Aşa am gândit toţi, vărsând lacrimi pe această Cale a Durerii, ce s-ar fi prefăcut în Râu al Durerii dacă toate lacrimile vărsate de creştini ar fi ţâşnit din el. Ferice de Simon Cirineanul, pe care judecata cea bună a lui Dumnezeu l-a adus aici în acea zi ca să ia Crucea Domnului asupra sa şi să uşureze chinurile Celui care S-a chinuit pentru toţi oamenii.

În faţa casei sfintei Veronica. De la fereastra casei sale, Veronica a văzut cumplitul alai. Faţa desfigurată a lui Hristos a stârnit compătimire în inima ei de fată – ea nu mai semăna a faţă omenească, ci mai degrabă cu o bucată de pânză murdărită de amestecul sângelui cu scuipatul, sudoarea şi praful. I s-a făcut milă de El fetei; a alergat înaintea Osânditului şi cu o maramă curată i-a şters faţa. Mucenicul tăcut nu a putut să-i spună „mulţumesc”, însă i-a răsplătit slujirea într-un alt chip: pe acea maramă a rămas zugrăvit chipul lui Hristos.

Iată-ne acum în locul unde s-a întâlnit Născătoarea de Dumnezeu cu Fiul. Căutându-L încolo şi încoace, ea a apărut dintr-o ulicioară şi deodată s-a aflat faţă în faţă cu El. De-abia L-a mai recunoscut. Oare ea a născut ASTA? Această mare rană, de mărimea omului? Din această Rană s-a vindecat, însă, otrăvitul neam omenesc. El nu i-a zis nimic. Ea nu I-a zis nimic. Dar sufletele lor s-au înţeles şi s-au salutat. „Fiul meu”, s-a tânguit sufletul mamei, „primăvara mea dulce, cum a pierit frumuseţea Ta!”.

În fine, suntem aici. înaintea stâncii însângerate. înaintea Golgotei. Este vremea amiezii. Întocmai vremea când a fost înălţat pe cruce. Bătaia ciocanului stârneşte ecouri în sufletele noastre. Aici am stat până la ceasul al treilea al după-amiezii, sufletele noastre la picioarele crucii Lui; ah, fie ca să le spele sângele Lui! În ceasul al şaselea, natura s-a răzvrătit împotriva fărădelegii omeneşti: pământul s-a cutremurat, pietrele au crăpat, soarele şi-a acoperit cu maramă cernită faţa sa. La ceasul al nouălea, El Şi-a dat duhul.

Doar Învierea putea să răsplătească atâta pătimire. Numai prin Învierea lui Hristos pot natura şi conştiinţa noastră să se împace.

(…)

(idem)

***

***

Patimile, moartea si preaslavirea lui Mesia

1. Cine va crede ceea ce noi am auzit si bratul Domnului cui se va descoperi?

2. Crescut-a inaintea Lui ca o odrasla, si ca o radacina in pamant uscat; nu avea nici chip, nici frumusete, ca sa ne uitam la El, si nici o infatisare, ca sa ne fie drag.

3. Dispretuit era si cel din urma dintre oameni; om al durerilor si cunoscator al suferintei, unul inaintea caruia sa-ti acoperi fata; dispretuit si nebagat in seama.

4. Dar El a luat asupra-Si durerile noastre si cu suferintele noastre S-a impovarat. Si noi Il socoteam pedepsit, batut si chinuit de Dumnezeu,

5. Dar El fusese strapuns pentru pacatele noastre si zdrobit pentru faradelegile noastre. El a fost pedepsit pentru mantuirea noastra si prin ranile Lui noi toti ne-am vindecat.

6. Toti umblam rataciti ca niste oi, fiecare pe calea noastra, si Domnul a facut sa cada asupra Lui faradelegile noastre ale tuturor.

7. Chinuit a fost, dar S-a supus si nu si-a deschis gura Sa; ca un miel spre junghiere s-a adus si ca o oaie fara de glas inaintea celor ce o tund, asa nu Si-a deschis gura Sa.

8. Intru smerenia Lui judecata Lui s-a ridicat si neamul Lui cine il va spune? Ca s-a luat de pe pamant viata Lui! Pentru faradelegile poporului Meu a fost adus spre moarte.

9. Mormantul Lui a fost pus langa cei fara de lege si cu cei facatori de rele, dupa moartea Lui, cu toate ca nu savarsise nici o nedreptate si nici inselaciune nu fusese in gura Lui.

10. Dar a fost voia Domnului sa-L zdrobeasca prin suferinta. Si fiindca Si-a dat viata ca jertfa pentru pacat, va vedea pe urmasii Sai, isi va lungi viata si lucrul Domnului in mana Lui va propasi.

11. Scapat de chinurile sufletului Sau, va vedea rodul ostenelilor Sale si de multumire Se va satura. Prin suferintele Lui, Dreptul, Sluga Mea, va indrepta pe multi, si faradelegile lor le va lua asupra Sa.

12. Pentru aceasta Ii voi da partea Sa printre cei mari si cu cei puternici va imparti prada, ca rasplata ca Si-a dat sufletul Sau spre moarte si cu cei facatori de rele a fost numarat. Ca El a purtat faradelegile multora si pentru cei pacatosi Si-a dat viata.

***

Sfantul Inochentie al Odesei: Predica la Sfanta si Marea Vineri

“Fratilor, Proorocul, vazand oarecand pe Dumnezeu sezand pe scaun inalt, inconjurat de slava, si simtindu-si ticalosia si necuratia sa, striga cuprins de groaza: “O, ticalosul de mine, caci om fiind si buze necurate avand, am vazut pe imparatul, Domnul Savaot, cu ochii mei” (Is. 6, 5).

Ce trebuie dar sa zicem noi acum, vazand pe Dumnezeu nu inconjurat de slava, ci acoperit de dispret, nu pe scaun inalt sezand, ci pus in mormant? Cum trebuie sa ne simtim noi, gandindu-ne ca aceste rani si acest mormant sunt faurite de mainile noastre?

O, ticalosi oameni suntem noi, caci prin pacatele noastre nu numai ca am pogorat pe pamant pe Fiul lui Dumnezeu, ci inca si pe cruce L-am inaltat si in mormant L-am inchis. Ah, daca pacatul n-ar fi ridicat intre cer si pamant peretele cel grozav al vrajbei, si noi, asemenea proorocului celui de demult, am fi vazut pe Dumnezeu inconjurat de slava: Fiul lui Dumnezeu ar fi venit in lumea oamenilor asa cum merge si in lumea ingerilor, ar fi cercetat pamantul, ca un stapan si prieten. Cu ce bucurie L-ar fi intampinat si L-ar fi inconjurat fiii nevatamati ai unui parinte nevinovat! Dar acum!? O, cine va da capului nostru apa si ochilor izvoare de lacrimi (Ier. 9, 1) ca sa plangem ziua si noaptea si sa suspinam, caci nu numai pe noi insine ne-am aruncat in tarana si noroi din inaltimea nemuririi, ci si pe Fiul lui Dumnezeu L-am pogorat in mormant.

Iata, fratilor, care este puterea pacatului. El pare ca nu este decat mutarea de un minut a datoriei si, cu toate acestea, tulbura vesnicia intreaga. El se savarseste pe micul nostru pamant, dar zguduie toate cerurile cele nemarginite. El se pare ca a vatamat un singur om, si totusi pana si Fiul lui Dumnezeu trebuie sa patimeasca pentru stergerea lui. Nenorocitule stramos, ti-ai fi intins tu mana spre fructul cel oprit daca ai fi prevazut cele ce se infatiseaza astazi privirilor noastre? Ai mai fi dorit tu sa fii ca Dumnezeu daca ai fi stiut ca aceasta dorinta va sili pe Dumnezeu sa moara pe cruce?

Dar trecutul nu se mai poate intoarce. Omul nu poate dispune decat de timpul de fata. De aceea, ceea ce e cu neputinta pentru stramosul nostru, aceea este cu putinta pentru noi, stranepotii lui. Noi putem izbavi pe Domnul de alte suferinte noi. Si, in adevar, fratilor, fructele pomului oprit nu cresc numai in Eden, ci pretutindeni. Sarpele cel ispititor n-a incetat nici astazi a sopti la urechea fiecaruia: “Nu vei muri cu moarte, Ci vei fi ca un Dumnezeu” (Fac. 3, 3-4).

Calcand legea lui Dumnezeu, noi savarsim nelegiuirea stramosilor nostri si, savarsind aceasta nelegiuire silim pe Mantuitorul sa patimeasca. Inainte de savarsirea oricarei faradelegi, El se infatiseaza la judecata inaintea constiintei noastre cum S-a infatisat oarecand la judecata inaintea lui Pilat, si asteapta de la noi sa rostim osanda asupra Lui.

In voia noastra sta sa-L slobozim sau sa-L rastignim. Ramanand neclintiti in dreptate si credinciosi adevarului, prin aceasta noi slobozim pe Iisus din patimi, iar lasandu-ne invinsi de pacat si afundandu-ne in faradelegi, prin aceasta-L osandim sa se rastigneasca.

Sa rastignim pe Mantuitorul nostru… Si inca sa-L rastignim nu din nestiinta, cum au facut vechii iudei, socotindu-L a fi fiul teslarului din Nazaret, ci avand deplina cunostinta ca El este Fiul Unul-Nascut al lui Dumnezeu! Cine nu se va cutremura numai gandindu-se la un lucru ca acesta? Cine nu va fi gata mai degraba sa i se taie mainile decat sa se invoiasca a le ridica asupra Domnului si Mantuitorului? Asa este, fratilor. Dar ce folos putem trage din toate aceste simtaminte inflacarate, daca faptele noastre dovedesc contrariul?

In adevar, oare nu pacatuim noi necontenit? Si ce? Au spre placerea Mantuitorului nostru pacatuim noi? Oare greselile noastre sunt balsam de viata pentru aceste rani ale Lui? Inca o data zic: de vointa noastra depinde a scuti pe Domnul de suferinte. Ori veti crede, ori nu, dar acesta este adevarul: cand ne dedam la faradelegi, trimitem pe Domnul la moarte. Aceasta nu o spun eu, nu o spune intelepciunea omeneasca, ci insusi Apostolul, care zice ca oamenii care au gustat din darul ceresc si s-au facut partasi ai Duhului Sfant (si cine dintre crestini nu s-a facut partas al Duhului, cel putin in taina botezului?), adica noi, crestinii, cazand de la viata cea curata si sfanta in prapastia pacatelor si a desfranarilor, a doua oara rastignesc pe Domnul (Evr. 11, 4-6).

In fata acestei marturii trebuie sa se ridice orice indoiala; trebuie deci sau sa ducem o viata curata, sau sa trecem in numarul rastignitorilor lui Iisus. Alta cale nu mai este: “Cel ce nu este cu Mine, impotriva Mea este” (Lc. 11, 23), spune insusi Domnul.

Dar cine dintre noi nu este impotriva ta, Doamne? Cine poate sta inaintea acestui mormant, sa sarute aceste rani si sa zica ca nu ti-am dat sarutare ca Iuda, Doamne? Vai, toti s-au abatut, toti netrebnici s-au facut; nu este cel ce face bine, nu este pana la unul. (Ps. 13, 3).

Se deosebesc oare, si prin ce anume se deosebesc inchinaciunile si laudele ce-ti aducem noi astazi de acele clatiri cu capul si de acele hiritisiri: “Bucura-te, imparatul iudeilor!” (Mt. 27, 29) cu care Tu, dumnezeiescule patimitor, ai fost hiritisit in pretoriul lui Pilat?

Un singur rost pot avea inchinaciunile facute de pacatosi inaintea Mantuitorului lor celui rastignit, si anume cand ele vor fi intovarasite de hotararea nestramutata de a nu mai merge inainte pe calea faradelegilor, de a iubi curatia inimii si a-si indrepta viata lor. In cazul acesta, pacatosul, stand langa mormantul Domnului, se aseamana talharului celui intelept, care prin pocainta a trecut de pe cruce direct in rai. Si astfel de inchinatori cauta, fratilor, Domnul nostru printre pacatosi.

“Daca cu adevarat vorbiti dreptatea (Ps. 57, 1), ne spune El astazi prin proorocul, daca cu adevarat inchinaciunile si laudele ce-Mi aduceti nu sunt niste vorbe goale, daca cu adevarat voiti sa va aratati dragostea voastra catre Mine, atunci spalati-va, curatiti-va, stergeti rautatile din sufletele voastre, parasiti-va de rautatile voastre; invatati-va a face bine, cautati judecata, mantuiti pe cel napastuit, faceti dreptate saracului si vaduvei (Is. 1, 16-17). Cu astfel de simtaminte nu va temeti a va arata la acest mormant, desi el este sapat de insesi mainile voastre; nu va inspaimantati a saruta aceste rani, desi ele sunt pricinuite de pacatele voastre. Aruncati cu indrazneala la radacina crucii Mele toata greutatea pacatelor voastre.

Dar lepadand-o, nu va mai intoarceti mai mult la dansa. Crucea Mantuitorului vostru nu se indoaie sub nici o greutate, dar voi puteti fi striviti si aruncati in fundul iadului mai inainte de a mai putea iarasi alerga la Mine si a va apropia de Crucea Mea. Eu de aceea Ma arat necontenit voua in aceasta stare de umilire, ca sa priceapa pana si cei mai nepriceputi dintre voi cat ma costa pe mine pacatele voastre si unde va tarasc pe voi. Intelegeti deci si va pocaiti! Altfel, fiecare inchinaciune a voastra la crucea Mea se preface intr-un nou paras al vostru.

Putem noi oare, fratilor, sa raspundem la aceste cuvinte ceva mai bun decat rugaciunea talharului ce s-a pocait: “Pomeneste-ne pe noi, Doamne, intru imparatia Ta” (Lc. 23, 42)? Dar rugandu-ne cu rugaciunea talharului celui intelept, sa avem si inima lui. El nu s-a mai pogorat de pe cruce pentru a continua sa mearga pe calea faradelegilor. Sa nu ne mai intoarcem nici noi de la acest mormant la calea cea mai dinainte a nedreptatilor noastre, ci sa apucam pe alta cale, pe calea credintei si a faptelor bune, a curatiei si a dreptatii, a smereniei si a blandetii. Aici, la mormantul Domnului, este locul cel mai bun pentru a incepe sa ingropam pe omul nostru cel vechi. Amin”.

***

In jurnalul sau, parintele Serafim Rose scria:

‘Noi, cei ce ne zicem crestini, nu trebuie sa asteptam nimic altceva decat sa fim rastigniti. Caci a fi crestin inseamna a te rastigni, in aceste vremuri si in oricare alte vremuri, de cand Hristos a venit intaia data. Viata Sa este model – si avertisment – pentru noi toti.

Trebuie sa fim rastigniti individual, mistic, caci rastignirea deplina este singura cale catre inviere. Daca vom invia cu Hristos, trebuie mai intai sa ne smerim impreuna cu El – chiar pana la umilinta cea din urma, cea de a fi inghititi si scuipati afara de lumea cea neintelegatoare. Si trebuie sa fim rastigniti la vedere, in ochii lumii, caci Imparatia lui Hristos nu este din aceasta lume, si lumea nu o poate primi, nici macar un singur reprezentant al ei, nici pentru o singura clipa. Lumea il poate accepta doar pe Antihrist, acum sau in orice alta vreme.

Nu-i de mirare, atunci, ca este dificil sa fii crestin – nu este dificil, este imposibil. Nimeni nu poate accepta cu buna-stiinta un mod de viata care, cu cat este trait mai autentic, cu atat mai mult duce spre auto-distrugere. Si din aceasta cauza ne razvratim mereu, incercam sa ne usuram viata, incercam sa fim crestini pe jumatate, incercam sa dobandim ce-i mai bun din ambele lumi. Trebuie pana la urma sa alegem – fericirea noastra zace intr-una din cele doua lumi, nu in ambele.

Dumnezeu ne da tarie sa urmam calea rastignirii; nu exista alta cale de a fi crestin‘“.

• Denia din Sfanta si Marea Vineri, Prohodul Domnului
• Prohodul Domnului – mai multe versiuni (fragmente)
• Manastirea Agapia – Canonul Vinerii Patimilor
• Stavropoleos – Saptamana Patimilor si Denia Prohodului Domnului
• Stihiri Saptamana Patimilor- Byzantion
• Acum se intinge condeiul – Byzantion
• Astazi S-a spanzurat pe lemn – Byzantion
• Anghelos – Astazi S-a spanzurat pe lemn
• Laude Vinerea Mare – Nectarie Protopsaltul

Iisus in celula – Radu Gyr

Azi noapte Iisus mi-a intrat in celula.

O, ce trist si ce-nalt parea Crist!

Luna venea dupa El, in celula

Si-L facea mai inalt si mai trist.

Mainile Lui pareau crini pe morminte,

Ochii adanci ca niste paduri.

Luna-L batea cu argint pe vestminte

Argintandu-I pe maini vechi sparturi.

Uimit am sarit de sub patura sura:

- De unde vii, Doamne, din ce veac?

Iisus a dus lin un deget la gura

Si mi-a facut semn ca sa tac.

S-a asezat langa mine pe rogojina:

- Pune-mi pe rani mana ta!

Pe glezne-avea urme de cuie si rugina

Parca purtase lanturi candva.

Oftand si-a intins truditele oase

Pe rogojina mea cu libarci.

Luna lumina, dar zabrelele groase

Lungeau pe zapada Lui, vargi.

Parea celula munte, parea Capatana

Si misunau paduchi si guzgani.

Am simtit cum imi cade capul pe mana

Si-am adormit o mie de ani…

Cand m-am desteptat din afunda genuna,

Miroseau paiele a trandafiri.

Eram in celula si era luna,

Numai Iisus nu era nicairi…

Am intins bratele, nimeni, tacere.

Am intrebat zidul: nici un raspuns !

Doar razele reci, ascutite-n unghere,

Cu sulita lor m-au strapuns…

- Unde esti, Doamne? Am urlat la zabrele.

Din luna venea fum de catui…

M-am pipait… si pe mainile mele,

Am gasit urmele cuielor Lui.

• Pre Tine cel ce Te imbraci – Nectarie Protopsaltul
• Slava… si acum… la laude Vinerea Mare – Nectarie Protopsaltul

• Madrigal – Si era la ora a sasea.mp3
• Madrigal – Intro Rastignitu-Te-ai pentru Mine….mp3
• Madrigal – Intro Pe Cel Ce S-a rastignit pentru noi….mp3
• Madrigal- Pre Tine Te laudam.mp3
• Madrigal – Intro Prohod I – Vazandu-Te pe Tine….mp3
• Madrigal- Plangerea Mironositelor.mp3
• Madrigal – Intro prohod II – Rau de viata….mp3
• Madrigal – Prohod, Starea I, fragm..mp3
• Madrigal – 2 Intro Prohod II – Sub pamant apui….mp3
• Madrigal – Prohod Starea a II-a, fragm..mp3
• Madrigal – Intro Prohod III – Nu mai plange, Maica….mp3
• Madrigal – Prohod, Starea a III-a, fragm..mp3

 









Cititi si:

• SE POATE DRAGOSTE MAI MARE CA ACEASTA? DAR SE POATE SI NEPASARE MAI SALBATICA? - Sf. Ioan Gura de Aur
• Dumnezeu Isi seamana in noi Sangele: noi ce semanam?
• “DE CE OAMENII UCID DRAGOSTEA?”
• Arhimandritul Sofronie despre “SCANDALUL” UMILINTEI LUI HRISTOS, arma biruintei vesnice
• MERGI DUPA HRISTOS PE CALEA PATIMILOR! (Ganduri pentru Saptamana Mare)
• CU CE OCHI VOM PRIVI NOI LA HRISTOS IN ZIUA JUDECATII? (Cuvinte de neuitat pentru Saptamana Patimilor)
• Cum si cine a frant Trupul si a varsat Sangele lui Hristos? Ne mai aude Dumnezeu daca am pacatuit?
• JOIA CEA MARE A CINEI DE TAINA. Cand Dumnezeu sta ingenuncheat in fata mea… Pr. Constantin Sarbu: Intelesuri vii ale TAINEI SPALARII PICIOARELOR
• Talcuirea adanca, sensibila si zguduitoare a Fericitul parinte mucenic Constantin Sarbu asupra RESORTURILOR ASCUNSE ALE TRADARII LUI IUDA. Cu invataminte duhovnicesti vitale pentru noi…
• SFANTA SI MAREA MIERCURI A VANZARII MANTUITORULUI. Sfantul Teofan ne indeamna sa mutam gandul de la pacatul lui Iuda la serpii cuibariti in noi insine
• “Si fericita e sluga pe care o va afla priveghind….” CUM SA TRAIM CU LUARE-AMINTE IN LUME, “cu candelele aprinse”, in asteptarea Mirelui
• PUTINA VREME MAI SUNT CU VOI… Cuvinte rascolitoare ca niste Denii ale Parintelui Mucenic Constantin Sarbu. Si o meditatie la Evanghelia primei Denii (smochinul neroditor, lucratorii cei rai, darul care se va lua de la noi)
• INCEPUTUL SAPTAMANII PATIMILOR, cea mai sfanta saptamana a crestinilor. Talcuiri si cuvinte de invatatura la SFANTA SI MAREA LUNI. Cum se cuvine sa petrecem aceasta Saptamana Mare?
• Pastorala-avertisment de Pasti a PS SEBASTIAN, Episcopul Slatinei: “IISUS SAU BARABA? MULTI DINTRE NOI IL ALEG SI ASTAZI PE BARABA!”
• DE CE ERA TRIST IISUS? DE CE AR FI TRIST SI ASTAZI? CUM A FOST INTELES MESAJUL LUI? – Predica puternica a IPS Teofan in Duminica Floriilor (video, 2011)
• Parintele Rafail Noica despre “subtirimea” si vulnerabilitatea iubirii lui Dumnezeu pentru noi
• “Indrazneste sa intelegi ca Eu, Dumnezeu, te iubesc!”
• Cum ne rusineaza si ne mustra pacatele niste copii si tineri chinuiti, suferind de boli rare… O PROPUNERE DE PREGATIRE PENTRU SAPTAMANA PATIMILOR

PENTRU A SE ÎNVĂŢA ÎNTRU SMERENIA LUI HRISTOS

(fragment)

“(…) Noi, creştinii, ne-am obişnuit să vedem pe acel Singurul Om urcând pe Golgotha, cu gândul de a lua asupră-Şi pă­catul întregii lumi. Intr-un chip de neînţeles altora, El a săvârşit nevoinţa mântuirii întregului Adam: calea răscumpărării lui Adam şi nevoinţa Sa depăşesc înţelesul nostru. Domnul spune apostolilor Iacov şi Ioan care voiseră să şadă de-a dreapta şi de-a stânga Sa: „Puteţi voi bea paharul carele Eu voiu bea, şi să vă botezaţi cu botezul cu carele Eu Mă botez?” Şi mişcător şi naiv a fost felul cum a urmat răspunsul din partea lor: „Pu­tem!“ Nimeni dintre oameni poate bea paharul lui Hristos, sau să-şi săvârşească deşertarea asemenea Lui. Vorbind despre pogorământul lui Hristos, despre kenoza-deşertarea Lui, ne aflăm în faţa unei privelişti pe care nicicum o putem desluşi cu simplă gândirea noastră. El, absolutul Stăpân al întregii lumi, Se dă pe Sine tuturor înjosirilor.

Cu toate acestea, treptat pătrundem în taina iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Cumva începem să simţim, prin descoperirea lui Hristos, că Dumnezeu este sme­renie. Astfel se lămureşte că dragostea Lui este nu una mândră, ci smerită. Iar această însuşire a dumnezeieştii smerenii a lui Hristos se arată în cuvintele Sale, când a pus un copilaş în faţa Sa şi a zis: „De nu se va face cineva asemenea acestui copilaş, nu va fi în stare să intre în Impărăţia Cerurilor“; sau când a spus că cel mai mic, mare va fi în Impărăţia lui Dumnezeu. Vedeţi piramida răsturnată, în comparaţie cu cea a societăţii omeneşti? Cei smeriţi vor moşteni împărăţia mai nainte de toate.

Aşadar, ştiind că Hristos este Dumnezeu, încercăm să pătrundem în taina tuturor manifestărilor Lui. „Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Hristos“, Fiul lui Dumnezeu cel de-o-fiiere cu Tatăl – şi noi ne sârguim în tot chipul ca toate manifestările vieţii noastre să aibă un sens, ca viaţa lui Hristos Insuşi să devină a noastră, spre a moşteni Impărăţia cea vecinică, cu Tatăl, şi cu Fiul, şi cu Sfântul Duh.

Domnul, prin smerenie, a biruit vrăjmaşul. Pe lângă acest fapt, de cea mai înaltă însemnătate, mai este şi un alt aspect al manifestărilor Lui, care ne învaţă să urmăm lui Hristos nu ca într-o simplă închipuire. Hris­tos S-a arătat în „chip de rob“. Şi în ce constă pentru mulţi sminteala şi „scandalul“? Adesea mi s-a întâm­plat să aud părerea multora că noi, oamenii, chipul lui Dumnezeu, trebuie să ne păstrăm demnitatea până şi în rugăciune, şi când stăm înaintea lui Dumnezeu. La noi în mănăstire a venit în vizită o înaltă faţă bisericească a unei alte biserici. Uitându-se la fresca Schimbării la Chip, el a întrebat: „Dar unde este Petru?“. I l-au arătat pe Petru. „O, ce aţi făcut cu el! Petru înjosit în halul acesta! Unde îi este <<dignity>>, demnitatea lui?!“

Şi este o latură a pocăinţei dreptslăvitoare înaintea lui Dumnezeu, care sminteşte pe mulţi dintre cei din alte biserici: noi cădem în genunchi la pământ, ne atingem cu faţa şi cu fruntea de pământ, însemnând astfel robia noastră înaintea Lui, amintindu-ne de cuvintele Sale pe care le-a rostit înaintea acelui copil: „Dacă nu se smereşte cineva precum acest copil, acela nu va intra în Impărăţia cerească“.

Dar Insuşi Domnul, fără de Care nimic nu poate fi, S-a înmicşorat pe Sine într-atâta, încât oameni din păturile sociale cele mai de jos puteau să-L mâhnească, să-L scuipe, să-L lovească, să-L bată peste obraz şi să-I pricinuiască tot felul de înjosiri. Dacă Fiul lui Dumnezeu a săvârşit acestea, atunci, bineînţeles, se iveşte întrebarea: De ce a fost nevoie de o astfel de înjosire şi de astfel de chipuri de-ale robiei pentru a-Şi arăta dragostea? – Eu presupun că gândul cel drept va fi acela că Domnul, avându-Şi cea mai-nainte de veci a Sa fiinţare în duhul smereniei, Şi-a arătat cea mai-nainte de veci dragoste în chipuri de-ale robului. Iar noi îi urmăm în acele chipuri de rob, în mişcările pocăinţei noastre înaintea lui Dumnezeu, exprimându-le sub formă de mătănii până la pământ. In timpul postului facem un mare număr de mătănii în fiecare zi. Apoi când, după răstignirea noastră, înviem cu Hristos, de atunci îl vom primi şi vom vorbi cu El în picioare, ca fiii cu tatăl. Dar în această viaţă ne vom arăta pocăinţa, subliniez, în chipuri de rob, pentru că pocăinţa nu înjoseşte pe om. Când cineva se conştientizează a fi mai rău decât toată făptura, el s-a făcut mai presus de toată făptura: atunci se atinge de fiinţarea cea nefăcută. Aşadar, nu vă smintiţi a exprima pocăinţa noastră în chipuri smerite de rob, ca apoi să stăm ca fii ai lui Dumnezeu înaintea Lui, de acum nu în forme de robi, ci de fii.

Dumnezeu este smerit în însăşi esenţa Sa, şi deşertarea Lui prin întrupare poartă trăsătura smereniei. Dacă El Insuşi nu S-ar fi smerit, atunci poate ne-ar putea învinui cineva: „Doară Domnul nu S-a smerit aşa ca voi!“ Dar Domnul S-a smerit: a spălat picioarele bărbaţilor neştiutori de carte, oameni din cele mai joase pături ale societăţii omeneşti. Aşadar, astfel de forme de rob sânt dragostea. Când ne rugăm lui Dumnezeu, Cel ce cu a Sa poruncă a zidit întreg acest cosmos, fie­căruia dintre noi îi este firesc a gândi: „Dar ce, Se va gândi Dumnezeu la mine, îşi va pleca oare urechea acum la cuvântul meu, să mă asculte cu luare aminte?” Este înfricoşat a vorbi cu astfel de Fiinţă. Şi pentr u ca să nu ne înfricoşăm, în toate facerile lui Hristos, în lucrarea Sa cea mai presus de cosmos de a răscumpăra pe Adam, dragostea smerită a lui Dumnezeu ni se înfăţişează atunci când stă înaintea noastră în chipuri atât de jalnice: răstignit între tâlhari, aruncat în temniţă, ş.a.m.d.

Imi voi îngădui acum să vă înfăţişez un gând ce-mi vine în privinţa felului cum lucrează duhovnicii. Uneori şi părinţii duhovniceşti se aseamănă cu Hristos în înjosirea Sa de Sine, pentru ca oamenii să nu se turbure şi să nu se înfricoşeze a spune duhovnicului orice păcat. Şi duhovnicul poartă toate: „O, o ştiu şi pe asta! O, noi oamenii aşa facem!“

Tradiţia acesta mi s-a făcut cunoscută când am fost în pustie, la Athos. Imi povesteau de unii duhovnici, şi dintre cei renumiţi, că veneau la ei păcătoşi care făcu­seră multe fărădelegi, şi nici nu le mai era frică să vor­bească cu ei. Sfânt fiind, părintele lua asupra sa toate păcatele, spre a încuraja pe cel ce se spovedea să-şi spună toate faptele.

Să trecem acum la tema noastră. Cu cât mai mult încearcă omul să urmeze lui Hristos, întru atât mai mare măsură devine ipostas, după chipul Ipostasului Logosului întrupat. Şi când omul încearcă să trăiască împreună cu Hristos, chemând numele Lui şi cugetând la viaţa Sa, şi lucrând aşa cum ar fi lucrat sau ar fi răs­puns în facerile Sale Domnul, treptat se clădeşte astfel persoana: chip şi asemănare a Ipostasului lui Dumnezeu Insuşi. Omul pământesc, molipsit de mândria primei căderi în păcat, trebuie să dobândească un alt cuget: căinţa pentru nelegiuirile noastre, din mândrie, împotriva Dumnezeului smerit.

Desigur, de fiecare dată când citim Propovăduirea lui Hristos pe Munte simţim un foc deosebit de puternic. Dacă ne vom uita la felul cum ne-a poruncit Domnul să ne purtăm şi cum Se purta El însuşi, atunci, în condiţiile pământeşti ale vremilor noastre, ar trebui să trăim ca şi creştinii primelor veacuri. O uimitoare însuflare a primelor trei veacuri a pătruns în istoria omenirii. Deja în Cărţile apostolilor se spune că primii creştini răbdau toate prigoanele, li se luau toate avuţiile, erau lipsiţi de drepturi şi de viaţă. Şi acum Domnul a trimis acel pahar, ca să-l bea cei ce locuiesc într-o ţară mare, unde şaptezeci de ani a bântuit o prigoană drăcească. Şi multor milioane de oameni în Rusia orthodoxă le-a fost dat să moară pentru faptul că mărturiseau pe Hristos...

Este cumplit să şi vorbeşti despre formele pe care le ia lepădarea de Hristos în vremurile noastre. Voi ştiţi că unele edituri refuză să ia în primire cărţi duhov­niceşti. Şi chiar şi editurile întemeiate cu scopul publicării lor ajung treptat până acolo încât şi la ei cărţile duhovniceşti aparţin ultimei categorii. Teamă îmi este că un astfel de dispreţ al religiei este mai primejdios decât prigoanele drăceşti vădite.

Iar nevoinţa noastră, nevăzută de nimeni, rămâne în toată puterea sa în ochii lui Dumnezeu. Iar noi ar trebui să facem precum ne zice Domnul: vor să-ţi ia că­maşa – dă-le şi haina; vor să munceşti la ei un răstimp – munceşte-le de două ori mai mult; rugaţi-vă pentru cei ce vă înjosesc, rugaţi-vă pentru prigonitori, rugaţi-vă pentru toţi cei ce fac răul împotriva voastră. Iar atunci, zice Domnul, iubindu-vă vrăjmaşii, şi voi vă veţi face fii Tatălui Celui Preaînalt.

Vedeţi acum structura vieţii duhovniceşti, şi păziţi-o în cugetul vostru. Poţi vorbi despre ea la nesfârşit, căci este Nefăcuta Lumină în răsfrângerile sale pămân­teşti. Este desăvârşirea care se exprimă în îndeletnicirile cele mai mărunte şi neînsemnate. Astfel ne pregătim a ne sui pe Golgotha cu Hristos, pentru ca apoi să şi înviem cu El, după cuvântul lui Ioan Damaskin: „Răstignitu-m-am cu Tine ieri, astăzi mă învii cu Tine în slava Invierii“.

Astăzi mica noastră convorbire ne este dragă prin faptul că s-a legat pe de-antregul de Hristos. Iar voi păstraţi această moştenire – dragostea noastră pentru Hristos, pentru că nu este ceva mai mare în toată fiin­ţarea cosmică. Nu este nimic mai sfânt, mai înţelept, mai minunat contemplării, decât Hristos.

Să vă păzească Domnul, dragii mei.

Şi să înnoiţi în voi acest foc al iubirii pentru Hristos.

(din: Arhimandritul Sofronie, Cuvantari duhovnicesti, vol. II, Editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2008)

Cititi si:

• Cand Dumnezeu sta ingenuncheat in fata mea… Pr. Constantin Sarbu: Intelesuri vii ale TAINEI SPALARII PICIOARELOR
• PARINTELE RAFAIL NOICA: Cum si cine a frant Trupul si a varsat Sangele lui Hristos? Ne mai aude Dumnezeu daca am pacatuit?
• Parintele Rafail Noica despre “subtirimea” si vulnerabilitatea iubirii lui Dumnezeu pentru noi
  
• CEA MAI TRAGICA NOAPTE DIN ISTORIA LUMII

Alte cuvinte MINUNATE, incarcate de Lacrima si Har, zamislite din inima sfredelita de suferinta si iubire dumnezeiasca a unui preot mucenic: PR. CONSTANTIN SARBU

Cand vrei sa speli pe cineva, cand vrei sa-l mustri, cand vrei sa te ocupi de murdaria pe care o are el, ca sa-l poti spala cu adevarat trebuie sa te cobori pana la picioarele lui. Trebuie sa fii in stare sa te apleci langa el, pana la starea in care sa poti cuprinde picioarele lui. Trebuie sa fii in stare sa te apleci langa el, pana la starea in care sa poti cuprinde picioarele lui la inima ta, ca intr-o imbratisare plina de dragoste pentru curatia lui. Cine nu poate iubi atat de mult si nu se poate apropia atat de dulce, nu va putea spala si curati niciodata in chip mantuitor pe nimeni.

Un îndrumător îndrăzneţ nu este chiar totdeauna de folos, dar unul înţelept este totdeauna necesar. Fiindcă în înţelepciune este totdeauna şi îndrăzneală, dar în îndrăzneală nu este totdeauna şi înţelepciune

***

Tot pentru aceasta sfanta si mare zi, va mai propunem:

“… Inţelegi tu, care citeşti acum? Şi mai ales înţelegi că ceea ce este scris aici este scris tocmai pentru tine?”

S-a dezbracat de hainele Lui…

Numai acela care, plin de mangaiere, stie ca de la Dumnezeu a venit si ca la Dumnezeu se duce, numai acela are putere sa se dezbrace pe sine de sine. Acela se poate dezbraca de orice mandrie, de orice pretentie, de orice interes, de orice lauda si de orice merite. Acela se poate dezbraca de hainele lui, pentru a le da celui mai dezbracat ca el. Se poate lipsi de painea lui, spre a-i potoli foamea semenului sau mai flamand ca el. Se poate lipsi de dreptul sau, in folosul altuia mai lipsit ca el (1 Cor. 10, 33).

Acela poate, dar numai acela poate.

Cel care nu poate face aceasta cu bucurie adanca si din toata inima, acela nu este al lui Hristos (Rom. 8, 9), caci nu are Duhul Lui.

Cand eram odata intr-un loc pustiu si eram foarte insetat, am intalnit pe drum doi cunoscuti, care duceau un vas plin cu apa. Stiind ca aduc apa de departe, i-am rugat zicand: “Daca puteti sa-mi dati cu bucurie putina apa sa beau, va rog!”. Dar ei mi-au raspuns: “Nu putem cu bucurie!”. „Atunci nu voi mai bea!”, le-am raspuns si nu am mai baut.

Tot ceea ce ne cere Dumnezeu sa facem pentru El, doreste sa facem cu bucurie si din toata inima (Coloseni 3, 23) si tot ce facem pentru semenii nostri sa fie tot asa.

In ce ma priveste, m-am hotarat de mult ca tot ce fac sa ma straduiesc sa fie cu bucurie si din tot ce primesc, sa iau numai ceea ce mi se poate da cu bucurie.

Daca intrebi pe cel venit la tine: “Vrei sa mananci?”, nu numai ca nu-ti va spune: “Vreau!”, dar vazand ca nu-i dai bucuros, va refuza, chiar daca te prefaci ca vrei sa-i pui pe masa. Cine intreaba nu da bucuros. Cine da bucuros, nu intreaba.

Daca poftesti pe cineva in casa la tine si, voind sa intre, te va vedea uitandu-te cu groaza la incaltarile lui, mai curand se va grabi sa plece la altii ,,decat sa-ti aduca vreun fir de praf pe covoarele tale“. Si astfel te vei lipsi pe tine de multe ori de un mare har (Evrei 13, 2).

Ce minunat este acel suflet credincios, care, ca si Domnul sau, se poate dezbraca de toate hainele sale! Care Ii slujeste Domnului, fratilor si tuturor semenilor sai cu o inima plina de bunatate, de darnicie si lepadare de sine.

Ce multe astfel de suflete am cunoscut! Cred ca datorita lor Dumnezeu a iertat multe Sodome si mai rabda inca multe Gomore (Facere 18, 24-32)!

Draga suflete, invata si invata mereu de la Domnul tau cum sa faci voia Lui si cum sa-I implinesti cuvantul. Caci nu vei putea fi in stare niciodata sa speli picioarele nimanui, daca nu ai invatat mai intai sa te dezbraci de toate hainele tale, de toate dorintele si planurile tale, de toate visele si chiar trebuintele tale. Desigur ca nu vei putea, daca nu te-ai invatat sa te rupi de orice lucru de pe pamant si sa poti renunta la orice drept al tau. Sa ajungi pana acolo pana unde ai putea sa-ti urasti chiar si viata ta, daca slava lui Dumnezeu, cauza lucrarii Sale si mantuirea cuiva ti-ar cere si acest pret (Luca 14, 26).

Pana nu ai ajuns la aceasta stare, nu vorbi de spalarea picioarelor!

Slava Tie, Doamne, Care Te-ai putut dezbraca pe Tine insuti nu numai in seara Cinei, spre a spala picioarele celor mai apropiati ai Tai, ci cu mult mai inainte, cand ai primit sa Te dezbraci de slava Ta cereasca si sa iei chip de rob, facandu-Te asemenea oamenilor si smerindu-Te pe Tine Insuti pana la cea mai grea si mai rusinoasa ascultare (Filipeni 2, 7-8), ascultarea mortii, ca sa ne inveti pe noi ce este ascultarea!

Slava Tie, Doamne, care ne-ai spalat noua tuturor intinaciuni mult mai mari decat noroiul sau praful de pe picioare si ne-ai curatat cu pret mult mai scump (1 Petru 19; Evrei 9, 12) decat o ingenunchere!

Slava Tie pentru toate acele suflete sfinte care au invatat de la Tine nu numai litera dinafara a cuvantului, ci mai ales Duhul dinlauntrul cuvantului, care au inteles ceea ce Tu ai vrut sa ne inveti. Astfel ca nu numai in dezbracarea din afara, ci mai ales in dezbracarea launtrica omul nostru cel nou sa se curateasca din zi in zi, dupa chipul Tau si dupa pilda Ta, pe care ne-ai lasat-o (Colos. 3, 10).

Cu stergarul cu care era incins…

Iata clipa cea mai cutremuratoare din cate au fost pana acum si inceputul tuturor celorlalte care urmeaza de aici pana la sfarsit. Domnul Iisus Se scoala de la masa, Se dezbraca de hainele Lui, Se incinge cu un stergar, toarna apa intr-un lighean si incepe sa spele picioarele ucenicilor Sai si sa le strearga cu stergarul cu care era incins.

Cu stergarul cu care era incins…

Ca sa stergi picioarele cuiva cu un stergar cu care esti incins, trebuie sa te pleci pana la pamant. Cand i-a spalat, Mantuitorul a ingenuncheat inaintea fiecaruia din ei, dar cand i-a sters, a trebuit sa se plece si mai mult.

Dar cand stergi intinaciunea cuiva, cand vrei sa-i acoperi pacatul, sa-i indepartezi nelegiuirea facuta, cand vrei sa-l ierti si sa-l infatisezi neprihanit (Isaia 40, 2; Colos. 1, 22), atunci trebuie sa te apleci si mai mult. Trebuie sa te smeresti si mai mult, atat de mult incat sa te anulezi pe tine pentru el, sa te uiti pe tine si sa calci pe tine pentru a-l inalta pe el. Acesta este lucru dumnezeiesc si cel mai greu cu putinta pentru oameni.

Orice bine pe care-l faci altuia iti cere mai intai sa-ti faci un rau de aceeasi marime. Cu cat pui pe altul mai presus de tine, cu atat trebuie sa primesti a te aseza mai intai pe tine mai prejos. Cu cat vrei sa imbraci pe altul, cu atat trebuie mai intai sa te dezbraci pe tine; cu cat vrei sa faci altuia un loc mai larg, cu atat trebuie mai intai sa-l restrangi pe al tau.

Ca sa se poata sfinti ucenicii cu adevarat, Domnul a trebuit sa Se sfinteasca mai intai pe Sine Insusi; ca sa-i poata face sa moara, a murit mai intai El; ca sa-i poata invia si inalta la cer, a facut aceasta mai intai cu Sine Insusi. Numai dupa toate acestea El se ridica in fata tuturor si, pentru a le cere cea mai mare si mai stralucita jertfa, le spune:

Eu v-am dat o pilda si o masura. Atat cat v-am iubit Eu, sa va iubiti si voi (Ioan 13, 34). Asa cum am facut Eu, sa faceti si voi (Ioan 13, 15) si asa cum v-am facut Eu voua, sa faceti si voi semenilor vostri (Ioan 13, 14).

Slava vesnica Tie, Doamne, Care ne-ai aratat cel mai de pret si cel mai fericit drum spre slava: umilinta; cea mai curata si cea mai sfanta implinire a voii lui Dumnezeu: iubirea; si cea mai desavarsita fericire: aceea de a indrepta si sfinti pe altii, prin iertarea Ta.

In seara aceasta a Cinei celei de Taina, tot ceea ce ne-ai invatat este Taina si Minune, pe care ni le arati cu pilda Ta acum, cand vrei sa ne deschizi mintea asupra celor dintai trepte pe care putem sui la cer: umilinta cea mai adanca atunci cand cercetam vina altora; dragostea cea mai adanca atunci cand mustram; tacerea cea mai mare atunci cand iertam; si bunatatea cea mai deplina in toate acestea. Amin.

Doamne, Tu sa-mi speli mie picioarele…!?

Lucrurile cu neputinta de priceput si de cuprins nu le poate face decat dragostea. Doar dragostea este aceea care le poate face pe toate, fiindca singura ea poate sa acopere totul, sa creada totul, sa nadajduiasca totul, sa sufere totul (1 Cor. 13, 7).

Ceea ce nu ai face pentru nici un pret din lume esti in stare sa faci, fara sa astepti nimic in schimb, cand ai o adevarata iubire.

Oricare ar fi relatiile dintre oamenii care se iubesc, ei isi cauta unii altora numai binele. Deci intelegem si asteptam ca sa faca unii pentru altii lucruri neobisnuite altor stari, dar obisnuite dragostei, cand aceasta este adevarata.

In seara aceea si in clipa aceea (Cina cea de Taina), intre Hristos si ucenicii Sai totul se petrecea neobisnuit, chiar si pentru ei, care incepusera de mult sa se obisnuiasca cu ceea ce era neobisnuit. Cand Iisus le vorbise despre Trupul si Sangele Sau (Ioan 6, 53-69), cei mai multi dintre ucenicii Lui L-au parasit. N-au putut să sufere şi să înţeleagă vorbirea neobişnuită pe care o auziseră. Dar acum era o faptă cu totul neobişnuită. Era mult mai de neînţeles. Zece din apostolii Domnului se supuneau în tăcere, plini de smerenie şi de cutremur. Numai doi, Petru şi Iuda, cel dintâi şi cel din urmă dintre ei, cel mai sincer şi cel mai viclean, cel mai gata să moară pentru Hristos şi cel mai gata să-L omoare, priveau totul altfel decât ceilalţi.

Petru, uimit şi copleşit cu totul, nici nu ştia ce trebuie să facă: să primească să-i spele picioarele Hristosul lui Dumnezeu, când până la slava Acestuia abia putea ajunge cu priceperea credinţei sale, sau mai degrabă să se împotrivească, fiindcă ceea ce făcea acum Domnul i se părea chiar şi lui prea de tot. Prea de tot!

Te rugăm, Doamne, păzeşte pe fiecare din ucenicii Tăi neîncetat, pentru ca niciodată satana să nu poată pune un gând al său nici unuia din ei, ca nu cumva gândul rău să-i facă inima rea, ochiul rău şi mintea blestemată, spre a ajunge apoi el însuşi un diavol. Dă-ne, Doamne, gândul Tău cel bun şi-l pune statornic în inima noastră, spre a putea primi tot ceea ce ne faci Tu cu smerenie şi credinţă adâncă, chiar dacă încă nu putem înţelege ceea ce ne faci.

Ce fac Eu, tu nu pricepi acum…

Când tu lucrezi cu Dumnezeu sau când El lucrează cu tine, cele mai multe din întâmplări nu le înţelegi la timpul lor. Câte din lucrările Domnului, câte din descoperirile Sale, câte din cuvintele şi minunile Lui le-am înţeles noi oare la timpul lor? Şi de câte ori am răstălmăcit noi – înţelegând fricos sau sucit, îngust sau dureros – multe din cele mai frumoase şi mai fericite din lucrările Lui cu noi? Numai după aceea, câteodată mult mai târziu, începem să vedem. Atunci ne cade ca o maramă de pe ochii minţii şi realizăm falsa impresie pe care ne-o formasem, sucitul gând pe care ni-l făcusem în clipa întâmplării. Atunci ne luminăm, ca şi cum am ieşi dintr-un îndelungat şi întunecos mormânt. Şi mai întâi simţim durerea ascuţită şi amară: de ce n-am înţeles atunci…?

Existenţa noastră nu se încheie nici cu experienţele, nici cu moartea. Experienţele sunt tratarea seminţei, moartea este semănarea ei în pământ, spre alt rod pentru care este rânduită, spre continuarea existenţei veşnice, pentru care a creat-o înţelepciunea şi Dragostea Veşnică. Fiindcă altfel, de ce nu ne naştem cunoscând de la început totul, pentru a realiza în această viaţă totul, dacă această viaţă e totul? De ce această viaţă ne e doar ca o şcoală şi abia când suntem bătrâni cunoaştem ceva? La ce ne-ar folosi această cunoaştere la sfârşitul vieţii de aici, dacă numai aceasta şi numai atât ar fi viaţa?

Cine face experienţe costisitoare dacă nu va avea când să se folosească de învăţămintele lor? Cine tratează o sămânţă pe care ar îngropa-o să putrezească fără nici un viitor şi fără nici un folos, fără nici o nădejde?

Nu, suflete al meu! Totul are un dumnezeiesc şi minunat înţeles. Să nu te îndoieşti de nimic, niciodată! Tot ce nu înţelegi acum, nu te grăbi să înţelegi greşit, fiindcă va veni timpul să înţelegi cu adevărat, dar mai târziu. Dacă se petrec în viaţa ta, fără voia ta şi fără o urmare directă a faptelor tale, întâmplări de neînţeles, nu te grăbi să-ţi formezi încă o părere, pentru ca nu cumva să te întristezi degeaba, când de fapt ar trebui să te bucuri; ca să nu cârteşti, când de fapt ar trebui să lauzi pe Domnul; ca să nu te descurajezi atunci când de fapt ar trebui să te umpli de îmbărbătare sfântă şi de bucuroasă nădejde. De aceea, când lucrul de neînţeles ţi se întâmplă ţie sau vezi că se întâmplă cu lucrarea Domnului, crede adânc că mâna Lui lucrează. Şi dacă nu-L poţi lăuda plin de bucurie, cel puţin taci plin de smerenie, căci după aceea, foarte fericit, ai să înţelegi totul.

In faţa minunilor Tale, Doamne, dăruieşte-ne o credinţă smerită şi ascultătoare, plină de încrederea că totul se va sfârşi cu bine şi cu bucurie pentru Tine şi pentru noi, iar încrederea aceasta să n-o pierdem, oricât de lung ar fi drumul de la faptă până la înţelesul ei.

Dacă nu te spăl Eu …

Dacă nu te spală Sângele lui Hristos, nimeni, niciodată nu te va mai putea spăla şi nu-ţi va putea spăla păcatul tău (Ioan 22).

Dacă nu primeşti preţul Sângelui scump al Mielului lui Dumnezeu Celui fără de prihană să te răscumpere din deşertăciunea în care trăieşti, nu mai există şi nu va mai exista în vecii vecilor nici un alt preţ de răscumpărare pentru tine (1 Petru 1, 18).

Dacă nu vii la Hristos, dacă nu îngenunchezi la Crucea iertării şi a răscumpărării pe care o dă Hristos, dacă nu-ţi zdrobeşti inima în pocăinţă, dacă nu-ţi varsă ochii lacrimi amare pentru toată viaţa de până astăzi trăită în păcat şi dacă nu-i ceri Lui din tot sufletul să te spele şi pe tine de tot ce ai făcut rău, să ştii, suflete, oricine ai fi tu, că în veci nu vei putea avea deloc parte cu Hristos şi cu lumina iertării sufletului tău.

Suflete drag, ajuns aici, te rog ia bine seama la ceea ce citeşti, înţelege întocmai ceea ce îţi spune şi îţi cere Hristos! Iată, Hristos stă acum şi înaintea ta aşa cum stătea atunci în faţa sfântului Său apostol, gata să-l spele şi pe el aşa cum făcuse cu toţi ceilalţi dinaintea lui şi aşteaptă consimţământul tău. Aşteaptă supunerea şi predarea ta; nu te împotrivi, primeşte spălarea Lui! Inchipuie-ţi ce ar fi fost dacă sfântul Petru ar fi stăruit ani de zile în hotărârea lui de a se împotrivi cu înverşunare încercării Domnului de a-i spăla şi lui picioarele, la ce înjositoare aşteptare L-ar fi supus el pe Domnul!

Şi totuşi, unii dintre noi facem aceasta de atâta vreme cu El, fără să ne îngrozim ce facem faţă de Hristos. Ne împietrim inima în necredinţă, ne adormim conştiinţa în nepăsare, ne înjosim sufletul în faptă păcătoasă şi nu ne pasă de Domnul, Care aşteaptă de atâta vreme întoarcerea noastră (Isaia 30, 18; Apoc. 3, 20).

Dumnezeu să te binecuvinteze şi să te spele, de-I vei asculta chemarea!

Doamne, nu numai picioarele…

Sufletele curate sunt gata să-şi recunoască şi vinovăţii pe care nu le au. Sunt gata să-şi ceară iertare şi pentru păcatele pe care nu le-au făcut, sunt gata să-şi spele şi ceea ce nu şi-au întinat, fiindcă smerenia lor îi face să creadă că oricând ar putea să facă şi ei aşa ceva şi nu tăgăduiesc niciodată că nu ar putea fi în stare să cadă.

Picioarele se întinează cel mai adesea, pentru că ele duc greutăţile cele mai multe. Ele umblă prin locurile cele mai de jos, ele sunt mădularele cele mai nebăgate în seamă şi ele sunt îndrăgite cel mai puţin.

O, inima Domnului, care le-a iubit tocmai pentru aceasta! De acele gloate nebăgate în seamă, iubite cel mai puţin, împovărate cel mai mult, spălate şi uşurate cel mai rar, de acelea a avut cea mai mare milă, de poporul năpăstuit, de mulţimile apăsate, de gloatele ca nişte turme lăsate fără păstor (Matei 9, 36]! Şi El singur, numai El singur a venit să-i caute şi să-i mântuiască mai ales pe aceştia, îngrijindu-i ca pe nişte picioare crăpate, rănite, bolnave şi bătătorite de chinuri prea lungi, prăfuite de drumuri prea grele şi gârbovite de poveri prea nemiloase. Cu câtă milă şi bunătate spală Domnul şi unge astfel de suflete!

Dar nu numai picioarele au nevoie să fie spălate mai des; la fel au şi mâinile şi mai ales capul. Adică cei care lucrează pentru alţii şi cei care conduc pe alţii.

Lucrătorii şi lucrătoarele Domnului au nevoie nu numai să fie spălaţi de către Cuvântul sfânt, ci au nevoie să se scalde ei înşişi, să se scufunde ei înşişi, cu toată conştiinţa datoriei şi trebuinţei de a se curaţi, în plinătatea lui Hristos. Picioarele au nevoie să fie spălate, dar mâinile şi capul au nevoie de şi mai mult.

Picioarele au nevoie de mai puţine mustrări şi de mai multă îngăduinţă când nu umblă chiar deplin curat, dar mâinilor şi capului li se cuvin mai multă mustrare şi mai puţine dezvinovăţiri când nu umblă în toată curăţia, fiindcă ele ştiu şi pot oricând să se cureţe, pe când picioarele nu pot oricând.

Dacă eşti păstor, urmează pilda Mântuitorului şi caută mai ales oile cele slabe, cele mai de la margine, cele din urmă, cele mai neputincioase şi ajută-le să se poată curaţi şi vindeca şi ele. Caută să împodobeşti mai frumos mădularele care au preţul cel mai din urmă (1 Cor. 12, 23) şi îngrijeşte cu milă mai ales pe cei dintre mădularele Bisericii care sunt picioare.

Iar când Domnul îţi cere un lucru, fă întocmai cum îţi cere El, nu face cum era gata să facă sfântul Apostol Petru: întâi nu voia să facă nimic, iar îndată după aceea voia să facă mai mult decât cerea Hristos. Şi asta numai aşa, ca să nu fie cum voia Domnul, ci ori mai puţin, ori mai mult.

Binecuvintează, Doamne, toate sufletele simple şi smerite care poartă greul lucrării Tale şi care adesea au de stat şi de umblat prin locuri grele şi neplăcute! Spală-le mereu cu cuvântul Tău şi pune mereu mâinile Tale sub capul lor, să le spele, să le cureţe, să le vindece cu mila, cu smerenia şi cu dragostea Ta! Dar ai milă, Doamne, şi de aceia pe care i-ai rânduit să fie mâinile lor slujitoare şi capul îndrumător al altora. Intotdeauna ei să fie curaţi, spre a putea vedea şi ajuta şi pe alţii să se cureţe, nu să se întineze.

Voi sunteţi curaţi, dar nu toţi…

Un suflet curat este numai acela care se curăţeşte neîncetat pe sine şi care umblă neîncetat să curăţească şi pe alţii. Sufletul care nu luptă mereu spre o şi mai mare curăţire a sa şi a altora o va pierde curând şi pe cea pe care i se părea că o are.

Mântuitorul le-a spus: Cine s-a scăldat, nu are trebuinţă să-şi spele decât picioarele, ca să fie curat de tot. Şi voi sunteţi curaţi, dar nu toţi. Aceasta înseamnă că, oricât de curaţi ni s-ar părea nouă că suntem, să nu uităm niciodată că umblăm pe pământ şi că mereu trebuie să privim cu smerenie la noi înşine, fiindcă totdeauna ne putem întina sau prăfui, umblând printre alţii. Oricât te-ai păzi tu, nu te păzesc alţii. Şi chiar dacă tu te fereşti să nu te stropeşti cu noroi sau să nu te umpli de praf, umblarea stricată a altora uşor te poate murdări.

Inţelegeţi voi ce v-am făcut Eu?

Celui ce înţelege nu trebuie nici să-i faci mult, nici să-i arăţi mult, nici să-i vorbeşti mult. Aceluia Duhul Adevărului uşor îi poate descoperi înţelesul cel drept.

Ucenicii Domnului Iisus, câţi erau curaţi, au înţeles atunci limpede că ceea ce făcuse Mântuitorul când le spăla picioarele nu însemna un nou obicei, ci că dincolo de fapta însăşi trebuiau să se pătrundă de înţelesul ei cel nemuritor şi general:

• Mai întâi că doar acela dintre fraţi este mai mare, care din adâncul inimii lui poate să se smerească mai prejos ca toţi, în tăcere şi iubire.
• Apoi că, păstrându-ne pe noi înşine în necurmată curăţie, trebuie să privim cu grijă şi simţ de răspundere la fraţii noştri, dorind şi lucrând neîncetat pentru ca ei să poată ajunge tot mai curaţi.
• Niciodată nu vom putea spăla pe nimeni numai cu vorbele noastre, ci doar cu mâinile noastre, adică cu rugăciunile noastre şi cu ostenelile noastre.
• Celui cu adevărat mare nu-i este greu să se smerească în faţa oricui.
• Celui cu adevărat curat nu-i este greu să spele pe oricine.
• Celui cu adevărat sfânt nu-i va fi greu a face totul în tăcere şi cu cea mai discretă duioşie.
• Cel cu adevărat iubitor va face întotdeauna totul cu plăcere, cu bucurie, cu blândeţe, cu prietenie.
• Cel cu adevărat înţelept va păstra esenţa adevărului tuturor lucrurilor. Dar vai, cât de puţini ucenici înţeleg ce a făcut Domnul şi ce a dorit El să înţeleagă ei din ceea ce a făcut El!

Voi Mă numiţi bun şi bine ziceţi!

Până mai ai pe cine numi „învăţătorul meu”, „Domnul meu”, „Mântuitorul meu” sau „Binefăcătorul meu”, cu lumină în ochi şi cu fior în inimă, să şopteşti aceste sfinte denumiri şi să te pătrunzi de fiorul lor fericit!

Câtă vreme este încă lângă tine Invăţătorul şi Domnul tău, până n-a plecat încă Mântuitorul şi Binefăcătorul tău, îndreaptă-ţi neîncetat spre El inima ta şi glasul tău. Caută-L mereu cu dragostea şi recunoştinţa Ta. Spune-I numele Lui cel iubit şi sfânt pentru tine, mereu mai cald şi mereu mai cu dor, căci nu-i nimic mai frumos şi mai vrednic din partea ta ca acest lucru rar, tot mai rar întâlnit azi printre oameni.

Dacă spui Domnului Iisus: “Domnul meu şi Dumnezeul meu!“, ca Toma (Ioan 20, 28), atunci caută să nu-I mai fii necredincios niciodată!

Dacă îi spui învăţătorului Ceresc: “Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu!“, ca Petru (Matei 16, 16), bine faci, dar caută să nu te mai lepezi de El niciodată!

Şi dacă ştii şi crezi Cuvântul Său Sfânt că este Adevărul şi Viaţa veşnică (Ioan 6, 68; 17,12), atunci preţuieşte acest cuvânt ca pe cea mai de preţ comoară a sufletului tău, iar ascultarea şi trăirea lui să-ţi fie cea mai cutremurătoare grijă în fiecare clipă a vieţii tale!

Slavă Ţie, Doamne şi Mântuitorul nostru! Sufletul meu este plin de fericire ori de câte ori pot îngenunchea recunoscător şi îţi pot strânge cu dragoste picioarele Tale la inima mea. Doresc să rostesc totdeauna sfântul Tău Nume cu tot fiorul evlaviei recunoscătoare şi doresc ca orice cuvânt îmi spui, să-l ascult cu scumpătate şi să-l trăiesc cu credincioşie. La aceasta te rog să mă ajuţi în fiecare clipă!

Eu v-am dat o pildă…

Adevărata pildă este aceea pe care o trăieşte însuşi cel care ţi-o predică. Adevăratul învăţător este acela care crede şi urmează mai întâi el însuşi ceea ce propovăduieşte altora. Şi totdeauna să urmezi numai învăţătura aceluia care este în stare nu numai să trăiască cu viaţa sa ceea ce spune, dar şi să pecetluiască cu moartea sa ceea ce a spus. In chip cu totul desăvârşit numai Hristos a putut face astfel, iar dintre ai Săi, numai acei care au avut credinţa Lui.

Viaţa Domnului Iisus Hristos a fost pe pământ în întregime o pildă. Toate pildele Lui de smerenie, de iubire, de blândeţe, de jertfă, de iertare, de curăţire, de bunătate, au întregit viaţa Lui trăită dumnezeieşte. Trecând fără de păcat prin toate ispitele care sunt cu putinţă să vină într-o viaţă de om, Hristos ne-a dat cel dintâi exemplu că învăţătura Sa este cu putinţă a fi împlinită cu fapta de către orice om, numai dacă acel om voieşte cu adevărat aceasta. Domnul Iisus de la nivelul firii omeneşti a pornit, arătând doar că singura condiţie necesară este să ai dragoste de Dumnezeu şi iubire de semeni. De altceva nu mai ai nevoie de nimic, pentru a putea trăi aşa cum a trăit Iisus (1 Ioan 2, 6).

Robul nu este mai mare decât Domnul…

Credincios adevărat este acela care, făcând binele, nu se măsoară cu semenii săi, ci cu învăţătorul său, căci cine se măsoară cu alţii, totdeauna se va mândri, dar cine se măsoară cu Domnul, acela îşi va găsi totdeauna măsura smereniei sale.

Un adevărat rob al lui Hristos nu este acela care caută slobozenia prin neascultare, ci e acela care simte slobozenia cea mai dulce trăind într-o neîncetată ascultare de Domnul său, între fraţii săi. Când îţi iei o prea mare slobozenie faţă de Hristos, devii robul tău însuţi. Numai când te poţi robi pe tine cu adevărat, atunci devii cu adevărat slobod.

Cu adevărat slobod este acela care are numai un singur lanţ – neprihănirea, o singură cătuşă – dragostea, un singur proces – conştiinciozitatea, şi o singură sentinţă – datoria împlinită fericit. Un om slobod a fost Robul Cel Neprihănit, care tocmai prin acest fel de a fi S-a făcut Slobozitorul tuturor (Isaia 53, 11), luând asupra Sa poverile nelegiuirilor noastre.

Mai mare decât Domnul n-a ajuns nici un rob al Său. Dar dacă tu nu ai ajuns să eliberezi chiar pe nimeni din robia păcatului, atunci să ştii că nu eşti nici în cea mai mică măsură un slobozit al lui Hristos. Căci a fi cu adevărat ucenic al lui Hristos înseamnă a învăţa neîncetat cum poţi să faci mai bine acest lucru, anume eliberarea altora din robia păcatelor.

Cu un singur cuvânt poţi alunga mulţi nori, cu un singur suflet mântuit poţi acoperi multe păcate (Iacob 5, 20) şi cu o singură viaţă poţi înlătura multe morţi (1 Tim.4, 16; Rom.11, 14; 1 Cor. 9, 22). Căci sunt oameni sfinţi aceia care, chiar dacă încă nu au făcut nici o faptă de sfinţenie, doresc şi caută aceasta cu cea mai mare sete şi râvnă. A şi ajuns apostol şi ucenic al lui Hristos – chiar dacă nu a făcut nici o minune – acela care cu sinceritate şi smerenie munceşte şi se roagă pentru asta. Din aceste stări n-ai voie să te cobori spre oameni decât pe calea unei adânci iubiri, spre a le face bine. Dar trebuie să fii întotdeauna bine înarmat, pentru că satana care îi ţine robi îşi apără prada cu toată puterea. O săgeată a lui te va răni. Alinând rănile altora, tu nu ţi-o dezveli pe a ta niciodată, iar preţul tău veşnic va fi acela al sufletelor pe care le-ai slobozit, al timpului pe care l-ai răscumpărat, al adevărului pe care l-ai strălucit. Vei fi atunci şi tu ceva din Domnul tău.

Dacă ştiţi – dacă faceţi…

In Hristos, a face înseamnă mai întâi a şti.

După cum Dumnezeu a început facerea lumii mai întâi prin lumină, tot aşa nici adevăratul credincios nu va reuşi să facă vreodată ceva sănătos şi vrednic dacă mai întâi nu va căuta să cunoască cum trebuie şi când trebuie făcut ceea ce este nevoie să facă. Nu poţi face binele decât dacă ştii bine.

Niciodată nu vei putea fi o călăuză bună pentru alţii dacă mai întâi nu ai o cunoaştere clară a drumului pe care mergi. Un îndrumător îndrăzneţ nu este chiar totdeauna de folos, dar unul înţelept este totdeauna necesar. Fiindcă în înţelepciune este totdeauna şi îndrăzneală, dar în îndrăzneală nu este totdeauna şi înţelepciune. Sunt vremi de mare binecuvântare pentru lucrarea lui Hristos atunci când în fruntea ei se găsesc cât mai mulţi bărbaţi plini de Duhul Sfânt, căci totul este mai întâi înţelepciune, apoi putere.

Fericire este numai acolo unde Adevărul lucrează Dragostea.

(din: Lacrima si har. Preotul martir Constantin Sarbu, Editura Bonifaciu, 2011)

Legaturi:

N-am venit sa-Mi slujeasca cineva Mie…

Vai, cât de mult rău fac, nu numai lucrării lui Dumnezeu, ci şi semenilor lor, acei oameni nelegiuiţi care vând pe ai lor şi care trădează dragostea, prietenia, frăţietatea, cinstea şi cuvântul lor.

***

Diavolul pusese in inima lui Iuda: gandul

Diavolul lucreaza cu viclesug mai intai prin inima, apoi prin minte.

Mai intai il face pe om sa se lase tarat spre poftele inimii si cand inima i-a ajuns plina de bucurii intinate, dupa aceea si mintea o urmeaza, ajutand inimii sa-si intineze viata si mai mult (Marcu 7, 21-23)

Cele mai rele si mai blestemate ganduri, diavolul nu le pune in mintea omului, ci in inima lui. Caci daca le-ar pune in  minte, omul, oricat ar fi el de rau si oricat ar fi mintea lui de intunecata, totusi s-ar ingrozi gandindu-se la ele si poate ar vedea si urmarea lor nefasta. Dar daca pune aceste ganduri in inima, inima nu se gandeste niciodata la urmari. Inima este gata sa sara si sa implineasca indata orice pornire ce vine in ea, caci inima nu are ochi, dar mintea are. Si cand din prisosul unei inimi intinate vorbeste gura, sau scrie condeiul, sau lucreaza celelalte madulare, limba ajunge o lume de nelegiuiri (Mat. 15, 11-20). Ea intineaza tot trupul si arunca in foc cursul vietii, dupa ce aprinsa a fost ea de flacarile gheenei (Iacov 3, 6).

O, cat de mult trebuie sa fie omul atent asupra inimii lui! Caci satana intotdeauna ataca mantuirea omului prin poarta inimii, fiindca prin poarta aceasta omul este totdeauna mai slab si aici cedeaza mai usor.

Cand sageata aprinsa a unei priviri ispititoare este indreptata direct spre inima, cand pofta vreunui pacat atragator este asezata in fata inimii, cand gandul unei fapte de rusine este aruncat peste zid inlauntrul inimii, indata inima ia foc ca padurea uscata! Si cine mai poate salva apoi ceva din ea, cand flacarile se intind si cuprind grabnic totul, nimicind fara crutare orice rod bun din ea?!

O, fratele si sora mea! Nu am destula tarie in cuvant ca sa-ti pot spune asa cum as vrea si cum ai tu nevoie sa stii, cat de treaz trebuie sa veghezi asupra inimii tale intotdeauna, nu numai atunci cand vin gandurile negre cu gramada inlauntrul tau, dar si atunci cand vine mai ales un singur gand! Caci daca din cele multe, unele pot sa ramana si sa se aseze pe inima ta, sau pot sa zboare toate, apoi cand vine unul singur, acela se aseaza cel mai sigur si se cuibareste in inima.

Nu poti opri ciorile sa zboare peste casa ta, dar le poti opri sa-si faca cuib acolo!

Nici gandurile rele nu le poti opri sa nu-si vina, dar le poti alunga pentru a nu-si face loc in inima ta.

De aceea, ochii mintii tale sa fie totdeauna treji. Si cand un gand se repede ca un lup sa-ti muste inima, sau ca un uliu se roteste deasupra inimii, cautand sa gaseasca un loc sa se aseze, lupta-te cu toata puterea si alunga-l! Caci de multe ori, dupa cinci minute va fi prea tarziu. Odata ce sageata arzatoare ti-a strapuns scutul inimii tale, numai Dumnezeu stie cum se va stinge si ce prapad poate sa faca in inima ta, si prin ea in atatea alte inimi.

Doamne Dumnezeule, Facatorul inimii omului, tu stii cat de slaba este inima noastra, pentru ca ai facut-o asa spre a patrunde cu usurinta in ea dragostea de Tine si de semenii nostri, bunatatea, mila si credinciosia! Dar Tu stii si cat de viclean este vrajmasul manturii noastre, cu cata siretenie se foloseste el de slabiciunile inimii noastre ca sa patrunda inlauntru si sa ne piarda cu otrava si cu focul pacatului. De aceea Te rugam: pune straja inimii noastre si da-ne o minte treaza, care sa nu lase niciodata sa patrunda inlauntrul nostru un gand venit de la diavol. Ca sa nu ne duca apoi la fapte ucigase si vinovate de un pacat vesnic, asa cum l-a dus pe Iuda, a carui minte n-a vegheat.

(…)

Cel ce mănâncă pâine cu Mine…

Domnul stătea la masă cu ucenicii Săi, în seara Cinei de Taină… Era ceasul cel mai zguduitor! Totdeauna le spusese ucenicilor adevăruri mari şi neaşteptate, dar niciodată ca acum. Despre Patimile Sale, Domnul le mai vorbise şi altădată, dar ei, chiar dacă le crezuseră, le priveau ca pe ceva îndepărtat, pentru cine ştie când. Despre vânzător le mai vorbise, dar acum lumina cuvintelor Domnului se apropie tot mai mult de cineva anume, până când se opreşte asupra celui care mânca din acelaşi blid cu El, care rupea din aceeaşi pâine.

Să te pârască poate oricine, dar să te vândă nu poate decât acela care mănâncă pâine cu tine. Rău poate să-ţi facă orice semen, cât de străin şi de depărtat ar fi de tine, dar cel mai mare rău nu ţi-l poate face decât acela care neapărat îţi stă cel mai aproape. De aceea, nici durere mai mare nu poate produce nimeni pe lume, ca acela de la care ai dreptul să aştepţi cea mai mare bucurie.

Dragă suflete care ai avut pe lume harul de a avea un învăţător din pâinea căruia te hrăneşti, fii cu luare-aminte şi nu lăsa nici un fel de gând satanic să-ţi pătrundă în inimă împotriva învăţătorului tău! Oricât de mare îţi pare fericirea pe care ai putea să ţi-o cumperi prin vânzarea binefăcătorului tău, nu o dori!

Oricât de mare rău ţi s-ar părea că ţi-a făcut el, nu dori niciodată să te răzbuni pe părintele tău, pe învăţătorul tău, pe binefăcătorul tău, căci preţul cu care îl vei vinde şi săgeata cu care îl vei străpunge vor arde în vecii vecilor mâinile şi inima ta.

(…)

Unul din voi Mă va vinde!

Ce cumplită clipă trebuie să fi fost pentru ucenicii Domnului aceea când Mântuitorul le-a spus la masă: „Unul din voi Mă va vinde!”. Ca un trăsnet căzut dintr-o dată şi pe neaşteptate vor fi zdrobit aceste cuvinte toată bucuria lor. Aşa părtăşie sfântă se închegase în inimile lor unii faţă de alţii şi toţi faţă de Domnul, încât ar fi fost cu neputinţă vreunuia dintre ei să-şi închipuie că vreodată careva ar putea ajunge să se rupă de ceilalţi. Cei nevinovaţi, auzind aceste cuvinte, au început să se uite unii la alţii, pentru prima dată bănuitori, în clipa aceea se spărgea în ţăndări, ca un vas foarte scump, toată încrederea nemărginită şi armonia unităţii lor. In inima fiecăruia năvălea acum apa neagră şi rece a neîncrederii, năruind totul.

Cât de zdrobită trebuie să fi fost inima lor, când se uitau unii la alţii pentru prima dată cu ochi încruntaţi şi bănuitori! O, cum trebuie să fi răvăşit sufletul lor o mie de gânduri deznădăjduite! Satana se bucura din plin când vedea că mica şi sfânta obşte credincioasă lui Hristos se destramă. Şi va fi şoptit fiecăruia dintre cei unsprezece ucenici destule îndemnuri ispititoare, sfătuindu-i pe fiecare să se retragă, să se ducă acasă şi să se întoarcă la treaba lui. Le va fi şoptit cât de bine ar fi fost dacă ar fi făcut aşa mai demult, sau chiar să nu fi apucat de la început pe acest drum, că iată acum unde s-a ajuns! Iată pe cine au iubit, iată în cine s-au încrezut, iată cu cine s-au însoţit! Ce bine ar fi fost dacă ar fi ascultat de soţie, sau de părinţi, sau de prieteni şi ar fi stat acasă! Cu astfel de gânduri le-a zdrobit satan sufletul.

Sfantul Teofan Zavoratul – predica in Miercurea Mare:

IUDA SI NOI

Pe ziua de astazi – iata, prin altele, ce amintire amara: mai-marii iudeilor s-au adunat in casa lui Caiafa si chibzuiau cum sa-L prinda prin viclenie pe Domnul Iisus si sa-L dea mortii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul din cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, si a zis: “Ce voiti sa imi dati, si eu Il voi da pe El voua?” Ei i-au dat treizeci de arginti. Cand am citit locul acesta din Scriptura, sufletul meu s-a umplut de nemultumire – si asupra mai-marilor iudei, si asupra lui Iuda. Ce aveau in vedere acesti mai-mari, de au atras asupra lor si a poporului vina si pedeapsa pentru uciderea de Dumnezeu? Si cum a putut sa se hotarasca la asa o fapta Iuda, care intotdeauna era asa de apropiat de Domnul si asa limpede vazuse intiparita in El plinatatea Dumnezeirii? Dupa aceea, gandul meu s-a mutat la caracterul tradarii lui Iuda; si in timp ce cugetam la lucrul acesta, din constiinta au inceput sa rasara una dupa alta propriile mele fapte, foarte asemanatoare cu fapta lui Iuda. Cu cat ma gandeam mai mult, cu atat semanau mai tare. Atunci, in locul nemultumirii impotriva lui Iuda, a inceput sa renasca temerea pentru mine insumi, si glasul launtric mi-a grait: “Lasa-l tu pe Iuda, intoarce-ti mai degraba luarea-aminte asupra ta si ingrijeste-te sa scapi de soarta lui amara”. Cu acest indemn, fratilor, ma infatisez si eu voua. Aveam de gand sa va infatisez cat de neagra este tradarea lui Iuda. Acum, insa, zic: sa-l lasam pe Iuda. Sa cercetam mai bine faptele noastre, ca sa curatim din viata noastra tot ce poarta vreo trasatura a caracterului lui Iuda – si prin aceasta sa scapam de pedeapsa cereasca ce a cazut asupra lui.

Lucrul cel mai izbitor la Iuda este faptul ca in vremea petrecerii lui alaturi de Domnul el era, in ce priveste viata sa, intocmai cu toti Apostolii. Impreuna cu ei mancase, bause, umblase, petrecuse noptile, impreuna cu ei ascultase invataturile si vazuse minunile Domnului, impreuna cu ei rabdase toate nevoile, chiar si umblase propovaduind Evanghelia, si  poate ca facuse minuni cu numele Domnului; nici Apostolii, nici ceilalti nu vazusera in el ceva aparte. Si totusi, la sfarsit vedeti ce a iesit? De unde aceasta roada? Fireste, dinlauntru, din suflet. Si iata, vedeti, inauntrul sufletului se parguise ceea ce in toata vremea dinainte nu se vadise afara prin niciun semn. Oare stia insusi Iuda ca in inima sa incalzea un asemenea sarpe, care in cele din urma avea sa-l piarda? Dupa obiceiul pe care-l are vrasmasul nostru de a ascunde legaturile in care il incurca pe pacatos, el tainuieste de constiinta patima de capetenie prin felurite lucruri frumoase de mana a doua, si numai atunci cand se bizuie pe pierzania neindoielnica a omului da drumul nenorocirii asupra lui cu toata incrancenarea lui neinfranata. Se poate, judecand dupa toate faptele, ca Iuda sa nu fi vazut uratenia patimii sale si sa nu se fi crezut cu nimic mai rau decat ceilalti Apostoli. Si a cazut, cumva de parca nu ar fi prevazut lucrul acesta.

Avand aceasta in gand, fratilor, sa ne intoarcem luarea-aminte la noi insine si sa cercetam cu asprime cele mai tainice miscari ale inimii noastre, fara a ne opri la infatisarea cuviincioasa dinafara. Pe dinafara, ia uitati-va, cu ce suntem rai? Si totusi, poate ca in jurul inimii noastre se incolaceste un sarpe care e gata sa ne dea pierzarii – si ne va da indata ce se va ivi prilejul. Va amintesc cugetarea Sfantului Macarie Egipteanul, care graieste:

“Nu te lauda cu niciun fel de fapte si cu niciun fel de nevointa. Dar daca te-ai pogorat chiar pana in adancul inimii tale si ai ucis sarpele cuibarit acolo, ce otraveste cu veninul sau toate cele prin care se vadeste viata ta, atunci sa dai multumita Domnului”.

Prin aceasta el avea in vedere fie pacatul care traieste in noi, fie patima de capetenie a fiecaruia, in care se preschimba acel pacat. Si iata asupra carui lucru sa va intoarceti mai cu seama luarea-aminte atunci cand va cercetati pe voi insiva. Cautati patima voastra de capetenie. Pe ea s-o dati in vileag, pe ea s-o aruncati afara.

“Nu cere de la tine Domnul post”, spunea un alt Batran, “cand patimesti de lacomie: da-I simplitatea milosteniei. Nu cere de la tine Domnul fapte vestite si slavite daca esti molipsit de parerea de sine: da-I smerenie si defaimare de sine. Asa si in toate celelalte privinte”.

Domnul vrea ca noi sa dam in vileag in noi insine si sa fagaduim a birui mai ales patima care ne biruie mai mult, si sa stralucim mai ales in virtutea potrivnica patimii ce ne biruie. Daca vei face asta, toate celelalte virtuti vor veni in randuiala de lupta si cu putere, iar patimile vor slabi, fiindca ele se tin de obicei in jurul patimii noastre de capetenie.

Dar sa ne intoarcem la Iuda. Asa purta el ghimpele in inima lui. S-a ivit prilejul, patima a dat in clocot. Vrajmasul l-a apucat pe el, sarmanul, de aceasta patima, a incetosat mintea si constiinta lui si l-a dus ca pe un orb sau ca pe un rob legat – la inceput la faradelege, apoi si la pierzania deznadajduirii. Si acest lucru nu s-ar fi intamplat, daca si-ar fi descoperit inaintea Domnului patima sa. Doctorul sufletelor ar fi tamaduit indata boala sufletului sau- si Iuda ar fi fost mantuit. Acelasi lucru se va intampla si cu noi daca nu vom descoperi parintelui duhovnicesc patima noastra. Acum ea sta potolita;  dar, mai apoi, numi sa se iveasca prilejul si indata va urma caderea. Iar daca ne vom descoperi patima, ne vom strapunge, vom lua hotararea de a nu ne lasa infranti si vom cere ajutor de la Domnul, fara indoiala ca o sa rezistam: fiindca mai mare este Cel ce este intru voi decat cel ce este in lume (I In 4,4). Prin harul Sau, Domnul va ucide in clipa dezlegarii patima si va pune samanta virtutii potrivnice ei. Atunci n-ai decat sa adaugi o mica osteneala si, cu ajutorul lui Dumnezeu, nu te vei mai tavali in patimile de ocara si vei incepe sa privesti cu fata descoperita si catre Domnul, si catre Sfinti, si catre toti crestinii.

Inca putina vreme si Domnul va veni la voi, si va face la voi cina impreuna cu voi. Pregatiti-va! Aruncati din inima tot ce este potrivnic Domnului, stergeti tot praful prin suspinari din inima, spalati orice pata prin lacrimile strapungerii, asa incat Domnul, intrand in voi, sa afle casa sufletului vostru dereticata, asternuta, curata. Sa nu fie intre voi vreunii asemenea lui Iuda. Si Iuda, ca si ceilalti Apostoli, deopotriva auzise: “Dupa doua zile Pastile vor fi”. Apostolii s-au apropiat de Domnul si au zis: “Unde voiesti sa-Ti pregatim sa mananci Pastile?” Iuda, insa, ce a facut? A mers si L-a vandut pe Domnul. Iar la cina tot a mers, alaturi de ceilalti. Nu cumva si intre voi se vor afla maine unii ca acestia? O, sa nu fie! Inca mai este vreme. Mergeti; si fiecare, dupa masura puterilor sale, sa sarguiasca a se arata vrednic a-L primi pe Domnul prin Sfintele Sale Taine. Dati-va seama de ce sunteti vinovati, plangeti si spuneti: “Nu vom mai face, Doamne! Ajuta-ne sa tinem piept de acum inainte”. Acesta este cel mai insemnat lucru pe care il doreste Domnul – iar nepasatori sa nu se afle intre voi. Sa nu fie nici vreunii dintre cei care, fara a se lepada de patima lor, nu numai ca nu au hotararea sa se infraneze de la lucrurile ei, ci nici nu sunt straini de indulcirea cu ele si aplecarea spre ele. Unul ca aceasta e intocmai ca Iuda: cu trupul la Cina, iar cu inima in uneltiri tradatoare. Si unuia ca acesta, cand dupa impartasirea cu Tainele lui Hristos va saruta potirul, oare Domnul nu-I va grai inconstiinta lui: “Cu sarutare vinzi pe Fiul Omului?”

Domnul si Mantuitorul nostru, Preacurata Maica a Domnului si Sfintii toti sa ne ajute a ne impartasi spre iertarea pacatelor si viata vesnica! Amin!

(din: Sfantul Teofan Zavoratul, “Predici”, Editura Sophia, Bucuresti, 2009)

• CRESTINII – TRADATORI DE FRATE, VANZATORI DE HRISTOS
• IPS Averchie: TREI NIVELURI ALE APOSTAZIEI

Un cuvant foarte nimerit si pentru aceasta perioada liturgica speciala, a Saptamanii Mari, pentru a intelege cum revine in actualitatea Bisericii tradarea lui Iuda, precum si viclenia apostata si ucigasa a fariseilor si carturarilor.

Continuare

• Parintele Rafail Noica: “VOIA MEA PROPRIE ESTE IADUL!” – despre incercarile Mantuitorului de a-l salva pe Iuda si impotriva intelegerii gresite a vanzarii acestuia ca “predestinare”
• Din “Viata si lucrarile parintelui Serafim Rose”: CUM INCEPE INSELAREA SAU CUM… ORICARE DINTRE NOI IL POATE VINDE PE HRISTOS (Parerea de sine)

***

• Sfantul Teofan Zavoratul NE AJUTA SA NE SPOVEDIM AUTENTIC SI LUCRATOR
• MILUIESTE-MA, DUMNEZEULE, MILUIESTE-MA … Omilii ale Sf. Teofan Zavoratul in Miercurea Curata despre ce inseamna sa facem pocainta si cum sa ne pregatim cum se cuvine pentru Sfanta Impartasanie?
• Sfantul Teofan Zavoratul: Intrarea inauntru si cercetarea celor de acolo
• Sfantul Teofan Zavoratul despre LUPTA MAI SUBTILA CU PATIMILE (fragment)
• PRIVESTE MAI DES IN INIMA TA, COBOARA-TE IN ADANCUL EI!
• Sfantul Varsanufie de la Optina ne impartaseste din tainele esentiale ale luptei pentru mantuire

Vrajmasul ne invidiaza cand vede ca avem intre noi comuniune in sinceritate si dragoste in Hristos si incearca sa semene vrajmasie si dihonie deoarece uraste binele. De aceea va spun: vrajmasul nu va lasa in pace aceste legaturi de sinceritate si simplitate pe care le aveti intre voi ca parintii fata de copii. De multe ori a izbutit sa desparta si pe sfinti. Cu toate acestea, va spun: daca vom incerca sa pastram totdeauna intre noi simplitatea si sinceritatea si daca ne descoperim gandurile, nu va putea face nimic. Hotararea de a ne descoperi de bunavoie gandurile unul altuia va distruge rautatea lui.

Altceva este marturisirea [spovedania] si altceva descoperirea gandurilor. Sfintii Parinti spun ca atunci cand nu avem la cine sa ne marturisim, putem alege un frate de acelasi suflet cu noi, caruia sa-i descoperim gandurile. Cu alte cuvinte, gandurile noastre le putem spovedi (adica spune) si omului care n-are preotie (ca sa ne dea sfat), dar nu si pacatele noastre ca sa ne dea iertare.

Pacatul nemarturisit lucreaza devastator in om si-i duce sufletul la moarte.

• Cum sa ducem “lupta cea buna” si cum sa sporim duhovniceste?

***

• Anghelos – Tricantarea din Miercurea Mare.mp3
• Canonul din Miercurea Mare.mp3 – Nectarie