Război întru Cuvânt » Sfantul Valeriu Gafencu http://www.razbointrucuvant.ro Mon, 13 Feb 2012 20:29:05 +0000 en hourly 1 http://wordpress.org/?v=3.3.1 INTOARCEREA LA HRISTOS – prefata marturisitoare a Parintelui Calciu. VIATA DUHOVNICEASCA DIN INCHISORILE COMUNISTE SI SERVITUTILE PATRIARHIEI http://www.razbointrucuvant.ro/2012/02/06/intoarcerea-la-hristos-prefata-marturisitoare-a-parintelui-calciu-viata-duhovniceasca-din-inchisorile-comuniste-si-servitutile-patriarhiei/ http://www.razbointrucuvant.ro/2012/02/06/intoarcerea-la-hristos-prefata-marturisitoare-a-parintelui-calciu-viata-duhovniceasca-din-inchisorile-comuniste-si-servitutile-patriarhiei/#comments Mon, 06 Feb 2012 11:17:40 +0000 admin http://www.razbointrucuvant.ro/?p=41454 Ianolide

“Oare când va iesi Patriarhia Româna de sub servitutea statului laic demonizat, orientat spre o Europa Unita plina de duhul anticristului si va canoniza martirii neamului românesc si ai Bisericii?”

Testamentul unei generatii

“Despre cartea lui Ion Ianolide stiam foarte putine lucruri. Am citit câteva fragmente pe internet si doua capitole în revista crestina “Orthodox Word”, scoasa de Fratia Sf. Herman, a manastirii cu acelasi nume din Platina, California.

Sunt fragmente zguduitoare, pe care Ioan Ianolide – Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii Lui! – le scoate din comoara inimii sale sfinte de ucenic si prieten al lui Gafencu – sfântul închisorilor, cum l-am numit toti cei care l-am cunoscut, numire care a fost institutionalizata de Parintele Nicolae Steinhardt.

În ultimele luni mi-au parvenit, de la manastirea Diaconesti – Bacau, manuscrisele (dactilografiate de manastire) memoriilor lui Ianolide, intitulata Întoarcerea la Hristos (Ed. Christiana, Bucuresti, 2006) – o adevarata odisee a spiritului, o introspectie abisala facuta cu umilinta si finete, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului si iesit curat pe malul înalt al sfintirii le-a putut primi de la îngerul care l-a vegheat pe toata calea încercarilor.

Manuscrisele, cu multe alte hârtii au fost aduse de cineva, dupa moartea autorului, puse într-un sac, fara nici o ordine, fara numerotare, încât maicile au avut mult de lucru pâna ce le-au putut încropi în cele doua volume, orientând-se dupa titluri si urmarind evenimentele descrise în concordanta cu istoria închisorilor prin care Ianolide si alti eroi ai memoriilor au trecut.

Aceste rânduri pe care le scriu sunt fade si conventionale. Din tot ce s-a scris despre închisori, din toata investigatia psihologica pe care autorii, toti înzestrati cu duhul marturisirilor, cea mai adânc duhovniceasca este cartea aceasta, cea mai patrunzatoare, care poate sa înteleaga împreuna cu toti sfintii ce este latimea si lungimea, adâncimea si înaltimea, sa cunoasca iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoastere si sa se umple de toata plinatatea lui Dumnezeu (cf. Efeseni 3: 18-19). Daca ai îndoieli asupra mântuirii, asupra jertfei sau asupra biruintii vrajmasului vazut si nevazut prin puterea credintei si a rugaciunii, daca te îndoiesti de iubirea lui Hristos si de eficienta pocaintei, aceasta carte, acest document duhovnicesc te va convinge.

 Au ales între suflet si politica

Gafencu si grupul lui erau tineri între 14 si 22 ani, arestati pe vremea generalului Antonescu, pentru activitatea lor în Fratiile de Cruce, o organizatie a tineretului român de educatie si credinta de pe lânga Miscarea Legionara. Scurta vreme dupa arestare, a început în inima lor o adânca framântare privind optiunile legate de viata de închisoare si de ideile pentru care fusesera arestati. Educatia lor religioasa nu era una de adâncime, dar sufletele lor cautau ceva care sa-i scoata deasupra suferintelor pe care le traiau si sa le dea o pace sufleteasca prin care sa iasa cu sufletele mântuite dupa toate tribulatiile închisorilor. În perioada dinaintea instalarii comunismului avusesera ocazia sa citeasca Sfânta Scriptura si sa se straduiasca spre o întelegere a ei. Eram toti tineri si curati cu inima, spune, la un moment dat Ianolide. Nu eram corupti în nici un fel, pacatele societatii nu ajunsesera la noi. Aveam un suflet curat, acceptasem suferinta si ne straduiam sa ne pastram curate inima si mintea. Aveam pedepse mari, procurorii ne condamnasera fara mila si unii dintre noi aveau mai multi ani de închisoare decât ne era vârsta.

În aceste împrejurari, fratii de cruce ajung la închisoarea Aiud care începuse sa se contureze ca una dintre cele mai drastice puscarii din tara, privind viata de celula a detinutilor politici. Nici unul dintre ei nu putea macar sa-si imagineze cele ce vor urma, chinurile, spaimele, dar si culmile de credinta si virtute pe care unii dintre ei le vor urca.

Urmându-mi datoria duhovniceasca de preot, cautând sa las în spate toate suferintele si înjosirile prin care eu însumi am trecut, voi scoate din acest iad al durerilor partea sa spirituala, câstigul ceresc prin care ei au cucerit raiul, lasând iadul în înselare.

Din zilele lui Ioan Botezatorul pâna acum, Imparatia Cerurilor se ia cu navala, iar cei care o navalesc o si cuceresc. (Mt.11: 12) Oare este un mai bun navalitor al raiului decât cel care sufera pentru Hristos si chiar moare pentru El?

Ma opresc la un moment de rascruce pentru tinerii acestia sositi la Aiud unde îi întâmpina un director ticalos si fanfaron, gata la orice tortura impotriva detinutilor care nu erau protejati de nici o lege. Grupul din jurul lui Gafencu constituia un îndreptar de viata crestina în catacombe pentru toti ceilalti. Nu toti cei închisi alesesera optiunea duhovniceasca a vietii din închisoare. Multi erau luptatori politici, intrasera în închisoare pentru a eradica din viata politica a României coruptia, indecenta moarala publica si demagogia. Unii acuzau grupul ca ar fi defetist, ca renunta la lupta pentru confortul lor spiritual, dar ei nu au ezitat între optiunea spirituala si cea politica a Miscarii Legionare.

Lupta cu gândurile rele

În primul rând ei au cautat sa-si puna în ordine propriile lor vieti, sa înteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca încet caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare. Gafencu, Ianolide, Virgil Maxim (cel ce a scris Imn pentru crucea purtata) si Marin Naidim, locuind în aceeasi celula, au încercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Hristos. Cel mai cunoscator al vietii sfintilor si al Bibliei era, fara îndoiala, Gafencu. Începutul a fost bun si relativ usor. Ideea de dragoste, de sacrificiu al unuia pentru ceilalti a operat, dar, dupa o vreme, sensibilitatile lor diferite au devenit un prilej de suferinta în spatiul îngust de doi pe doi metri, chiar daca nu se manifestau prin cuvinte sau gesturi. Fiecare se simtea fata de celalalt ca un mic butoi cu pulbere, gata sa explodeze în mod neprevazut.

sfantul inchisorilorAceasta aprindere a nervilor era comuna tuturor, chiar daca, la început, se straduiau sa nu o ia în seama, în speranta ca timpul, rugaciunea si obisnuinta cu ceilalti vor rezolva problemele personale, dar si comune. Valeriu Gafencu i-a chemat pe toti la o discutie sincera si în frica de Dumnezeu, pentru a descoperi ce anume greseli si ce anume slabiciuni au creat starea surda, dar gata de explozie.

Analizând afirmatiile fiecaruia, au încercat sa stabileasca modul în care gândul rau patrunde în inima omului, care sunt stadiile prin care trece din clipa în care gândul rau este acceptat. De fapt, aceasta analiza urma un drum despre care nici ei nu stiau unde va duce, dar Duhul lui Dumnezeu, pentru credinta si stradania lor, îi calauzea pe o carare de mult cunoscuta de monahii pustiurilor, fara ca ei sa stie, în special de analiza a Sf. Isihie Ierusalimneanul sau Sinaitul. Am fost foarte socat sa citesc acest capitol în cartea lui Ianolide, pentru ca de mult ma gândeam sa fac o comparatie între psihologia abisala a Sf. Isihie si psihanaliza lui Freud. Isihie traieste, aproximativ, la începutul secolului al cincilea, iar Freud moare în 1939. Asa ca, daca este vorba de cine a plagiat pe cine, nu avem nevoie de demonstratie. Sunt convins ca Sigmund Freud, care era evreu, cunostea Vechiul Testament, cel putin, Psalmii si Proorocii si e foarte posibil sa fi citit si anumite scrieri filocalice, fiind preocupat de adâncul fiintei umane si de cele ce se petrec acolo. Asemanarea dintre paznicul constiintei la Freud si paznicul inimii la Isihie este uluitoare. Iata treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori, dar dorind arzator dupa Dumnezeu. Mai întâi, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca sau sa le respinga dintru început sau mai târziu. Aceste duhuri rele îl razboiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta împotriva lor. Lupta este complexa si de durata dar nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gândul rau de la început, acesta patrunde în mintea lui si-i argumenteaza ca nu este chiar atât de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gândul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pâna aici este razboiul nevazut.

Rezistenta persoanei devine mai slaba, el este atacat cu imagini mentale sau senzoriale si daca trezvia a cazut în lenevie sau slabiciune, atunci pofta ia un aspect mai organizat si devine dorinta, care se manifesta în mod vizibil prin anumite acte sau cuvinte, extinzând razboiul nevazut si în planul sensibil. Foarte curând, dorinta devine plan si este gata de înfaptuire practica. Lupta este mai usoara în stadiul gândului si devine tot mai dificila si cu mai putine sanse de biruinta în stadiile urmatoare. Planul este dominator, are o putere mare asupra persoanei si vointa de a rezista se micsoreaza. O asemenea analiza nu putea fi facuta de acesti tineri decât numai prin prezenta Duhului Sfânt care i-a asistat pe toata durata vietii lor în închisoare. (1)

O moarte îngereasca

Cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfârsi fara a fi macar cutremurat, daca nu întors spre credinta, caci viata lui Gafencu si a celorlalti ca el este un model moral si o scara de suire spre cele înalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus Care este Hristos.

Oare nu este cutremurator ceea ce spune un tânar neteolog, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o înviere, caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci învierea. Si nu vreau ca cititorul de buna credinta sa treaca fara atentie peste unele cuvinte ramase de la Gafencu, adevarate file de filocalie: Despre curatirea launtrica. Atunci când Valeriu se simtea bine, vorbea frumos si cu însufletire, oprindu-se cu precadere la tema lui preferata, curatirea launtrica:

“Prin Botez am primit harul curatitor, iar prin ungerea cu Sf. Mir, ne-am împodobit cu toate darurile Sf. Duh, dar aceasta binecuvântata stare launtrica a ramas nelucratoare în noi, fiindca suntem crestini numai cu numele. Traim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de pacat. E o rusine sa fii credincios, e demodat sa fii moral. Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie sa traiasca în Duhul Sfânt toata viata, or noi tocmai asta nu am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am pastrat credinta, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar sa te curatesti launtric prin spovedanie si sa te înnoiesti prin Sfânta Împartasanie. Constient deci si cu toata staruinta sa te unesti cu Hristos, sa te faci purtator al sfinteniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie sa înfrângi pacatul pâna la sânge. Asa te nasti din nou. Nu exista cale de compromis”.

Poate ca am întins prea mult nevrednicul meu cuvânt, dar vreau sa va duc la o moarte îngereasca. În aceasta carte se moare mult, se moare din cauza torturii, a foamei, a lipsei de orice asistenta medicala, chiar sinucidere. Dar se moare si îngereste.

Când eram copil si vreunul din batrânii satului se apropia de ceasul mortii – taranii stiau sorocul mortii fara doctori – caci doctorii erau la oras, nu la tara – parintii îsi luau copii de mâna si tot satul mergea, cu mic cu mare, la batrânul sau batrâna respectiva pentru “a cere iertaciune“. Spuneau parintii: “Poate ai trecut, copile, pe lânga el/ea si nu i-ai dat binete, sau ai râs de ei, sau ai furat mere si prasade (pere) din pomul lor. Sa-ti ceri iertaciune”.

Ajungeam acolo cu sfiala ca într-o cetate a mortii, sarutam mâna agonizantului, uimiti de fata lui/ei senina si neînfricata de moarte si ziceam cu voce tremurânda: “Te rog ma iarta! Si el/ea: Domnul sa te ierte! Si iarasi noi: Si de-al doilea! Si el/ea: Domnul sa te ierte! Si apoi iarasi: Si de-al treilea!” Bolnavul cu voce sfârsita: “Domnul sa te ierte!” Stateam apoi cu fruntea pe marginea patului pâna ce bolnavul se întrema putin ca sa-si poata ridica mâna si sa ne binecuvinteze pe cap. Într-un sens, noi toti, poate mai mult copiii, eram solitorii mortii, o moarte cu chip de copil pe care muribunzii o primeau cu dragoste si cu binecuvântare.

Asa a murit Gafencu si altii ca el. Din toti cei patru care au început viata comunitara la Aiud si apoi au ajuns la Pitesti, pentru demascare, pe nici unul nu l-a lasat Dumnezeu prada torturilor, ci pe toti i-a salvat, aproape în ultima clipa, pentru a le cruta suferinta, pentru a nu îngadui murdarirea sufletului lor nascut din nou prin curatirea launtrica. Cartea aceasta ar putea fi plina cu mortile celor din închisori, caci fiecare moare într-un fel, pentru el însusi, pentru aproapele si pentru Dumnezeu. Nu se poate sa citesti despre moartea senina a batrânilor mei din Mahmudia, sau a celor din închisori, fara ca macar o lacrima sa-ti umezeasca ochii, caci Dumnezeu are grija de înmuierea inimii noastre spre o spalare cu lacrimi.

“Nu se ascunde înaintea Ta, Doamne, Dumnezeul meu, Facatorul si Izavitorul meu, nici picatura de lacrimi, nici din picatura vreo parte”. (Rugaciunea a Saptea, a Sf.Vasile cel Mare, din Rânduiala Sf. Împartasanii)

[...]

Oare când va iesi Patriarhia Româna de sub servitutea statului laic demonizat, orientat spre o Europa Unita plina de duhul anticristului si va canoniza martirii neamului românesc si ai Bisericii? Biserica Rusa a facut martiri din toti cei care au fost ucisi în închisori, chiar daca au dus o lupta politica, fiindca toti au luptat împotriva imperiului satanic comunist. Iar la noi sfintii sunt renegati de Biserica din motive politice si din lasitate duhovniceasca. Nu a auzit Sfântul Sinod românesc despre puterea crucii: “Si a facut din pescari Apostoli si din pagâni mucenici!” Nu a auzit ca pocainta si curatirea launtrica sunt cea mai sigura poarta de intrare în rai? Nu au auzit ca bunul trai este dusmanul lui Hristos în inima ierarhilor, care sacrifica sfintii din închisori în cel mai oribil abator: al uciderii spirituale.

 

Dar dincolo de orbire si dincolo de lasitate, sfintii din închisori vegheaza peste Biserica Româna, peste sinodalii prinsi în plasa sclaviei statului ateu si peste neamul românesc, mai reali decât toate treptele ierarhice care neaga sfintenia celor morti în închisori, chiar si peste diocezele în care, prin dispozitiile ierarhului locului, liturghia devine o anexa la pregatirea clerului pentru intrarea în basilica satanei, Uniunea Europeana.

Valeriu Gafencu a avut pâna în clipa mortii constiinta vie si sfânta ca el moare pentru Hristos:

“În primul rând, gândul si sufletul meu se închina Domnului. Multumesc ca am ajuns aici. Merg la El. Sunt fericit ca mor pentru Hristos”.

El, nu numai ca a avut constiinta mortii sale martirice, dar Dumnezeu i-a dat si cunoasterea deplina a mergerii la Iisus, în clipa mortii.

Sa ne cutremuram toti! [...]”

Pr. Gheorghe Calciu

integral la sursa online: Rost

Cititi si:

***

***

]]> http://www.razbointrucuvant.ro/2012/02/06/intoarcerea-la-hristos-prefata-marturisitoare-a-parintelui-calciu-viata-duhovniceasca-din-inchisorile-comuniste-si-servitutile-patriarhiei/feed/ 6 INDREPTAR DE SPOVEDANIE alcatuit de Valeriu Gafencu. CARE SUNT PACATELE SI URMARILE LOR? http://www.razbointrucuvant.ro/2011/11/25/indreptar-de-spovedanie-elaborat-de-mucenicul-inchisorilor-valeriu-gafencu/ http://www.razbointrucuvant.ro/2011/11/25/indreptar-de-spovedanie-elaborat-de-mucenicul-inchisorilor-valeriu-gafencu/#comments Fri, 25 Nov 2011 07:38:18 +0000 admin http://www.razbointrucuvant.ro/?p=37319

Lui Gheorghe si Maria

Cu dragoste, Valeriu

” … cel fără de păcat dintre voi să arunce cel dintâi piatra asupra ei.” (Ioan 8, 7)

“Adevărat, adevărat vă spun că voi veţi plânge şi vă veţi tângui, iar lumea se va bucura. Voi vă veţi întrista, dar întristarea voastră se va preface în bucurie.” (Ioan 16, 20)

“S-a sculat de la Cină, S-a dezbrăcat de haine şi, luând un ştergar, S-a încins cu el. După aceea a turnat apă în vasul de spălat şi a început să spele picioarele ucenicilor şi să le şteargă cu ştergarul cu care era încins.” (Ioan 13, 4-5)

“Iar la masă era rezemat la pieptul lui Iisus unul dintre ucenicii Lui, pe care-l iubea Iisus” (Ioan 13, 23)

“Poruncă nouă dau vouă: Să vă iubiţi unul pe altul. Precum Eu v-am iubit pe voi, aşa şi voi să vă iubiţi unul pe altul.” (Ioan 13, 34)

“Întru aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii faţă de alţii.” (Ioan 13, 35)

CE ESTE PĂCATUL?

Păcatul este călcarea Legii lui Dumnezeu, căl­care voită sau nevoită, cu ştiinţă sau fără ştiin­ţă, cu fapta, cu cuvântul, cu gândul. Păcatul este necinstirea adusă lui Dumnezeu, ocară, dispreţuire, defăimare, nerecunoaştere şi vătă­mare adusă fiinţei Dumnezeieşti, dintr-un senti­ment egoist. Păcatul este necredinţă şi neîn­credere în Dumnezeu, în legea Lui şi prea multă credinţă şi încredere în sine, până acolo ca omul să-şi fie singur lege, pentru că de în­dată ce ai călcat Legea lui Dumnezeu ai urmat o altă Lege, fie a ta, fie a Diavolului.

Păcatul este a doua răstignire adusă Mântuitorului, căci prin păcat se reînnoiesc toate batjocurile de altădată şi toate bătăile primite. Piroanele, suliţa, spinii, prin păcat Mântuitorul le simte din nou. Acum, însă, nu mai sunt bătute de cei ce-L defăimau şi strigau: „Să Se răstignească, să Se răstignească…”, acum Îi sunt administrate de cei ce zic că cred în El, că-I urmează poruncile, că-L iubesc. Acum Îl scuipă în faţă cei ce sunt botezaţi, acum cununa de spini I-o pun cei ce se numesc creştini, acum Îi dau palmele, acum Îi bat piroanele, acum Îl împung cu suliţa cei pentru care a suferit batjocuri şi bătăi şi pentru care Şi-a dat sângele Său pe Golgota pentru ca să-i facă fii ai lui Dumnezeu, pentru ca să le deschidă Raiul, să sfarme moartea şi să dărâme iadul.

Păcatul este îndepărtare de Dumnezeu şi, în schimb, apropiere de Diavol, este îndepărtare de casa Tatălui şi păzire în Ţară străină a porcilor diavolului. Pentru că suntem robi aceluia căruia îi slujim (Ioan 8, 34), păcatul înseamnă robia Diavolului.

Când păcătuieşti nu mai socoteşti ceea ce a făcut pentru tine Dumnezeu, nu-I mai eşti fiu şi nu te gândeşti la dreptatea Lui, care va pe­depsi pe cei ce păcătuiesc împotriva Voii Lui. Prin păcat toate lucrurile lui Dumnezeu sunt pornite împotriva scopului pentru care au fost făcute. Gura n-a fost făcută de Dumnezeu ca să înjurăm cu ea, să bârfim şi să blestemăm pe aproapele, ci gura a fost făcută ca, cu ea, să vorbim lucruri folositoare sufletului. Mintea nu ţi-a dat-o Dumnezeu ca să găseşti, cu ajutorul ei, argumentele care te îndepărtează de Dumnezeu, ci ca să găseşti argumentele care te apropie. Ochii nu au fost făcuţi spre a privi ceea ce aduce vătămarea sufletului, ci spre a vedea creaţiile lui Dumnezeu şi spre a-I aduce mulţumiri. Tot aşa, urechile, mâinile, picioarele n-au fost create spre a ne îndepărta de Dumnezeu. Bunătatea şi îndelunga răbdare a lui Dumnezeu nu vrei să le socoteşti ca atare? Căci să ştii că tot timpul ţi s-a dat ca să câştigi Raiul şi tu te pierzi socotind că El nu va mai judeca, că nu va ierta, că sunt alţii mult mai răi ca tine.

CE URMĂRI ARE PĂCATUL

Răul pricinuit de el

1. Prin păcat pierdem darul cel mai presus de fire ce-l avem de la Dumnezeu. Fără acest dar, sufletul rămâne slut.

2. Prin păcat Duhul Sfânt este luat de la noi şi nu mai suntem recunoscuţi fii.

3. Prin păcat pierdem fericirea veşnică a Raiu­lui; pierdem posibilităţile unirii cu Dumnezeu şi petrecerea împreună cu sfinţii; pierdem lumina veşnică şi odihna.

4. [Prin păcat] câştigăm Iadul cu focul cel ne­stins şi cu în­tunericul cel ce este totdeauna.

5. Prin păcat pierdem toate bunătăţile pe care le-am făcut înainte, căci Dumnezeu te va jude­ca în ceea ce te va găsi făcând.

6. Prin păcat pierdem ajutorul lui Dumnezeu (atât cât eşti în păcat).

SPOVEDANIA

Nu plângi gândindu-te că ai pierdut Raiul? Nu te cutremură mâhnirea adusă lui Dumnezeu? Nu te înfioară Iadul? Nu cauţi să-ţi dobândeşti starea pierdută? Se mai poate? Da! Trebuie numai să vrei…

Dumnezeu a ştiut dintru început neputinţa noastră şi ne-a dat posibilitatea curăţirii de pă­cate. El a ştiut că omul cât va trăi va păcătui şi că fără de greşeală nimeni nu este, de aceea spunea ucenicilor Săi: „Oricâte veţi lega pe pământ vor fi legate în Cer – şi oricâte veţi dez­lega pe pământ vor fi dezlegate şi în Cer”, cuvinte prin care se instituie şi Taina Spovedaniei.

Spovedania sau pocăinţa este o baie din care sufletul scăldat iese uşurat de greutate şi curat de murdăria păcatelor, o baie în care se spală şi se pierd toate întinăciunile şi greşelile noas­tre. Spovedania este o doctorie ce vindecă su­fletul rănit de draci, o doctorie ce strică otrava păcatului. Spovedania întoarce pe păcătos de la Diavol la Dumnezeu şi-l pune din nou în le­gătură cu Făcătorul său. Spovedania însem­nează aducerea sufletului la faptele şi lucrurile care sunt pentru şi după firea lui. Spovedania redă pe om curat lui Dumnezeu. Spovedania pregăteşte sufletul şi trupul pentru primirea Trupului şi Sângelui Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Spovedeşte-te în Biserică de [minimum, n.n.] patru ori pe an la acelaşi Duhovnic. Când îţi faci examenul de conştiinţă găseşte-te vinovat, nu te justifica; gândeşte-te la următoa­rele puncte:

a. Motivul sau scopul cu care sau pentru care ai păcătuit. A doua zi caută să ocoleşti momen­tul potrivit respectiv.

b. Intenţia – ce ai voit de ai păcătuit.

c. Împrejurările, ocoleşte-le a doua zi.

d. Locul unde ai păcătuit.

e. Cât l-ai răspândit – ai îndemnat pe alţii.

f. Numărul…

Spovedania trebuie făcută cu zdrobire de inimă şi cu părere de rău. Zdrobirea inimii este su­părarea şi durerea ce ţi se pricinuieşte când îţi aduci aminte de păcat. Această durere nu stă numai în a simţi păcatul, a suspina şi a plânge pentru el, ci stă mai ales în a urî păcatul. Părerea de rău este durerea ce o simte cel ce se pocăieşte pentru că s-a lipsit de darul lui Dumnezeu şi a câştigat munca.

[...]

Scrie păcatele pe hârtie şi ci­teşte-le singur înaintea Duhovnicului. Angajea­ză-te în faţa lui Dumnezeu şi a ta să nu le mai faci.

CELE ZECE PORUNCI

Porunca întâi: „Eu sunt Domnul Dumnezeul tău [...], să nu ai alţi dumnezei afară de Mine”.

1. Crezi în Dumnezeu?

2. Crezi în Sfânta Treime?

3. Îl adori pe Dumnezeu?

4. Îl iubeşti?

5. Îl cunoşti? – Te-ai silit spre a afla ceva des­pre Dumnezeu din cărţile Sfintei Scripturi, din cărţile Bisericeşti sau de altundeva?

6. Nu cumva crezi în farmece?

7. Nu ai umblat pe la ghicitori, prezicători?

8. Nu faci spiritism?

9. Nu crezi în vise? – Crede numai în Dumnezeu.

10. Nu cumva dai mai multă cinstire unei fiinţe sau unui lucru decât lui Dumnezeu?

11. Nu preţuieşti banul, mâncarea sau vinul, fe­meia sau bărbatul, mai mult decât pe Dumnezeu?

12. Ai cârtit vreodată împotriva lui Dumnezeu?

13. Nu ai deznădăjduit din cauza vreunui ne­caz, vreunei supărări sau a oricărui alt rău venit asupra ta?

14. Nu te-ai împotrivit adevărurilor şi învăţăturii creştine?

15. Nu ai citit cărţi împotriva credinţei?

16. Nu ai dat altuia să citească?

17. Nu ai fost la adunările necredincioşilor?

18. Nu ai citit cărţile şi revistele lor cu scopul a­flării altui adevăr decât cel al Bisericii?

19. Nu ai apărat necredinţa sau sectele sau mahomedanismul?

20. Nu ai dus daruri sectarilor?

21. Nu crezi în credinţe deşarte sau păgâneşti? Că mi-a ieşit un preot înainte, îmi merge rău; mi-a ieşit un coşar, îmi merge bine; mi-a ieşit cu plinul sau cu golul etc.?

22. Este Dumnezeu centrul preocupărilor tale?

23. Ţi-ai pus întotdeauna nădejdea în Dumnezeu?

24. Crezi că există Rai sau Iad?

25. Crezi că va fi Judecată?

26. Nu te încrezi prea mult în bunătatea lui Dumnezeu şi în felul acesta nu te temi de jude­cată?

27. Nu crezi că Dumnezeu nu te mai poate ier­ta din cauza prea multelor (tale) şi grelelor pă­cate?

28. Ai cerut totdeauna ajutorul lui Dumnezeu?

29. Ţi-ai făcut cu regularitate rugăciunile? Sea­ra, dimineaţa şi la prânz?

30. La Biserică mergi cu regularitate?

31. La rugăciune şi în Biserică te gândeşti nu­mai la Dumnezeu?

32. Peste zi îţi mai aduci aminte de Dumnezeu?

33. Mulţumiri I-ai adus lui Dumnezeu după toa­te faptele tale?

34. Şi înainte de a face ceva I-ai cerut ajutorul?

35. Rugăciunile nu le spui câteodată numai din obicei sau să te scapi?

36. Nu te gândeşti în altă parte în timpul rugă­ciunii?

37. Nu-ţi vin gânduri că nu te mai poţi mântui?

38. Nu ai amânat pocăirea spre bătrâneţe?

39. Nu cauţi să mergi târziu la Biserică?

40. Asculţi slujba atent?

41. Nu râzi, nu vorbeşti sau nu te uiţi după lu­me în Biserică?

Porunca a doua: „Să nu-ţi faci chip cioplit, nici asemănarea vreunui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, din câte sunt în ape, sub pământ. Să nu te închini ace­lora şi să nu le slujeşti lor”.

1. Nu cumva crezi că unii oameni sunt mari şi au valoarea pe care a avut-o Mântuitorul? Exemplu: filosofii sau şefii de religii…

2. Crezi în Sfintele Icoane?

3. Ce fel de închinare le dai?

4. Nu crezi, cumva, că Icoana este chiar Sfântul pe care îl zugrăveşte?

5. Nu cumva crezi în oameni – femeia ta, băr­batul tău, copilul tău etc.?

6. Nu te închini vreunui lucru, banului, mâncă­rii, băuturii sau altor plăceri?

7. Nu cumva mintea este singura ta lege şi faci numai ceea ce-ţi spune ea?

Porunca a treia: „Să nu iei Numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va ierta Domnul pe cel ce va lua numele Lui în deşert”.

1. Ai înjurat vreodată de Dumnezeu Tatăl sau de Mântuitorul Iisus Hristos?

2. Ai înjurat de Îngeri, Arhangheli?

3. Ai înjurat de Sfânta Fecioară?

4. Ai înjurat de Sfinţi, Biserică, Paşti, candelă, icoane, Cruce şi altele?

5. Ai adus numele Domnului drept mărturie mincinoasă?

6. Ai luat altfel de mărturii: ochii tăi, viaţa ta, mântuirea sufletului tău? Căci Mântuitorul a zis ca vorba ta să fie da şi nu, căci ce e mai mult vine de la Diavol.

7. Ai drăcuit? Ai trimis pe alţii la dracu’ sau pe tine?

8. Ai obiceiul să blestemi pe cei ce-ţi fac rău? Mântuitorul ne-a învăţat să ne rugăm pentru ei.

9. Jurământ fals ai depus?

10. Dar jurământ adevărat?

11. Nu întrebuinţezi ca jurământ formula “zău”, care este prescurtarea lui “pe Dumnezeul meu”?

Porunca a patra: „Adu-ţi aminte de Ziua Sâm­betei ca s-o sfinţeşti. Şase zile lucrează şi fă [în acelea] toate lucrurile tale, iar în ziua sâm­betei este odihna Domnului Dumnezeului tău; în acea zi să nu faci nici un lucru, nici tu, nici fiul tău, nici fiica ta, nici sluga ta, nici boul tău, nici orice dobitoc al tău”.

Ziua Domnului este Duminica. Aceeaşi valoare o au şi toate sărbătorile instituite de Sfânta Biserică, de peste an.

1. Ţinut-ai toate Duminicile şi Sărbătorile?

2. Fost-ai în toate aceste zile la Biserică?

3. Cei din casa ta le-au ţinut, au fost la Sfânta Biserică, nu i-ai oprit pentru vreun lucru?

4. Altora nu le-ai dat de lucru în aceste zile? Nu mergi prea târziu la Biserică?

5. Ziua Domnului o serbezi cum trebuie? Sau e pentru tine o zi obişnuită sau o zi de chefuri şi petreceri? Dimineaţa mergi la Biserică? După masă citeşti cărţi folositoare, ziditoare de suflet?

6. Te îngrijeşti de suflet mai mult în această zi decât în altele?

7. Nu ai făcut sau ai participat la clăci?

8. Nu te porţi cu necuviinţă în Biserică?

9. Nu ai hulit Biserica şi pe slujitorii Sfântului Altar?

10. Pe preoţi îi cinsteşti ca pe slujitorii lui Dumnezeu? Nu-i batjocoreşti? Nu-i bârfeşti, spunând păcatele lor?

11. Te rogi pentru ei? Îi asculţi?

Porunca a cincea: „Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, ca să-ţi fie ţie bine şi să trăieşti ani mulţi pe pământ”.

1. Nu ţi-ai bătut părinţii sau socrii?

2. Nu i-ai înjurat sau persecutat?

3. Ai ascultat sfaturile lor?

4. Nu i-ai înşelat cu ceva?

5. Nu le-ai speculat buna credinţă?

6. Când au fost în necazuri i-ai ajutat?

7. Slujbe după moarte le-ai făcut?

8. Fraţii, surorile le-ai ajutat?

9. Ai purtat grijă de soţie, de copii? Căci Sfântul Apostol Pavel zice: „Dacă, însă, cineva nu poartă grijă de ai săi şi mai ales de casnicii săi, s-a lepădat de credinţă şi este mai rău decât un necredincios” (I Timotei 5, 8).

10. Nu ţi-ai bătut soţia? Nu te-ai purtat rău cu ea? N-ai înjurat-o?

11. Soţul ţi l-ai cinstit? Soţia sau soţul ţi-ai iubit ca pe tine însuţi?

12. Nu ţi-ai înşelat soţul sau soţia?

13. Nu i-ai făcut viaţa mai grea? Nu eşti cicăli­tor?

14. De cele sufleteşti ale celor din casa ta te-ai îngrijit suficient?

15. Cum te-ai purtat cu părinţii sufleteşti? Naşi, profesori, preoţi? I-ai respectat şi i-ai ajutat?

16. Nu ai fost obraznic sau încăpăţânat cu pă­rinţii?

17. Nu i-ai supărat? Mâniat?

18. Nu i-ai vorbit de rău, batjocorit?

19. Nu ai râs de neputinţele lor?

20. Ai luat seama să-şi facă datoriile religioase?

21. Nu te-ai ruşinat de ei?

22. Nu ţi-ai cheltuit banii pe lucruri nefolositoa­re (tutun sau alte plăceri) şi în felul acesta ai lipsit familia de cele trebuitoare?

De eşti părinte:

23. Ai îndreptat pe copiii tăi pe drumul Bisericii, cu fapta şi cu cuvântul?

24. Nu le-ai dat exemplul rău de certuri, beţii, vorbe porcoase, minciună, furt, necinste, cleve­tire, lene?

25. Nu cumva trăieşti în concubinaj şi copiii văd acest lucru?

26. Pentru faptele rele: certuri, minciună, băta­ie, furt i-ai pedepsit? Nu cumva din milă i-ai ier­tat?

27. Pentru copiii tăi, soţie, soţ, fraţi, surori, pă­rinţi, ai făcut rugăciuni?

28. Nu ai fost prea aspru sau prea blând cu copiii tăi?

29. Slugi rele care să înveţe copiii lucruri strică­cioase de suflet nu ai ţinut?

De eşti tutore:

30. Ţi-ai îndeplinit toate îndatoririle materiale şi morale faţă de copil?

De eşti stăpân:

31. Cum te-ai purtat cu servitorii sau ucenicii tăi?

32. Le-ai plătit leafa cinstit, nu le-ai reţinut pen­tru cine ştie ce motive?

33. I-ai îndemnat să-şi facă datoriile religioase?

34. Nu i-ai îndemnat să facă vreun păcat?

De eşti slugă:

35. Ai ascultat stăpânii, patronii etc.?

36. Ţi-ai îndeplinit cu hărnicie toate datoriile?

37. Nu ai lucrat de mântuială?

38. Nu le-ai furat ceva?

39. Nu le-ai povestit casa?

40. Nu le-ai stricat lucrurile?

Porunca a şasea: „Să nu ucizi”.

1. Nu cumva ai ucis vreodată cu voie sau fără voie?

2. Nu doreşti să ucizi, nu ai gânduri de răzbu­nare? Ai lăudat pe cineva pentru că a omorât?

3. Nu doreşti moartea cuiva, fie pentru a-i lua averea, femeia, bărbatul etc.?

4. Nu ai bătut pe cineva?

5. Nu ai ameninţat?

6. Nu urăşti pe cineva, eşti împăcat cu toţi cu­noscuţii?

7. Doreşti rău cuiva, moarte, pagubă?

8. Te bucuri de răul ce se întâmplă semenului?

9. Cum te porţi cu cei din jur?

10. De eşti bărbat ai admis lepădarea de copii?

11. De eşti femeie, nu ai lepădat prunc cu voie?

12. Nu ai căutat să te sinucizi direct sau indirect?

13. Ai făcut vânătoare?

Porunca a şaptea: „Să nu fii desfrânat”.

Curvie face cel necăsătorit; preacurvie cel că­sătorit.

1. Nu ai curvit sau, de eşti căsătorit, n-ai prea­curvit?

2. Nu trăieşti în concubinaj?

3. Nu păcătuieşti împotriva firii: onanie sau ho­mosexualitate?

4. Nu cumva pofteşti să curveşti cu bărbatul sau femeia altuia?

5. Nu cauţi prilej de curvie?

6. La lucruri ruşinoase nu te gândeşti prea mult?

7. Nu cauţi să-ţi aduci aminte de asemenea scene?

8. Nu vrei să vezi părţile rusinoase ale corpu­lui?

9. Nu vorbeşti lucruri ruşinoase?

10. Nu ai citit cărţi care să-ţi producă plăceri sexuale?

11. Nu ai îndemnat pe altul să facă acest păcat?

12. Nu ai făcut pe altul să păcătuiască prin îm­brăcăminte sau gătire?

Porunca a opta: „Să nu furi”.

Preotul nu poate ierta furtul neînapoiat; deci să restitui ceea ce ai furat şi apoi spovedeşte-te.

1. N-ai furat bani sau alte obiecte de la stat, so­cietate sau vreun om?

2. N-ai păgubit pe alţii?

3. Pe cel păgubit, l-ai despăgubit?

4. De averea altuia, încredinţată ţie, ai avut des­tulă grijă?

5. Bani sau alte obiecte pe care le-ai luat îm­prumut, le-ai restituit?

6. Ai primit lucruri furate?

7. Lucrurile găsite le-ai dat înapoi?

8. N-ai schimbat hotarele pământului cu veci­nul tău?

9. N-ai îndemnat pe altul să facă acest lucru?

10. N-ai luat dobândă prea mare?

11. N-ai falsificat vreo marfă, n-ai vândut-o ca marfă bună?

12. La cântar sau socoteală n-ai înşelat?

13. N-ai luat de la cel mai mic decât tine lucruri cu de-a sila?

14. N-ai luat mită?

15. N-ai învăţat copiii să fure?

16. N-ai gânduri de îmbogăţire pe căi necinsti­te?

Porunca a noua: „Să nu mărturiseşti strâmb împotriva aproapelui tău”.

1. N-ai jurat strâmb?

2. N-ai minţit?

3. N-ai adus mărturii mincinoase?

4. Te-ai purtat corect cu semenul tău?

5. Nu l-ai minţit?

6. Nu cumva ai purtat minciuni?

7. Nu cumva ai umblat cu poveşti de la unul la altul?

Porunca a zecea: „Să nu pofteşti [...] nimic din câte sunt ale aproapelui tău”.

1. Dorit-ai femeia, fiica, bărbatul sau fiul aproa­pelui tău?

2. Dorit-ai averea vecinului?

3. Nu ai dorit starea socială a celui mai mare ca tine?

4. N-ai urât din această cauză pe vecin?

5. N-ai dorit casa, sau pământul, sau vita, sau lucrul fratelui tău?

CELE ŞAPTE PĂCATE DE MOARTE

Mândria

Este izvorul tuturor răutăţilor sufleteşti. Ea este o lăcomie spirituală pentru care şi dracii au căzut din darul lui Dumnezeu.

1. Nu eşti mândru, fălos, închipuit?

2. Nu crezi prea mult în frumuseţea sau averea ta, nu te-ai mândrit cu ele?

3. Cum te porţi cu cei mari?

4. Nu dispreţuieşti pe nimeni?

5. Stai de vorbă cu oricine?

6. Nu eşti făţarnic, ipocrit (una spui, alta faci)?

7. Nu te-ai lăudat prin fapte, vorbe, îmbrăcă­minte?

8. Nu ai vorbit ceva spre a fi lăudat?

9. Nu ai clevetit pe aproapele ca să-i înjoseşti cinstea şi vrednicia şi spre a te ridica pe tine?

10. Ai răbdat ocara celui ce te-a ocărât?

11. Ai iertat pe cei ce s-au supărat pe tine?

12. Nu te-ai mândrit cu ştiinţa, cu cunoştintele tale?

Lăcomia

Din abstract, egoismul se concretizează prin lăcomie. Din acest punct de vedere priveşte Sfântul Apostol Pavel când zice că lăcomia es­te rădăcina tuturor răutăţilor.

1. Nu eşti lacom la mâncare sau băutură?

2. Nu vrei să strângi avere sau alte lucruri?

3. În strângerea de bani nu eşti lacom, n-ai în­şelat pe aproapele tău din această cauză?

4. Nu ai mâncat sau ai băut pe ascuns?

5. Ai mâncat în sărbători înainte de Sfînta Litur­ghie?

6. Ai mâncat mortăciuni?

Lenea

Este lipsa de întrebuinţare a puterilor trupeşti şi sufleteşti pe care Dumnezeu ni le-a dăruit ca să le folosim în Viaţa Noastră.

1. Nu eşti leneş?

2. Nu pierzi timpul fără să lucrezi?

3. Nu te ocupi cu lucruri rele sau deşarte (găti­rea trupului etc.)?

4. Rugăciunea o faci regulat?

5. De suflet te îngrijeşti?

6. Datoria ca funcţionar, lucrător, servitor ţi-o faci?

7. Nu obligi pe cei mai mici să facă lucrul tău?

8. Nu ai căutat duhovnic mai iertător?

9. Ţi-ai îndeplinit canonul?

Mânia

Se întemeiază tot pe pivotul lăcomiei. Când o­mul nu-şi poate îndeplini poftele sale, se înfu­rie, căci este împiedicat de la scopul său cel rău. Omul se poate mânia numai contra păca­tului.

1. N-ai făcut rele în mânie, înjurături, bătăi etc.?

2. Te mânii des? Cât te ţine? Ştii că Sfântul Apostol Pavel a spus: „Să nu apună soarele peste mânia voastră”?

3. Acum eşti supărat pe cineva?

4. Ai bătut pe cineva cu bâta, cu palma?

5. N-ai supărat sau mustrat pe cineva fără te­mei, cu răutate?

6. Ai dorit răul celui ce ţi-a făcut rău? Dar celui ce ţi-a făcut bine?

7. Nu te-ai mâniat pe vecin pe motivul că e mai bun decât tine? Nu l-ai invidiat? Nu-ţi pare rău?

8. Nu ai vărsat sângele cuiva (în beţie)?

9. Nu te-ai bătut la duel?

10. Nu te-ai rugat (în mânie) să vină răul asu­pra vrăjmaşilor tăi?

Zgârcenia

Este materială şi spirituală. Materială este atunci când omul nu voieşte să mângâie trupeşte pe cel sărac; iar spirituală, când nu voieşte să în­drume pe cel neştiutor, din răutate.

1. Eşti zgârcit?

2. N-ai lipsit de cele necesare pe un vecin din zgârcenie?

3. Ai ajutat pe sărac?

4. La masă ai chemat săraci sau bogaţi? Ştii că Mântuitorul ne îndeamnă să chemăm la masă pe cei ce nu ne pot chema înapoi.

5. Nu vinzi prea scump?

6. Nu înşeli?

7. Nu-ţi pare rău că ai făcut vreun bine?

8. Nu cumva mănânci puţin, te îmbraci prost (pe tine şi pe ai tăi) spre a te îmbogăţi?

9. Nu cumva nu te îngrijeşti de sănătatea alor tăi, copii, soţie, părinţi, fraţi, spre a nu cheltui bani?

Invidia (cearta sau pizma)

Când cel furios nu poate birui cu mânia lui pie­dicile care i se opun şi, neputând să facă altce­va, se îndulceşte cu inima în patima invidiei, ca să acopere cinstea şi vrednicia sufletească şi trupească a aproapelui şi să se înalţe el.

1. Eşti certat cu cineva?

2. Îţi place să te cerţi?

3. Urăşti pe cineva?

4. Batjocoreşti?

5. Sfaturi viclene dai?

6. Acum ai pe cineva invidie?

7. Vorbeşti cu toată lumea?

8. Ai poreclit pe cineva?

9. Nu ai băgat vrajbă între fraţi?

10. Nu porţi pizmă pe cineva pentru faptul că e mai bun ca tine sau se bucură de mai multă cinste, avere, situaţie socială etc.?

Desfrânarea (Curvia)

Este tot o lăcomie, dar nu de ordin material sau spiritual, ci de ordin sentimental. Păcatul curvi­ei, ca nici un alt păcat, se face în trup. Trupul e templul Duhului Sfânt. (Poţi face desfrânare privind sau auzind lucruri care te-ar face să păcătuieşti. Chiar mâncând, dormind prea mult, vorbind etc.)

1. Ai căzut în curvie?

2. Dar în preacurvie?

3. Nu cumva îţi place să vezi sau să citeşti cărţi care te fac să păcătuieşti cu gândul, nu cumva îţi place să asculţi sau să vorbeşti vorbe por­coase sau de ruşine? Să ştii că Sfântul Apostol Pavel spune: ”să nu se audă din gura voastră nici vorbe spurcate sau porcoase, nici glume proaste care nu sunt cuviincioase, nici vorbe nechibzuite”.

4. Nu cumva îţi place să vorbeşti cu rost sau fără rost?

5. Nu te stăpâneşte nici o patimă?

6. Nu mănânci sau dormi prea mult? Ştii că tot Sfântul Apostol Pavel a spus: „Toate lucrurile sunt bune, dar nu trebuie să pună stăpânire pe voi”.

7. Nu ai în casă tablouri cu chipuri goale? Nu le priveşti cu patimă?

8. N-ai curvit cu rudenii de sânge sau cu cele spirituale (fină, naşă)?

9. N-ai pipăit trupul altuia cuprins de patima desfrânării?

10. N-ai vrut să vezi părţile ruşinoase ale cor­pului?

PĂCATE STRIGĂTOARE LA CER

A. Uciderea cu voie

1. Ai ucis pe cineva?

2. Ai căutat să ucizi?

3. Vrei să ucizi pe cineva?

4. Vrei să te răzbuni luând viaţa cuiva?

5. Porţi cuiva mânie, pică?

6. Ai bătut pe cineva?

7. Ai certat, ai ameninţat pe cineva?

B. Sodomia (împreunare împotriva firii)

1. Bărbat cu bărbat sau cu orice fel de animal?

2. Bărbat cu femeie împotriva firii?

3. Onania. Ai făcut onanie?

C. Oprirea pensiei sau simbriei la orfani, văduve, muncitori, salariaţi sau servitori

1. Ai oprit pensiile sau salariile? Din orice mo­tiv, fie ca despăgubire pentru un lucru stricat, fie din alte motive?

2. Reţineri parţiale sau nedrepte ai făcut?

3. Ai plătit totdeauna pentru ceea ce ţi-au lu­crat alţii?

D. Asuprirea văduvelor, orfanilor, invalizi­lor şi neputincioşilor

1. N-ai bătut copiii, bătrânii sau orfanii?

2. Nu ţi-ai bătut joc de ei?

3. N-ai asuprit pe cel mai mic decât tine?

4. N-ai râs de ologi sau neputincioşi?

5. Nu i-ai necăjit?

6. Nu cumva ai avut datoria să-i ajuţi şi nu i-ai ajutat?

7. Pe cei ce nu ai avut datoria i-ai ajutat sau ai trecut pe lângă ei ca preotul şi levitul din Evanghelia cu Samariteanul milostiv?

8. Pe orb l-ai făcut să cadă conducându-l rău?

9. De orice neputincios, surd, gângav, şchiop, ciung, chior, nu ţi-ai bătut joc?

DATORII FAŢĂ DE VIAŢA SUFLETEASCĂ A APROAPELUI

1. A feri pe altul de a păcătui. Ai ferit sau nu?

2. A învăţa pe cei neştiutori.

3. A da un sfat bun celui ce are nevoie.

4. A ne ruga lui Dumnezeu pentru alţii.

5. A mângâia pe cei întristaţi.

6. A suferi cu răbdare când suntem nedreptă­ţiţi.

7. A ierta greşelile altora.

PORUNCI PRIVITOARE LA VIAŢA TRUPEASCĂ A APROAPELUI

1. A da hrană celui flămând. Ai dat sau nu?

2. A potoli setea celui însetat.

3. A îmbrăca pe cel gol.

4. A îngriji pe cel bolnav.

5. A primi şi ospăta pe străini.

6. A cerceta pe cei din închisori.

7. A îngropa pe cei morţi.

PĂCATE STRĂINE

1. Când sfătuieşti pe altul să păcătuiască.

2. Când porunceşti altuia să păcătuiască.

3. Când te învoieşti cu altul la păcat.

4. Când ajuţi pe altul să păcătuiască.

5. Când lauzi pe cel ce face păcatul.

6. Când poţi, dar nu voieşti să împiedici pe altul de a face păcatul.

7. Când ştii şi nu spui păcatul altuia (să i-l spui).

PĂCATE ÎMPOTRIVA DUHULUI SFÂNT

1. Nesocotirea harului lui Dumnezeu şi încre­derea prea mare în tine.

  • a. Să crezi că Dumnezeu n-are putere să te ierte, e un păcat foarte mare.
  • b. Să crezi că tu eşti totul şi Dumnezeu n-are nici o putere în lume.

2. Neîncrederea în Dumnezeu.

3. Împotrivirea la Adevărul stabilit de Sfânta Biserică (să nu crezi în vreo dogmă).

4. Lepădarea de Biserica Ortodoxă.

Fereşte-te de aceste păcate, căci Mântuitorul spune: „Dar cine va huli împotriva Duhului Sfânt nu are ier­tare în veac, ci este vinovat de osândă veşni­că” (Marcu 3, 29).

CELE 9 PORUNCI BISERICEŞTI

1. Cercetarea Sfintei Biserici în toate Duminicile şi sărbătorile legale.

2. Păzirea celor patru posturi din an.

3. Respectul faţă de feţele bisericeşti.

4. Mărturisirea păcatelor în cele patru posturi.

5. A ne feri de eretici.

6. A ne ruga pentru conducătorii statului şi dre­gătorii Bisericii.

7. A nu face nuntă, petreceri în post.

8. A feri Biserica de a i se înstrăina lucrurile.

9. A păzi posturile şi a face rugăciunile pe care chiriarhul (episcopul) locului le pune în vremuri grele.

DIFERITE PĂCATE

1. Neîndeplinirea angajamentelor:

  • a. Le-ai îndeplinit pe cele luate în faţa lui Dumnezeu, a ta, a aproapelui?
  • b. Ai îndeplinit canonul dat la Spovedanie?

2. Furtişag de cele sfinte:

  • a. Ai minţit la Spovedanie?
  • b. Ai ocolit să spui tot şi din ce motive?

SFATURI

a. Spovedeşte-te de cel puţin patru ori pe an în posturi.

b. Posteşte înainte de spovedanie.

c. Păstrează acelaşi duhovnic.

d. Fă-ţi un serios examen de conştiinţă înainte de a merge la spovedanie.

e. Scrie pe hârtie păcatele, altfel le poţi uita. Apoi arde hârtia imediat.

f. Mărturiseşte singur nu numai păcatele făcu­te, ci şi (pe) cele din inimă.

g. Nu ascunde nici un păcat.

h. Împacă-te cu cel ce ţi-a greşit.

i. Ocoleşte prilejul de păcătuire.

j. Părăseşte păcatul – angajează-te că nu vei mai păcătui.

k. Regretă păcatele făcute.

l. Fereşte-te pe cât poţi de ele.

m. Cuminecă-te numai dacă te simţi curat. Alt­fel vei fi osândit.

n. Îndeplineşte cu sfinţenie canonul dat de du­hovnic.

o. Judecă-te singur pentru fiecare păcat făcut.

Sfârşit şi lui Dumnezeu Slavă!

Cugetare foarte folositoare în necazuri (din „Mântuirea păcătoşilor”, pagina 191)

1. Ce-ai fost mai înainte de a te zidi Dumnezeu?

2. Câtă facere de bine ţi-a făcut zidindu-te?

3. Câtă răsplătire Îi eşti dator?

4. Câtă nemulţumire I-ai arătat pentru bunătă­ţile ce ai primit?

5. Câtă pedeapsă ţi se cuvine pentru această nemulţumire?

6. De câte bunătăţi te-ai învrednicit în locul re­lelor ce ţi se cuveneau?

7. Câte trebuie să faci, măcar de acum înainte, ca să îmblânzeşti pe Făcătorul tău de bine, ca să nu te muncească veşnic?

 

Am scris, cum am putut, în toată graba, din do­rinţa curată de a vă trimite acest „Îndreptar la spovedanie”.

Cu toată dragostea, Valeriu.

Fiecare dintre noi avem o menire, dar trebuie să stăm sub povaţa duhovnicului, care înlătură voia nepricepută, făcând loc voii lăsate de Dumnezeu în fiecare dintre noi. Duhovnicul dezvăluie intenţiile lui Dumnezeu în noi. Dacă nu stăm sub povaţa duhovnicului, putem să in­trăm în rătăciri mai mari ca patimile. Îl simt prieten pe fiecare suflet care-mi trimite un singur gând de iubire. Şi doresc şi rog ca fiecare prieten să copieze acest „Îndreptar la spovedanie”.

Cu toată dragostea, Valeriu

Sursa: Indreptar la Spovedanie

 

Legaturi:

]]> http://www.razbointrucuvant.ro/2011/11/25/indreptar-de-spovedanie-elaborat-de-mucenicul-inchisorilor-valeriu-gafencu/feed/ 2 SIMPLITATEA CURATIEI, IUBIRII SI A PATIMIRII FERICITE. Cateva din scrisorile inedite ale Fericitului Martir Valeriu Gafencu http://www.razbointrucuvant.ro/2011/03/22/simplitatea-curatiei-iubirii-si-a-patimirii-fericite-cateva-din-scrisorile-inedite-ale-fericitului-martir-valeriu-gafencu/ http://www.razbointrucuvant.ro/2011/03/22/simplitatea-curatiei-iubirii-si-a-patimirii-fericite-cateva-din-scrisorile-inedite-ale-fericitului-martir-valeriu-gafencu/#comments Tue, 22 Mar 2011 02:11:44 +0000 admin http://www.razbointrucuvant.ro/?p=23297

22 noiembrie 1943

Scumpul meu Emil, draga mea Lizuta si Fanel

Miscat pana la lacrimi de iubirea voastra pentru mine, cu dor mult in inima, va comunic acum multumiri, ganduri bune si dragoste la dragostea voastra. Dumnezeu sa va ajute! Sunt  sanatos si ma gandesc intr-una la voi, dragii mei, la toate incercarile prin care a trebuit  sa treceti spre a va da seama de desertaciunea acestei lumi, de ajutorul si dragostea lui Dumnezeu, de Viata Vesnica, pe care noi o putem castiga cu mila Domnului, daca ne vom trai viata in iubire curata, fapte bune  si rugaciune.

Viata e un dar  al  lui Dumnezeu, si noi trebuie sa  stim a o trai in chipul cel mai vrednic. Sa ne curatam  de pacate, care ne urmaresc la tot pasul, sa fim cu iubire fata de semenii nostri, sa ajutam, sa raspundem la rau prin bine si la ura prin dragoste, sa ne marturisim pacatele si sa luam temeinic hotararea de a nu le mai savarsi.

Iata, a venit si postul Craciunului. Pregatiti-va sufleteste pentru aceasta mare sarbatoare crestina, prin post si rugaciune si nu uitati milostenia pentru cei saraci si lipsiti, caci milostenia acopera o multime de pacate. Asa ca faceti aceasta fapta mareata, ca la Sfintele Sarbatori sa dati la cate un sarac lipsit de ajutor, ba o paine, ba o prajitura, ba un banut, ca mult va va rasplati Dumnezeu si in vata aceasta si in viata viitoare.

Mie imi pare tare bine ca voi intelegeti aceasta lume. Mi-aduc aminte ca, inca in sat, ii mai ajutati din cand in cand si pe tiganii si nevoiasii de pe la noi! Stiti si voi ce inseamna lucrul acesta!?! Fericirea este sensul intregii noastre vieti. Si eu va marturisesc azi, dupa ani de suferinta, meditatie si framantari cu viata aspra, ca Viata nu are nici un sens fara Hristos! Ca toate alergarile noastre fara Iisus sunt desertaciune si goana dupa vant!

De aceea, sa cautam ca prin modul nostru de traire sa-l castigam pe Mantuitorul in inimile noastre.

Numaidecat sa va spovediti si impartasiti. Sa faceti o spovedanie cat mai serioasa si mai adanca. Sa luati hotararea de a va lepada de pacate, sa duceti lupta cu raul inimii voastre inclinate a-i judeca si condamna pe altii pentru faptele lor cand noi insine savarsim  aceleasi pacate. Va rog foarte mult, grijiti-va de suflet!

Pe Emil cresteti-l  in iubire de Dumnezeu. Invatati-l sa se roage, se cante cantece crestine, sa se poarte cu dragoste si nevinovatie. El e un copil curat si nevinovat la suflet. Si eu ma straduiesc sa devin prunc la suflet, ca si el. Voi, ca parinti  aveti o mare raspundere. Anume, aceea de a-i da o educatie crestina, a-l creste in cea mai mare curatenie, a-l  ingriji si a-i face Viata  cu adevarat fericitia printr-o traire curata a Domnului nostru Iisus Hristos. Iubiti-va voi si iubiti pe toata lumea. Purtati-va cu toti asa cum va purtati cu proprii vostri frati si surori. Dumnezeu care vede toate va va rasplati insutit.

(…). Sunt fericit si multumit. Iar voua va multumec pentru modul frumos cum ati inteles intotdeauna a va purta cu mine. Iar eu, pentru greselile pe care le-am savarsit fata de voi, cat am fosti in mijlocul vostru va cer iertare. Pe Emil il strang la san, cu iubire. Va iubesc mult!

Cu toata dragostea Valeriu

***

30 ianuarie 1948

Scumpa mama, Valentina draga sora,

Multumesc bunului Dumnezeu pentru grija si dragostea cu care ne pazeste pe toti. Am primit cu bucurie vestea ca ai calatorit bine pana la Alba-Iulia. Aseara am primit randurile matale, mama draga, si o c.p. de la Parintele.

Sa ne rugam lui Dumnezeu, sa-i multumim Lui pentru tot. Sunt asa de multumit ca te-am vazut, mama, senina si increzatoare. Aseara am primit o scrisoare de la Norica, cu multe vesti frumoase si tare multumita. Indeosebi de dragostea cu care ati imbratisat-o cat a fost acasa si la plecarea ei.

Azi am primit semnul tau de dragoste, Valentina, scumpa mea sora, si sunt asa de bucuros, de linistea sufletului tau, de credinta si iubirea ta, de nadejdea ta in Dumnezeu.

Draga Lizunea [Elisabeta, sora cea mica, n.n.], tu ce spui: iti sta bine la bal, dansand, in timp ce Tuţa [tatal lor, Vasile, n.n.] cine stie unde este? [Vasile Gafencu murise inca din 1942, deportat de sovietici in Siberia, insa familia sa ii pierduse legatura din momentul in care a hotarat, in 1940, sa ramana in Basarabia rapita de sovietici, n.n.] Dumnezeu sa-l aiba sub aripa dragostei lui, in timp ce noi, fratii tai, ai nostri, tremuram la gandul ca ati putea savarsi din nestiinta vreo greseala!

Iar tu, acum, cand intelegi ce este dansul, intelegi ca balurile sunt expresia patimilor, placerilor si a destrabalarii omenesti, tu inca mai starui in acest rau!?

Astept de la tine vesti frumoase, astept din partea ta o hotarare ferma in trairea Virtutii. Scumpa mama, fii tare in credinta. In curand am nadejdea mare ca Dumnezeu ne va darui o bucurie aleasa, mult asteptata. In ziua aceea, Valentina draga, vei sta muta de fericire. Iar Lizunea, tu, micuta surioara, iti vei avea ochii umezi de dragoste si multumire. Norica, vei canta un imn de slava lui Dumnezeu. Si toti vom ingenunchia pentru rugaciune, [sub] mainile mamei.

Va sarut, Valeriu.

***

31 ianuarie 1948

Scumpa sora,

In toate imprejurarile roaga-te lui Dumnezeu sa se implineasca voia Lui. Vad lucrarea lui Dumnezeu in sufletele noastre, vad purtarea Lui de grija si sunt atata de multumit!

Draga Norica, “acum, dar, raman acestea trei: credinta, nadejdea si dragostea; dar cea mai mare dintre ele este dragostea” (Corinteni 13). Dragostea este cea mai mare Virtute. Dragostea este insasi Desavarsirea.

Cand dragostea, in loc sa o darui Izvorului a tot binele, lui Dumnezeu – si, prin El, aproapelui tau – o darui acestei lumi pamantesti, deci ii rastorn sensul, ea devine din cea mai minunata Virtute, cea mai primejdioasa patima. Dumnezeu l-a daruit pe om cu atatea daruri incat, prin staruinta in virtute, cu ajutorul Parintelui ceresc, omul poate sa se mantuiasca. Dumnezeu i-a daruit omului atatia “talanti”, pentru ca prin ei omul sa poata lupta, omul sa poata sa se apropie de El, omul sa daruiasca, sa cultive si sa jertfeasca.

In masura in care un om intrebuinteaza bine “talantul” pe care i l-a incredintat Dumnezeu, in masura in care un om cultiva darurile pe care Parintele Ceresc i le-a dat, in aceasta masura devine el placut Stapanului sau, in aceasta masura devine el “sluga buna si credincioasa”.

Asadar, pentru fiecare dintre noi, se pune in cel mai serios mod problema intrebuintarii bune, a “talantului” daruit, incredintat lui de Dumnezeu. Nu-i este permis omului nici a intrebuinta in rau “talantul”, si nici a-l ingropa in pamant, cum a facut sluga cea rea si necredincioasa.

“Ale Tale dintru ale Tale, Tie aducem de toate si pentru toate”. Ceea ce ne-a incredintat spre cultivare Dumnezeu, Lui sa-i daruim. El ne-a dat Viata, pentru El sa traim, Lui sa I-o daruim, pentru Singurul lui Fiu, Domnul nostru Iisus Hristos.

El ne-a daruit Iubirea, Lui sa I-o daruim. Folosirea in rau a darului lui Dumnezeu este greseala si atrage drept consecinta pedeapsa, ispasirea, si in aceasta Viata, dar mai ales in Viata viitoare. In aceasta Viata, pedeapsa prin suferinta are doua aspecte: are rol ispasitor si are rol purificator, curatitor de pacate in Viata viitoare, insa pedeapsa prin suferinta este chin, este ispasire groaznica. De aceea se cuvine sa-i multumim lui Dumnezeu cand ne pedepseste acum, in Viata aceasta.

Deci, trebuie sa fim cu cea mai mare atentie, cand este vorba de modul de intrebuintare a darului lui Dumnezeu, a “talantului”. Pentru ca, de felul cum vom intrebuinta acest dar depinde viitorul nostru, al sufletului nostru: “fericire vesnica” sau “chin vesnic”.

Scumpa sora, te-ai inscris la Conservator. Dumnezeu te-a ajutat. El ti-a incredintat acest “talant” pretios: vocea. Este indeajuns sa te gandesti ca, prin acest “talant” ti-ai putea face, cu ajutorul lui Dumnezeu, drum in Viata, caci te-ai pornit sa-ti croiesti drum de viitor; de acasa, fara abilitati materiale si, ajungand in Capitala, te-ai inscris la conservator, ai intrat intr-o corala religioasa si, prin aceasta corala, ai intrat la Institutul de surori de ocrotire. Deci, drumul catre Institut ti l-a facut Dumnezeu, prin darul Lui, incredintat tie. Se cuvine ca tu sa-i multumesti Lui pentru acest dar, unul din multele daruri ce ti-au fost incredintate tie de Dumnezeu si pentru care trebuie sa-i fi recunoscatoare.

***

Aiud, 25 mai 1948

Scumpele mele surori, cu rugaciunea si cu dragostea voastra dragii mei, sunt sanatos, multumit sufleteste – in mijlocul celor scumpi. Ion si Marin sunt senini si calzi la suflet, imi sunt tare dragi! Bucuria de a-i vedea e neasemuit de mare pentru mine! Imi dau seama ca sunt un simplu vas si Dumnezeu lucreaza cu Harul Lui Sfant, si ma incearca si ma cerceteaza, si ma cearta pentru greseli si ma mangaie in suferinta… Pentru mine, viata mea e o minune si eu insumi privesc la evolutia sufletului meu, ca un copil micut, si neputincios. Bucuriile mari pe care le-am trait si le traiesc nu vi le pot marturisi. Traiesc o minune si minunea aceasta mare este Viata mea. Dragostea cu care sunt inconjurat ma umileste si ma pune in situatia de a tacea. Iar cand vorbesc, ma simt stingher si umilit prin insasi cuvintele mele. Mama este sanatoasa si senina ca un copil. E multumita si inconjurata cu multa iubire. A fost cu D. Vasea si Mura la mine. Cu bucurii am trait si traiesc. Scumpa Valentina, scumpa Tiganca, din tot sufletul va multumesc pentru tot ce faceti pentru mine. Norica e tare scumpa. Si toti… toti mi-s dragi, mi-s tare dragi. Sarut pe toti.

Va saruta Valeriu.

Nota: Domnisoarei Valentina Gafencu, Gimnaziul unic, Com. Vaida – Recea, Fagaras; cenzurata.

***

Alte insemnari si scrisori nedatate, semnate Valeriu Gafencu

O zi mare. Inaltarea Domnului. Ziua Eroilor. Am trait-o cu o intensitate launtrica uriasa. Este una din cele mai mari zile ale vietii mele.

Dimineata am fost la Biserica. M-am dus sa culeg flori, pe platou. Apoi, sigur pe creasta dealului, m-am dus la Biserica. Am trecut raul descaltandu-ma de pantofi. Eram obosit. M-am rugat si am depus buchetul de flori la mormantul unui preot roman viteaz si aparator al dreptei credinte.

Am venit acasa cu florile. Dupa masa, trebuind sa se elibereze un camarad, m-am apucat sa scriu scrisori acasa. La un moment dat, Ion vine si ne anunta ca el a plecat, fara a ne fi anuntat, fara a-si fi luat ramas bun de la noi.

Tot sufletul ne-a fost zguduit intr-un chip neobisnuit. Se elibereaza dupa 5 ani de temnita, in care timp am stat mereu alaturi – in suferinta si grele incercari – si azi pleaca, fara a-si fi luat ramas bun. O, Doamne! Ce tristete era in sufletul meu pentru sufletul lui!

Am tacut putin, apoi… singur… fara a-i fi spus nimanui nimic m­-am pornit spre gara Cosleri sa-i intind eu mana si sa-i arat iubire in suflet. Ma durea. Am tacut si am plecat. Eram obosit. Vroiam sa-mi simt cugetul impacat. Vroiam sa fac totul pentru a ma sti in liniste sufleteasca. Cine stie ce soarta voi avea?! El s-a eliberat si noi se poate sa nu ne mai vedem niciodata in aceasta lume. Voiam sa am convingerea totala ca-n sufletul meu e iubire pentru el, pana-n ultima clipa. Am mers drept inainte, neuitandu-ma deloc in urma mea… Cand am ajuns pe izlaz am inceput sa fiu intovarasit de cantecul ciocarliei. Am mers repede de tot. In sfarsit, cand am ajuns langa gara Cosleri, vad un tren pornind din gara. Credeam ca e inca devreme. Peste cateva minute ma intalnesc cu alti doi prieteni de-ai lui, care-i petrecusera cu bagajele. Au ramas surprinsi cand m-au vazut. “Ati uitat poate ceva si doriti sa-i comunicati?!” “Nu! Voiam doar sa-mi iau ramas bun. El nu si-a luat ramas bun de la mine. Probabil a uitat. Si m-a durut mult. M-am pornit singur la gara”. Mi-au spus ca el, probabil in graba, a uitat sa-si ia ramas bun. Trenul plecase deja din gara. M-au invitat sa merg cu ei spre centru. Le-am raspuns ca sunt obosit si vreau sa ma odihnesc putin, ramanand mai in urma. M-am asezat jos. Am urmarit zborul ciocarliei, cantand. La un moment dat s-a ridicat atata de sus… abia o puteam urmari… si continua sa cante, dand din aripi cu o repeziciune uimitoare.

A zburat mult, mult, la o inaltime mare… apoi deodata si-a dat drumul in jos. M-ai intai plutind in valurile vazduhului, apoi taind vazduhul cu o viteza uimitoare… O iubesc atat de mult…

M-am pornit spre casa. Am ajuns la fantana. M-am spalat, am baut apa, apoi am pornit mai departe. Ma simteam atata de bine! Dumnezeu m-a ajutat! O pace adanca era in sufletul meu si bucuria, multumirea mare ca Dumnezeu m-a ajutat in gandul meu. (…) Simteam in sufletul meu iubire. Si m-am gandit atunci ca el s-a eliberat din inchisoare fiziceste. Dar ce durere mare ca, in acesti ani de grele suferinte, nu si-a castigat si libertatea sufleteasca! Intr-o zi poate va intelege si el ce desemneaza, in fond, iubirea crestina; si atunci va plange ca a plecat din inchisoare fara a-si fi luat ramas bun, macar de la toti camarazii lui de suferinta, langa care a patimit atatia ani. Am ajuns in valea castelului frant de oboseala. M-am dus si am cules un buchet de flori, de maci rosii si flori violete, si le-am dus la biserica, eram singur in biserica. M-am rugat linistit, fericit. Si-am multumit lui Dumnezeu pentru tot ce-am trait azi. Am ajuns la Castel. Aici le-am intalnit pe Elisabeta si Maria, doua fetite pe care le iubesc mult.

Acum e pe inserate. Soarele apune. Sunt fericit. Sarut toata suflarea, Valeriu.

***

Dragile mele Norica si Zunea, sunt sanatos si bucuros in inima. Cu drag ma gandesc la voi! Va sarut, Valeriu.

Un prunc sfant se naste

In noaptea-nstelata

Din Sfanta Fecioara si Duhul cel sfant

Al Tatalui drept cuvant

Coboara azi pe pamant,

Faclie pe veci luminata.

In noaptea Craciunului alb si senin

O mama cu Pruncul la san

Curata-n iubire

Porneste-n uimire

Plinindu-se Buna-Vestire

Pe cai troienite de viscol si vant

Cu sufletul plin de avant

Veniti de departe cu inimi plecate

Se-nchina Imparatului  Sfant

O stea calatoare de la rasarit

Cu iepele albe, de-argint

Aluneca lin

Pe-albastru senin

Al cerului viu inflorit.

***

Maicuta iubita,

Mi-esti draga tare si te port permanent in inima si in rugaciunea mea. Sunt bine si fericit. Dumnezeu are multa grija de mine si ma iubeste netarmurit. Sa tii credinta si sa te rogi mult pentru iubirea mea. Vreau sa ai siguranta launtrica ca eu sunt fericit, ca Dumnezeu ma calauzeste, ca voi ajunge, cu ajutorul Domnului, la limanul fericirii celei mari.

Iti saruta mainile, toata inima mea, Valeriu.

***

Dragul meu Culita,

Te sarut cu dragostea toata. Mi-ai ramas in suflet cu o nota, de mare curatenie si demnitate sufleteasca. Cu dragoste si caldura sunt tare fericit ca te-am vazut. Mi-au scris Livia, Nelu, Maria, Neculai…

Te saruta, Valeriu.

***

Scumpa Margareta,

Iti scriu in prezenta Valentinei. A stat trei zile aici, cu o prietena: Livia. Am vorbit de toate. Mi-a vorbit mult de tine. Cred c-ai primit scrisoarea mea catre tine – trimisa prin Gavrila – cea trimisa prin posta, pe adresa Facultatii. Mi-i gandul mereu la tine, suflet iubit. Tu mi-ai fost calda mangaiere in cele mai grele momente prin care am trecut. In sufletul tau am gasit intelegere, si iubirea ta curata mi-a fost odihna, atunci cand simteam si vedeam ca oamenii nu inteleg jertfa permanenta pentru Iubire si Adevar.

Mi-i dor tare de tine, Margareta draga. Mi-i dor, mi-i dor, mi-i dor. Mi-i dor de sufletul tau, care mi-i asa de drag. Mi-a adus Valentina o fotografie de-a ta. Imi place mult, dar, draga mea, as vrea sa fii cu totul simpla. Ma refer la margele. Vreau sa fii asa cum te-a lasat Dumnezeu. Imi dau seama ca e foarte greu in societatea de azi sa se inteleaga aceasta; oh, Margareta, dar azi imi pare atata de evident si luminos adevarul Mantuitorului Hristos, incat nu mai am nici un alt gand, decat acela de a trai totul dupa Dreptarul Sfant al Domnului.

Te port in suflet mereu. Eu insumi nu-mi pot da seama cum de s-a realizat o iubire atat de mare intre noi! E o iubire curata, care va dainui pentru totdeauna, caci nimic nu ar putea-o zdruncina sau adumbri. In inima mea te voi purta mereu, ca pe prietena cea mai scumpa, a carei iubire, in cele mai grele momente, nu numai ca nu m-a parasit, ci mi-a fost reazem si drum spre Ideal.

E greu a intelege asta de catre lume. Dar sunt convins ca tu intelegi totul. Viata mea e simpla azi. Si lupt mereu cu mine insumi, sa ma simplific si mai mult. Sa-mi curat sufletul de pacate si sa mi-l desavarsesc. Te vad mereu inlacrimata, asa cum te-am vazut ultima oara printre zabrele. Tu simti si stii tot ce este in inima mea. Astept cu incredere clipa intalnirii noastre. Vreau sa te stiu fericita. Si voi face totul pentru a contribui la fericirea ta. Tu stii asta.

Te rog foarte mult mergi regulat la Biserica. Si atunci cand te vei simti singura, neinteleasa, indurerata de povara vietii, cand sufletul tau, insetat de odihna, va plange tacut, dornic dupa Iubirea cea mare, sa te retragi smerita intr-o bisericuta smerita, sa ingenunchezi si sa te rogi fierbinte. Rugaciunea ta se va intalni cu rugaciunea mea. Te port in suflet cu toata dragostea, suflet iubit.

Fratele tau drag, Valeriu.

***

Valeriu Gafencu despre parinti

- insemnari din colonia Galda, 1947 -

Insemnez din gandurile mele, pe malul izvorului cu apa limpede si rece, sub cele patru salcii de unde i-am scris ieri Marioarei. Soarele coboara cate asfintit. M-am pornit singur de la Castel, cu gandul la Dumnezeu si dragostea indreptata catre cei dragi ai mei.

Mai intai Mama:

Intr-o noapte, aici in Galda, veneam cu mama de la Biserica. Ne rugasem impreuna si-n sufletele noastre coborasera… (manuscris indescifrabil) sufletul total fata de mama... ii marturisesem toate pacatele si greselile pe care le savarsisem in viata, asa incat, prin aceasta marturisire, devenisem cu mama (indraznesc sa afirm, cu constiinta de om pacatos) prieten.

Si-n timp ce mergeam linistiti, sub cerul senin, mama a inceput sa povesteasca, raspunzand dorintei mele, momente-aspecte din iubirea ei cu Tuţa.

Cand s-a casatorit, mama avea vreo 24 de ani, Tuta era cu vreo 10 ani mai in varsta. Tuta o iubea in taina, inca de cand era baietan.

Mama era o fata simpla, (numai) cu scoala primara, fara alta avere decat fecioria sufletului si a trupului.

Tuţa era un om intreg, sanatos si voinic, cu un trecut frumos, student la politehnica, bine vazut de toti oamenii mai de valoare pe care-i avea Basarabia in acele vremi. Ii mai trebuia putin si iesea si el inginer. Dar luand contact cu societatea asa zis “sus pusa” si cunoscandu-i decadenta, a renuntat la toate perspectivele pe care i le deschidea viitorul si s-a intors in sat, la plug, facandu-se si invatator. Vroia sa-si intemeieze un camin frumos si curat, sa aiba sotie, copiii lui, gospodaria lui…

Si, a luat-o pe mama.

Mama l-a intrebat:

“De ce ma iei tu pe mine de sotie, ca eu n-am nici carte, nici avere… pe cand tu… de ce nu ti-ai ales o fata invatata, de la Iasi, ca doar atatea te doreau de barbat ?”

Iar el i-a raspuns:

“Ei, Lena, de cate ori ma uit la tine, ma gandesc ca nu sunt vrednic de tine. Tu ai ceva ales, tu ai fecioria. Esti curata. Si de aceea te iubesc eu”.

Tuţa, pana la data casatoriei, pacatuise cu alte femei. Avea insa cinstea sufleteasca, era de o sinceritate totala in a-si recunoaste pacatosenia. De aceea mi-i atata de drag.

Cand eram in clasa a VIII-a (ultima clasa de liceu), framantat de ganduri si nelinisti privitoare la relatiile cu femeile, l-am intrebat intr-o noapte:

“Tuţa, mi-i cam rusine, dar te rog spune-mi deschis, cum este mai bine sa pastrezi relatile cu femeile: sa te abtii sau sa ai contact cu ele?! Eu marturisesc intre baieti pentru abstinenta. Intampin insa cele mai mari opozitii. Mediul e f. stricat prin scoli”.

Tuţa mi-a raspuns:

“Cel mai bine este sa te abtii. Eu am pacatuit in tineretea mea, dintr-o nelamurire. Trecusem de 21 de ani si eram fecior inca, curat, dar s-a zvonit printre baietii si fetele de seama mea, ca sunt impotent si de aceea n-am relatii cu femeile. Si atunci, de ciuda, am cautat sa aflu cine a scornit acest zvon. Si am aflat ca totul pornea de la o fata intrigata de atitudinea mea demna si curata. Si am pacatuit cu ea, de ciuda. Mi-a parut rau mai tarziu”.

O! Cat de mult mi-a folosit mie marturisirea lui Tuţa! De cate ispite si caderi nu m-a ferit, sfatul, marturisirea lui!

……………………………………………………………………………………….

“Valeriu, dupa arestarea ta, eram singura acasa. Intr-o noapte din iarna anului 1944, m-am pornit pe jos de la Balti spre Sangerei. Era un ger atat de mare. M-a ajuns din urma un om cu sanie. La rugamintea mea, m-a luat in sanie. Era dintr-un sat mai indepartat. Am ajuns in Sangerei noaptea tarziu. Fiind vreme de iarna, l-am adapostit in casa noastra. Dupa ce l-am ospatat, m-am gandit: acum trebuie sa-i pregatesc patul ca sa se culce”.

Si buna mea mama s-a gandit ca este mai bine sa-i pregateasca patul in dormitor, iar ea sa se duca sa se culce in bucatarie. Asa a si facut. La o bucata de noapte, marna aude deschizandu-se, rand pe rand, usile casei. S-a trezit numaidecat emotionata. Omul a deschis incet usa bucatariei si, cand mama, cu glasul ei blajin, l-a intrebat: “Ce doriti domnule?”, el i-a raspuns: “M-am gandit ca poate dumitale ti- i frig si vrei sa te incalzesti”.

Mama s-a uitat la el si i-a raspuns: “Eu te-am ospatat si adapostit in casa mea, oferindu-ti locul cel mai de cinste, cu gandul la Dumnezeu. Si dupa cum am un singur Dumnezeu, Hristos, tot asa am un singur barbat”.

Omul si-a plecat ochii in pamant, si, smerindu-se, a inchis usa in urma lui, ducandu-se sa se culce.

Am sarutat-o pe mama si ea mi-a spus ca, in toata casnicia lor, amandoi, si Tuţa si mama, au fost cinstiti unul fata de altul. Ce lucru minunat si placut in fata lui Dumnezeu. Au trait toata viata atat de frumos, s-au iubit. Si noi, copiii, niciodata nu i-am vazut certati. Stiu ca Tuţa o iubea pe mama, o ocrotea. Bunaoara el se scula cu noaptea in cap si-si pregatea toate pentru lucrul campului. Isi aseza gospodaria si adesea, la rasaritul soarelui, cand el pleca la deal, o trezea si pe mama. O lasa intodeauna sa doarma mai mult, sa se odihneasca. Si parca-l aud cum, cu glas dragastos, ii spunea: “Hai Lena, leneso, scoala”.

………………………………………………………………………………………………..

In noaptea aceea (era dupa Pasti), i-am spus mamei c-o rog sa se duca numaidecat la Manastirea Sambata si sa-l roage pe Parintele (sters numele, probabil Arsenie) s-o spovedeasca, si sa-i marturiseasca Parintelui si toate pacatele lui Tuţa pe care mama le cunoaste, pentru ca el, acolo unde este azi, e mai mult ca sigur (daca e in viata, bineinteles), ca n-are un preot la care sa se poata spovedi.

Azi, mama mea bate doua drumuri: drumul temnitei si al manastirii. Si familia mea intreaga bate aceste doua drumuri. Si-i fericita.

O familie numai atunci este fericita cand exista deplina comuniune sufleteasca intre sot si sotie. Realizati aceasta comuniune! O! Doamne! Cat sunt eu de fericit!

Sarut picioarele mamei mele si-i sarut mainile tatalui meu iubit. Doamne! Slava Tie!

(Extrase din: Studentul Valeriu Gafencu, “Sfantul inchisorilor din Romania”, Coordonare si cuvant inainte de Nicolae Trifoiu, Editura Napoca Star, Cluj, 1998).

Cititi si:

]]> http://www.razbointrucuvant.ro/2011/03/22/simplitatea-curatiei-iubirii-si-a-patimirii-fericite-cateva-din-scrisorile-inedite-ale-fericitului-martir-valeriu-gafencu/feed/ 10 Sf. Valeriu Gafencu: “SUNTEM CRESTINI NUMAI CU NUMELE…” Ce inseamna sa fim crestini, cum putem realiza curatirea launtrica si nasterea din nou? http://www.razbointrucuvant.ro/2011/02/19/sf-valeriu-gafencu-suntem-crestini-numai-cu-numele-ce-inseamna-sa-fim-crestini-cum-putem-realiza-curatirea-launtrica-si-nasterea-din-nou/ http://www.razbointrucuvant.ro/2011/02/19/sf-valeriu-gafencu-suntem-crestini-numai-cu-numele-ce-inseamna-sa-fim-crestini-cum-putem-realiza-curatirea-launtrica-si-nasterea-din-nou/#comments Sat, 19 Feb 2011 01:30:22 +0000 admin http://www.razbointrucuvant.ro/?p=22910

“Ne trebuie o largă şi adâncă înţelegere a oamenilor, dacă vrem si trăim în pace şi bunăvoire”.

“Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie sa traiasca în Duhul Sfânt toata viata, or noi tocmai asta n-am izbutit”.

“Cum vei putea rezista la marile încercări in care suntem angajaţi, dacă nu te poţi stăpâni de la un fum de ţigară?!”

“Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului…”


“In cele mai intime fibre ale sufletului Valeriu năzuia spre cele mai sfinte idealuri. Nu avea veleităţi politice, nu complota, nu uneltea împotriva statului, ci tocmai atitudinea sa idealistă îl întărea să stăruie în educarea tinerilor.

Elevii îl iubeau. Reuşise să realizeze o comuniune sufletească, deşi nici el nu era decât un tânăr student. Vibrau însă înlăuntrul lui necesitatea curăţiei, imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste şi visul unei lumi ideale.

Il înfiora abisul materialismului bolşevic din Rusia, dar şi concepţia burgheziei egoiste, exploatatoare, afaceriste, indiferentiste moral. Infrigurat deci, apela la tot ce era bun în tineri pentru a-i pregăti pentru marea confruntare.

In 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Nu era acuzat decât de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea; prin urmare s-a simţit liber de orice vinovăţie.

In ianuarie 1942 a fost adus la penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa condamnare.

In temniţă el a continuat să se ocupe de educaţia tinerilor, dar îşi punea totodată grave şi severe probleme de conştiinţă. La început a studiat şi a citit foarte mult, însă curând s-a oprit asupra creştinismului, care i-a apărut în adevărata lui lumină, adică in latura sa duhovnicească.

Valeriu s-a dedicat unei intense lecturi teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualităţii ortodoxe. (…) Lectura lui se concentra mai ales asupra Sfintei Scripturi. In acelaşi timp se ruga intens în singurătatea celulei.

Inteligenţa lui strălucită şi sufletul său curat au descoperit repede adâncimile spiritualităţii ortodoxe. Dacă până aici fusese un credincios, acum devenea un trăitor; fusese animat de creştinismul tradiţionalist, iar acum se adâncea în cea mai autentică spiritualitate.

Tânărul visător se întorcea cu grijă şi râvnă în sine însuşi. Descoperea lumea lăuntrică, începând să pună ordine în ea. Ideile ce-l animaseră au fost părăsite o vreme, pentru a se putea dedica lucrării duhovniceşti. Abia acum înţelegea ce este naşterea din nou.

Tot căutând, într-o zi a căzut cu faţa la pământ, izbucnind în lacrimi şi spunând: „Sunt cel mai păcătos om!”. Aici se situează momentul crucial al vieţii sale duhovniceşti. De aici înainte va trăi pentru a se curaţi lăuntric şi a se desăvârşi prin unire cu Hristos.

Unii l-au admirat, alţii l-au acuzat, dar foarte puţini l-au înţeles. Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a „onoarei” şi a fost o luptă grea până când aşa-zisa „demnitate” şi „onoarea” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii.

***

“Când se simtea mai bine, Valeriu vorbea frumos si cu însufletire, oprindu-se cu precadere la tema lui preferata, curatirea launtrica:

- Prin Botez am primit harul curatitor, iar prin ungerea cu Sfantul Mir ne-am împodobit cu toate darurile Duhului Sfant, dar aceasta binecuvântata stare launtrica a ramas nelucratoare în noi, fiindca suntem crestini numai cu numele. Traim într-o lume de confuzie, de libertinaj, de pacat. E o rusine sa fii credincios, e demodat sa fii moral!

Omul botezat, pentru a se mântui, trebuie sa traiasca în Duhul Sfânt toata viata, or noi tocmai asta n-am izbutit. Am crezut, ne-am rugat, am pastrat credinta, am suferit, dar pentru a te uni cu Hristos este necesar sa te curatesti launtric prin spovedanie si sa te înnoiesti prin Sfânta Împartasanie.

Constient deci si cu toata staruinta sa te unesti cu Hristos, sa te faci purtator al sfinteniei Lui, al puterii Lui, al iubirii Lui, al luminii Lui, al nemuririi Lui. Trebuie sa înfrunti pacatul pâna la sânge. Asa si numai asa te nasti din nou. Nu exista in privinta aceasta cale de compromis. Altadata ne-a zis:

- Este atata de minunata invatatura lui Hristos, incat daca avem intelegerea ei, avem cel mai puternic argument al existentei lui Dumnezeu. Am plans de durere si de fericire cand am avut aceasta descoperire. Iar cei ce cred in El trebuie sa marturiseasca adevarul de constiinta, chiar daca vor fi martirizati. Oare Fiul lui Dumnezeu nu a fost ucis ca dusman al neamului Sau?

Samanta aruncata de el aducea roada. Zi de zi oamenii se apropiau tot mai mult si mai sincer de Hristos, Care devenea Izvorul si Calauza vietii si gandirii lor”.

***

File de pateric

Datorită înfometării, adesea se iscau în celulă discuţii neplăcute la alegerea turtoiului, iar Valeriu, ştiind acest lucru, infranându-se şi smerindu-se, se aşeza cel din urmă, adică primea turtoiul cel mai mic. In sinea lui era mulţumit că putea face acest gest de dragoste şi dăruire. Dar dacă unii se bucurau de infranarea lui, alţii au socotit că se cuvine să aleagă şi el, când îi vine rândul, turtoiul cel mai mare.

S-a supus rânduielii stabilite şi când trebuia să aleagă înaintea celorlalţi, lua la întâmplare turtoiul care-i cădea în faţă, ca astfel să înlăture ispita lăcomiei şi să nu-şi păgubească fraţii de suferinţă.

Gestul acesta mărunt a ajuns mai târziu să fie luat drept exemplu în toate părţile.

In viaţa de zi cu zi apăreau şi mici probleme interne ale celulei, ca de exemplu aerisirea, cum şi când şi cât să se facă; ori stabilirea orelor de folosire a tinetei; ori dreptul fiecăruia de a se plimba pe cei doi metri care rămâneau neacoperiţi de paturi. Interesele şi părerile erau contrarii şi adesea se ajungea la ceartă. Valeriu tăcea când se iveau astfel de discuţii.

- Dar tu ce zici? îl întrebau unii.

- Eu socot că este bine aşa cum veţi hotărî voi. Dacă nu putem să trăim frăţeşte în această mare suferinţă, cum putem aştepta ca oamenii să împartă cu dreptate şi dragoste bogăţiile întregului pământ? Dacă aici nu putem fi buni, cum vom putea fi buni când vom fi puternici şi liberi? Cu puţină dragoste vom simţi bucuria de a face voia şi plăcerea fratelui nostru. Ne trebuie o largă şi adâncă înţelegere a oamenilor, dacă vrem si trăim în pace şi bunăvoire.

Valeriu îşi întărea de fiecare dată cuvintele cu exemple din Biblie şi din Sfinţii Părinţi, pe care le raporta adeseori la experienţa actuală.

In general prefera să tacă şi să se roage în sine însuşi, dar deopotrivă era gata să vorbească despre cele sfinte. De oriunde ar fi început o discuţie, el o termina la unirea cu Hristos.

Mulţi tineri au fost şocaţi de comportamertul lui Valeriu – căci ei nu cunoşteau creştinismul – dar au sfârşit prin a-l lua drept exemplu de viaţă creştină.

Alţii, cu calităţi sufleteşti de o rară frumuseţe, credeau în Dumnezeu, fără însă să fi fost formaţi duhovniceşte – şi aceştia au gravitat de la început în jurul lui Valeriu.

El îi iubea pe toţi şi li se dăruia cu bucurie.

Sfânta Scriptură

Valeriu reuşise să salveze de la primele percheziţii o Biblie. A desfacut-o în fascicole şi pe căi riscante a reuşit să o transmită la alte celule. Atunci au fost memorate părţi din Biblie, cu deosebire Capitolul 13 din Epistola către Corinteni, Predica de pe Munte din Evanghelia de la Matei, Evanghelia după Ioan, Psalmul 50 şi Psalmii Utreniei.

Fascicolele au fost colportate prin toată temniţa, fiind urmărite cu asiduitate de temniceri. Când se găsea vreunul într-o celula, era pedepsită toată lumea. S-au făcut percheziţii separate, partiale şi unele generale pentru a putea fi depistate toate fascicolele. Erau ascunse în saltelele de paie ori pe sub duşumele. Deci saltelele au fost golite şi duşumelele cercetate, ba chiar, acolo unde era un indiciu suspect, scoase.

Cand au dispărut toate fascicolele era prea târziu, căci multe fuseseră deja memorate. Au continuat să se răspândească verbal ori prin metode de comunicare stil temniţă: scrisul pe săpun, cu un vârf de sârmă ori un lemn ascuţit, scrisul pe pereţii celulelor (care erau văruiţi şi din nou erau scrişi de deţinuţi), expedierea de mesaje prin alfabetul Morse.

Pe lângă texte evanghelice, se răspândeau în acelaşi mod rugaciuni, acatiste, poezii, cugetări, întâmplări din Vieţile Sfinţilor ori scurte cuvinte de folos.

Mica Filocalie

“Valeriu continua sa fie preocupat de viata sa launtrica. Un subiect la care cugeta indelung era constiinta pacatului. Spunea:

- Este foarte greu omului sa-si recunoasca pacatul, dar este evident ca suntem pacatosi si setea noastra de curatie si adevar nu poate fi satisfacuta decat prin zdrobirea pacatului. Viata vesnica incepe in sufletele smulse pacatului. Cine crede cu adevarat in Dumnezeu va ajunge la constiinta pacatului, cine nu crede in Dumnezeu ramane prizonier eului sau, orgoliului si pacatului sau. Prin eul meu, eu sunt cel mai mare dusman al meu. Daca eul nu moare, nu ne putem naste din nou in Hristos si ramanem in pacatul mandriei. Mandria l-a facut pe om sa se vrea Dumnezeu, impotriva evidentei sale nedesavarsiri si mai cu seama impotriva faptului ca noi, oamenii, suntem cu totii muritori. Un Dumnezeu nedesavarsit si supus mortii e un fals Dumnezeu. Constiinta pacatului nu este bigotism ori obscurantism, ci luciditate si intelepciune. Intreaga educatie a omului depinde de felul in care functioneaza constiinta pacatului. Numai omul care traieste in fata lui Dumnezeu are adevarata masura a sa, a lumii si a vietii.

(…)

Intrati deci pe poarta pocaintei cu ravna, asteptand sa se nasca in voi Imparatia Duhului Sfant. Sa plangem azi pacatele personale, sa le plangem pana ce ni se vor da lacrimi pentru curatirea lumii. Nu va fie frica de umilinta, nici de marturisirea pacatelor, ci credeti ca prin ele veti fi purtatorii adevaratei lumini. Sa luam seama la Mantuitorul Hristos, la indrazneala cu care El a prabusit o lume si a ridicat alta, la desavarsirea pe care ne-a lasat-o ca pilda – si asa sa-L urmam!

Despre importanta constiintei pacatului in viata sociala spunea:

- Constiinta pacatului nu se reduce la desfranare, lacomie, agonisire, ucidere ori alte fapte asemanatoare, mai mult, nu este nici numai restabilirea oranduirii launtrice a omului, ci este lupta impotriva incepatoriilor si stapaniilor intunericului, care tin in bezna si robie neamurile lumii intregi. Cu alte cuvinte, lupta fiecaruia trebuie sa contribuie la realizarea unei autentice oranduirii crestine a lumii. (…) Trebuie sa devii crestin in toate aspectele vietii tale de zi cu zi si prin aceasta sa increstinezi si lumea din jurul tau. Dar nu se poate ajunge aici prin studii intelectuale, ci prin trairea in duh, prin lupta de fiecare clipa cu pacatul facut, apoi cu pacatul vorbit, apoi cu pacatul gandit. Inainte de a ne lupta cu pacatele lumii trebuie sa uram pacatele, prostia, suficienta si moleseala sufletelor si mintilor crestinilor, caci tocmai adormirea constiintei crestine a dat frau liber impertinentei ateiste”.

(din Ioan Ianolide, “Intoarcerea la Hristos“, Editura Christiana, Bucuresti, 2006)

***

„Rugăciunea lui Valeriu şi pilda vieţii sale lucrau pe nesimţite în sufletele celor ce-l înconjurau. De pildă, într-una din zile R. trăgea pe furiş dintr-un rest de ţigară pe care-l găsise prin curte. Valeriu l-a văzut şi i-a spus:

- Cum vei putea rezista la marile încercări in care suntem angajaţi, dacă nu te poţi stăpâni de la un fum de ţigară?!

Lui R. – tânăr student pe cât de bine pregatit pe atât de bine intenţionat – i-a fost suficienta această observaţie pentru ca să înceapă să-şi puna cu seriozitate problema vieţii creştine şi a trairii launtrice.

- Până atunci nu-mi făcusem probleme de conştiinţă, mărturisea el mai târziu. Lui Valeriu ii datorez adevărata  mea  încreştinare. El mi-a descoperit nu numai adâncimea propriului meu suflet ci si orientarea în viaţă şi în lume”.

(extras din cartea “Sfantul inchisorilor”, coordonata de parintele Moise Iorgovan de la Oasa)

***

O întâmplare alarmantă

“Valeriu Gafencu prezenta o stare fizică îngrijorătoare: tuşea şi începuse să slăbească. Pentru a se reface a fost repartizat la paza viei. Paza se efectua în foişor sau cu cele două echipe mobile în timpul nopţii. Foişorul era aşezat cam la jumătatea suprafeţei cultivate, pe un mamelon mai înalt. Paznicul contempla o privelişte admirabilă. De o parte fiind vizibilă în zilele luminoase valea Mureşului, confluenţa cu Târnava, în câmpia prinsă între dealuri domoale. Spre răsărit-miazăzi, culmile Făgăraşului cu cele trei căciuli uriaşe, aruncate în cer: Omul, Negoiul şi Moldoveanul, o trinitate materială a pământului românesc, închinându-se aproape totdeauna, în haina curatei zăpezi, Trinităţii imateriale veşnice. La apus-miazănoapte, zidurile crenelate ale Apusenilor, fortăreţe inexpugnabile, păstrătoare ale celei mai pure fiinţe daco-romane, umilită trupeşte dar neînvinsă niciodată spiritualiceşte, împrospătătoare de minte şi inimă a întregului neam.

La începutul lui August începură să se coacă strugurii timpurii. Prin regiune mai bântuiau bande de dezertori sovietici, care fie se predau când nu mai aveau cum rezista, fie erau prinşi de populaţie.

Când Valeriu Gafencu era de pază în foişor şi se ruga, pe la miezul nopţii a auzit zgomote la baza foişorului: cineva încerca să deschidă uşa. Foişorul era construit din dulapi groşi, închis bine, având în interior o scară de acces la camera turnului, care se închidea cu un chepeng puternic. Valeriu, crezând că sunt paznicii mobili, a întrebat cine este, cerând parola. Două focuri de armă i-au răspuns, gloanţele trecând pe lângă urechile lui. A sunat alarma. Toaca avea o rezonanţă stridentă. După ce cu tras alte focuri indivizii au fugit, auzind paşii celor ce veneau în ajutor, însoţiţi de gardienii înarmaţi.

Eram expuşi să fim ucişi de răufăcători, neavând posibilitatea de apărare, mai ales cei angajaţi la paza viilor sătenilor, unde nu erau foişoare. Am convenit cu gardienii să ceară administraţiei să ne permită folosirea armelor în timpul nopţii. În caz de refuz, nu mai răspundem de apărarea recoltei şi nu mai făceam acest serviciu. Administraţia a admis cererea şi a trimis în colonie 4 arme Manlicher, vechi, cu cartuşe oarbe. Noaptea, din când în când, se trăgea câte un foc pentru a speria eventualii îndrăzneţi. Ziua, armele şedeau în rastel în corpul de gardă. Dar nu de puţine ori gardienii ne dădeau armele lor să vânăm iepuri, care erau din abundenţă prin vii.

Prin 1955-56, în anchetele în legătură cu „reeducarea” ne acuzau că, vrând să dezarmăm miliţienii şi să evadăm, nu ne-am înţeles între noi şi, neînţelegându-ne pe acest motiv, ne-am luat la bătaie în închisoare. Le-am demonstrat că am fi putut evada, având şi arme asupra noastră. Anchetatorii rămâneau stupefiaţi:

- Cine v-a dat armele?

- Administraţia închisorii!

- Şi de ce n-aţi fugit?

- Pentru că ne-am dat cuvântul că nu vom fugi!

- Şi nu puteţi să vă călcaţi acest cuvânt?

- Dumneavoastră aşa aţi fi făcut? Noi nu săvârşim acte de mişelie. Între acceptarea suferinţei pentru o cauză de onoare şi binele egoist şi îngâmfat, noi acceptăm suferinţa. Aici e deosebirea de ideal şi de slujire. Aşa rămânem în Adevăr.

- Ce adevăr, mă? Adevărul e binele meu!

- Aşa a zis Pilat, osândind Adevărul. Hristos e mereu osândit în fiecare din cei care-L mărturisesc, răstignit de toţi pilaţii puterii pământeşti pentru a nu-şi pierde scaunele!

- Sunteţi nişte proşti!

- Ştiţi ce spune Hristos despre înţelepţii veacului acestuia? Înţelepciunea oamenilor veacului acestuia este nebunie înaintea lui Dumnezeu!”

(din: Virgil Maxim, “Imn pentru crucea purtata”)

Cititi si:

]]> http://www.razbointrucuvant.ro/2011/02/19/sf-valeriu-gafencu-suntem-crestini-numai-cu-numele-ce-inseamna-sa-fim-crestini-cum-putem-realiza-curatirea-launtrica-si-nasterea-din-nou/feed/ 21 TESTAMENTUL SFANTULUI MARTIR VALERIU, OMUL IN CARE VIA HRISTOS: Paziti neschimbat Adevarul, dar sa ocoliti fanatismul! Duceti Duhul mai departe! http://www.razbointrucuvant.ro/2011/02/18/testamentul-sfantului-martir-valeriu-omul-in-care-via-hristos-paziti-neschimbat-adevarul-dar-sa-ocoliti-fanatismul-duceti-duhul-mai-departe/ http://www.razbointrucuvant.ro/2011/02/18/testamentul-sfantului-martir-valeriu-omul-in-care-via-hristos-paziti-neschimbat-adevarul-dar-sa-ocoliti-fanatismul-duceti-duhul-mai-departe/#comments Fri, 18 Feb 2011 00:19:21 +0000 admin http://www.razbointrucuvant.ro/?p=22882 18 februarie  – 59 de ani de la mutarea la ceruri a Sfantului Valeriu Gafencu

“Am taria sa marturisesc ca sunt un om fericit, intrucat am vazut un om in care via, gandea, zambea, traia si biruia Hristos: VALERIU GAFENCU.

Pe Hristos, pe Hristos cel Viu intru Valeriu, pe Hristos cel Rastignit in secolul 20, PE ACESTA IL MARTURISIM!” (Ioan Ianolide)

*


Minunea Maicii Domnului

La Craciun era destul de inviorat. In noaptea cantarilor ingeresti a compus un minunat colind al detinutilor din Targu-Ocna. In patul de alaturi isi dadea sufletul arhimandritul G. [parintele martir Gherasim Iscu, n.n] Venise in stare grava de la Canal, unde fusese unul dintre stalpii rezistentei. In seara aceea a Nasterii Pruncului Iisus el a fost luat la cer. A plecat neclintit in credinta. Neavand cu ce-l imbraca, caci rufele sale erau ude de transpiratie, Valeriu i-a oferit hainele lui si a pastrat pentru sine pe ale parintelui.

- Acestea sunt hainele mele monahale! A zis el emotionat. Cu ele sa ma inmormantati!

Noaptea aceea de Craciun nu o voi putea uita pana la sfarsit. Umblam necontenit de la un bolnav la altul, luandu-le pulsul si ingrijindu-i. Din cand in cand imi mai aruncam privirea si spre Valeriu. Era vesel, fericit inlauntrul sau, cu pleoapele lasate, cu capul plecat in piept. Nici el nu se putea odihni. Dupa ce mi-am terminat treaba, am simtit ca ma cheama din priviri, ca ma roaga sa ma duc la el. M-a privit cu o patrundere cum inca nu simtisem pana atunci. Si-a facut semnul crucii, apoi mi-a luat mana. Un fior adanc m-a cuprins. Era foarte concentrat, lucru neobisnuit la el, caci in starea lui duhovniceasca putea ramane destins pana si in cele mai cumplite tensiuni prin care ne era dat sa trecem. Simteam ca are ceva sa-mi impartaseasca.

- Ioane, tu imi esti cel mai bun prieten, mi-a zis. Dar nu ca prieten vin la tine, ci ca sa-ti cer sfat, sa ma supun tie. Vrei sa ma asculti?

- Te ascult, am raspuns eu, dar nu stiu daca voi fi vrednic de increderea ce-mi arati.

Valeriu a plecat ochii si mi-a spus linistit:

- In noaptea asta am privegheat. Asteptam sa vina cantecul colindei mele. Doream sa fie foarte frumos. Il cantam in mine. Il desluseam din cerurile inalte din care cobora. Cam greu pentru mine, caci nu cunosc notele muzicale si trebuie sa o fac dupa ureche. Eram deci treaz, lucid si senin, cand deodata am vazut ca am in mana fotografia Setei (fata pe care o iubise). Uimit de intamplare, am ridicat privirea si la capul patului meu am vazut-o pe Maica Domnului, imbracata in alb, in picioare, vie, reala. Era fara Prunc. Prezenta ei mi se parea materiala. Maica Domnului era aievea langa mine. Eram fericit. Uitasem totul. Timpul parea nesfarsit. Atunci Ea mi-a spus:

“Eu sunt dragostea ta. Sa nu te temi. Sa nu te indoiesti. Biruinta va fi a Fiului meu. El a sfintit locul acesta acum pentru cele viitoare. Puterile intunericului cresc si inca vor mai inspaimanta lumea, dar vor fi spulberate. Fiul meu asteapta pe oameni sa se intoarca la credinta. Azi sunt mai cutezatori fiii intunericului decat fiii luminii. Chiar de vi se va parea ca nu mai e credinta pe pamant, sa stiti ca totusi izbavirea va veni, dar ca prin foc si prin parjol. Lumea mai are de suferit. Aici insa e multa credinta si am venit sa va imbarbatez. Indrazniti, lumea e a lui Hristos!“

Apoi Maica Domnului a disparut si am ramas coplesit de fericire. M-am uitat in mana, dar nu mai aveam nici o fotografie.

Valeriu vorbea simplu, deschis, fara urma de parere de sine. Sufletul lui parea un potir din cel mai pur cristal, care se invrednicise a-L primi pe Hristos. Cugetul lui smerit si pacea cu care mi-a vorbit mi-au dat certitudinea ca nu fusese o inselare. Ma simteam cumva si eu sfintit, innoit, participand la minune. Cu intensitatea cu care tasnesc intr-o astfel de imprejurare luminile launtrice, cu sfiala dar si cu convingere i-am spus simplu:

- Dumnezeu ne cerceteaza. Daca noi vom cadea, El va birui. Ne trebuie credinta, si acum putem avea mai multa. Sa ne rugam!

Am facut impreuna o scurta rugaciune. Si in tacerea camerei 4 pentru muribunzi, sufletele noastre s-au facut pentru o clipa scara catre cer.

(…)

intoarcerea-la-hristos-coperta.jpg

Legamantul

Cu fiecare zi care trecea Valeriu se apropia de moarte. In ultimele luni de viata a fost vioi, bucuros, a scris poezii si ne-a vorbit cu insufletire.

In ziua de praznuire a Intampinarii Domnului din 1952 ne-a chemat, pe mine si pe Gheorghe [Jimboiu], si ne-a spus:

- Doresc mult sa slujim Domnului intru totul si intru toate. Suntem fiii Bisericii si nu ne vom desparti de ea. Se deschide o era noua in lume, care trebuie umpluta de duh, idei si activitati crestine. Crestinismul reinvie, dar sarcinile crestinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat. De pe Golgota ne spune Domnul ca oamenii sunt liberi si sunt chemati la adevar prin jertfa. Dar pana la jertfa avem credinta, pocainta, lupta, indrazneala, infruntarea dusmanilor, insufletirea oamenilor, vestirea Evangheliei la cei saraci si oropsiti, propovaduirea Fericirilor si a Imparatiei lui Dumnezeu – toate aceste si altele sunt virtuti si metode pe care le descoperim in viata si invatatura Domnului. Imparatia lui Dumnezeu, daca nu incepe acum, nu va exista nici eshatologic; de fapt ea a inceput cu Hristos si se continua prin lucrarea Duhului Sfant. Exista o unitate si continuitate in lume si in viata, deci sa nu parasim nici un plan al existentei noastre, ci prin toate, in toate sa fim crestini. Dusmanii sunt multi, din afara si dinlauntru, dar sa nu uitam ca lupta noastra este cu incepatoriile si stapaniile intunericului. Lumea secolului nostru nu are nicaieri o infatisare crestina. Structura sufleteasca a omului “civilizat” este lipsita de Dumnezeu. Biserica [in sens strict institutional, nota noastra] nu are putere. Sunt deci de infruntat forte uriase, apocaliptice. Trebuie nebunia lui Hristos pentru a reincrestina lumea. Insesi formele civilizatiei trebuie revazute, caci oamenii au pierdut si masura si tinta. Aici noi am redescoperit pe Hristos, Biserica si crestinatatea.

Cred ca e necesar sa ne legam a fi slujitorii lui Hristos si ai oamenilor. Nu putem sa ne multumim cu putin, trebuie sa nazuim totul in Hristos si El va implini toate prin cei ce-I slujesc. Purtam in noi o experienta atat de amarnica, incat am fost umpluti cu lumina. M-am rugat indelung inainte de a va vorbi si cred ca Dumnezeu m-a indemnat si m-a luminat…Va rog deci sa-mi spuneti daca vreti sa ne legam sa-L slujim pe Hristos in forma care aici ni s-a descoperit. Modul de organizare va veni in timp. E loc si pentru celibi si pentru casatoriti. Nu avem de la cine lua binecuvantare, dar o cerem de Sus. Sa ne rugam impreuna in aceasta zi, ca o fagaduinta facuta Domnului.

Valeriu rostea aceste cuvinte limpede si linistit, incat lasa impresia ca nu din el, ci de la Hristos veneau indrazneala si puterea cu care vorbea. Prevazatori datorita conjuncturii din temnita, am facut impreuna o foarte scurta rugaciune, prin care am pecetluit pe Hristos in sufletele noastre si peste viata noastra toata.

Am fost trei! Dintre ei am ramas in viata numai eu, caci Valeriu si Gheorghe s-au mutat la ceruri. Port aceasta uriasa si sfanta povara. Cred ca am trait numai pentru ca Dumnezeu are un rost cu mine ca slujitor al Lui. Sunt constient si responsabil pentru ceea ce scriu aici. Sunt in deplina pace sufleteasca, lucid mintal, lipsit de patimi si orgolii, smuls din teroare si panica, incat pot marturisi fara nici o umbra de modificare a realitatii.

Ma rog fierbinte lui Dumnezeu sa-mi ajute si rog pe oameni sa se opreasca o clipa din iuresul ametitor al vietii si sa cugete mai adanc la rostul lor.

intoarcerea-la-hristos-coperta.jpg

“Se termina alergarea!”

Zilele se scurgeau lin. Valeriu era inundat de o tainica bucurie launtrica. Chinul devenise mai bland. Inflorea pe fata lui un zambet aducator de lumina. Raspandea in jur un duh de pace adanca. Mergeam la el cu incredere si nadejde. Sufletele noastre se plecau pe pieptul lui si primeau putere si intarire.

In noaptea dinspre 18 februarie am fost intr-o stare de trezie, fara framantari, fara nelinisti, ci priveghind fara sa-mi fi propus acest lucru. Dimineata, cand temnicerul a deschis usa, eram deja imbracat. Am plecat linistit, chemat tainic de Valeriu. Simteam inlauntru ca ceva se petrece. Pe scari m-a intampinat un medic detinut, care mi-a zis:

- Vino, Valeriu nu mai are puls! Azi se va sfarsi!

Nu am fost tulburat, nu m-am alarmat, nu am simtit nici durere si nici spaima, mi se parea ca totul e firesc si am raspuns:

- Stiu!

Cand am ajuns la usa camerei 4, Valeriu era tot rezemat de marginea patului, cu capul plecat in piept, cu pleoapele lasate si zambea fericit, desi unde de durere inca ii mai brazdau fruntea. M-a simtit si a deschis ochii:

- Bine ai venit, a spus el. Azi sa stai langa mine. Se termina alergarea!

- Bine, Valeriu, i-am spus, voi fi aici tot timpul.

- Sa ai grija sa se plineasca toate dupa cuviinta. In starea in care ma gasesc, eu pot uita ceva.

De fapt, el n-a uitat nimic, ci m-a purtat si pe mine pe cararile lui. Pe la ora noua a chemat preotul, s-a spovedit si s-a cuminecat, stralucind de bucurie.

intoarcerea-la-hristos-coperta.jpg

Despartiri

S-a dus vestea printre detinuti ca va muri. In camera era atmosfera de reculegere. W., [pastorul Richard Wurmbrandt] care de obicei era in verva, acum se asezase mot in pat si, cu ochii plini de uimire, asista ca la o minune.

Prietenii au venit rand pe rand sa-si ia ramas-bun. Pana si “reeducatii” se imblanzisera si, impresionati, cautau si ei sa-l vada. Iar temnicerul, care exalta prin rautate, in ziua aceea s-a facut nevazut, incat nimic nu a tulburat atmosfera de pace si taina.

Valeriu isi pierdea puterile din ceas in ceas, dar sufletul ii era tot mai viu si mai tare. De cateva ori a cerut apa, de cateva ori m-a rugat sa-l masez pe spatele inconvoiat. A vorbit de mai multe ori si de tot atatea ori s-a odihnit cu capul plecat in piept. Cativa prieteni i-au cantat din melodiile sale. A ascultat si parca intruchipa el insusi cantecul. Apoi a multumit cu recunostinta baietilor.

- Sa dati slava lui Dumnezeu toata viata! Le-a spus el.

Unui tanar de o rara curatie i-a spus:

- Tu esti o floare! Daruieste tot parfumul sufletului tau Celui ce ti-a dat daruri atat de frumoase!

Altuia i-a spus:

- Nu te teme sa te incredintezi lui Hristos, caci toate nelamuririle tale vor primi raspuns si vei intelege viata si lumea in Duhul Sfant.

A venit si un poet si Valeriu l-a privit cu dragoste:

- Tu ai talent, inchina-l lui Hristos! E nevoie de o cultura crestina. Poetii au mari daruri si mari raspunderi. Slaviti-L pe Dumnezeu si toate lucrurile Lui!

Poetul a fost atat de emotionat incat n-a retinut ce-i spusese. Uimit, a iesit afara si m-a chemat, rugandu-ma sa-i repet cuvintele lui.

A venit si un medicinist protestant, care-l ingrijise in ultima vreme:

- Domnule doctor, va sunt recunoscator pentru dragostea cu care m-ati ajutat, l-a intampinat Valeriu. Noi doi am avut dese confruntari teologice. Sfarsitul vietii mele este o ultima marturisire ortodoxa. M-as bucura mult sa reveniti la Biserica cea adevarata.

De fiecare data cand incepea sa vorbeasca, Valeriu raspandea din el putere si asta ma misca. Harul era in el, iar eu ma impartaseam de lumina lui. Totul se petrecea normal, simplu si fara intentie, ca o lucrare a lui Dumnezeu.

A venit si W.[Wurmbrandt], plin de fior si evlavie, cum nu era el de obicei:

- Slava Domnului ca am ajuns aici! a zis. Dumnezeu m-a adus aici pentru a mea mantuire. Aici L-am cunoscut curat pe Hristos. Iti multumesc pentru tot ce ai facut pentru mine. Cuvintele pe care mi le-ai spus nu vor ramane fara rod, nici adevarul ortodox pe care mi l-ai descoperit. Iarta-ma pentru necazurile pricinuite. Roaga-te pentru mine, caci am nevoie de aceasta rugaciune. Doresc ca in Imparatia lui Dumnezeu sa intram pe aceeasi poarta!

Valeriu i-a raspuns:

- Ma bucur ca ne-am intalnit. Va inteleg framantarea, dar va rog sa veniti la Hristos ca Pavel, fara sovaiala, fara ocolisuri, fara rezerve. Sa-L rugam impreuna pentru pocainta si increstinarea poporului evreu. Nici un neam din lume si in primul rand ei nu au mantuire decat in Hristos. Harul Domnului sa va aduca la Adevar!

W. era adanc miscat. S-a inapoiat in patul lui si a continuat sa-l priveasca pe Valeriu.

Pe la ora zece a sosit vizita medicala. Era o doctorita cu suflet bun, pe care insa nu avea voie sa si-l deschida fata de noi. L-a privit pe Valeriu si a inteles ca sosise ultima zi. Era vadit impresionata. Valeriu i-a spus:

- Va multumim pentru tot ce faceti pentru noi. Poate ca maine va lipsi inca unul din camera 4. In masura in care puteti, va rugam sa obtineti aprobarea ca in aceasta camera sa existe o lumina pe timpul noptii.

- Lasa tu lumina! S-a rastit un sanitar politruc.

Valeriu i-a zis si lui:

- Nu va suparati, dar aceasta rugaminte v-o adresam si dumneavoastra, caci si dumneavoastra va obositi ingrijindu-va de soarta noastra. Va multumesc!

intoarcerea-la-hristos-coperta.jpg

“Sa duceti duhul mai departe!”

Era tot mai epuizat. Gatul nu putea sa mai sustina capul, deci l-am sprijinit eu cu mana. Am trait atunci sentimentul ca se dezvaluie tainele creatiei, ca talpile picioarelor aveau sub ele un fel de panza care ma sustinea, iar sufletul a avut sentimentul plinitatii. Am fost atat de fericit in orele acelea, incat niciodata nu le voi uita. Si in vesnicie nu-mi doresc o stare mai inalta decat aceea, caci atunci eram plin, deplin fericit. Cred ca Hristos era prezent in Valeriu. Numai asa pot explica starea lui de har, cat si uimirea mea si a prietenilor care au participat la acel moment.

Cu ultimele puteri, Valeriu mi-a spus:

- In primul rand gandul si sufletul meu se inchina Domnului. Multumesc ca am ajuns aici. Merg la El. Va rog mult sa-L urmati, sa-L slaviti si sa-L slujiti. Sunt fericit sa mor pentru Hristos. Lui ii datorez darul de azi. Totul e o minune. Eu plec, dar voi aveti de purtat o cruce grea si o misiune sfanta. In masura in care mi se va ingadui, de acolo de unde ma voi afla ma voi ruga pentru voi si voi fi alaturi de voi. Veti avea multe necazuri. Fiti tari in credinta, caci Hristos ii va birui pe toti vrajmasii. Indrazniti si rugati-va! Paziti neschimbat Adevarul, dar sa ocoliti fanatismul. Nebunia credintei este putere dumnezeiasca, dar tocmai prin aceasta ea este echilibrata, lucida si profund umana. Sa-i iubiti si sa-i slujiti pe oameni. Au nevoie de ajutor, caci dusmani pradalnici cauta sa-i insele. Ateismul va fi invins, dar sa fiti atenti cu ce va fi inlocuit!

Din cand in cand se oprea pentru a-si reface puterile.

- Va multumesc din suflet pentru tot ce ati facut pentru mine. Rog sa ma iertati… Sa ma ierte orice om fata de care am gresit cu ceva… gandesc cu multa dragoste la mama si surioarele mele. Doresc sa mearga pe calea Domnului. Va rog sa aveti grija de ele… Testamentul meu este cuvantul de azi. Crestinatatea trebuie sa puna un inceput nou, mai curat, mai aproape de adevar… Rog oamenii politici crestini sa ia seama la Hristos si sa urmeze invataturile Sale. Ei sunt incarcati cu foarte mari raspunderi…

Trecuse de ora doisprezece. Afara ningea cu fulgi mari, catifelati, care se zbenguiau in vazduh. Bolnavii au servit masa. Valeriu via si se stingea in acelasi timp. Respira greu. Vorbea tot mai rar. Eu eram tot mai profund miscat.

- Ioane, a zis el, sa duceti duhul mai departe! Aici a lucrat Dumnezeu!

A urmat o pauza indelungata. S-a congestionat putin la fata si apoi a redevenit senin, frumos, fericit. A putut sa mai rosteasca:

- S-a sfarsit!

A ridicat ochii albastri la cer si am vazut cum se descopereau in ei minuni tot mai adanci, tot mai uimitoare. Totul era facut din lumina nepamanteasca, dar real, un fel de realitate desavarsita, a carei vedere te face fericit. Plangeam in hohote.

Si-a dat sufletul catre orele 13, in ziua de 18 februarie 1952. Clopotele de la schit au prins a vesteasca. Lacrimile mele au incetat.

intoarcerea-la-hristos-coperta.jpg

Fara cruce, fara nume….

Valeriu era frumos, mai frumos ca oricand. Am stins lumanarea mica ce fusese aprinsa in ultimele lui minute de viata, (Am uitat sa spun ca in ziua aceea, pe la orele noua, l-a chemat pe preot si s-a cuminecat stralucind de bucurie). L-am imbracat. In gura i-am pus o cruce mica de argint, pe care reusise sa o salveze din toate perchezitiile.

- Sa mi-o puneti in gura, pentru a fi recunoscut! Spusese el.

A sosit targa. Toti detinutii se aflau in curte, in asteptare. Cand am trecut cu el catre poarta, ne-am oprit, iar ei s-au descoperit si s-au inchinat. L-au luat in primire doi detinuti de drept comun, care aveau misiunea inmormantarilor.

Doua zile a fost tinut in curtea mare, sub zapada si a fost ingropat noaptea. O parte din lucrusoarele lui le-a luat temnicerul, dar multe au fost pastrate de prieteni ca amintire.

La mormantul lui nu a fost pusa nici o cruce si nici nu i s-a scris numele nicaieri.

El a ramas viu si prezent intre noi. Multi l-au visat in zilele urmatoare. Vestea despre viata lui a strabatut toate temnitele si multi il pomenesc cu evlavie. Amin!

*

Ne-a iubit prea mult

ca sa moara.

El doar a plecat.

(F. Strejnicu, Valeriu Gafencu – Comemorare III)

(Ioan Ianolide, “Intoarcerea la Hristos“, Editura Christiana, Bucuresti, 2006)

Va invitam sa cititi si:

***

]]> http://www.razbointrucuvant.ro/2011/02/18/testamentul-sfantului-martir-valeriu-omul-in-care-via-hristos-paziti-neschimbat-adevarul-dar-sa-ocoliti-fanatismul-duceti-duhul-mai-departe/feed/ 34 SFANTUL VALERIU – NEINTELES SI PRILEJ DE POTICNIRE pentru multi, si ieri, si azi http://www.razbointrucuvant.ro/2011/02/17/sfantul-valeriu-neinteles-si-prilej-de-poticnire-pentru-multiioan-ianolide-despre-sfantul-valeriu-gafencu-si-nasterea-din-nou-in-temnita-si-ieri-si-azi/ http://www.razbointrucuvant.ro/2011/02/17/sfantul-valeriu-neinteles-si-prilej-de-poticnire-pentru-multiioan-ianolide-despre-sfantul-valeriu-gafencu-si-nasterea-din-nou-in-temnita-si-ieri-si-azi/#comments Wed, 16 Feb 2011 22:20:55 +0000 admin http://www.razbointrucuvant.ro/?p=22856 Plus: CUM A DORIT VALERIU SA MOARA IN INCHISOARE, CA ROMAN, REFUZAND ELIBERAREA SI MUTAREA SA IN BASARABIA SOVIETIZATA

Cine doreste astazi sa se foloseasca de numele si de suferinta Fericitului Valeriu, dispretuindu-i mesajul “mistic”, pentru a servi unor interese politice, ideologice, personale sau de “tabara”?

La Galda

“Prin anii 1946-1947 am fost duşi să muncim la Galda, la o vie, bucurându-ne de un regim de lagăr, deci cu oarecare libertate. Munca era epuizantă, mâncarea insuficientă. Ţara se socializa.

Valeriu muncea şi se ruga. Muncea şi cânta. Muncea şi-L slăvea pe Dumnezeu. Se simţea legat sufleteşte de o fată pe care o iubise şi acum a avut prilejul să-i scrie. Fata era logodită şi urma să se căsătorească. Suferinţa lui a fost adâncă, dar s-a smuls din ea cu hotărârea de a se călugări.

Până atunci se pregătise pentru viaţă, chiar dacă luase învăţătură de la Sfinţii Părinţi. De acum el, feciorelnic, se logodea cu Hristos, spre a sluji desăvârşit lui Dumnezeu. Bucuria aceasta uriaşă a covârşit deplin durerea despărţirii. Iar pe fata aceea o va respecta, înţelegându-o, toată viaţa. Iată deci cât de mic este pragul între un mirean credincios şi un monah.

Il văd pe Valeriu la Galda, seara pe dealuri, cântând, culegand flori, unind albastrul ochilor săi cu albastrul cerurilor. Il vad ziua şi noaptea îngenuncheat în bisericuţă, rugându-se răpit in duh, cu mâinile împreunate precum copiii, cu ochii strălucind de bucurie. Il văd dăruindu-şi bucata de pâine unuia mai slab ca el. Il văd jucându-se cu copiii şi încercând să fie ca ei. Il văd adancit în sine, pregătindu-se de spovedanie. Il văd strălucind de bucurie după ce s-a împărtăşit. Il aud vorbind cu însufleţire tuturor celor care căutau cuvântul lui Dumnezeu. Il văd chinuindu-se să muncească şi să-şi facă norma. Il aud cântând colinde, pricesne ori propriile lui cântece. Era plin de dor sfânt. Purta în el ceva serafic, mai presus de fire şi era cel mai frumos om pe care l-am întâlnit.

Pentru unii însă era prilej de poticnire.

Intr-o noapte dormea afară şi un hoţ evadat din Aiud a venit sa-l prade, deşi avea numai vechituri şi zdrenţe. Valeriu s-a trezit, l-a întrebat ce vrea, l-a luat de mână ca pe un copil şi l-a dus la sef. Hoţul avea în cealaltă mână un cuţit ascuţit.

- Ce vrei să faci cu cuţitul? l-a întrebat şeful.

- Voiam să mă apăr dacă voi fi descoperit.

- Dar iată că ai fost prins şi nu l-ai folosit! De ce?

Hotul a răspuns că nu ştie ce s-a petrecut cu el, dar nici nu s-a gândit la cuţit în acele momente.

Altădată Valeriu făcea singur de pază în foişorul de lemn din vie când a fost atacat de răufăcători, care au tras asupra lui de la o distanţă mică. Insă gloanţele au trecut pe alături fără a-l atinge, pentru că încă nu sosise ceasul morţii lui.

In anul 1948 un politruc sovietic a venit în colonie să-l ia pe Valeriu în U.R.S.S. deoarece, fiind născut în Basarabia, era considerat cetăţean al lor. Valeriu însă a refuzat categoric.

- Acolo vei fi liber, i-a spus politrucul.

- Libertatea mea este în sufletul meu!

- Iţi vei putea face studiile.

- Le voi face, dacă va vrea Dumnezeu!

- La noi Biserica este liberă.

- Biserica este în sufletele oamenilor!

- Dar aici vei rămâne în temniţă!

- Temniţa sufletului meu mă înspăimântă!

- Deci nu te recunoşti ca cetăţean sovietic?

- Eu sunt un cetăţean român şi chiar îmi doresc să rămân în România.

- In curând şi România va aparţine Sovietelor!

- Viitorul este al lui Dumnezeu!

- Deci rămâi aici?

- Da!

Mai târziu politrucul s-a apropiat de el şi i-a spus cam în felul acesta:

- Admir inteligenţa dumitale, dar nu pot decât să te plâng, înţelege că sunteţi învinşi şi nu aveţi scăpare. Dacă vă veţi opune, veţi fi zdrobiţi. Şi noi ne-am opus şi azi jucăm în lanţ ca ursul. Dumneata crezi în Dumnezeu; şi eu aş vrea să am un Dumnezeu pentru care să înfrunt temniţa şi moartea, dar sufletul meu e gol, mintea mea e plină de lozinci, iar energia mea se epuizează în întregime pentru cauza comunistă. Nu avem nici o şansă. Hitler ne-a apărut ca un izbăvitor, dar a fost învins. Toţi care s-au aliat cu comunismul – şi aţi făcut-o şi voi, românii – sunt cu mult mai vinovaţi de cele ce se vor petrece decât noi, cei născuţi în U.R.S.S.! Am încredere într-un om ca dumneata. Te admir. Cred că te înţeleg şi sunt şi mai nefericit. Regret că nu cunosc şi eu creştinismul. Dar te asigur că vei rămâne în România!

- Domnule, i-a răspuns Valeriu, clipa asta este mare în viaţa mea. Mi-aţi dat aripi, căci dumneavoastră aveţi un suflet cu o forţă de credinţă uimitoare. Primiţi de la mine această cruciuliţa!

Şi Valeriu a luat de la gât cruciuliţa şi a dat-o rusului, cam era vădit emoţionat.

Aşa se face că Valeriu a rămas în ţară”.

(din: Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucuresti, 2006)

***

Sa luam aminte si la alte cuvinte ale Sfantului Valeriu marturisitorul, din aceeasi carte scrisa de Ioan Ianolide:

“Să nu ispitim, să nu ne trufim. Tot omul are o limită a suportabilului. Să ne ferească Dumnezeu să ajungem să nu mai putem suporta!… Port cu mine o imensă suferinţă, din care cu ajutorul lui Dumnezeu am ieşit curat. Experienţa trecutului ma face să fiu prevăzător. Acum încă nu este greu. Am mare credinţa şi nădejde, dar mă mişc cu înţelepciune, pentru a ajunge la tinta“.

***

“Unii l-au admirat, alţii l-au acuzat, dar foarte puţini l-au înţeles. Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a „onoarei” şi a fost o luptă grea până când aşa-zisa „demnitate” şi „onoarea” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii”.

***

“Adevarul este dragostea care se jertfeste pentru cei saraci si prigoniti!”

***

“Atitudinea lui Valeriu in fata autoritatilor era plina de demnitate, dar inteleapta, incat nu putea fi acuzat de fapte “contra-revolutionare”, ci de credinta lui. Tocmai credinta dorea el sa o apere, dar incerca sa fie mai iscusit decat prigonitorii sai, sa nu se lase atras intr-o batalie cu totul inegala, in care ar fi fost strivit cu usurinta. De aceea facea din “legea Cezarului” arma sa de aparare. Trebuia sa foloseasca in mod intelept putinele mijloace de lupta pe care le ingaduia temnita. Unii detinuti i-au reprosat aceasta zicand:

- Tie iti merge aceasta atitudine, noua insa nu ni se potriveste! Noi stim ca suntem in razboi cu un dusman total, cumplit si nimicitor si vrem sa castigam acest razboi. Nu noi suntem “banditi”, asa cum ne numesc ei, ci ei sunt, si trebuie sa le-o spunem. Suntem in temnita, dar nu abandonam lupta chiar daca vom muri luptand!

La astfel de argumente Valeriu pleca ochii tristi si plini de intelesuri si raspundea:

- Credeti voi ca eu am abandonat lupta, credeti voi ca eu nu va inteleg? Dar oare trebuie sa murim ca niste prosti? Nu asteapta ei prilejul sa ne loveasca? Ce avem deci de facut? Sa intram de buna voie in gura porcilor turbati? Or sa folosim timpul acesta de osanda pentru a ne salva sufletele si vietile?! E vremea sa ne smerim adanc, sa ne ocupam de problemele cu adevarat importante, sa ne curatim pentru a fi vrednici de Hristos.

La care i se spunea:

- Nu noi, ci ei sunt necurati! Daca ne lasam antrenati de lacrimile pocaintei, dam frau liber tiranilor si pacatosilor!

- E vremea, e vremea pocaintei! raspundea Valeriu. Aveti credinta in voi! Oamenii ne-au parasit. Izbavirea va veni de la Dumnezeu. Jertfele de aici nu vor ramane fara rod!

Dupa trecerea anilor, cuvintele lui Valeriu si-au adeverit intelepciunea si au fost luate de multi ca indreptar.

(…)

Era considerat defetist, dar timpul i-a dat dreptate in aceasta privinta.

O alta sursa de discutie era tema greselilor colective din trecut. Valeriu spunea:

- Cine se afirma crestin trebuie sa se poarte ca un crestin. Nu e ingaduita crima ca arma de lupta crestina. E necesar sa marturisim public greselile trecutului, pentru a pune un inceput nou. Nu sunt ingaduite nici tirania, faradelegea si abuzul.

Toate acestea erau referiri la unele evenimente din trecut, pe care insa nu toata lumea era pregatita sa le priveasca astfel”.

 

Nota noastra:

Si multi inca nu sunt ‘pregatiti’ nici macar acum sa le priveasca astfel. :( Si mai multi il cinstesc formal, fatarnic, interesat sau rastalmacit, falsificat, ii folosesc numele, sfintenia, jertfa pentru a servi unor scopuri si unor agende (politice, ideologice, provocatoare de scandal si dezbinare, para-ecleziale [schismatice], comerciale si de propaganda, de imagine, de slava sau/si de putere), totalmente straine de duhul si de marturisirea Sfantului emblematic al inchisorilor, neinteresati deloc de testamentul sau duhovnicesc foarte limpede si dispretuind, mai fatis sau mai ascuns, dimensiunea sa “mistica” (=duhovniceasca). Anume pe cea care i-a si daruit sfintenia, si pentru care a si murit in temnita, refuzand atat oferta libertatii, cat si pe cea a luptelor politice.

Pentru prea multi, si de ieri, si de azi, obisnuiti sa se foloseasca de orice si de oricine fara niciun scrupul, sa exploateze ‘strategic’ numele mari si temele nobile, sa deturneze spre interese meschine problema canonizarii sfintilor romani martiri din temnitele comuniste, sunt valabile versurile poetului national:

“Iar de-asupra tuturora va vorbi vrun mititel,
Nu slăvindu-te pe tine… lustruindu-se pe el
Sub a numelui tău umbră”.

Cititi, va rugam in continuare, la:

LEGATURI:

]]> http://www.razbointrucuvant.ro/2011/02/17/sfantul-valeriu-neinteles-si-prilej-de-poticnire-pentru-multiioan-ianolide-despre-sfantul-valeriu-gafencu-si-nasterea-din-nou-in-temnita-si-ieri-si-azi/feed/ 33 90 de ani de la nasterea SFANTULUI INCHISORILOR. Fericitul Martir VALERIU GAFENCU – mai aproape de noi ca oricand, prin cuvantul si exemplul sau profetic http://www.razbointrucuvant.ro/2011/01/24/90-de-ani-de-la-nasterea-sfantului-inchisorilor-fericitul-martir-valeriu-gafencu-mai-aproape-de-noi-ca-oricand-prin-cuvantul-si-exemplul-sau-profetic/ http://www.razbointrucuvant.ro/2011/01/24/90-de-ani-de-la-nasterea-sfantului-inchisorilor-fericitul-martir-valeriu-gafencu-mai-aproape-de-noi-ca-oricand-prin-cuvantul-si-exemplul-sau-profetic/#comments Mon, 24 Jan 2011 03:39:54 +0000 admin http://www.razbointrucuvant.ro/?p=21944 “E vremea pocaintei! Oamenii ne-au parasit…”

Pr. Gh. Calciu: “Nu avem alt sfant mai mare decat Valeriu Gafencu”

***

“Cine se afirma crestin trebuie sa se poarte ca un crestin“.

“Atitudinea lui Valeriu in fata autoritatilor era plina de demnitate, dar inteleapta, incat nu putea fi acuzat de fapte “contra-revolutionare”, ci de credinta lui. Tocmai credinta dorea el sa o apere, dar incerca sa fie mai iscusit decat prigonitorii sai, sa nu se lase atras intr-o batalie cu totul inegala, in care ar fi fost strivit cu usurinta. De aceea facea din “legea Cezarului” arma sa de aparare. Trebuia sa foloseasca in mod intelept putinele mijloace de lupta pe care le ingaduia temnita. Unii detinuti i-au reprosat aceasta zicand:

- Tie iti merge aceasta atitudine, noua insa nu ni se potriveste! Noi stim ca suntem in razboi cu un dusman total, cumplit si nimicitor si vrem sa castigam acest razboi. Nu noi suntem “banditi”, asa cum ne numesc ei, ci ei sunt, si trebuie sa le-o spunem. Suntem in temnita, dar nu abandonam lupta chiar daca vom muri luptand!

La astfel de argumente Valeriu pleca ochii tristi si plini de intelesuri si raspundea:

- Credeti voi ca eu am abandonat lupta, credeti voi ca eu nu va inteleg? Dar oare trebuie sa murim ca niste prosti? Nu asteapta ei prilejul sa ne loveasca? Ce avem deci de facut? Sa intram de buna voie in gura porcilor turbati? Or sa folosim timpul acesta de osanda pentru a ne salva sufletele si vietile?! E vremea sa ne smerim adanc, sa ne ocupam de problemele cu adevarat importante, sa ne curatim pentru a fi vrednici de Hristos.

La care i se spunea:

- Nu noi, ci ei sunt necurati! Daca ne lasam antrenati de lacrimile pocaintei, dam frau liber tiranilor si pacatosilor!

- E vremea, e vremea pocaintei! raspundea Valeriu. Aveti credinta in voi! Oamenii ne-au parasit. Izbavirea va veni de la Dumnezeu. Jertfele de aici nu vor ramane fara rod!

Dupa trecerea anilor, cuvintele lui Valeriu si-au adeverit intelepciunea si au fost luate de multi ca indreptar.

Adesea se iscau in celula controverse privind orientarile de politica internationala. Majoritatea celor tineri credeau ca occidentalii ne vor salva, ca vor interveni si vor zdrobi comunismul.

- E greu sa credem ca Occidentul, care s-a aliat cu comunistii pentru a-i infrange pe germani, se va intoarce acum contra lor, era de parere Valeriu. Este necesar un proces lung si profund de reorientare a Occidentului, pana va ajunge sa cunoasca si sa infrunte comunismul. Acum suntem abandonati comunismului. Nu stim cat timp va dura criza. Gandirea materialista care guverneaza lumea o adanceste si mai mult. Va trebui sa apara alti oameni, cu o noua orientare. Nemtii au incercat ceva, dar au fost invinsi. Noi suntem alaturi de occidentali, dar si impotriva lor, asa cum am fost alaturi de germani, dar si impotriva lor. Caci noi credem ca de la Hristos va veni pacea in lume. Trebuie sa fim pregatiti pentru o suferinta de lunga durata.

Era considerat defetist, dar timpul i-a dat dreptate in aceasta privinta.

O alta sursa de discutie era tema greselilor colective din trecut. Valeriu spunea:

 

- Cine se afirma crestin trebuie sa se poarte ca un crestin. Nu e ingaduita crima ca arma de lupta crestina. E necesar sa marturisim public greselile trecutului, pentru a pune un inceput nou. Nu sunt ingaduite nici tirania, faradelegea si abuzul.


Toate acestea erau referiri la unele evenimente din trecut, pe care insa nu toata lumea era pregatita sa le priveasca astfel.

(…)

valeriu.jpg

Spovedania lui Valeriu

In tot acest timp Valeriu se spovedea si se cumineca regulat. Duhovnicul sau pe atunci era un preot obisnuit, care insa sesizase cu multa acuitate adanca traire launtrica, impresionanta si de neuitat.

- Sunt impresionat! ne-a marturisit el dupa moartea lui Valeriu. Spovedania lui era o cercetare minutioasa a adancurilor sufletesti, o fina deosebire a duhurilor si o dovada a statornicirii lui in cea mai aleasa vietuire crestina. Desi nu pacate avea de marturisit, ci trairi, unele mai inalte ca altele, totusi se smerea pe sine cu asprime. Imi zicea: “Doresc sa nu am nici o clipa de indoiala, in asa fel incat sa nu vina satana si sa-mi ia sufletul chiar atunci”. Cu toate ca suferea mult, era plin de bucurie tainica. Rugaciunea lui era un suspin necurmat, o dorire nestinsa, o neincetata unire cu Hristos. Niciodata nu ar fi acceptat nici cea mai mica stirbire a Adevarului. Judecata lui era dreapta si sincera.

Si preotul a conchis, transfigurat:

- Hristos era viu in el.

valeriu.jpg

“Nu sunt judecatorul altora, ci sunt marturisitorul lui Dumnezeu!”

Intr-una din zile lui Valeriu i-a fost atat de rau, incat credeam ca se va sfarsi. Pe langa toate afectiunile de care suferea, facuse o apendicita acuta. L-ar fi putut lasa sa moara, dar nu era “umanitar”. Umanitarismul este ipocrizia cruzimii, el puncteaza cu lozinci si vesminte frumoase campul otravit si jalnic al revolutiei. Deci medicul a facut raport catre conducere, ca sa fie transportat de urgenta la spitalul din oras, pentru operatie. Politrucul penitenciarului a venit la el si i-a spus:

- Viata ta este in mainile mele. Daca nu vei fi operat, vei muri.

Valeriu a zambit ingaduitor si i-a raspuns:

- Daca viata unui om depinde de alt om, grea raspundere are acest om! Iar daca toti oamenii ar sti ca viata lor depinde de Dumnezeu, atunci fiecare ar pretui viata semenului sau!

- Esti nebun, i-a zis politrucul, si l-a trimis sub paza strasnica sa faca operatia.

Cand a revenit la sanatoriu l-a oprit iar:

- Hei, ai vazut moartea cu ochii! Vezi, am vrut sa-ti aratam ca viata ta e in mainile noastre. Poate te-ai razgandit si de acum vei lucra cu noi. Iti dam streptomicina! Vei primi si pachete de la familie. Si mai stii ce poate urma?… Esti un om inteligent si poti sa ne fii de folos. Stim ca nu te preocupa politica, ci religia, dar nu este Patriarhul vostru cu toti popii lui de partea noastra? De ce nu treci si tu cu noi? Ai ce castiga!

- Va multumesc ca ati ingaduit sa fiu operat. De aici inainte mi se vor prelungi chinurile… Cat despre restul, intre mine si dumneavoastra sta constiinta. Dumnezeu nu este de vanzare. Tranzactii de constiinta nu se pot face. Pentru libertatea mea sufleteasca iau decizia de a muri. Este bine sa se spuna raspicat adevarul, si eu adevarul il slujesc. Nu sunt judecatorul altora, ci sunt marturisitorul lui Dumnezeu. Nu exista zidire sub soare care sa dureze fara Dumnezeu. Dumneavoastra nu vreti sa-L primiti pe Hristos, eu nu pot primi moartea sufleteasca.

- Ti-am spus ca esti nebun! a racnit politrucul. Voi face raport. Esti un incrancenat, un fascist, un dusman al poporului, platit de banditii de americani. Avem noi ac de cojocul vostru! Esti bun numai de moarte! Du-te si mori cu Hristos al tau cu tot. Nu ne impiedicam nici de El si nici de unul ca tine!

- Pe mine ma puteti ucide acum, pe El nu-L mai poate ucide nimeni si El este piatra de poticnire a tuturor semetiilor. Intelegeti bine ca Hristos este singura putere care poate izbavi omenirea din suferinta si pacat!

- Lasa tu prostiile astea. Adevarul e de partea noastra!

- Adevarul este dragostea care se jertfeste pentru cei saraci si prigoniti!

- Ba, tu stai cu moartea pe buze si-mi tii mie predici mistice?! Ce, vrei sa ma convingi si pe mine? Ia vezi, ca te-ai intins prea mult!

Valeriu se trudea sa-l priveasca, caci pleoapele ii erau grele. Se simtea stins trupeste, dar o bucurie launtrica il facea sa vorbeasca despre credinta, pentru a ramane o marturie in veac. Zambetul iubirii sale nemasurate ii inflorea pe obraji. Se ruga in taina pentru acest nefericit om si pentru ca Dumnezeu sa izbaveasca lumea de stapani ca el. Politrucul era incurcat. A tras o tirada de injuraturi, apoi a ordonat sa-l duca pe Valeriu la locul lui.

- Ba, sa nu zici ca nu m-am purtat omeneste cu tine, a mai adaugat. Ti-am oferit viata, dar tu vrei moartea. Dracu’ sa mai inteleaga toate astea!

Asa s-au despartit. De atunci nu l-a mai deranjat niciodata dar de cate ori venea in camera se uita lung la el.

valeriu.jpg

“Aici s-a terminat cu Hristos!”

Valeriu stia ca nu va obtine nimic de la politruci, dar isi facea datoria sa le vorbeasca:

- Sunt aici oameni de mare valoare, care pot fi de folos tarii, spunea el, dar care mor pentru ca nu au streptomicina si nici vesti de la familiile lor. Puteti sa-i salvati!

Ei insa nu doreau sa-i salveze. In conceptia lor omul nu conta, caci orice om poate fi inlocuit cu un altul, conta numai sistemul. Or, ideile acestor oameni minau tocmai sistemul si deci sentintele erau definitive. O singura data a mai avut o discutie pe aceasta tema cu un inspector. Acesta venise de la Bucuresti. S-a oprit la patul lui Valeriu si l-a intrebat:

- Cum te cheama, detinut?

- Sa traiti, domnule inspector, sunt detinutul Valeriu Gafencu, a raspuns el cu formula obligatorie.

- Aha, a exclamat politrucul privindu-l cenusiu.

- Domnule inspector, va rugam sa ne acordati drepturile pe care le-au avut si detinutii comunisti aici!

- Noi nu vom repeta greselile trecutului, a raspuns sec inspectorul. Umanismul nostru nu se aplica reactionarilor.

- Domnule, a continuat Valeriu, aici suntem oameni bolnavi, neputinciosi, zilnic moare cate unul dintre noi si pe langa toate acestea, suntem supusi amenintarii cu teroarea si tortura.

- Cum indraznesti sa vorbesti astfel cu mine? Nu pricepi ca nu vrem sa facem din voi eroi? Vom face din voi delatori, iar din nevestele si surorile voastre prostituate!

Valeriu era adanc indurerat si a raspuns:

- Pacatele lumii acesteia trebuie ispasite. Noi ispasim aici multe pacate. Cu totii insa suntem in mainile lui Dumnezeu.

- Esti un bandit mistic! Aici vei muri! Sa nu crezi ca o sa scapi cu viata! Asa cum esti, va trebui sa primesti reeducarea!

- Asa cum sunt este o binefacere, a raspuns Valeriu, caci nu voi rezista mult, sunt suficiente cateva lovituri ca sa ma doboare.

- Du-te dracului! A urlat inspectorul. Vom avea grija sa mori incet, chinuit, pana ce vei renunta la Hristosul acela cu care vrei sa ne sperii. Pe El si pe tine, pe voi toti va uram, ba, si va vom distruge! Aici s-a terminat cu Hristos, si Cel mort si Cel inviat! Vom avea grija ca generatiile viitoare sa nu mai stie minciunile Lui si ale voastre. Noi, ba, noi suntem hristosul lumii acesteia!

- Dumnezeu sa va ierte, domnule, a raspuns Valeriu si a plecat capul in rugaciune, asteptand porunca sa fie zdrobit.

Dar n-a fost ucis atunci. Calvarul lui a mai durat o vreme”.

[1]Tot astfel le-a privit, dupa ani lungi de suferinta, si Maica Mihaela – Marieta Iordache, fosta sefa a Corpului de legionare “Razlete”, care in 1963 lasa in inchisoarea de la Miecurea-Ciuc, prin Morse, urmatorul testament: “Daca am gresit ca am scos sabia, am si acceptat sa fim rapusi de ea. (…) Acum suntem total ai lui Hristos. Si alaturi de El drumul nostru inseamna dragoste, numai dragoste si lasarea celorlalte si a razbunarii in seama lui Dumnezeu. Iar grija noastra sa fie una singura: aceea de a cunoaste voia Lui si apoi de a o indeplini intocmai” (cf. Lacrima prigoanei, 1994, pp. 17-18)

intoarcerea-la-hristos-coperta.jpg

(din Ioan Ianolide, “Intoarcerea la Hristos“, Editura Christiana, Bucuresti, 2006).

***

de Ionut Baias

Miercuri, 25 iulie 2007

Biografie

Valeriu Gafencu s-a nascut la 24 ianuarie 1921 in localitatea Singerei, judetul Balti, in Basarabia. Tatal sau, Vasile Gafencu, a fost deputat in Sfatul Tarii, adunarea reprezentativa care a votat in 1918 Unirea cu Romania. Dupa ocuparea Basarabiei de catre bolsevici, in iunie 1940, a fost deportat in Siberia si a murit la scurt timp dupa aceea.

Lui Valeriu ii revine asadar si sarcina de a se ingriji de restul familiei, mama si cele trei surori.

Valeriu urmeaza cursurile liceului Ion Creanga din Balti si in 1940 devine student al Facultatii de Drept din Iasi.

Arestat de Antonescu

In toamna anului 1941, cand a fost arestat si condamnat la 25 de ani munca silnica, Valeriu Gafencu avea varsta de 20 de ani. Era student in anul al II-lea al Facultatii de Drept si Filosofie din Iasi.

Reputatul profesor de Drept Civil Constantin Angelescu l-a aparat la proces pe Gafencu, declarand: “Este unul dintre cei mai buni studenti pe care i-am avut de-a lungul intregii mele cariere diactice”.

Pledoarie inutila, fiindca dictatura antonesciana nu a vazut cu ochi buni activitatea legionara a tanarului Gafencu, care avea o functie de conducere in Fratiile de Cruce.

Inchisoare si distrugere fizica sub comunisti

Tanarul Valeriu Gafencu a ajuns la Tg. Ocna in decembrie 1949, dupa ce a trecut prin puscariile de la inchisoarea Aiud (intemnitat de regimul dictatorial al lui Antonescu, intre 1941 – 1944) si de la Pitesti (inchisoare in care a avut loc cumplita reeducare comunista cunoscuta sub numele de “fenomenul Pitesti”, proces catalogat de Soljenitin ca cea mai mare barbarie a sec. XX).

Din cauza torturilor si regimului bestial din temnitele comuniste, Valeriu Gafencu a ajuns la sanatoriul-inchisoare Tg. Ocna intr-o stare atat de grava incat supravietuirea sa timp de doi ani (pana la 18 febr. 1952) poate fi considerata drept o minune.

Pretul rezistentei sale morale si spirituale in fata ighemonului comunist de la Pitesti a fost unul care i-a rapit definitiv sanatatea. TBC-ul pulmonar, osos si ganglionar, reumatismul, lipsa hranei necesare i-au ruinat trupul.

Chipul sau era insa, straniu, scaldat intr-o lumina nepamanteana, asupra careia depun marturie multi din cei care au avut privilegiul de a-i fi in preajma in ultima parte a vietii sale. Sufletul si mintea sa nu se desparteau defel de rugaciune.

In ultimul an, hemoptizia (scuipa sange) il transformase intr-o “epava”. La prima vedere, caci lumina sfinteniei trecea dincolo de bietul trup in suferinta si ii atingea pe ceilalti detinuti.

Cu aceasta figura de sfant – care nu poate fi explicata natural, intrucat se stie ca boala care il rodea aduce doar deprimare si schimonosire a chipului – a trecut la cele vesnice.

Si-a cunoscut ziua mortii

Cu numeroase plagi tuberculoase pe trup – care supurau permanent – Gafencu si-a asteptat moartea cu o seninatate care i-a inmuiat si pe gardienii-calai. Trupul sau se facuse cu adevarat lacas al Duhului Sfant. Pentru credinta sa, Valeriu a fost invrednicit de Dumnezeu sa-si cunoasca ziua mortii.

Pe 2 februarie 1952, el si-a rugat camarazii sa-i procure o lumanare si o camasa alba, pe care sa i le pregateasca pentru ziua de 18 februarie a aceluiasi an.

A mai cerut ca o cruciulita (pe care se pare ca o avea de la logodnica sa) sa-i fie pusa in gura, pe partea dreapta, spre a fi recunoscut la o eventuala dezgropare.

La 18 februarie, intre orele 14.00 si 15.00, dupa momente de rugaciune incadescenta (cu fata transfigurata), Valeriu a rostit ultimele cuvinte:

“Doamne, da-mi robia care elibereaza sufletul si ia-mi libertatea care-mi robeste sufletul”.

La targa unde a fost depus, spre a fi dus intr-o groapa comuna (a tuberculosilor), au venit si s-au inchinat, pe rand, toti detinutii, iar calaul Petre Orban a plecat din inchisoarea pentru intreaga zi, pentru a-i lasa sa-si ia ramas bun de la Valeriu. Valeriu Gafencu a fost omul jertfei totale.

Si-a sacrificat, pentru Hristos si neam: tineretea, profesia, familia, libertatea si viata. Cu toate acestea Biserica Ortodoxa Romana intarzie nejustificat canonizarea lui Valeriu Gafencu. Oamenii il cinstesc insa ca atare, icoana mucenicului putuand fi gasita in tot mai multe case.

I-a salvat viata pastorului Wurmbrandt cu pretul propriei vieti

Unul dintre bolnavii ce-l iubeau mult si-l admirau pe Valeriu, Victor Leonida Stratan, obtinuse printr-o interventie speciala de la familie, un pachet cu streptomicina.

Deoarece starea lui era ceva mai buna, a venit cu medicamentele si i le-a pus in brate lui Valeriu, fericit ca ii poate salva viata.

Valeriu le-a primit si a doua zi l-a instiintat pe Stratan ca a hotarat sa le cedeze pastorului Wurmbrandt, spunand ca acesta se afla, de asemenea, intr-o stare grava si salvarea lui ar insemna mult pentru dezvoltarea crestinatatii, deoarece este o personalitate recunoscuta, cu relatii internationale si mare putere de influenta.

Stratan s-a suparat si a declarat ca nu este de acord. Atunci, cu blandete, Valeriu i-a spus ca din moment ce i-a daruit medicamentele, acum ele ii apartin si are libertatea sa le foloseasca potrivit indemnului constiintei lui.

Intr-adevar, medicamentele au fost folosite de pastorul Wurmbrandt, a carui viata a fost astfel salvata. Nu dupa mult timp, pastorul avea sa faca un gest similar, cedand injectiile primite de el chiar unui legionar. De aici si confuzia intretinuta in media ca pastorul i-ar fi salvat viata lui Gafencu si nu invers.

Impresionat de trairea crestina a lui Gafencu, pastorul Wurmbrandt a declarat ca vrea sa intre in Rai pe aceeasi poarta pe care intra si Valeriu si si-a luat angajamentul ca daca va mai fi vreodata liber sa vorbeasca lumii intregi despre trairea de exceptie a lui Valeriu si a camarazilor sai. Numai ca Wurmbrand a uitat repede cele promise.

Interviu cu dr. Aristide Lefa, studentul medicinist care l-a ingrijit pe Gafencu pana in ultima clipa:

Rep: Spuneti-ne va rugam o intamplare mai deosibita cu pacientul valeriu Gafencu!

dr. Aristide Lefa: Sunt foarte multe de zis, insa am sa ma opresc asupra uneia singure. Valeriu urma sa suporte o interventie chirurgicala la spitatul din localitate, fiindca noi nu aveam cele necesare pentru a-l opera in penitenciar. Operatia a fost foarte mult intarziata de autoritatile comuniste.

Cand l-au pus pe masa de operatie nu i-au facut cum trebuie anestezicul sau acesta era expirat pentru ca trupul lui Gafencu nu amortise. Si l-au operat mai bine de jumatate de ora pe viu iar el nu a spus un cuvant. Si-au dat seama la final ce facusera, au ramas impresionati, dar viata unui detinut nu valora nimic pe atunci.

Au fost minuni la moartea sa

Rep: Cum a murit Valeriu Gafencu?

dr. Aristide Lefa: A fost un miracol ca a supravietuit atat. Pe final abia mai putea respira, inima ii batea cu putere... I-am dat apa cu zahar caci n-aveam niciun tratament la dispozitie. Dupa ce a luat doua guri s-a ridicat si m-a mustrat usor: “Lui i-au dat pe cruce fiere iar voi imi dati mie miere?”….

Imediat ce i-a fost scos trupul afara si pus pe pamant, desi fusese o zi calduroasa, cu soare, pana atunci, in cateva minute s-a pornit o ninsoarea teribila care a acoperit tot noroiul din jurul corpului lui Valeriu.

Cateva marturii despre sfintenia lui Valeriu Gafencu

  • Preot Gheorghe Calciu Dumitreasa: “Nu avem alt sfant mai mare decat Valeriu Gafencu”
  • IPS Bartolomeu Anania: “Intre cei mai cunoscuti martori-martiri, care au suferit, traind pe cele mai inalte culmi ale spiritualitatii crestine, stalp al rezistentei spirituale romanesti din timpul opresiunii comuniste, consideram a fi fost atunci studentul VALERIU GAFENCU”.
  • Marin Naidim, Constanta: “Era fire de poet”

Citise mult in viata lui, dar acum (cat s-a mai putut citi in Aiud, pana in 1948), nu mai citea decat o singura carte, Biblia, si ce era in legatura cu ea: Filocalia, Patericul, Urmarea lui Hristos. Si se ruga.

In colonie, mergea intre ruinele unei vechi biserici parasite, ce se afla pe un deal, intr-o lucerna a coloniei, n-avea acoperis, era expusa ploilor si intemperiilor si el se ruga acolo.

Cand venea cineva pe la el de-acasa, aborda cu ei totdeauna probleme de credinta, cautand sa convinga pe fiecare de importanta mantuirii.

Spunea catre mine ca chiar daca nu reusim noi sa schimbam lumea, dar macar sa trezim interesul, sa o facem sa nu se mai simta bine cand savarseste raul, sa cream probleme, sa-si puna intrebari, sa-si schimbe pasii.

Facea mult caz de “constiinta pacatului”, pentru ca erau multi care considerau pacate numai curvia, hotia si crima si multi nu se recunosteau pacatosi, fie ca nu le aveau pe acestea, fie ca le minimalizau, neacordandu-le importanta cuvenita.

Dar pierdeau din vedere ca mai sunt si altele si poate mai mari decat acestea, cum ar fi mandria. “Celor mandri Dumnezeu le sta impotriva si celor smeriti le da har.” Pe omul care se grozaveste, Domnul il lasa singur si fara El o sa-si dea seama ca nu poate face nimic si o sa strige la El.

  • Virgil Maxim, Ploiesti: “Dumnezeu revarsase asupra lui harul frumusetii”

Dumnezeu revarsase asupra lui harul frumusetii sub toate aspectele:

Fizic, parea un Arhanghel, purtand cand spada de foc a cuvantului dumnezeiesc, cand crinul curatiei plin de parfum tainic.

  • Aurelian Guta, Craiova: “Nu l-am auzit niciodata plangandu-se”

“Starea lui Valeriu se agrava. Din cauza lungului sir de luni petrecute in pat, fara miscare, si din cauza slabiciunii si insuficientei circulatiei sangelui, i-au aparut pe corp escare mari ce nu puteau fi vindecate cu nici un chip, cuprinzandu-i o mare suprafata a spatelui, coapselor si gambelor.

Alti bolnavi, in situatie asemanatoare, se vaitau, blestemau si se revoltau, caci usturimile si durerile ranilor erau ingrozitoare.

Pe Valeriu nu l-am auzit niciodata plangandu-se, desi pe chipul sau se putea citi suferinta accentuata, iar in ochi ii apareau lacrimi de durere, cand era pansat, cu migala si dragoste frateasca de detinutii doctoranzi in medicina Ion Ghitulescu, Nae Floricel si Aristide Lefa, timp de ore in sir.

Din fasii de camasi rupte, confectionam bandaje pentru acoperirea escarelor, dar din lipsa substantelor medicamentoase necesare, fasiile se lipeau de rani si produceau dureri cumplite cand erau desfacute. Din gura lui Valeriu nu se auzea nici un vaiet, dar dupa un timp, broboane de sudoare ii acopereau fruntea boltita.

Medicii observau; era semnul ca rabdarea atinsese limita. Atunci se opreau si-l lasau putin sa-si revina”.

IMNUL INVIERII

Versuri: Valeriu Gafencu

Muzica: Mihai Lungeanu

Va cheama Domnul slavei la lumina,

Va cheama mucenicii-n vesnicii,

Fortificati biserica crestina

Cu pietre vii zidite-n temelii.

Sa creasca-n inimile voastre

Un om nascut din nou armonios,

Pe sufletele voastre sa se-mplante

Pecetea Domnului Iisus Hristos.

Un clopot tainic miezul noptii bate

Si Iisus coboara pe pamant;

Din piepturile noastre-nsangerate

Rasuna Imnul Invierii sfant.

Veniti crestini, luati lumina

Cu sufletul smerit, purificat;

Veniti flamanzi, gustati din cina,

E nunta Fiului de Imparat.

Cititi si:

***

]]> http://www.razbointrucuvant.ro/2011/01/24/90-de-ani-de-la-nasterea-sfantului-inchisorilor-fericitul-martir-valeriu-gafencu-mai-aproape-de-noi-ca-oricand-prin-cuvantul-si-exemplul-sau-profetic/feed/ 31 SFATURILE SFANTULUI VALERIU GAFENCU CATRE SURORILE SALE DESPRE CUMINTENIE, NATURALETE, SIMPLITATE http://www.razbointrucuvant.ro/2010/07/29/sfaturile-sfantului-valeriu-gafencu-catre-surorile-sale-despre-cumintenie-naturalete-simplitate/ http://www.razbointrucuvant.ro/2010/07/29/sfaturile-sfantului-valeriu-gafencu-catre-surorile-sale-despre-cumintenie-naturalete-simplitate/#comments Thu, 29 Jul 2010 19:48:06 +0000 admin http://www.razbointrucuvant.ro/?p=16885

O scrisoare inedita a fericitului Valeriu Gafencu catre mama si surorile sale

- aparuta in revista “Familia ortodoxa“, nr. 2(13)/2010 –

11 octombrie 1945

Scumpă mamă,

Mult iubitele mele surioare, dragii mei,

Mă găsesc într-o stare de continuă bucurie sufletească. Mi s-au revărsat în suflet valuri de iubire. Numai cine a trăit astfel de momente le poate înţelege.

Cu gândul la Dumnezeu vă port în inimă pe toţi, cu cele mai frumoase nădejdi ce mi-au înflorit în suflet după atâţia ani de suferinţă mare şi fericită.

Ce bucurie mai mare poate trăi omul pe această lume, decât aceea de a se simţi în slujba binelui şi a iubirii, conştient de nimicnicia şi păcătoşenia sa?!

Doamne! Ce bine am făcut eu în această viaţă de mi-ai dăruit asemenea bucurii, de mi-ai dăruit iubirea şi grija Ta, care nu m-au părăsit nici o clipă?!

Scumpii mei, trăiesc o viaţă cu totul deosebită de aceea pe care obişnuit o trăieşte lumea. Cu alte preocupări, alte gânduri, alte bucurii.

Cât aş fi de fericit ca bucuriile sufletului meu să ajungă până în inimile voastre!

Vreau să vă ştiu curate, bune la suflet, blânde, iubitoare, senine, fericite, cuminţi, ascultătoare, credincioase, pline de nădejde, – şi modeste – şi sănătoase.

Să trăiţi o viaţă simplă, cât mai simplă. Participaţi cu viaţa voastră la simplitatea şi frumuseţea naturii. Îmbrăcaţi-vă modest şi curat. Rochiţele întotdeauna să vi le faceţi lungi, până mai jos de genunchi. Pantofii să aibă tocurile cât mai joase cu putinţă. Să nu vă fardaţi. Cât de frumos şade unor fete în ţinuta lor naturală… Sub nici un motiv să nu vă boiţi buzele sau obrajii!

Păstraţi-vă curate aşa cum Dumnezeu v-a lăsat, căci curăţenia – naturaleţea este adevărata frumuseţe şi podoabă… Nu vă duceţi pe la baluri. Vă cer mult deodată… În realitate, nu vă cer nimic altceva decât să fiţi model de cuminţenie şi desăvârşire creştină.

Feriţi-vă de prieteniile rele, căci păcatul se transmite pe nesimţite. Cu tot sufletul vă îndemn la o viaţă creştină! Gândiţi-vă că nimeni din această lume nu v-ar putea dori mai mult bine decât acela pe care vi-l doresc eu.

Scumpa şi buna mea mamă, te rog din inimă ai grijă de sufletul fetiţelor mele scumpe! Şi îndeamnă-le şi matale la o viaţă creştină, aşa după cum Dumnezeu o doreşte.

Mă rog întotdeauna pentru voi. Aştept senin ziua fericită când voi fi din nou în mijlocul vostru. În viaţa de închisoare am luat hotărâri mari, de viaţă curată şi de totală dăruire. Vreau să nu mai trăiesc pentru mine…

Aş fi tare fericit dacă de Crăciun aţi veni toate patru, mama, Valentina, Norica, Zunea la mine. Ar fi minunat. Eu sunt cu voi şi vă sărut,

Valeriu”.

(Material furnizat de obstea Man. Diaconesti)

Legaturi:

***

***

]]> http://www.razbointrucuvant.ro/2010/07/29/sfaturile-sfantului-valeriu-gafencu-catre-surorile-sale-despre-cumintenie-naturalete-simplitate/feed/ 12 IOAN IANOLIDE DESPRE SFANTUL VALERIU GAFENCU SI NASTEREA DIN NOU IN TEMNITA http://www.razbointrucuvant.ro/2010/02/23/ioan-ianolide-despre-sfantul-valeriu-gafencu-si-nasterea-din-nou-in-temnita/ http://www.razbointrucuvant.ro/2010/02/23/ioan-ianolide-despre-sfantul-valeriu-gafencu-si-nasterea-din-nou-in-temnita/#comments Tue, 23 Feb 2010 21:41:33 +0000 admin http://www.razbointrucuvant.ro/?p=12824

“Unii l-au admirat, alţii l-au acuzat, dar foarte puţini l-au înţeles. Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a „onoarei” şi a fost o luptă grea până când aşa-zisa „demnitate” şi „onoarea” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii”.


Naşterea din nou

Să revenim însă la Aiud. Regimul penitenciar a fost dur, mancarea mizeră, izolarea grea, apa îngheţa în celulele noastre. Maiorul Magistrat ne teroriza. Nimeni, dar absolut nici o forţă din tară ori din lume nu ne-a sprijinit.

Atunci am descoperit duhovniceşte pe Hristos. Deşi am studiat mult, preocuparea de căpătâi era cea sufletească. Ne rugam mult, ne mărturiseam unii altora stările sufleteşti şi strădaniile de desăvârşire. Şi am ajuns la conştiinţa păcatului şi am plâns amar atât greşelile personale, cât şi păcatele colectivităţii. Am năzuit să trăim creştineşte, ştiind că până la moarte omul trebuie să îşi scruteze sufletul, dacă se află ori nu în Hristos.

Descoperirea creştinismului i-a însufleţit pe cei mai buni dintre noi, dar nu fără reacţii negative şi brutale, căci în rândul legionarilor erau multe curente şi dezbinări.

Cât despre mine, se poate crede că am ajuns la Hristos datorită suferinţei specifice condiţiei de izolare, dar adevărul este cu totul altul. Aspiraţiile mele de curăţie şi desăvârşire ascundeau în cugetul meu nişte păcate ale tinereţii care mă nemulţumeau şi pe care nu le puteam mărturisi, deşi erau lucruri prea obişnuite, îmi era ruşine de păcatul ascuns. Era deci în mine un contrast, un conflict între Dumnezeu în Care credeam şi omul păcătos care eram.

Lucrurile s-au agravat în ziua în care am suferit o mare înfrângere a orgoliului din mine, încât, ruşinându-mă de mine însumi, am putut să-mi spun: „sunt un ticălos!” şi am simţit nevoia să mă mărturisesc sincer în faţa tuturor, dintr-o sete de umilinţă fără de care simţeam că nu sunt în Dumnezeu, umilinţă pe care nu o avusesem până atunci. Astfel am ajuns la prima spovedanie adevărată, povăţuit fiind de un bun duhovnic şi sprijinit cu râvnă de un grup de prieteni cu care ne străduiam împreună în cele duhovniceşti.

Am început să descopăr comorile duhovniceşti ale Ortodoxiei şi m-am însufleţit. Se făcea lumină înlăuntrul meu. Am avut o perioadă de închidere în sine, când eram atent numai la mine. Eul meu murea sieşi şi via în Hristos. Atmosfera religioasă tainică, duhovnicească, era acum în mine. Am eliminat păcatele cu uşurinţă, deoarece năvălea în mine lumina. Virtutea nu era un principiu, ci lumină şi viaţă, era conturarea tot mai deplină a lui Hristos în mine.

Mă călăuzeam după Filocalie şi Sfânta Scriptură. Tot ce e frumos şi bun inunda sufletul meu. Eram uimit de prea multă frumuseţe. Regăseam lumea într-o nouă înfăţişare. Mă copleşeau bucuriile lăuntrice. Trăiam aievea, real, treptat şi tainic naşterea din nou.

Valeriu Gafencu

Intre studenţii aduşi în Aiud din toate oraşele ţării se distingea cu deosebire unul: înalt, frumos, cu ochi adânci, albaştri ca cerul. Il chema Valeriu Gafencu.

Se născuse în Basarabia, în Ajun de Crăciun, la 24 ianuarie 1921. Tatăl lui, Vasile Gafencu, era intelectual şi luptase, ca deputat în Sfatul Ţării, pentru unirea Basarabiei cu România. Ulterior însă s-a retras în gospodăria sa, căci i-a displăcut politicianismul venal ce se instalase în ţară. Familia lor era un cuib de bucurie şi desfătare. După o copilărie cu iz patriarhal, Valeriu a urmat liceul în Bălţi.

Insă în 1940 Basarabia a fost ocupată de Armata Roşie. Vasile era îngândurat, asemenea şi Valeriu.

- Ce facem, tată? l-a întrebat.

- Dragul meu, i-a zis Vasile, familia noastră este prizonieră. Eu nu pot părăsi familia. Pe mine nu mă vor ierta pentru că am votat unirea Basarabiei cu România. De aici nu se mai poate face nimic pentru Basarabia. E mai bine ca tu să pleci în România. Vei vedea acolo ce se poate face.

- Tată!…

- Taci şi du-te! Să nu spui nimic mamei şi surorilor!

Aşa se face că Valeriu a trecut Prutul şi a sosit în 1940 la Iaşi, unde s-a înscris la Facultatea de Drept. Sufletul lui ardea nu numai pentru destinul Basarabiei, ci şi pentru soarta României, nu numai pentru conştiinţa naţională, ci şi pentru aceea creştină, care era ameninţată de ateismul bolşevic în expansiune.

Aşezările lumii se sfârtecau nu numai între state, ci şi între ideologii. Războiul început în Occident se anunţa şi în Răsărit. Comunismul ameninţa lumea.

In aceste condiţii, Valeriu a aderat la organizaţia „Frăţiile de Cruce”, care se ocupa de educaţia creştină şi naţională a elevilor şi a tineretului în general. Dar organizaţia a fost declarată ilegală de către guvernul militar din România, cu asentimentul Germaniei. Valeriu investise tot ce era sfânt şi bun în el pentru a forma o conştiinţă creştină şi naţională elevilor din Iaşi şi prin urmare, nu putea accepta această scoatere în ilegalitate. Nu era deci de acord nici cu guvernul român, nici cu cel german.

El avea o orientare şi o atitudine, dar nu făcea propriu-zis politică. Nu a ocupat niciodată o funcţie publică. Guvernanţii de atunci nu s-au obosit să se intereseze de problemele ce-l frământau.

Educaţia tradiţională din şcoli şi Biserică nu-i dădea răspuns la confruntarea titanică la care era chemat veacul. Era nevoie de o apă vie, care să dea viaţă acestei lumi muribunde spiritual.

In cele mai intime fibre ale sufletului Valeriu năzuia spre cele mai sfinte idealuri. Nu avea veleităţi politice, nu complota, nu uneltea împotriva statului, ci tocmai atitudinea sa idealistă îl întărea să stăruie în educarea tinerilor.

Elevii îl iubeau. Reuşise să realizeze o comuniune sufletească, deşi nici el nu era decât un tânăr student. Vibrau însă înlăuntrul lui necesitatea curăţiei, imperativul adevărului, o imensă capacitate de dragoste şi visul unei lumi ideale.

Il înfiora abisul materialismului bolşevic din Rusia dar şi concepţia burgheziei egoiste, exploatatoare, afaceriste, indiferentiste moral. Infrigurat deci, apela la tot ce era bun în tineri pentru a-i pregăti pentru marea confruntare.

In 1941 a început războiul germano-sovietic, cu participarea românilor. A fost dată o lege severă care condamna orice activitate subversivă. Valeriu a fost arestat împreună cu un grup de tineri elevi din Iaşi şi condamnat la 25 de ani de muncă silnică. Nu era acuzat decât de educaţia morală şi naţională pe care o susţinea; prin urmare s-a simţit liber de orice vinovăţie.

In ianuarie 1942 a fost adus la penitenciarul Aiud, cu lanţuri la mâini şi la picioare, pentru a executa nemiloasa condamnare.

In temniţă el a continuat să se ocupe de educaţia tinerilor, dar îşi punea totodată grave şi severe probleme de conştiinţă. La început a studiat şi a citit foarte mult, însă curând s-a oprit asupra creştinismului, care i-a apărut în adevărata lui lumină, adică in latura sa duhovnicească.

Valeriu s-a dedicat unei intense lecturi teologice, făcând o cercetare atentă a spiritualităţii ortodoxe. (…) Lectura lui se concentra mai ales asupra Sfintei Scripturi. In acelaşi timp se ruga intens în singurătatea celulei.

Inteligenţa lui strălucită şi sufletul său curat au descoperit repede adâncimile spiritualităţii ortodoxe. Dacă până aici fusese un credincios, acum devenea un trăitor; fusese animat de creştinismul tradiţionalist, iar acum se adâncea în cea mai autentică spiritualitate.

Tânărul visător se întorcea cu grijă şi râvnă în sine însuşi. Descoperea lumea lăuntrică, începând să pună ordine în ea. Ideile ce-l animaseră au fost părăsite o vreme, pentru a se putea dedica lucrării duhovniceşti. Abia acum înţelegea ce este naşterea din nou.

Tot căutând, într-o zi a căzut cu faţa la pământ, izbucnind în lacrimi şi spunând: „Sunt cel mai păcătos om!”. Aici se situează momentul crucial al vieţii sale duhovniceşti. De aici înainte va trăi pentru a se curaţi lăuntric şi a se desăvârşi prin unire cu Hristos.

Unii l-au admirat, alţii l-au acuzat, dar foarte puţini l-au înţeles. Valeriu şoca prin conştiinţa păcatului, pe care îl mărturisea cu umilinţă la modul personal şi colectiv, într-o vreme în care noi, deşi eram creştini, nu aveam încă o adevărată viaţă duhovnicească. Orgoliul se ascundea în noi sub mantia tainică a „onoarei” şi a fost o luptă grea până când aşa-zisa „demnitate” şi „onoarea” s-au înduhovnicit, trecând prin baia curăţirii.

(…)

Isihastul

Viaţa îşi continua cursul între zidurile masive ale închisorii. Valeriu se ruga mult. Adesea cădea cu faţa la pământ şi plângea cerând mila, ajutorul şi luminarea cerească. Treptat a înlocuit studiul cu rugăciunea.

Noaptea citea Paraclisul Maicii Domnului, iar ziua acatiste. Mergea regulat la slujbe, se spovedea smerit, se cumineca cu bucurie. Respecta preoţii, deşi n-a găsit un duhovnic pe potriva dimensiunilor sufletului său. Ii plăcea să cânte rugăciuni şi psalmi. Bătea multe metanii, în funcţie şi de starea fizică. Liniştea era deplină, izolarea de lume aproape totală, deci condiţii prielnice lucrării duhovniceşti.

Dragostea îl făcea să se reverse către prieteni la un nivel sufletesc adânc şi sincer. Se străduia să plinească în sine virtuţile, proces care avea să se desăvârşească pe parcursul anilor. Se sfatuia mereu cu cei de un cuget cu el şi împreună au luptat să se curăţească.

Zi de zi făcea ordine în sufletul său, devenea altul, se deprindea să trăiască în Duhul, potrivit învăţăturii creştine. Sporirea îi era armonioasă, tinzând să realizeze omul cel nou. Prin harul lui Dumnezeu, el a străbătut calea celei mai autentice spiritualităţi ortodoxe.

Prin 1943 Valeriu a fost izolat, împreună cu alţii, în Zarca cu regim sever, fără cărţi, fără contact cu familia şi cu o raţie de hrană insuficientă, care l-a distrofiat. Aici s-a dedicat în întregime Rugăciunii inimii, spunând neîncetat „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul!“. Inceputul bun era pus, orientarea era limpede, aşa încât această perioadă i-a adus un spor duhovnicesc însemnat.

Primii ani fuseseră de căutare, următorii de lacrimi şi pocăinţă, iar acum erau ani de vorbire cu Dumnezeu, de trăire cu Dumnezeu şi unire cu Dumnezeu pe calea rugăciunii. Indrumatorul care i-a stat la dispoziţie a fost acea carte mică scrisă de un anonim, intitulată Pelerinul rus.

Toate celelalte preocupări au dispărut, pentru a fi înlocuite cu rugăciunea. Dar ea, o dată cu descoperirea luminii interioare, o dată cu ordinea sufletească, o dată cu lumina harică, i-a revelat în minte toate problemele ce l-au preocupat, evident nu ca o aflare, ci ca o dăruire.

Şi astfel, în acel regim sever de temniţă căruia el îi dăduse rol duhovnicesc, Valeriu era plin de bucurie şi de cântec. Impetuozitatea tinereţii sale era acum tradusă în neostenită lucrare lăuntrică. Iar darurile cereşti nu încetau să sosească. Lumina era tot mai cuprinzătoare. Hristos îi devenise Prieten şi de aici înainte nu se vor mai despărţi niciodată”.

(din: Ioan Ianolide, Intoarcerea la Hristos, Ed. Christiana, Bucuresti, 2006)

Legaturi:

]]> http://www.razbointrucuvant.ro/2010/02/23/ioan-ianolide-despre-sfantul-valeriu-gafencu-si-nasterea-din-nou-in-temnita/feed/ 11 Picaturi sfinte din potirul lacrimilor Mult-patimitorului Valeriu, cununa noilor mucenici http://www.razbointrucuvant.ro/2010/02/19/picaturi-sfinte-din-potirul-lacrimilor-mult-patimitorului-valeriu-cununa-noilor-mucenici/ http://www.razbointrucuvant.ro/2010/02/19/picaturi-sfinte-din-potirul-lacrimilor-mult-patimitorului-valeriu-cununa-noilor-mucenici/#comments Fri, 19 Feb 2010 12:52:01 +0000 admin http://www.razbointrucuvant.ro/?p=12753
  • Nou! HOTNEWS: Comemorare Valeriu Gafencu INTERVIU/ Valentina si Nora Gafencu: N-am rupt niciodata legatura cu Valeriu si tata. Ii simtim mereu prezenti

    • Trăiesc flămând (Dor)

    Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie,

    Frumoasă ca un crin din Paradis,

    Potirul florii e mereu deschis

    Şi-i plin cu lacrimi şi cu apă vie;

    Potirul florii e o-mpărăţie.


    Când răii mă defaimă şi mă-njură

    Şi-n clocot de mânie ura-şi varsă,

    Potirul lacrimilor se revarsă

    Şi-mi primeneşte sufletul de zgură,

    Atunci Iisus de mine mult Se-ndură.


    Sub crucea grea ce mă apasă sânger

    Cu trupu-ncovoiat de neputinţă,

    Din când în când din cer coboar-un înger

    Şi sufletul mi-l umple cu credinţă;

    M-apropii tot mai mult de biruinţă.


    Mă plouă-n taină razele de soare,

    Iisus m-adapă-n veci cu Apă Vie,

    Grăuntele zvârlit în groapă-nvie

    Cu haina îmbrăcat, de sărbătoare;

    Trăiesc flămând, trăiesc o bucurie.


    Refren: Sub flacăra iubirii arzătoare

    Din zori de zi şi până-n noapte-aştept,

    Te chem şi noaptea, ghemuit cu capu-n piept:

    Iisuse, Iisuse!

    Încet mă mistui, ca o lumânare.

    • Ascultati Traiesc flămând (Dor) pe versurile lui Valeriu Gafencu cantat de maicile de la man. Diaconesti


    ***

    Mi-s ochii trişti

    Mi-s ochii trişti şi fruntea obosită

    De-atâta priveghere şi-aşteptare,

    Mi-e inima bolnavă, istovită,

    De grea şi îndelungă alergare

    Şi plânge ca o pasăre rănită.


    Când ochii mi-i închid şi cat în mine

    Puteri să sui Golgota până sus,

    O voce, un ecou din adâncime

    Îmi spune blând: Viaţa e Iisus,

    Mărgăritarul preţios e-n tine.


    Privesc la dimineaţa minunată

    A Învierii Tale din mormânt,

    Ca Magdalena, ca şi altădată,

    Îngenunchez ’naintea Ta plângând

    Şi-s fericit şi plâng cu Tine-n gând.

    ***

    Un gând smerit

    Un gând smerit şi simplu, o lumină,

    Spre Tine se înalţă lin din mină

    Şi sufletul înlăcrimat se roagă:

    „O, vino, de păcate ne dezleagă”.


    Refren: Iisuse, Doamne, vino-n zori!

    Te cheamă cei din închisori.

    O, vino, mina luminează,

    Pe noi ne binecuvântează!


    Pe fruntea mea senină mâna-Ţi pune

    Şi cheamă-mă încetişor pe nume

    Cum Ţi-ai chemat prietenul din groapă…

    Te rog, Iisuse, dă-mi un pic de apă.


    Pe umeri mă apasă greu o cruce

    Şi sânger… Dă-mi putere s-o pot duce,

    Dă-mi Pâine, Apă vie dă-mi din Viţă,

    Să simt pulsând viaţa în mlădiţă.

    ***

    Rămas bun

    Sângerând de răni adânci,

    De zile fără soare,

    De răni ascunse şi puroi,

    Cu oasele slabe şi moi,

    Stau ghemuit în pat şi mâ gândesc

    Că în curând am să vă părăsesc,

    Prieteni dragi.


    Nu plângeţi că mă duc de lângă voi

    Şi c-o să fiu zvârlit ca un gunoi

    Cu hoţii în acelaşi cimitir,

    Căci crezul pentru care m-am jertfit

    Cerea o viată grea şi-o moarte de martir.


    Luându-L pe Iisus de Împărat,

    Năvalnic am intrat pe poarta strâmtă

    Luându-mă cu diavolul la trântă

    Şi ani de-a rându-ntr-una m-am luptat

    Să devin altul,

    Un erou,

    Om nou.

    Şi-am vrut

    Neamul să-l mut

    De-aici, de jos,

    La Domnul Iisus Hristos.


    Nu vă-nfricaţi de cei ce-n temniţi vă inchid

    Şi nici de cei ce trupul vi-l ucid.

    De Cel ce viaţa-ţi scoate din robie

    Şi fericirea-ţi dă în veşnicie,

    De El să-ţi fie frică, turmă mică.


    Acum, când văd cât sunt de păcătos,

    De mic şi de neputincios,

    Că am nevoie multă de-ndurare,

    De dragoste, de milă, de iertare,

    Că numai Dumnezeu le poate toate

    Şi lumea din robie El o scoate,

    Devin copil supus,

    Sunt umilit

    Şi-s fericit.


    Din cerul tău înalt şi prea ales,

    Părinte, când mă vei lua la Tine,

    Prietenilor mei de pe pământ

    Redă-le, Tu, în alb veşmânt

    Un suflet care i-a iubit şi i-a-nţeles.

    (sursa: Poezii de Valeriu Gafencu)

    (imagine de la slujba de pomenire savarsita anul acesta la Montreal pentru marturisitorii romani din inchisori, primita de la o sora duhovniceasca)

    Legaturi:

    ]]>     http://www.razbointrucuvant.ro/2010/02/19/picaturi-sfinte-din-potirul-lacrimilor-mult-patimitorului-valeriu-cununa-noilor-mucenici/feed/ 14