Război întru Cuvânt

“In duminica trecuta, Sfanta Biserica ne-a invatat smeritele simtaminte de cainta prin care e atrasa milostivirea lui Dumnezeu; acum, ea vrea sa ne ridice la hotararea insufletita de a merge, parasind pacatul, pe calea dreapta catre Tatal Cel Ceresc. Pentru aceasta, in pilda despre fiul risipitor ea ne infatiseaza pe de o parte starea amara a pacatosului cazut de la Dumnezeu, iar pe de alta – bucuria si tihna in care este primit de Tatal Ceresc cel ce se pocaieste. Sa urmarim caderea si ridicarea acestui pacatos. Cu greu se va gasi cineva dintre noi, cei ce suntem aici de fata, care sa nu isi recu­noasca propria sa istorie, in trasaturile ei intunecate sau in cele luminoase.

Intoarceti-va cu gandul la vremea cand, anul trecut, am postit, ne-am spovedit si ne-am impartasit cu Sfintele lui Hristos Taine. In ce stare fericita era atunci sufletul nostru! Ce luminos i se parea totul: si in sine, si in jurul sau, si deasupra sa, si in departarea trecutului, si in adancul viitorului! Ce liniste imparatea pe taramul inimii! Ce randuiala se instapanise in viata noastra, ce cuviinta in gandurile noastre si ce tarie in implinirea hotararilor bune! Ce rav­na aveam de a cauta numai pe Dumnezeu si de a umbla fara abatere pe calea poruncilor Lui! Ni se parea ca nimeni nu-i mai fericit ca noi, si ne spuneam: Continuare»

2 Comentarii »

Frangerea inimii si inselarea cumplita a lui “Eu nu sunt ca ceilalti!”

Vedeti si postarile anterioare:

PRIMA PREDICA A SFANTULUI TEOFAN ZAVORATUL

Doi oameni s-au suit la templu, ca să se roage: unul fariseu şi celălalt vameş. Fariseul, stând, aşa se ruga în sine: Dumnezeule, Îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri, sau ca şi acest vameş. Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig. Iar vameşul, departe stând, nu voia nici ochii să-şi ridice către cer, ci-şi bătea pieptul, zicând: Dumnezeule, fii milostiv mie, păcătosului. Zic vouă că acesta s-a coborât mai îndreptat la casa sa, decât acela. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. (Lc. 18,10-14)

“Iata ca au venit din nou saptamanile pregatitoare pentru Marele Post! Sa multumim Domnului, Care ne-a invrednicit sa apucam aceasta vreme mantuitoare de suflet! Sa ne rugam ca El sa ne ajute si sa ne folosim de aceasta vreme potrivit bunelor Lui hotarari privitoare la noi. In aceasta privinta, totusi, nu cred ca e nevoie sa va spun prea multe. Nu intampinati acest rastimp pentru prima oara; nu o data ati ascultat talcuirea insemnatatii acestor zile si aratarea invataturilor pe care trebuie sa le tragem din ele; nu o data, cred, ati cunoscut si cu lucrul cum sunt petrecute ele in chip ziditor si cum sunt petrecute in chip stricator. Si atunci, ce nevoie mai este de povatuiri intinse? Este indeajuns sa spunem: Frati si parinti! Faceti asa cum deja stiti, asa cum va insufla constiinta voastra si va invata cercarea [experienta], numai sa se intoarca toate spre zidirea voastra si mantuirea su­fletelor voastre.

Cu toate acestea, nu vreau, totusi, sa va las fara a va aminti cate ceva, macar in mare, spre a va calauzi la petrecerea in chip mantuitor a rastimpului care a venit. Continuare»

7 Comentarii »

“Sa nu ne rugam ca fariseul…”

“Doi oameni s-au suit la templu sa se roage: unul era fariseu, iar celalalt vames. Fariseul, stand, asa se ruga intru sine: Dumnezeule, Iti multumesc ca nu sunt ca ceilalti oameni, rapitori, nedrepti, adulteri, sau ca acest vames. Postesc de doua ori pe saptamana si dau zeciuiala din toate cate castig. Iar vamesul, departe stand, nu vroia nici ochii sa­-si ridice catre cer, ci-si batea pieptul, zicand: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosul. Adevarat va spun voua ca acesta s-a coborat mai indreptat la casa sa, decat acela. Fiindca oricine se inalta pe sine se va smeri, iar cel ce se smereste pe sine se va inalta”. (Lc. 18, 10-14)

***
IPS Bartolomeu – predica in Duminica vamesului si fariseului – 16 feb 2003

(mai ales pentru prima parte)

***

Predica PS Sebastian, Episcopul Slatinei si Romanatilor:

RUGACIUNE SI NON-RUGACIUNE

“Dreptmaritori crestini,

Evanghelia de astazi se face auzita in fiecare an in aceasta duminica premergatoare si vestitoare a Postului Mare si cred ca fiecare dintre dumneavoastra ati intuit deja ce vrea sa spuna ea, in mare.

Doi oameni: unul fariseu, iar celalalt vames. Continuare»

4 Comentarii »

Ce folos are intru noi sangele lui Hristos?

• Vezi si: Video: LUMINA SFANTA A VENIT si azi, la Ierusalim. Hristos S-a coborat din nou in iadul lumii noastre, si in anul mantuirii 2011 (7519). Cu noi este Dumnezeu… dar noi mai suntem, oare, cu El?

*

Cuvant la Sfanta si Marea Vineri, la patima cea mantuitoare a Domnului nostru Iisus Hristos

Cum a facut Dumnezeu pe om si cum s-a purtat omul cu Dumnezeu…

Dumnezeu, inlauntru in raiul desfatarii, a luat tarana din pamant, a zidit-o cu mainile Sale, a insufletit-o cu suflarea Sa, a cinstit-o cu chipul Sau si l-a facut pe om. Omul sus pe Muntele Golgota L-a facut pe Dumnezeu fara de chip, fara de suflare; tot sange, tot rane, pironit pe un lemn.

Vad acolo un Adam precum l-a zidit Dumnezeu, chip insufletit al lui Dumnezeu, incununat cu slava si cu cinste, de sine stapanitor, imparat tuturor zidirilor de sub luna, spre castigarea intregii fericiri pamantesti. Vad aici un Iisus Hristos in starea in care L-a adus omul, fara de frumusete, fara chip de om, incununat cu spini, osandit, necinstit, intre doi talhari, in necazul mortii celei mai dureroase. [...]

Aceasta este, intre celelalte, cea mai mare patima a lui Iisus Hristos. Aceasta este cea care Ii raneste capul mai mult decat cununa de spini; aceasta este care Ii impunge coasta mai mult decat sulita; aceasta este cea care chinuieste mai mult decat prionirea; aceasta este care Ii amaraste buzele mai mult decat fierea; aceasta care Ii aduce greutate mai mult decat Crucea; aceasta care Il omoara mai mult decat moartea: a vedea pricina patimilor Lui si a mortii Lui pe un om, zidirea mainilor Lui. Si aceasta se cade sa fie toata pricina lacrimilor noastre, cum ca noi L-am rastignit, noi L-am omorat pe Dumnezeul nostru. [...]

Eu stiu cum ca crestinii care acum plang patimile, cu toate acestea asteapta sa invieze Cel Rastignit, ca sa-L puna iarasi pe Cruce. Si pentru aceasta nu am venit sa-i indemn pe crestini la plangere. Eu nu bag seama la lacrimi trecatoare care nu se nasc din inima, care nu sunt roduri de umilinta. Sa-si tina crestinii lacrimile lor ca sa planga sau de paguba avutiei lor, sau de moartea rudeniilor lor, sau de binele vecinului. Nu are trebuinta de niste lacrimi ca acestea Iisus al meu. [...]

Atat de pretioasa este mantuirea noastra, cat pretuieste sangele unui Dumnezeu.

Continuare»

11 Comentarii »

Pentru toti fiii ei credinciosi si pentru toti cei… cu urechi de auzit si dornici de a intra in ascultarea Bisericii, ea, Maica noastra de suflet, ne cheama si astazi, cu deosebire, la cuvenita cinstire acestei zile sfinte de mantuire platita cu pret preascump:

“Sa taca tot trupul omenesc si sa stea cu frica si cu cutremur, si nimic pamantesc intru sine sa nu gandeasca…”

“Sa piara deci din mintea noastra toate cele pamantesti si sa ramana singur Iisus cu Crucea Sa!”

“Cand te copleseste ceva, nu te intrista, ci totdeauna stai cu duhul la mormantul Mantuitorului, ca si mine: eu, si in inchisoare, si in deportare, am stat totdeauna cu duhul la mormantul Domnului!”. (Sf. Kuksa de la Odessa)

Continuare»

5 Comentarii »

Sfanta si Marea Vineri a mantuirii noastre:

PATIMILE, RASTIGNIREA SI PUNEREA IN MORMANT A MANTUITORULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

“Hristos S-a rastignit pentru ca noi sa inviem, si noi sa fim nepasatori?!”

(Cuv. Paisie Aghioritul) Continuare»

15 Comentarii »

PENTRU A SE ÎNVĂŢA ÎNTRU SMERENIA LUI HRISTOS

(fragment)

“(…) Noi, creştinii, ne-am obişnuit să vedem pe acel Singurul Om urcând pe Golgotha, cu gândul de a lua asupră-Şi pă­catul întregii lumi. Intr-un chip de neînţeles altora, El a săvârşit nevoinţa mântuirii întregului Adam: calea răscumpărării lui Adam şi nevoinţa Sa depăşesc înţelesul nostru. Domnul spune apostolilor Iacov şi Ioan care voiseră să şadă de-a dreapta şi de-a stânga Sa: „Puteţi voi bea paharul carele Eu voiu bea, şi să vă botezaţi cu botezul cu carele Eu Mă botez?” Şi mişcător şi naiv a fost felul cum a urmat răspunsul din partea lor: „Pu­tem!“ Nimeni dintre oameni poate bea paharul lui Hristos, sau să-şi săvârşească deşertarea asemenea Lui. Vorbind despre pogorământul lui Hristos, despre kenoza-deşertarea Lui, ne aflăm în faţa unei privelişti pe care nicicum o putem desluşi cu simplă gândirea noastră. El, absolutul Stăpân al întregii lumi, Se dă pe Sine tuturor înjosirilor.

Cu toate acestea, treptat pătrundem în taina iubirii lui Dumnezeu pentru noi. Cumva începem să simţim, prin descoperirea lui Hristos, că Dumnezeu este sme­renie. Astfel se lămureşte că dragostea Lui este nu una mândră, ci smerită. Iar această însuşire a dumnezeieştii smerenii a lui Hristos se arată în cuvintele Sale, când a pus un copilaş în faţa Sa şi a zis: „De nu se va face cineva asemenea acestui copilaş, nu va fi în stare să intre în Impărăţia Cerurilor“; sau când a spus că cel mai mic, mare va fi în Impărăţia lui Dumnezeu. Vedeţi piramida răsturnată, în comparaţie cu cea a societăţii omeneşti? Cei smeriţi vor moşteni împărăţia mai nainte de toate.

Continuare»

9 Comentarii »

Pr. Constantin Sarbu: Intelesuri vii ale TAINEI SPALARII PICIOARELOR

Alte cuvinte MINUNATE, incarcate de Lacrima si Har, zamislite din inima sfredelita de suferinta si iubire dumnezeiasca a unui preot mucenic: PR. CONSTANTIN SARBU

Cand vrei sa speli pe cineva, cand vrei sa-l mustri, cand vrei sa te ocupi de murdaria pe care o are el, ca sa-l poti spala cu adevarat trebuie sa te cobori pana la picioarele lui. Trebuie sa fii in stare sa te apleci langa el, pana la starea in care sa poti cuprinde picioarele lui. Trebuie sa fii in stare sa te apleci langa el, pana la starea in care sa poti cuprinde picioarele lui la inima ta, ca intr-o imbratisare plina de dragoste pentru curatia lui. Cine nu poate iubi atat de mult si nu se poate apropia atat de dulce, nu va putea spala si curati niciodata in chip mantuitor pe nimeni.

Un îndrumător îndrăzneţ nu este chiar totdeauna de folos, dar unul înţelept este totdeauna necesar. Fiindcă în înţelepciune este totdeauna şi îndrăzneală, dar în îndrăzneală nu este totdeauna şi înţelepciune

*** Continuare»

15 Comentarii »

Vai, cât de mult rău fac, nu numai lucrării lui Dumnezeu, ci şi semenilor lor, acei oameni nelegiuiţi care vând pe ai lor şi care trădează dragostea, prietenia, frăţietatea, cinstea şi cuvântul lor.

***

Diavolul pusese in inima lui Iuda: gandul

Diavolul lucreaza cu viclesug mai intai prin inima, apoi prin minte.

Mai intai il face pe om sa se lase tarat spre poftele inimii si cand inima i-a ajuns plina de bucurii intinate, dupa aceea si mintea o urmeaza, ajutand inimii sa-si intineze viata si mai mult (Marcu 7, 21-23)

Cele mai rele si mai blestemate ganduri, diavolul nu le pune in mintea omului, ci in inima lui. Caci daca le-ar pune in  minte, omul, oricat ar fi el de rau si oricat ar fi mintea lui de intunecata, totusi s-ar ingrozi gandindu-se la ele si poate ar vedea si urmarea lor nefasta. Dar daca pune aceste ganduri in inima, inima nu se gandeste niciodata la urmari. Inima este gata sa sara si sa implineasca indata orice pornire ce vine in ea, caci inima nu are ochi, dar mintea are. Si cand din prisosul unei inimi intinate vorbeste gura, sau scrie condeiul, sau lucreaza celelalte madulare, limba ajunge o lume de nelegiuiri (Mat. 15, 11-20). Ea intineaza tot trupul si arunca in foc cursul vietii, dupa ce aprinsa a fost ea de flacarile gheenei (Iacov 3, 6).

O, cat de mult trebuie sa fie omul atent asupra inimii lui! Caci satana intotdeauna ataca mantuirea omului prin poarta inimii, fiindca prin poarta aceasta omul este totdeauna mai slab si aici cedeaza mai usor.

Cand sageata aprinsa a unei priviri ispititoare este indreptata direct spre inima, cand pofta vreunui pacat atragator este asezata in fata inimii, cand gandul unei fapte de rusine este aruncat peste zid inlauntrul inimii, indata inima ia foc ca padurea uscata! Si cine mai poate salva apoi ceva din ea, cand flacarile se intind si cuprind grabnic totul, nimicind fara crutare orice rod bun din ea?!

O, fratele si sora mea! Nu am destula tarie in cuvant ca sa-ti pot spune asa cum as vrea si cum ai tu nevoie sa stii, cat de treaz trebuie sa veghezi asupra inimii tale intotdeauna, nu numai atunci cand vin gandurile negre cu gramada inlauntrul tau, dar si atunci cand vine mai ales un singur gand! Caci daca din cele multe, unele pot sa ramana si sa se aseze pe inima ta, sau pot sa zboare toate, apoi cand vine unul singur, acela se aseaza cel mai sigur si se cuibareste in inima.

Nu poti opri ciorile sa zboare peste casa ta, dar le poti opri sa-si faca cuib acolo!

Nici gandurile rele nu le poti opri sa nu-si vina, dar le poti alunga pentru a nu-si face loc in inima ta.

De aceea, ochii mintii tale sa fie totdeauna treji. Si cand un gand se repede ca un lup sa-ti muste inima, sau ca un uliu se roteste deasupra inimii, cautand sa gaseasca un loc sa se aseze, lupta-te cu toata puterea si alunga-l! Caci de multe ori, dupa cinci minute va fi prea tarziu. Odata ce sageata arzatoare ti-a strapuns scutul inimii tale, numai Dumnezeu stie cum se va stinge si ce prapad poate sa faca in inima ta, si prin ea in atatea alte inimi.

Doamne Dumnezeule, Facatorul inimii omului, tu stii cat de slaba este inima noastra, pentru ca ai facut-o asa spre a patrunde cu usurinta in ea dragostea de Tine si de semenii nostri, bunatatea, mila si credinciosia! Dar Tu stii si cat de viclean este vrajmasul manturii noastre, cu cata siretenie se foloseste el de slabiciunile inimii noastre ca sa patrunda inlauntru si sa ne piarda cu otrava si cu focul pacatului. De aceea Te rugam: pune straja inimii noastre si da-ne o minte treaza, care sa nu lase niciodata sa patrunda inlauntrul nostru un gand venit de la diavol. Ca sa nu ne duca apoi la fapte ucigase si vinovate de un pacat vesnic, asa cum l-a dus pe Iuda, a carui minte n-a vegheat.

Continuare»

25 Comentarii »

Patimile Mantuitorului – Iuda primind argintii

Sfantul Teofan Zavoratul – predica in Miercurea Mare:

IUDA SI NOI

Pe ziua de astazi – iata, prin altele, ce amintire amara: mai-marii iudeilor s-au adunat in casa lui Caiafa si chibzuiau cum sa-L prinda prin viclenie pe Domnul Iisus si sa-L dea mortii. Atunci, nefiind rugat de nimeni, a venit la ei unul din cei doisprezece, Iuda Iscarioteanul, si a zis: “Ce voiti sa imi dati, si eu Il voi da pe El voua?” Ei i-au dat treizeci de arginti. Cand am citit locul acesta din Scriptura, sufletul meu s-a umplut de nemultumire – si asupra mai-marilor iudei, si asupra lui Iuda. Ce aveau in vedere acesti mai-mari, de au atras asupra lor si a poporului vina si pedeapsa pentru uciderea de Dumnezeu? Si cum a putut sa se hotarasca la asa o fapta Iuda, care intotdeauna era asa de apropiat de Domnul si asa limpede vazuse intiparita in El plinatatea Dumnezeirii? Dupa aceea, gandul meu s-a mutat la caracterul tradarii lui Iuda; si in timp ce cugetam la lucrul acesta, din constiinta au inceput sa rasara una dupa alta propriile mele fapte, foarte asemanatoare cu fapta lui Iuda. Cu cat ma gandeam mai mult, cu atat semanau mai tare. Atunci, in locul nemultumirii impotriva lui Iuda, a inceput sa renasca temerea pentru mine insumi, si glasul launtric mi-a grait: “Lasa-l tu pe Iuda, intoarce-ti mai degraba luarea-aminte asupra ta si ingrijeste-te sa scapi de soarta lui amara”. Cu acest indemn, fratilor, ma infatisez si eu voua. Aveam de gand sa va infatisez cat de neagra este tradarea lui Iuda. Acum, insa, zic: sa-l lasam pe Iuda. Sa cercetam mai bine faptele noastre, ca sa curatim din viata noastra tot ce poarta vreo trasatura a caracterului lui Iuda – si prin aceasta sa scapam de pedeapsa cereasca ce a cazut asupra lui. Continuare»

20 Comentarii »